joi, 27 martie 2014

Tănase televiziunea si Trabantul

Domnul Stelian Tănase, directorul general interimar la Televizunea Română TVR, a produs o știre. Ceea ce este, din păcate, puțin lucru, deoarece, în România,  oricine poate produce o știre, atâta vreme cât ceea ce spune respectivul ori respectiva va fi preluat de presa noastră de proces-verbal. Concret, știrea este că domnul Tănase a vorbit despre ce ar vrea domnia sa să facă cu și la TVR într-un viitor imprevizibil. Este adevărat că domnia sa a menționat un orizont de timp de doi ani, dar imprevizibilitatea constă în faptul că nimeni nu știe acum ce va face acest domn în următorii doi ani. Nici măcar domnia sa.


Cum domnul Tănase nu are realizări anterioare din care să rezulte vreo fărâmă de credibilitate că s-ar putea întâmpla în realitate ceea ce domnia sa spune că ar vrea să facă , toate agențiile de știri, gazetele on-line și televiziunile mai mari ori mai mici, precum și noile mijloace de comunicare în masă, electronice și bazate pe internet, s-au aplecat doar asupra conținutului spuselor domnului Tănase. Din toate astea a rezultat o succesiune de analize literare la textul tănaseian.
Vorbit pe holurile Parlamentului, acest text este compus dintr-o improvizație de declarație personală, la ieșirea de la discuțiile avute cu parlamentarii relevanți, precum și din răspunsurile autorului la câteva întrebări puse de gazetarii și gazetărițele aflate pe acele holuri. Cu o oarecare greutate, am înțeles că domnul Tănase se află în căutare de sprijin politic pentru a se menține în fruntea TVR după numirea noului consiliu de administrație de săptămâna viitoare, în condițiile în care domnia sa a fost numit în această frunte de liberalii care, prin președintele lor, domnul Crin Antonescu, ar fi acceptat deunăzi ca domnul Tănase să nu demisioneze de acolo, așa cum făcuseră ceilalți liberali, odată cu părăsirea Useleului și, implicit, a structurilor de putere din România.
Făcând aceasta precizare, înțelegem că tot ceea ce spune domnul Stelian Tănase are o singură noimă. Adică să fie ceea ce noii săi sprijinitori vor să audă. Ca urmare, domnul Tănase a vorbit despre trei lucruri. A spus că este nevoie de o nouă lege, așa cum dorește noua coaliție politică de la guvernare să facă. A mai spus că TVR trebuie reunificat cu Radioul național, așa cum dorește domnul premier Ponta Victor să se întâmple. Și a mai spus domnul Tănase că datoria de peste 150 de milioane de euro trebuie plătită în următorii doi ani de zile, așa cum doresc clienții politici ce se uită cu jind la ceea ce are de vândut pe mai nimic Televiziunea Română, ca să își plătească datoriile către stat, cum ar fi terenurile, clădirile, releele de transmisie radio și TV și altele asemenea.
Oricare alte subiecte, cum ar fi cine să facă parte din consiliul de administrație, ori dublarea lui cu un consiliu al înțelepților numiți de regina Marii Britanii, din care să facă parte atât Patriarhia Bisericii Ortodoxe Române, cât și sindicatele radiotelevizistice, sau reducerea ori doar reașezarea posturilor din schema de organizare a întreprinderii, ori mărirea sau nu a taxei plătite de cetățeni pe aparatele de televizor și de radio, așa cum se plătea pe vremuri taxa pe coșurile de fum, nu sunt altceva decât subiecte ce urmează să fie discutate între guvernanți, după ce domnul Stelian Tănase va fi așezat ferm și cu greutate în respectiva frunte.
Cu tupeul omului care nu are habar despre ce vorbește, dar se pronunță oricum asupra subiectului, deoarece este pe funcția cea mai înaltă în domeniu și toți cei din jur zic doar „da, să trăiți”, domnul Stelian Tănase a adus în discuție doi termeni de comparație. A comparat Televiziunea Română cu un autoturism Trabant care ar trebui să se ia la întrecere cu mașini de ultimă generație și să și câștige, și a comparat viziunea domniei sale cu privire la cum ar arăta aceeași Televiziune Română cu modelul BBC, pronunțat bibisi și reprezentând inițialele companiei British Broadcasting Corporation cu sediul la Londra, Marea Britanie.
Adică, pentru cine ar fi interesat de ceea ce spune acest domn Tănase, domnia sa ar conduce un Trabant, dar s-ar gândi cum să îl transforme din Trabant în autoturismul britanic Rolls Royce, în doi ani, plătind și datoria astronomică acumulată de șoferii anteriori ai Trabantului. Iar argumentul pe care tot domnia sa îl aduce în sprijinul ideii că poate să facă așa ceva rezidă în faptul că are dosarul Rolls Royce în mână și că și a văzut un Rolls Royce mergând pe stradă, în viața domniei sale.
Concret, domnul Tănase avea efectiv „toate documentele BBC” în mână și le-a arătat gazetarilor de pe holurile Parlamentului, cu același gest cu care prietenul și colaboratorul său apropiat de televiziune, poetul Dinescu, ne arăta nouă, telespectatorilor, tot la Televiziunea Română, acum un sfert de veac, niște foi, pe vremea când se făcea că lucrează la Revoluția în direct.
Singura speranță pe care o putem nutri, în afara celei că domnul Stelian Tănase nu va mai fi, totuși, președintele director general la TVR plus Radio România, este că „toate documentele BBC” au fost traduse în românește de cineva cu habar atât de această limbă, cât și de limba engleză, deoarece domnul Tănase a dat suficient de multe dovezi publice că nu posedă un asemenea habar, de niciuna dintre aceste două limbi, nici la citit și nici la scris.
Altfel, suntem pierduți. Sau, cum s-ar zice la BBC, we are doomed!



luni, 24 martie 2014

Penibilul

Din perspectivă istorică, lucrurile stau așa. Cu mult timp în urmă, am citit un articol de-al domnului Andrei Pleșu, publicat on-line de Dilema veche și, în subsolul lui, am propus un comentariu ce atrăgea atenția asupra unui derapaj de argumentație, de altfel foarte specific autorului. Bineînțeles, comentariul meu nu a văzut niciodată lumina ecranului pe pagina Dilemei vechi, pentru că, la ei, nu se face să scrii de rău despre domnul Pleșu, chiar dacă ai argumente raționale și te exprimi civilizat.


Ca să propun acel comentariu, am fost nevoit să mă înscriu cu adresa mea de e-mail. După mai bine de un an, pe această adresă am început să primesc Newsletter-a Dilemei vechi, prin care îmi sunt semnalate cele mai interesante, din punctul lor de vedere, apariții în această publicație on-line, finanțată de Adevărul. Am considerat întotdeauna că o astfel de înștiințare este doar o replică penibilă dată totalului meu dezinteres pentru cei ce scriu acolo și pentru produsele lor.
De curând, dintr-o astfel de scrisoare, am aflat despre un nou articol al domnului Andrei Pleșu, intitulat „Chipuri ale ticăloșiei” și publicat la rubrica rezervată domniei sale, ce poartă numele de „nici așa, nici altminteri”, rubrică numită în scris exact așa, cu litere mici și cu virgulă, probabil ca să fie clar pentru oricine că nu este vorba de zăpăceală aici, ci de o negare deliberată a normei de comunicare în scris, ca un fel de garanție că nici textele de sub această titulatură nu se supun normelor de orice fel. Nici măcar normei de bună cuviință.
În esență, autorul articolului continuă lamentațiile prilejuite de intrarea numelui domniei sale în gura unei anumite părți a presei cu amintirea a două persoane, de profesie jurnaliști, care s-au alăturat detractorilor săi, în contradicție cu părerea lor anterioară, exprimată despre acesta cu ani în urmă, când unul scrisese frumos despre autor, iar celălalt beneficiase de amabilitatea aceluiași autor de a-i acorda un interviu. Adică, uite ce mi-e omul, după ce am fost drăguț cu el sau în ochii lui, acum mă înjură, pare a zice, cu multe și amare cuvinte, domnul Andrei Pleșu. Adică, explică domnia sa mult prea pe larg, ăștia care s-au sucit sunt niște ticăloși.
Bine, și ce-i cu asta, vă veți întreba, pe bună dreptate. Ce, nu are voie omul să se lamenteze? Ba da, aș răspunde eu la cea de-a doua întrebare, cum să nu aibă voie, mai ales dacă se lamentează în spațiul publicistic rezervat domniei sale, spațiu care mai este și unul virtual, unde nici măcar nu sunt omorâți copacii pentru asta. Răspunsul meu la prima întrebare, însă, trebuie să fie un pic mai nuanțat. Pentru că este ceva cu asta, cu lamentația pleșuiană.
Fără să îi numească pe cei doi, ca să putem judeca și noi, cu mințile noastre, despre cine și despre ce este vorba, domnul Pleșu ne explică insidos faptul că acești jurnaliști nu ar fi putut scrie rău despre domnia sa, dacă nu s-ar fi dedulcit la bani mulți, foarte mulți, primiți ca să îl înjure pe marele Andrei Pleșu. Să cităm din autor, cu menționarea sursei (http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/chipuri-ale-ticalosiei) „Cum se petrec lucrurile? La început este tentaţia: ţi se oferă, brusc, un cîştig nesperat, cu mult peste ce erai obişnuit să primeşti. Dar nu degeaba. Ţi se cere, la schimb, o radicală înregimentare: devii soldatul unei „cauze“ prestabilite, dictate „de sus“, fără legătură cu eventualele tale convingeri. Trebuie „să prestezi“, să „livrezi“ ritmic, fără abatere şi fără nuanţe. Eşti plătit „ca să intri în dispozitiv”“. Asta este „psihanaliza” domnlui Pleșu, aplicată „ticăloșiei ca misiune”, dacă vă puteți închipui că există și așa ceva.
Derapând în stilul său inconfundabil, domnul Pleșu se lansează în dezvoltarea ideii că cei doi, și alții ca ei, și-ar fi „vândut sufletul” pentru averea făcută pe seama întoarcerii condeielor jurnalistice împotriva domniei sale, avere ce îi caracterizează pe ticăloșii posesori ai unei ticăloșii care, deși este de o „simplitate preistorică”, se manifestă prin „case, maşini, dame de companie, chefuri – la niveluri mai joase, vacanţe exotice, acces la „lumea bună“, hobby-uri nărăvaşe, sau, mai ales, sentimentul puterii sau al notorietăţii – la niveluri mai sofisticate.
Deși textul pleșuian este presărat în exces cu sintagme puse între ghilimele, nu știm de unde sunt luate citatele respective, așa cum nu știm nici de unde știe domnul Pleșu cum este cu ticăloșii și ticăloșiile lor, inclusiv cu averile și vânzarea sufletului.
Situația asta nu face decât să adâncească sentimentul de penibil pe care îl provoacă această reacție necontrolată a domnului Andrei Pleșu la banala tevatură a vorbirii de rău a domniei sale, făcută de doi jurnaliști nenominalizați și, deci, necunoscuți, dar, se pare, foarte bogați și foarte ticăloși.



joi, 20 martie 2014

Pe fundul căzii

Pe fundul căzii de fontă groasă
Ascunsă într-o cameră undeva prin casă
Îți este bine și nu îți este frică
Să nu pățești și tu o rană cât de mică
Dacă vreo bombă va cădea pe-aproape
Sau dacă răii vor veni pe ape
Trăgând la-ntâmplare din armele mai vechi
Cu privirea tâmpă și căștile trase adânc pe urechi
Vorbind o limbă pe care tu n-o știi
Luându-se de fete și speriind copii


Pe fundul căzii ți-e bine de pe-acum
Înainte ca răii să se pună la drum
De-acolo poți privi cu ochi curioși
Cât de lași sunt unii sau cât de curajoși
Și-i auzi pe-ai tăi că iarăși îți explică
Cum ție nu are de ce să ți se facă frică
Cât timp stai cuminte în cada smălțuită
Iar casa de de-asupra mai este locuită
De înțelepți capabili de vorbe de ocară
Menite să-i rușineze pe răi și să-i țină pe-afară


Pe fundul căzii tale nu este pic de apă
Și ție ți-e bine că fonta te scapă
De orice problemă de securitate
De proastă guvernare ori chiar de nedreptate
De nimeni și nimic să nu ai nicio teamă
Cât timp stai în cadă nu ești băgat în seamă
Nicun rău nu are cum să ți se-ntâmple ție
Cum n-are să se-ntâmple nici vreo bucurie
De ți se face foame ori ți se face sete
Nu te-aștepta ca laptele și mierea să curgă-n robinete




luni, 17 martie 2014

Plesu

Ca om ce sunt cu lecturile esențiale la zi și cu mintea acasă, nu am găsit încă niciun motiv rațional pentru care domnul Andrei Pleșu este etichetat ca intelectual, ca membru al elitei românești ori ca o voce autoritară în fie ce problemă ar aborda domnia sa, indiferent dacă ar fi în linie cu pregătirea și specializarea de care dispune, ori în domeniile la care toată lumea se pricepe, cum sunt politica, fotbalul și femeile.


Cât am reușit să citesc din opera scrisă a domnului Pleșu nu m-a convins că ar fi un autor esențial, cum nici măcar interesant nu mi s-a părut a fi. Recunosc însă că nu am citit tot ce a scris domnia sa. I-am citit doar câteva articole, luate pe sărite și am încercat, fără prea mult succes, să parcurg cel puțin o duzină de pagini din scrierile sale voluminoase. Mi-am zis, însă, că un autor de texte care nu reușește să îmi capteze interesul nici ca subiect, nici ca scriitură și nici ca metodă de gândire nu merită efortul de a fi citit mai în profunzime. Mai mult, desele și curajoasele derapaje de argumentare și limbaj ce îi caracterizează literatura m-au convins că, dacă aș citi mai mult din acest domn, nu aș afla decât tot asemenea lucruri. Ori eu nu înțeleg de ce aș face vreun efort de lectură și de timp să dau peste suceli și învârteli de frază și peste contorsionări de idei care, cel puțin aparent, sunt menite doar să ascundă impotența intelectuală a autorului.
Despre insul Andrei Pleșu nu știu nimic. Nu mi-a fost prezentat și nu cunosc pe nimeni din anturajul intim al domniei sale, care să îmi fi dezvăluit câte ceva despre omul acesta. Nici măcar nu am avut ocazia să mă aflu, întâmplător, în același loc și în același timp cu domnia sa, cum ar fi fost la vreun târg de carte ori la vreo cârciumă. Fac mențiunea aceasta, deoarece, de-a lungul vremii, în viața mea au intrat câțiva scriitori, artiști și chiar oameni de stat, de a căror operă mă încântasem ori chiar mă îndrăgostisem și, bineînțeles, am făcut tot posibilul să îi cunosc și personal. În toate cazurile, întâlnirile cu aceștia au fost deosebit de agrabile și memorabile. Cu domnul Pleșu, însă, nu este cazul.
Ca personalitate, doar îl pot bănui pe domnul Andrei Pleșu cum este, bazându-mă pe informațiile publice despre domnia sa. Premiant al unuia dintre liceele bune ale Bucureștilor, Andrei Pleșu începe să studieze Istoria și Teoria Artei din cadrul Institutului de Arte Plastice din București, în 1966. Ceea ce nu este puțin lucru. Pe vremea aceea, secția asta era foarte restrictivă, din punct de vedere al admiterii. Era singura din țară și avea doar câteva locuri. Au fost ani în care nici nu se scoteau locuri la concurs. Și nu se intra cu pile, nu atât pentru că nu ar fi mers, ci pentru că nimeni nu risca să scoată tâmpiți din această școală, deoarece se vedea imediat, în munca lor, dacă au ceva în cap ori nu. În plus, în acele timpuri, nu ajungeai mare de pe urma ei, ci doar vreun critic la vreo gazetă ori vreun istoric la vreun institut de cercetări. Însă, prestigiul între cunoscători era imens. Deci, tânărul Andrei Pleșu nu a fost un idiot. Din contră.
În dezbaterea publică, s-a pus un accent puternic pe scrisoarea scrisă de domnul Pleșu tovarășului Nicolae Ceaușescu, prin care pleda să nu fie pedepsit prea aspru pentru că se implicase în Meditația Transcedentală, ce fusese atât o mișcare de prozelitism ezoteric, cât și o operație de masă a Securității Statului comunist. Mie nu mi se pare un episod definitoriu pentru personalitatea domnului Andrei Pleșu. Orice om normal ar fi încercat să se disculpe într-o asemenea situație, deoarece munca și viitorul domniei sale depindeau de cât de loial și cât de încredere era considerat în rândurile partidului unic și conducător în toate. În plus, pierderea calității de membru de partid comunist ar fi însemnat că tovarășul Pleșu este lăsat pe mâna Securității, fără protecția pe care acest partid o oferea membrilor săi. Ca lucrător cu străinătatea ce era, situația de proscris i-ar fi interzis și contactele cu această străinătate, ceea ce nu era puțin lucru.
Mult mai definitorie pentru domnul Pleșu a fost situația de asumare a demnității de ministru al culturii în decembrie 1989 și de menținere a acestei demnități până spre sfârșitul anului 1991. Nu sunt informații credibile că domnul Pleșu ar fi făcut parte dintr-un grup de conspiratori ce s-ar fi pregătit îndelung și în ascuns pentru asumarea puterii executive, în eventualitatea căderii guvernului comunist și a regimului ce l-a găzduit. Mult mai plauzibilă este ipoteza că domnul Pleșu a fost scos din căciulă, cum se zice, iar domnia sa a zis da. Ceea ce este definitoriu, cum ziceam.
Adică, domnul Pleșu nu are nicio ezitare de a-și asuma responsabilități pentru care nu are nicio pregătire teoretică și nicio experiență, ba chiar nu are nici habar. În cazul concret al ministeriatului culturii, misiunea domniei sale nu a fost să guverneze bine domeniul ci, așa cum a mărturisit el însuși, să epureze cultura română de elementele sale comuniste, cum a fost maestrul Radu Beligan, pe care l-a îndepărtat imediat de la conducerea Teatrului Național din București. Ori, pentru așa ceva, nici nu îți trebuie vreo pregătire teoretică ori vreo experiență managerială, ci doar tupeu și hotărâre. Culmea este că tot domnul Pleșu și-a dat o notă bună activității sale de epurator cultural, consemnând faptul că maestrul Beligan nici măcar nu a protestat și nici nu l-a înjurat cu prima ocazie când s-au văzut.
La fel a făcut și cu ministeriatul externelor, timp de doi ani, între 1997 și 1999. Crezând, probabil, că diplomația înseamnă să știi să mănânci în public cu două mâini și să vorbești mai mult decât limba maternă, domnul Pleșu nu a avut nicio ezitare să își asume demnitatea de ministru al afacerilor externe românești, într-o perioadă de maximă importanță istorică pentru România, cea în care așteptam o confirmare a comunității euro-atlantice că ne consideră ca făcând și noi parte din această comunitate. Ceea ce s-a și întâmplat, singurul merit al domnului Pleșu fiind că nu a încurcat prea mult lucrurile. Practic, pe timpul ministeriatului său, nu a reușit să guverneze ministerul și a stat la mâna secretarilor de stat din subordine, pentru formularea și realizarea politicii externe românești, atâta câtă era ea. Ulterior, în memoriile sale, domnul Pleșu și-a adus aminte doar de faptele sale bune, deși l-am prins, cel puțin într-o ocazie, că își arogă merite pe care nu le-a avut. De altfel, cooptat ca întâiul sfătuitor de politică externă în prima echipă prezidențială a domnului Băsescu Traian, în 2005, domnul Andrei Pleșu a trebuit să se recunoască incompetent și să părăsească această echipă la scurt timp de la instalare.
Dacă, în fapte, domnul Pleșu nu este deloc ezitant în a face și ceea ce nu știe ori nu poate să facă, de ce ne-am mira că, în vorbe, același domn vorbește și despre ceea ce nu știe ori nu poate să cunoască. Și, tot așa, dacă, în fapte, domnul Pleșu se consideră sublim, deși este evident că nici măcar satisfăcător nu e, de ce ne-am mira că și în vorbe domnul Pleșu se consideră la fel de nemaipomenit, pe când, în realitate, nu este.
Să încheiem cu observația generală că este o diferență esențială între inteligență și caracter, între performanța intelectuală și postura publică, între importanța socială a gânditorului și demnitatea publică asumată de același gânditor. Oamenii mari fac în așa fel încât această diferență să nu se mai vadă, prin apropierea cât mai strânsă a celor două laturi.
Oamenii ca domnul Andrei Pleșu caută să ascundă această diferență, păcălind publicul că una ar fi alta. Adică, inteligența ar ține loc de caracter, postura publică ar ține loc de performanță intelectuală, iar demnitatea publică ar fi un substitut al importanței sociale a personalității respective. Ceea ce nu este nici măcar dilematic. Este doar fals.



vineri, 14 martie 2014

Elitistul popular

Astăzi am dat cu auzul peste spusele unui domn aflat într-un studio de televiziune minusculă, care fantaza cu poftă, în direct, la ora prânzului, cum ar fi dacă, duminică, ar veni domnul Pleșu dintr-o direcție, domnul Patapievici din altă direcție și domnul Liiceanu din altă direcție decât primii doi, în același timp, la Universitate, probabil în București. Am înțeles că, duminică, se va pune de un miting pro-Pleșu în centrul Capitalei, iar domnul din studio propunea cum să devină acest miting unul de masă, adică aducător de mulțime mare la locul faptei.


Desigur, primul lucru la care m-am gândit a fost cât de nătâng trebuie să fie organizatorul manfiestației, încât să își dorească el ca la aceasta să participe mase largi de cetățeni, în condițiile în care elementul „pro” aparține așa-zisei elite intelectuale românești. Apoi, mi-am adus aminte că, în România, se poate orice, inclusiv ca un elitist, fie el și contrafăcut ori făcut de alții, la ordin, să devină, în același timp, și popular. Ca și când ar fi vorba de cineva de-al nostru, din popor și nu de cineva cocoțat sus, în sferele rarefiate ale elitei.
Așa că m-am interesat despre ce este vorba cu mitingul. Am aflat că domnul Pleșu, cunoscutul intelectual, ar fi fost jignit și chiar înjurat de cineva de la postul de televiziune Antena 3. Astfel, s-a născut un protest spontan și popular, protest concretizat într-o petiție semnată de unii domni și unele doamne cu pretenții ori chiar cu etichete de intelectuali, bine lipite de părțile vizibile ale corpului domniilor lor. Ceea ce mi-a produs, din nou, aceeași reflexie despre nătângism, de data asta la o scară ceva mai mare, cât să îi cuprindă și pe respectivii petenți.
După care mi-am dat seama că sunt victima unei șmecherii mediatice. Adică, atenția mi-a fost atrasă spre un subiect care nu există și spre o acțiune care nu înseamnă nimic. Pentru această revelație, a fost suficient să mă uit la succesiunea evenimentelor și să îmi reamintesc despre cine este vorba.
Deci, domnul Andrei Pleșu scrie urât despre unul sau mai mulți dintre realizatorii postului de televiziune Antena 3, în ziarul Adevărul. Nu am verificat acuratețea acestei situații, cum nu am citit nici ce a scris domnul Pleșu. Este deci, posibil, ca domnia sa să nu fi scris chiar în Adevărul, ci într-una din subisidiarele acestei publicații, cum este Dilema Veche, ediția online a gazetei preluând frecvent asemenea texte. Adică, domnul Pleșu scrie un text care îi este publicat pe mai multe pagini de internet.
Am amintit acest lucru doar ca să înțelegeți că vorbim de audiență aici. Când este să dea bani pe opera scrisă a elitistului domn Pleșu, publicul românesc se numără la nivel de câteva sute, cu limita superioară de până la două-trei mii de cumpărători de publicații ori cărți. Online, însă, numărul audienței crește vertiginos, deoarece apar vânătorii de chilipir mediatic, cei care, înaintea internetului, citeau ziarul peste umărul vecinului din metrou. Așa că, putem vorbi de o audiență maximă a domnului Pleșu de câteva zeci de mii. Nu multe, doar vreo două-trei zeci de mii. Domnii de la Antena 3 au o audiență de vreo douăzeci de ori mai mare. Așa că este firesc să îl vedem pe domnul Pleșu luptându-se pentru audiența proprie cu armele vorbelor rele adresate celor mult mai audiați decât domnia sa.
Se pare că tactica mediatică pleșistă a avut succes, în sensul că numele Pleșu a fost pronunțat în fața unei jumătăți de milion de capete cu ochi și urechi, sau chiar a mai multora. Nici nu mai contează că această mediatizare s-a făcut într-un context negativ. Important este că domnul Pleșu a avut aproape aceeași acoperire mediatică ca doamna Cutare, la care se uită un milion de români, doar pentru că a venit o știre că și-ar fi schimbat culoarea vopselei de unghii.
O asemenea pleașcă, cum ar zice un alt distins intelectual elitist, nu putea scăpa celorlalți intelectuali din grupul domnului Pleșu. Așa că aceștia s-au grăbit să își asocieze numele de cel al domniei sale, că dă de bine. Iar duminică, la miting, televiziunile mai grase ori mai slabe vor avea ocazia să le filmeze și fețele, ba chiar să le audă și vorbele, fără să conteze prea mult dacă aceste vorbe vor avea ori nu ceva intelectual în ele, ori vor fi simple lozinci.
Deci, despre asta vorbim. Despre mediatizare cu orice preți și cu orice mijloace. Domnul de la televizor, despre care am vorbit în introducere, îmi este complet străin. Nu i-am reținut nici măcar numele și nu știu cum arată. Asta, în condițiile în care despre unii dintre cei asociați domnului Pleșu prin petiție am mai auzit. Explic asta, gândindu-mă că este foarte posibil ca domnia sa să nu fi înțeles cum stă treaba cu elitele și cu populismul, ori mediatizarea. Și, de aceea, să se fi străduit domnia sa să inventeze o metodă de strângere a unui număr mai mare de manifestanți la mitingul pro-Pleșu. Asta, în condițiile în care tot ce vor elitiștii este să se vadă și, dacă se poate, să se și audă și pe ei înșiși la televizor, la alte posturi decât la cele fără audiență, unde își mănâncă ei, elitiștii, și micul dejun și își beau și paharul de apă de noapte bună. Fără să știe nimeni de ei.



miercuri, 12 martie 2014

Când mă întorc spre Soare

Când mă întorc spre Soare începe primăvara
Când mă întorc spre tine începe frumusețea

Când mă pornesc la drum începe uitarea
Când mă pornesc spre tine începe dorința

Când mă topesc din viață începe renașterea
Când mă topesc după tine începe tinerețea

Când mă risipesc în zare începe chemarea
Când mă risipesc pentru tine începe nemurirea

Când mă opresc din mers începe tăcerea
Când mă opresc la tine începe plăcerea

Când mă gândesc la Lume începe credința
Când mă gândesc la tine începe dragostea



)

vineri, 7 martie 2014

Nemuritoarea


Așa cum nu te-ai născut nicicând
Nu poți nicicând să te desfaci
În atomi și pasiuni, ori în alte energii și stele
Și-n praful dintre ele nu ai cum să te prefaci.

Rămâi așa cum te-a găsit Întâiul
Când s-a gândit cum să creeze ca pe-o farfurie
Din lut nesmălțuit un univers de neguri și comete
Și l-a pornit din tine c-un vis nestins de bucurie.

Ești stânca pe care se ridică și farul dar și valul
Și ești izvor etern de fluturi diafani și pelicani
Te-arăți frumoasă cu zorii în ochi și norii în plete
Deși nemuritoare, îți spun La mulți ani!






Nu mai vorbesc

Nu mai vorbesc, ci doar înghit prin gură
Nu mai zâmbesc, ci doar râd cu măsură
Nu mai visez, ci doar veghez de frică
La Țara mea de astăzi ce nu se mai ridică.


Cretini sadea dar cu patalama la mână
S-au pus vătafi nătângi pe nația română
Și-o mână la pieire exact ca pe o turmă
Din Țara mea frumoasă să nu rămână urmă.

Cu milioanele, concetățenii mei se lasă
Călcați în picioare și parcă nici nu le pasă
Că trădători și venetici, precum o ciumă albă
Omoară Țara mea și-și fac din leșu-i salbă.




Copiii de români nimic nu mai învață
Nici măcar o lecție să treacă prin viață
Ca umbre de călători secreți într-o gară
Se visează din Țara mea departe, pe-afară.

Se bucură românii rămași la orice fărâmitură
Scăpată bogaților din farfurie ori din gură
Și mulțumind frumos cu sărutări de mână
Pe-o pâine dau Țara mea și limba lor română.

De-aceea stau tăcut și doar înghit prin gură
Și mă feresc cu alții să am vreo legătură
Din care să se creadă că nici mie nu-mi pasă
De soarta Țării mele, ca și când n-aș fi acasă.