sâmbătă, 23 februarie 2013

Civilului


De curând, în spațiul de discuție publică, a fost reluată tema pensionarilor militari, situație prilejuită de încăpățânarea premierului României de a-l cocoloși pe vicele său pentru apărare, ordine publică și siguranță națională, fost ministru al apărării și artizanul dezastrului instituțional al anulării dreptului la pensie militară de stat pentru rezerviștii și retrașii din Armată, și transformarea lor în asistați social, cu drept de pensie revizuită după cum au avut chef funcționărașii din minister și după câtă influență au avut beneficiarii la partidul dezertorilor și trădătorilor politici, patronat de acest artizan.


Pe forumuri și nu numai, se remarcă și opinii în favoarea tezei că militarii au, într-adevăr, pensii nesimțite și, mai ales, nemeritate, opinii ce merg în deplină concordanță cu cele ale comandantului Forțelor Armate și președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării și președintele României de astăzi, domnul Băsescu Traian, care are o părere foarte proastă despre militari, în general, și despre ofițeri, în special.
În contextul acestei discuții publice, vă propun o epistolă a unui militar român, adresată concetățeanului său, tot român, dar civil.

Dragă Civilule,

Știu că ai fi vrut să fii ca mine și, pentru că nu ai putut, acum, la pensie, vrei să fiu eu ca tine. Însă, nu se poate, pentru că noi am fost și suntem diferiți, așa cum doi frați sunt diferiți, chiar dacă au fost făcuți de aceiași mamă și din același tată și chiar dacă se iubesc unul pe altul, ca frații.
Când am ales să mă înscriu la liceul militar, știam că voi avea parte atât de casă și masă gratuite, cât și de școală de cea mai bună calitate posibilă. La fel, știai și tu același lucru. Faptul că nu ai venit să fii coleg cu mine de bancă înseamnă fie că nu ai vrut, în sensul că nu ți-au trebuit nici gratuitățile și nici învățătura oferite de Armată, fie că nu ai putut, în sensul că nu ai avut meritele necesare pentru admitere. În niciuna dintre aceste două situații, nu ai însă cum să te compari cu mine și să zici că am fost egali vreun moment. Dacă tu ai ales să mergi la un liceu mai bun și să te pregătești pentru o viață mai îndestulată decât îmi promitea mie milităria, cinste ție! Dacă ai rămas mai modest decât mine, asta este! Nu ai de ce să fii invidios. Nu ai putut mai mult.
Când am ales să merg la o școală militară, cum le zicea pe vremea aceea, știam că voi primi casă și masă gratuite, dar și o mică soldă, alături de instruirea necesară formării mele ca ofițer. Mai știam că, pentru a avea studii superioare, va trebui să muncesc mai mult de cinci ani ca locotenent și locotenent major, să cresc în ierarhia militară și să îndeplinesc anumite condiții profesionale care să mă califice pentru a studia în Academia Militară, cum îi zicea pe atunci instituției de învățământ superior militar. Și mai știam că prima mea soldă ca ofițer va fi mai mare decât salariul mediu pe economie. La fel știai și tu. Dacă ai ales să nu fii coleg cu mine de pluton în școala militară, să facem împreună instrucție de dimineața până seara iar, uneori, și noaptea, și să învățăm meseria armelor la clasă, fie nu ai vrut, fie nu ai putut. Dacă ai ales să te pregătești în facultate sau într-o școală civilă care să îți dea o meserie mai bună decât cea a armelor și mai bine plătită, atunci cinste ție! Dacă ai fi vrut să fii la fel de bine plătit ca mine dar nu ai îndeplinit condițiile de pregătire, pentru că nu ai putut, atunci asta este! Nu ai de ce să fii invidios pe mine că eu am vrut și am putut.
Când am ales să fiu ofițer știam că nu voi putea fi și soldat, în același timp. Am făcut și eu instrucția soldatului, la vremea mea, în școala militară, dar apoi am devenit comandant și nu mai puteam fi, totodată, și executant. La fel, știai și tu că, dacă nu vei vrea sau nu vei putea să te faci ofițer, va trebui să faci armata ca soldat, fiindcă așa era pe vremea noastră. Deci, indiferent cât de grea sau de ușoară ți-a fost armata pe care ai făcut-o ca soldat, indiferent dacă ai învățat din serviciul militar ceva ce ți-a fost de folos în viață sau doar a fost o etapă urâtă și inutilă din existența ta, nu ai de ce să te compari cu mine, pentru că nu am fost egali. Eu eram comandantul iar tu subordonatul, pentru că așa a fost și este în armată. Iar tu știai asta dinainte de a ți se întâmpla.
Când am jurat să îmi apăr Țara chiar și cu prețul vieții, prin Țară înțelegându-te și pe tine, știam că bătea războiul la ușă, atât cel rece, cât și cel cald din Mediterană sau din Orientul Apropiat. La fel știai și tu, dar nu ai venit lângă mine, să apărăm Țara împreună, cu prețul vieții. Ai rămas mai departe civil și ai contat pe mine să mă ocup de treaba asta. Atunci parcă era bine că nu suntem egali. Și, parcă, solda mea, ceva mai mare decât salariul mediu pe economie, nu era chiar atât de mare încât să plătească prețul vieții tale. Pentru că, dacă era, ai fi venit lângă mine. Tot așa, nu ai fi zis că am o soldă nesimțită atunci când am scos oameni de sub dărâmături, la cutremur, ori de sub ape, la inundații.
De altfel, nu am auzit pe nimeni să zică despre militari că au solde nesimțite. Pentru că nimeni nu vrea să îi supere pe militari, atâta vreme cât este nevoie de ei în societate și ceea ce fac ei nu este la îndemâna oricui, fie că nu vor, fie că nu pot alții să facă ce fac ei, militarii.
Însă, dragă civilule, când eu, ofițerul, nu îți mai sunt de folos, când am ieșit „la pensie”, se schimbă treaba! De noi, ăștia, pensionarii, nu mai ai nevoie, nu-i așa? Și, parcă, ne plătești prea degeaba o pensie nesimțită. Și, în plus, ți se pare că trăim cam mult după ce am ieșit la pensie, la o vârstă mult prea fragedă.
Dacă ești cinstit cu tine însuți și dacă ți-a mai rămas un pic de rușine din aia ancestrală, din care este alcătuit mortarul construcției societale românești, atunci poate te oprești o clipă și asupra acestui adevăr, că noi doi nu am fost, nu suntem și nu vom putea fi niciodată egali, nici ca membri ai societății, nici ca pensionari.
 
Cu cele mai bune gânduri,
Ofițerul român în rezervă sau în retragere


marți, 19 februarie 2013

Oprea nu va fi re-re-reevaluat


Aceasta este o știre de ultimă oră: domnul Oprea Gabriel nu va fi reevaluat. Cel care a dat această știre este domnul Ponta Victor, premierul nostru. De obicei, nu iau drept știre ceea ce zice unul sau altul în spațiul public sau chiar în spațiul guvernamental, pentru că respectivii emitenți nu prea mai au credibilitate, oricine ar fi ei, de la președintele României în jos. Doar ceea ce fac ei poate constitui o știre pentru mine. De data asta, însă, îl cred pe domnul Ponta că va face tot ceea ce îi stă în putință pentru ca domnul Oprea să nu mai fie reevaluat, deși îi stătea bine așa, cu o reevaluare la fiecare unu sau doi ani.


De fapt, știrea nu este despre domnul Oprea nominal, ci despre pensiile foste pensii militare de stat. Transmisă de Mediafax, marți, la ora 12.56, sub semnătura lui Thomas Dinca, știrea sună așa: "Vreau să închidem situaţia asta cu pensiile şi vreau să audă toată lumea de la mine: nu se recalculează pensii. Există, la momentul la care s-a aplicat Legea privind pensiile în special în zona militară – dar nu doar la zona militară, ci şi la celelalte pensii speciale – au existat probleme în modul de calculare. Dacă există ceva la Parchet, trebuie să ştim, să vedem dacă este cineva vinovat şi va fi tras la răspundere – vorbesc de cei care au calculat, că nu miniştrii calculează, nici fostul, nici actualul ministru nu calculează pensii, ci cei care au în atribuţii legale. Dacă vine Curtea de Conturi şi spune că ceva s-a calculat greşit, sau Avocatul Poporului, trebuie să tratăm foarte serios problema. O să vedem care sunt constatările autorităţilor în drept şi, după aceea, vom lua decizii", a spus Ponta, în şedinţa de guvern.
De ce ar fi fost nevoie ca lumea să audă de la el, de la domnul Ponta, că nu se recalculează pensii? Ar fi câteva răspunsuri posibile, care nu se exclud reciproc.
Unul ar fi că, la fel ca în multe alte dăți, domnul Ponta este obligat să revină asupra a ceea ce au zis miniștri săi peste weekend și să schimbe complet sensul spuselor ministeriale. De data aceasta, ar fi vorba de doamna ministru de la muncă și asigurările sociale, care ar fi spus că sunt atât de multe erori în calculul pensiilor transformate din pensii speciale în pensii de asigurări sociale, încât singura soluție de îndreptare a situației ar fi prin recalcularea tuturor. Declarație cu care, evident, domnul Ponta nu este de acord.
Alt motiv ar fi că domnul premier este depozitarul unor informații privilegiate, care reflectă unele rațiuni superioare dar ascunse ale mersului treburilor în stat și, pe baza lor ia domnia sa deciziile, însă fără să le poată numi. Este vorba de motivația decizională consacrată în România prin sintagma „lasă că știu eu mai bine!” Deci, știe domnul Ponta ce știe când zice că nu se vor recalcula pensiile. Explicațiile sunt de prisos, dar, asta nu îl împiedică pe domnia sa să transmită „acest mesaj foarte, foarte, foarte clar. Nu ne apucăm iarăși să răsturnăm tot sistemul...”
Unele guri rele mai vorbesc despre posibilul motiv generat de pericolul la care ar putea fi expus domnul Oprea dacă se recalculează pensiile și s-ar putea vedea cu ochiul liber, la modul comparativ, diferența dintre intenția legii și rezultatele guvernării personale pe acest subiect. Numai că, din punct de vedere politic și organizațional, deja sunt imens de multe dovezi publice că domnul Oprea a folosit prilejul revizuirii pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale pentru a-și finanța propriul partid, prin cooptarea în rândurile lui a celor cărora le-au crescut acele pensii, pe merit ori nu. Așa că un studiu comparativ nu ar aduce nimic nou, ci doar ceva elemente de probatoriu penal. Lucru mai dificil decât s-ar părea la prima vedere, pentru că, se zice, domnul Oprea a condus acest proces de finanțare a partidului mai mult din vorbe, care nu s-au păstrat decât în mintea și sufletul celor care i-au îndeplinit ordinele. Indiferent de valoarea penală a probelor strânse eventual prin recalculare, acestea nu au cum să aibă și vreo valoare politică ori administrativă, în condițiile în care politica domnului Ponta este de a menține în Guvernul său pe oricine „are probleme cu justiția”, până se dumirește toată lumea dacă respectivul este vinovat definitiv. Cel puțin deocamdată.
Mai rămâne să discutăm motivația dată de lupta pentru puterea politică. Cum bine cunoașteți, domnul Băsescu are sub control toate „instituțiile” de forță din stat, iar domnia sa nu uită și nu iartă. În eventualitatea în care dezertarea trădătorului Oprea din tabăra domnului Băsescu, la scurtă vreme după ce fusese reevaluat, a fost reală și nu doar o manevră de culise, prin care domnul Băsescu și-a instalat omul de suflet în coasta primului ministru, ca să aibă un oarece control și o oarece comandă asupra Executivului, ne putem aștepta că domnul Băsescu a considerat că a sosit momentul să pună Procuratura și pe acest domn Oprea. De unde, inițierea investigațiilor Direcției Naționale Anticorupție din această Procuratură, pentru lămurirea aspectelor penale ale revizuirii pensiilor militarilor.
După formularea utilizată de domnul premier în ședința de Guvern și citată de Mediafax, mai că aș înclina către ultima variantă de motivație. Prea a decis domnul Ponta să excludă orice alternativă în care investigația procurorilor ar putea duce la domnul Oprea și la re-re-reevaluarea sa. Și prea l-a separat pe acesta de cei ce, fără echivoc, i-au executat ordinele, fie ele și numai verbale. Oricum, următoarele evoluții ale acestei situații ne vor aduce și lămuririle necesare.
Până atunci, însă, trebuie să menționăm, cu regret, că zecile de mii de pensionari militari de asistență socială sunt incluși în această poveste doar în rolul de carne de tun. În ei vor trage și useliștii, și băsiștii, și uneperiștii, și procurorii, și opinia publică ofticată de ce pensii nesimțite au ei, și toată lumea. Ce este sigur, este că, undeva, prin toamnă, cei care vor mai scăpa cu viață, vor avea pensiile pe care le merită, după caz, indiferent de cine va câștiga războiul politic pentru puterea în România.


sâmbătă, 16 februarie 2013

„Conducătorul statului” si călugarul

Cineva a scris pe Facebook: „Nu îmi place Băsescu, dar faptul că l-a avut duhovnic pe părintele Serafim Man îi spală multe păcate” și apoi semnalează un articol în oficiosul EvZ.ro, intitulat „Cum a plâns Traian Băsescu la căpătâiul celui ce i-a prezis ca va fi președinte”.


N-am avut treabă și m-am uitat peste articol. Inițial, m-am amuzat cu noua limbă de lemn, folosită de noua propagandă de partid și de stat. Zic nouă, comparativ cu clasica propagandă comunistă. Deci, EvZ.ro, prin intermediul tastaturii împunse cu degetul de domnul Bogdan Eduard, zice: „Traian Băsescu împreună cu soția sa s-au așezat la rând și au făcut ce fac oamenii obișnuiți la căpătâiul unui mort: i-au sărutat mâna răposatului”. Trecând peste formularea de tip teză la română de nota cinci în clasa a cincea, cum era cea care descria întâmplările din schița Vizita de Caragiale, cu Ionel Popescu, care cu o mână bătea toba iar cu cealaltă sufla din goarnă, și de gramatica de imigrant recent, folosite de autor și necorectate de editor, rămâne să ne minunăm de ceea ce fac oamenii obișnuiți la mort.
Mai încolo, aflăm că, totuși, domnul Băsescu nu s-a comportat exact ca un om obișnuit. Cel puțin două gesturi mai puțin obișnuite l-au individualizat. Unul a fost că a cerut să i se aloce două pagini în cartea de condoleanțe, pe care le va completa altădată, când va avea mai mult timp și inspirație, ceea ce este cam neobișnuit. Adică, nu este chiar normal să te duci la mort și să zici că vei scrie altădată condoleanțele pentru care ai venit. Ca să nu mai vorbim că nu toată lumea are asemenea pretenții, cum ar fi să i se rezerve spațiu publicistic, și să îi mai și fie satisfăcute acele pretenții, cu supușenie.
Al doilea gest neobișnuit a fost cel de bocitoare. Trebuie să recunoașteți că de aceea s-au inventat bocitoarele, ca să se deosebească de restul mulțimii adunate la mort. Domnul Băsescu a mângâiat mâinile mortului minute în șir, ne explică reporterul de la fața locului. Iar domnul Băsescu detaliază ce a fost cu acel mângâiat: „Am venit... Din păcate, am ajuns prea târziu. M-am dus şi i-am mângâiat mâinile, pentru că prea erau reci... Am vrut să-i dau din căldura mea. Mi-aş fi dorit să învie, să-l mai văd o dată...” Dacă domnul Băsescu ar fi fost un om obișnuit, în sensul de om de rând, am fi fost chiar emoționați de rolul de bocitoare asumat de domnia sa, în condițiile în care, în tradiția aborigenă românească, acest rol este cel mai adesea alocat doamnelor. Dar domnul Băsescu nu este om de rând, nici măcar la căpătiul răposatului părinte duhovnic, chiar dacă suntem noi obișnuiți cu extravaganțele plângăcioase ale domniei sale.
Înaintând cu greu în textul inept al articolului-relatare-propagandistică de la mort, tocmai când ajunsesem la concluzia că vai de noi, românii, fiindcă uite ce „șeful statului” este cel de care avem noi parte, să bocească el precum o muiere, am aflat una și mai trăznită:
La sfârşitul lui noiembrie 2012, înainte de a pleca spre Bruxelles, la Consiliul European, unde trebuia să aibă loc prima rundă de negocieri pe baza bugetului european, şi unde se stabilea implicit şi câţi bani trebuia să primească România, Traian Băsescu a dat un telefon la mănăstire şi a cerut obştii de călugări să facă rugăciuni pentru că la Bruxelles se ia o decizie de care depinde soarta României în următorii 20 de ani’.
Astfel, după ce toată propaganda băsistă a prezentat rezultatul negocierilor bugetului european ca pe o victorie personală a domnului Băsescu Traian, în condițiile în care acesta a „obținut” cu 9 miliarde de euro mai puțin decât voia Europa să îi dea și a situat cetățeanul român, din nou, pe ultimul loc la volumul de fonduri pe capul său, respectiv la jumătate din cât primesc ungurii sau cehii, vine EvZ.ro și ne spune care ar putea fi secretul victoriei băsiste: a telefonat la mânăstire și a dat ordin să se facă rugi.
Sau, dacă nu este vorba despre un secret, atunci, cu siguranță este vorba despre o strategie secretă de negociere, în care asul din mânecă este tocmai călugărul român.



Post scriptum:
La cererea ascultătorilor, textul romanței este următorul:

Călugărul din vechiul schit
O zi la el m-a găzduit
Și de-ale lumii mi-a vorbit
Și de amor și de iubit

A doua zi l-am întrebat
Ce dor nebun l-a îndemnat
Să-și ducă viața-ntre sihaștri
El mi-a răspuns: doi ochi albaștri

Călugărul din vechiul schit
De-același dor a-nebunit
Iar dintre-ai lui prieteni buni
L-au dus la casa de nebuni

L-am regăsit, l-am întrebat
Printre nebuni ce-a căutat
Eu îl știam printre sihaștri
El mi-a răspuns: doi ochi albaștri

Călugărul din vechiul schit
De-același dor a și murit
Iar la mormânt, printre sihaștri
Plângeau amar doi ochi albaștri



miercuri, 13 februarie 2013

De la regatul meu pentru un cal la mafia cailor

În magazinele din Marea Britanie, majoritatea galantarelor cu mâncare congelată pe bază cu carne tocată de vacă sunt goale. Chiar și lanțurile de fast food, care vând arhicunoscutele pârjoale moi și late, vârâte între două felii de chiflă, nu prea mai au materie primă. Și așa vor rămâne lucrurile până când britanicii se vor lămuri ce carne li se vinde pentru mâncare, în condițiile în care au aflat, de curând, că mănâncă mai mult cai decât boi.



Treaba lor de insulari, veți fi zicând dumneavoastră. Numai că mass media lor s-a inflamat la vestea că originea cailor tocați se află în afara Albionului și a arătat, din nou, spre România ca fiind sursa acestei nesfârșite nenorociri ce se abat pe capul lor. Aproape imediat, premierul român, alături de ministrul său al agriculturii, au dezmințit public și ferm că România ar fi exportat carne tocată de cal ca și când ar fi fost carne tocată de vacă. Nu este vorba de siguranța alimentară, ci de o fraudă, a explicat domnul premier Ponta, idee luată de la sau reluată de românul comisar european pentru agricultură. Ori, românii nu au făcut nicio fraudă, nici ca stat, nici ca societăți comerciale, a subliniat, aproape la propriu, domnul Ponta.
Cam asta ar fi toată povestea. La comentarii sau opinii, majoritatea celor care ar mai avea ceva de spus, ar putea critica virulent cât de părtinitori sunt britanicii, mai ales când este vorba despre România și ar putea lăuda, pe merit, cât de ferm a fost șeful guvernului român, tocmai când toți îl arătau cu degetul că este cam molâu și obedient cu străintătatea.
Doar că nu la originea cărnii tocate, care a fost identificată fără dubii în Franța, ci a animalelor care au dat carnea se refereau insularii când au vorbit despre România. Adică, s-au întrebat ei, de unde până unde carne de cal? Cine mai are cai de dat la abator, în Europa? Păi, ăia nu, că nu mai au cai de la primul război mondial, ăilalți și ei nu, cu excepția celor de curse ori de călărie, că la altceva nu le mai trebuie caii de vreo trei generații încoace. Și mai rămâne România, aia cu căruțe trase de cai pe autostradă, cu cai sălbatici capturați de țăranii din satul adiacent rezervației naturale și vânduți pe doi lei, precum și țara aia cu agricultura la pământ, mai mult la figurat decât la propriu.
Au luat britanicii mediatici știrile românești mai vechi, cu eticheta „cal”, și au aflat că, în România există o mafie a cailor, operată de bande organizate care strâng animalele și apoi le vând abatoarelor pentru un profit imens. Au mai aflat britanicii că, în România, țăranii sărăciți vând caii mai pe nimic, pentru că nu au ce să le dea de mâncare. Este drept că nu s-a putut face o legătură dovedită între această situație și carnea procesată prin toată Europa, arată, cu „fair play”, insularii. Dar, atâta vreme cât abatoarele cumpără animalele fără să se intereseze dacă sursa este legală sau legitimă, cum a fost cazul cu abatorul din Transilvania care a acceptat caii de la rezervația naturală Letea din Dobrogea, asemenea situații sunt, într-adevăr, potrivite pentru ridicat o sprânceană, dacă nu chiar a bănui un lanț mafiot suficient de larg pentru a trece carnea de cal, mai ieftină, drept carne de vită, mai scumpă.
De aici, de lângă caii încă în viață, chiar fără să ascultăm la spusele premierului Ponta, nouă ni se pare că României i se face o nedreptate. Suntem extrem de revoltați că ni se șifonează, din nou și mereu pe nedrept, imaginea. Asta, pentru că, la noi, imaginea este totul, este cea mai importantă parte a culturii noastre.
La noi, pe plaiul mioritic, nu contează cine sau ce ești cu adevărat, ci doar ceea ce te dai că ai fi. De aceea avem noi mașini din clasa celor scumpe, chiar dacă știe toată lumea că nu avem venituri cu care să ni le fi putut permite și că le-am cumpărat ieftin, la mâna a șaptea, de la bulgari, precum și chiar dacă nu avem bani să ne dăm cu ele și le ținemîn fața casei, doar așa, pentru imagine. Dar, cu multe alte aspecte ale vieții ne purtăm la fel de aparent. Fără să învățăm, să studiem, să muncim și să ne pregătim, noi suntem cei care știm cel mai bine orice. Doar că asta se întâmplă numai declarativ, pentru că, atunci când este să punem mâna ca să facem ceva bine, ne cam prindem urechile în angrenajele necunoscute și neînțelese.





La sugetia Incertitudini ]n comentarii:

Mie mi-a placut cel mai mult chestia cu preotul si calul...

sâmbătă, 9 februarie 2013

La coada calului

Nu știu câți dintre dumneavoastră știu de ce are calul coadă, dar sunt convins că știți de ce și-o ridică, mai ales într-o anumită poziție. Și ne așteptăm ca și un artist plastic realist să ilustreze aceiași poziție a cozii, în funcție de ce vrea calul să facă atunci. 

De exemplu, în statuia ecvestră a lui Mihai Viteazu de la Universitate, din București, calul îl poartă pe voievod în mod majestuos, coada servindu-i ca echilibru în mișcarea-i avântată:


Sau, alt exemplu, pe vremuri, în statuia ecvestră a lui Carol I din fața Palatului Regal, tot din București, calul își ține coada elegant dar nedinamic, doar pentru că o are.


Mai recent, a venit vremea unei alte statui ecvestre în București, care să o înlocuiască pe cea de mult distrusă a aceluiași rege Carol I, în aceiași piață din fața aceluiași Palat Regal. De data asta, artistul a ales să îi ridice calului coada. 


La vremea ridicării statuii, ne-am putut gândi că, ori domnia sa, artistul, nu a prea fost pe la țară, să vadă când și de ce își ridică coada calul, ori a crezut că este mai frumos așa, indiferent de realitatea biologică, ori a vrut să își bată joc de privitorii statuii, semnificând, cel puțin din perspectiva calului, că ar face ceva pe ei.

Nelămurirea asta a fost spulberată de instalarea unei plăci explicative, exact sub coada calului regal. Imaginea luată pe ploaie nu este foarte clară, dar rezultă din textul săpat în piatră că sunt pomeniți doi primari generali ai Capitalei, numiți „primarul general al Capitalei prof. dr. Sorin Oprescu / Adriean Videanu”, prin „voința” cărora s-a ridicat acest „monument”:


Deci, l-am bănuit degeaba pe artistul nostru de intenții necuviincioase. El, săracu', nu a făcut altceva decât să pregătească instalarea acestei note explicative exact la locul potrivit.

marți, 5 februarie 2013

Au învins!


Deoarece am dat „like” paginii de Facebook ce îi poartă numele, domnul Daniel Constantin, leaderul Partidului Conservator din Uniunea Social Liberală (USL), câștigătoare detașată în alegerile generale din decembrie trecut, mă anunță că astăzi, 5 februarie 2013, se împlinesc „doi ani de USL”.


După care, domnul Constantin îmi spune: „Uniunea Social Liberala este cel mai eficient proiect politic al Romaniei democratice. (...) Iata ca acest proiect a dat cea mai mare forta politica din Romania, din 1989 pana in prezent. (...) Prin victoria noastra, am reusit sa reparam unele nedreptati facute de PDL. Am marit subventiile pentru agricultura, am reintregit pensile si salariile, am accelerat atragerea de fonduri europene si lista poate continua. USL reprezinta victoria unui proiect politic construit pe incredere si colaborare intre liderii partidelor componente. Reprezinta exact opusul proiectului politic al adversarilor nostri, bazat pe dezbinare, neincredere cronica, propaganda si lipsa oricarei dorinte de a coopera in interes public.
Cu o singură rezervă, legată de ce înțelege leaderul conservator prin „interes public”, sunt într-u totul de acord cu cele arătate de domnia sa în textul însoțitor al pozei cu „USL: Am învins! Victoria este a voastră!” citat mai sus. Nu la fel de acord sunt însă cu mesajul pozei ca atare. Pe cine au învins useliștii? Dacă se referă la pedeliști, adică la partidul domnului Băsescu și la acoliții acestuia, este suficient să ne uităm în Parlamentul României și să vedem că toți sunt acolo, bine-merci, deși au pierdut alegerile. Pentru că li s-au dat locuri în plus, peste 100, ca să nu fie chiar așa de învinși. Să ne mai întrebăm și cu ce victorie se laudă useliștii? O fi aia împotriva domnului Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit al României? Păi, dacă despre această victorie este vorba, ea se rezumă la a-l convinge pe președinte să semneze cu premierul Ponta Victor un pact de coabitare, neagresiune și chiar prietenie, în prezența domnului Crin Antonescu.
Ca să nu mai vorbim de faptul probabil necunoscut domnului Constantin de la conservatori că „am învins!” este o sintagmă complet compromisă în limbajul politic românesc, odată cu ieșirea domnului Mircea Geoană în public, în noaptea scrutinului, să își clamexe victoria la alegerile prezidențiale din 2009, ieșire urmată de pierderea acelor alegeri prin votul românilor din străintătate, pierdere sintetizată de domnul Băsescu cu la fel de celebra sintagmă „i-am ciuruit!”. Doar că aici suntem noi cârcotași, deoarece, la o asemenea victorie ca cea a USL din decembrie 2012, ce mai contează nuanțele?!?
În tot cazul, nu știu exact ce a vrut să zică domnul Constantin prin faptul că pedeliștii nu aveau dorință de a „coopera în interes public”. Ce știu cu singuranță este că această sintagmă se folosește atunci când vrei să disociezi între domeniul de stat și domeniul public, fiecare cu interesul său, ori între sectorul public și cel privat, de asemenea, fiecare cu interesele sale. Probabil că este vorba de al doilea înțeles, pentru că, într-adevăr, pedeliștii au cooperat foarte bine în promovarea intereselor private, atât în dauna interesului public, cât și al celui de stat.
În rest, așa cum ziceam mai sus, rezonez cu domnul Constantin că Uniunea Social Liberala este cel mai eficient proiect politic al Romaniei democratice”, prin eficiență înțelegând că USL a obținut cele mai mari rezultate cu cel mai mic efort politic. Adică, în loc să muncească în draci ca să găsească și să propună o viziune strategică pentru viitorul european al României, să identifice marile probleme ale nației și să elaboreze soluții politice, sociale și economice pentru rezolvarea lor, să realizeze o emulație națională și să canalizeze eforturile comune pentru prosperitatea Țării și a Poporului ei, obținând astfel un mandat larg popular pentru următorii patru ani, a fost suficient ca USL să îl arate cu degetul pe domnul Băsescu Traian și să promită că va da cu domnia sa de pământ, pentru a obține același mandat larg popular de patru ani. Și nici măcar nu a mai trebuit USL să facă efortul să se țină de cuvânt și să dea cu domnul Băsescu Traian de pământ, ci doar să „coabiteze”.
La fel sunt de acord că USL este „cea mai mare forță politică din România, din 1989 până în prezent”. Numai că prin forță politică înțeleg, probabil la fel ca domnul Daniel Constantin, că este vorba de o formațiune politică, iar prin cât de mare este, înțeleg că are cele mai multe locuri în Parlament. Altfel, dacă prin forță politică aș înțelege putere, adică capacitatea unei alianțe de a genera și implementa politici, nu aș mai fi de acord că USL este o asemenea forță, pentru că, dacă ar fi fost, s-ar fi văzut până acum. Ori, ceea ce ne-a arătat această cea mai mare formațiune politică din istoria post-decembristă a Țării, în cele două luni care au trecut de la alegerile generale, este numai o improvizație, ceva bâlbâieli și o așteptare cuminte să vină străinii și să le spună ce și cum să facă cu guvernarea României. Sau, dacă străinii nu au timp, măcar să vină domnul Băsescu Traian și să le dea o direcție, ori chiar un sfat, cum a fost cel solicitat pentru redactarea Statutului parlamentarilor, sfat neonorat, dar statut trimis, de altfel, înapoi la Parlament, în loc de promulagre, de același domn Băsescu.
Prin victoria noastră, am reușit să reparăm unele nedreptăți făcute de PDL”, spune leaderul conservator. Și are dreptate, numai că nu este ceva de laudă. După 23 de ani de democratizare, nu este nimic meritoriu în faptul că dreptatea se face exclusiv prin obținerea puterii politice. Adică, prin forță, prin dictat, prin tirania majorității. Iar, dacă actuala putere victorioasă nu vede acest lucru, este chiar mai grav decât nedreptățile comise de fosta putere, actualmente ceva mai perdantă, dar nu foarte tare.
În plus, nu ar trebui domnul Constantin să se repeadă să facă un bilanț pozitiv al victoriei. Cel puțin două dintre succese nu sunt încă evidente. Unul este cel al accelerării fondurilor europene. O fi accelerarea mai accelerată în Guvernarea Ponta decât în guvernele Boc-Ungureanu, dar fondurile nu au ajuns încă aici, așa că succesul nu este chiar gata de proclamat. Celălalt succes dubitabil este cel al întregirii pensiilor. Poate i se pare domnului Constantin că aproape 10.000 de militari cu pensiile încă diminuate drastic sunt o cantitate neglijabilă, comparativ cu milioanele de pensionari cărora le-au dau doi lei în plus la pensie. Ori cei aproape 20.000 de polițiști și jandarmi aflați în aceiași situație. Numai că, în cazul militarilor, vorbim exclusiv de oameni în putere, care au părăsit cariera activă militară timpuriu și care se califică, în totalitatea lor, pentru armata de rezervă. Adică, vorbim de echivalentul ofițerilor și subofițerilor din peste 100 de batalioane de infanterie. Ceea ce nu mai este chiar așa de neglijabil, nu-i așa?
Această aniversare a „doi ani de USL” trebuie să fie ea însăși un succes, după câtă importanță îi dau cei trei părinți originari ai proiectului, domnii Antonescu, Constantin și Ponta, numiți aici în ordine alfabetică. Adică, este o mare realizare faptul că mai sunt încă împreună. Eu aș merge și mai departe și aș zice că este o mare victorie nu numai că sunt împreună, dar și că au adus în tabăra victorioasă și ceva dezertori și trădători din tabăra învinșilor, cum sunt domnii uneperiști, în frunte cu galonatul domn vicepremier Oprea Gabriel.
Așa că nu ne mai rămâne decât ca, în buna tradiție de politețe românească să le urăm sărbătoare fericită și la mulți ani, iar în bunul obicei facebookist, să dăm un „like” pe această aniversare.


duminică, 3 februarie 2013

Limba politică maghiaro-română

La început de an și de ciclu de guvernare executivă și legislativă, iată că avem din nou un subiect fierbinte, cel al existenței maghiarilor printre noi. Și, tot din nou, trebuie să ne întrebăm cât din acest subiect fierbinte este propagandă de partid și de stat și cât este de inters public real și presant.


Suntem obligați la un astfel de exercițiu, deoarece istoria recentă ne-a arătat că „amenințarea” maghiarilor este una dintre temele predilecte ale oricărei guvernări românești, în momentul în care se pregătește să ia măsuri nepopulare sau chiar împotriva cetățenilor, ori să pună banul public în alte afaceri decât cele de profit pentru Țară. Adică, atunci când guvernanții se pregătesc să guverneze prost. Așa au făcut comuniștii, simultan cu măsurile de austeritate pentru plata datoriilor externe, așa au făcut feseniștii, odată cu dezmembrarea economiei socialiste. Ba, chiar și guvernele care au avut în componență reprezentanții politici ai maghiarilor din România au jucat aceiași carte a „amenințării” maghiare, numai că i-au schimbat numele în „amenințarea” secuiască, pentru a nu se crea confuzii semantice.
Acum, a venit vremea să ne întrebăm ce ne pregătește rău Guvernul socialo-liberalo-conservatoro-uneperist Ponta dacă iarăși avem o altă amenințare maghiară, în Harcov, cum sunt numite, într-un cuvânt, cele două județe românești cu populație preponderent ungurească, Harghita și Covasna. De data aceasta, amințarea constă în faptul că s-au arborat drapelele lor și nu s-au arborat drapelele noastre, pe una sau mai multe clădiri publice din zonă. Mai mult, avem de a face chiar cu o amenințare la adresa securității și apărării României, pentru că însuși șeful politic al Armatei, ministrul de resort Mircea Dușa a spus răspicat, din interiorul terenului inamic, că „atunci când se aduce ofensă simbolurilor statului român trebuie luate măsuri dure în acest sens“. Ori, singurele măsuri dure pe care le are la dispoziție domnul Dușa sunt tancurile, dacă ar avea baterii cu care să pornească, motorină cu care să învârtă motoarele și tanchiști care să știe să miște de levierul corect, că obuze, cu siguranță, sunt.
Tot în favoarea alternativei că avem de-a face cu propagandă de partid și de stat înclină și faptul că povestea cu steagurile a fost descoperită și dezvoltată mediatic tocmai de Antena 3, un post de televiziune de „știri” extrem de favorabil domnului Ponta Victor, șeful de guvern al domnului Dușa.
Trebuie să recunoaștem că subiectul este unul emoțional. Pe la începutul anilor 1970, mă aflam la Bistrița și intenționam să cumpăr un buchet de flori, cu care să mă duc în vizită la o familie de acolo. Pentru a satisface cât mai multe gusturi, mă gândisem la un bughet mixt de flori albe și roșii. La care, florăreasa mă întreabă: „mergeți la o familie de unguri?” „Nu”, îi răspund eu. „Atunci, mai bine să nu duceți florile astea la un român, că vă dă cu ele în cap”, mă avertizează femeia. „De ce?” întreb eu perplex. „Pentru că este steagul maghiar, roșu – alb – verde”, mă lămurește florăreasa. Since să fiu, pe vremea aceea, nici nu știam că steagul maghiar are exact celeleași culori ca cel italian, despre care mai știam câte ceva. Deci, unei populații care are oricum sentimente și resentimente, justificate sau nu, față de asemenea simboluri cum sunt culorile naționale, este foarte ușor să îi vinzi o temă de discuție publică despre steaguri pe pereți.
În 1990, i-am întrebat pe bătrânii unui sat din mărginimea Târgu Mureșului de ce s-au dus la oraș să protesteze violent împotriva maghiarilor, de a ieșit cu baie de sânge, iar unul dintre consătenii lor a ajuns la un pas de moarte, pe când l-a văzut întreaga Lume cum încasa lovituri de picior și bâtă, doborât fiind deja la pământ. Răspunsul lor a fost de toată frumusețea: „Pentru că ungurii au făcut atrocități la Ip și Trăsnea, pe timpul Dictatului de la Viena.” „Ce vârstă aveați atunci când cu Ip și Trăsnea?” i-am întrebat eu. Erau adolescenți sau foarte tineri, au recunoscut ei. „Și cum ați aflat de atrocitățile ungurilor?” am fost curios eu. „Din cărți!” au răspuns, mândrii, bătrânii satului. „Dar, aici, la dumneavoastră, au fost atrocități? Cunoașteți pe cineva din sat, de aici, care să fi pățit ceva pe timpul ocupației hortiste?” am vrut eu să știu. „Da, a fost un caz”, își aduce aminte, cu greu, unul dintre ei. „A-lu-cutare venea acasă pe jos, din satul vecin și l-a prins o patrulă de honvezi (militari unguri n.a.) și i-au tăiat cămeșa”. Adică, țăranii din partea locului purtau cămașa ca dacii de pe Columna lui Traian, cu poalele până la genunchi, iar portul popular maghiar era cu camașă cu poalele scurte, așa că militarii din patrulă i-au transformat victimei ținuta din port românesc în port unguresc. Ceea ce este reprobabil, jignitor și chiar revoltător. Dar nu este un motiv real de resentiment, la două generații de la întâmplare. În schimb, propaganda poate întreține asemenea resentimente, ba le poate chiar amplifica, până la acțiune violentă.
Nu aș vrea să se creadă că documentarea în scris a atrocităților săvârșite de autoritățile maghiare și de indivizii care le reprezentau ori au profitat de oblăduirea lor asupra românilor din Transilvania ocupată pe timpul Dictatului de la Viena, din 30 august 1940 și până la eliberarea teritoriilor din toamna lui 1944 este propagandă. Cărțile scrise despre aceste atrocități sunt necesare pentru ca să nu mai avem niciodată parte de așa ceva, pentru ca cei vinovați să știe că sunt vinovați iar victimelor de toate felurile, de la preotul bătut în cuie pe ușa bisericii la tânărul cu cămașa tăiată scurt, să le aducem omagiu și să le facem cuvenita cinstire. Așa cum nici relatările despre atrocități mai recente, cum au fost cele din decembrie 1989, când niște dezaxați au jucat fotbal cu capul tăiat al milițianului local nu se încadrează la propagandă.
În schimb, prezentarea unei situații cu drapele ca pe o amenințare ungurească la adresa securității și apărării românilor este propagandă în mult mai mare măsură decât relatare obiectivă și documentată a unor fapte relevante.
Cel mai mare rău pe care îl face propaganda este acela că interzice aflarea adevărului despre tema confiscată de ea în discuția publică. Nu trebuie ca propaganda să mintă, pentru ascunderea adevărului. Este suficient ca propaganda să pună accentul zgomotos pe lucruri neesențiale, periferice, pentru ca cele cu adevărat grave și importante să nu mai fie auzite și cunoscute.
Este un fapt recunoscut și prea ușor acceptat că românii care locuiesc și muncesc în Harcov sunt străini la ei acasă, fiindcă trebuie să vorbească ungurește, ca să poată trăi acolo. Mai puțin recunoscut dar la fel de ușor acceptat este că administrația centrală românească nu prea există în acele locuri. Și asta nu pentru a impune limba română ca limbă comunitară, ci pentru a colecta taxele și impozitele ce nu sunt plătite de economia gri și neagră, pentru a controla traficul ilegal cu lemn și alte produse, pentru a stimula dezvoltarea economică și socială a zonei și altele asemenea, la care ar trebui să fie bună administrația centrală într-o țară civilizată.
Personal, nu am putut fi convins că vorbirea limbii maghiare de românii din Harcov este o problemă, nici pentru ei, nici una națională. Este o supărare, poate un necaz, dar nu este o problemă.
Odată, am ajuns în Bruxelles cu un prieten belgian, de naționalitate flamandă, care mi s-a plâns că recepționerul de la hotelul unde ne cazaserăm nu vorbea flamanda. Eram amândoi plecați de acasă de mai multe luni, iar sosirea noastră la Bruxelles era pentru prietenul meu o întoarcere acasă, deși familia lui locuia în altă parte a Belgiei. „Nici nu știi ce groaznic este să ajungi acasă și să nu poți vorbi limba ta!” mi-a mărturisit el, cu imensă tristețe. Ca general belgian, el vorbea atât flamanda, cât și franceza și germana, pentru că era obligat să cunoască toate limbile oficiale ale regatului. Pe când îmi povestea asta, ne așezaserăm la o masă, în zona atât de pitorească a Pieței Mari din Bruxelles. „Uite”, îi zic eu, ca să îi descrețesc fruntea, „sunt convins că băiatul care ne servește la masă vorbește cel puțin cinci limbi, dar că nu știe o boabă flamandă, pentru că nu îi trebuie”. Vine tânărul și îl întreb direct cum stă cu vorbirea. Într-adevăr, omul vorbea engleză, franceză, germană, italiană și albaneză, limba lui natală. Flamandă și olandeză nu știa, pentru că nu avea aproape de loc asemenea clienți, iar cei care veneau, vorbeau oricum engleza și germana. Asta, deși în Belgia se făcea un adevărat caz pe tema limbilor vorbite de belgieni. La un moment dat, a fost chiar o acțiune de interzicere a unui post de radio de limbă franceză, care emitea pe o frecvență alocată și pe teritoriul proțiunii flamande a Belgiei.
Ce vreau să zic aici este că limba poate fi folosită în scopuri politice și propagandistice, dar, când este ceea ce trebuie să fie, adică mijloc de comunicare, cei care o utilizează nu se iau după legi sau propagandă, ci după nevoile reale de a spune ce doresc și de a auzi ce îi interesează. Utilizarea unei limbi sau imposibilitatea de a vorbi în limba oficială a Țării devine o problemă abia atunci când este vorba de comunciarea cu o instituție de stat sau de administrație locală, ori este vorba despre accesul la justiție.
Pe când eram comandant de pluton de infanterie, nu știu cum se făcea de ajungeau cam toți militarii în termen unguri în subordinea mea. Nu erau mulți. Cred că cel mai mare grup de maghiari a fost de vreo șase soldați. Altfel, erau doi – trei. Din când în când, mai venea câte unul din românii din pluton să mi se plângă că ungurii vorbesc ungurește între ei în dormitor. De fiecare dată, mi se părea o prostie să te plângi de așa ceva. Doar era limba lor maternă! Dacă nici în timpul liber, pe când se pregăteau de culcare și voiau să viseze despre acasă nu vorbeau pe limba lor, atunci când?! Nu este mai puțin adevărat că eu am copilărit cu sașii din Sibiu și nu am învățat limba germană pe stradă tocmai pentru că ei vorbau numai românește în prezența mea, chiar și atunci când eram singurul român printre ei. Dar acestea sunt diferențe de cultură și civilizație, nu de program politic.
Așa că, și de data aceasta, ca de fiecare dată când aud despre ungurii cei răi cum trăiesc ei ungurește în Țara Românească, ca și când acest fapt ar fi o știre nouă și nemaiauzită, mă gândesc, mai întâi, la ce surprize neplăcute îmi pregătește, de data asta, guvernul meu de români de la București, înainte de a reîncepe să simpatizez cu românii din Harcov, care sunt obligați să știe ungurește pentru a putea trăi printre ungurii de acolo.