duminică, 25 septembrie 2016

Jocuri strategice pe seama copiilor

Duminică, 25 septembrie 2016, în timp ce, la masa circulară din sala Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, ambasadorul sirian își ținea discursul prin care justifica acțiunile forțelor guvernamentale siriene în Aleppo, în estul orașului în discuție, într-un cartier rezidențial, au început să cadă bombe, ucigând peste 80 de persoane și rănind alte 300. Vorbind despre cazuri similare din trecutul recent, diplomatul sirian explica consiliului și Lumii că rebelii împotriva cărora luptă guvernanții sirieni sunt de vină pentru victimile civile, deoarece nu îi lasă pe civili să plece de la casele lor, astfel încât trupele guvernamentale să le poată bombarda acele case fără să îi mai și omoare pe copiii care locuiesc în ele.

Foto: cnn.com

Federația Rusă nu numai că sprijină forțele militare guvernamentale siriene, sub toate aspectele, militar, diplomatic, logistic, financiar, informațional, dar și participă direct, cu trupele proprii, la lovirea orașului Aleppo, indiferent de compoziția umană a țintelor sale. Ca urmare, tot duminică, 25 septembrie 2016, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate, au acuzat Rusia de crime împotriva umanității, ambasadorul american la Națiunile Unite subliniind că statutul Federației Ruse de membru permanent al consiliului nu îi dă numai drepturi, ci îi impune și responsabilități pe care Rusia nu și le onorează. Ceea ce este la doar un pas de a spune că Rusia ar trebui să părăsească Consiliul de Securitate, neavând o atitudine conformă cu statutul său de membru permanent.
Cum s-a ajuns aici? De cel puțin cinci ani, de la așa-zisă Primăvară Arabă, conducerea politică a Rusiei, în frunte cu președintele Vladimir Vladimirovich Putin, și-a manifestat public și oficial nemulțumirea că Occidentul, respectiv europenii și americanii, încurajează și, în cazul Libiei, participă direct la schimbarea guvernelor din unele state arabe din Nordul Africii și Orientul Mijlociu. Această nemulțumire s-a transformat în îngrijorare în anul 2014, când guvernul pro-moscovit al Ucrainei, în frunte cu președintele țării, a fost răsturnat de la putere, în urma acțiunilor de stradă și, mai ales, de Maidan.
Îngrijorare nu numai pentru pierderea unui vasal loial, ci, mai ales, pentru că imaginația strategilor ruși a inclus și un scenariu în care însuși Vladimir Vladimirovich ar putea fi răsturnat de la putere prin intervenția unor forțe interne, sprijinite de aceleași guverne occidentale care au instrumentat și Primăvara Arabă, și Maidanul ucrainean.
Singura modalitate de a tempera această îngrijorare, pe care Moscova a fost în stare a o pune în practică, a fost să își arate puterea militară, în mod excepțional și definitoriu. Astfel, la câteva zile de la fuga președintelui urainean în Rusia, se declanșează un război hibrid în țara părăsită de acesta, cu rezultatul ruperii Peninsulei Crimeea de Ucraina și anexarea ei la Federația Rusă. Au urmat apoi exerciții militare de amploare, precum și sprijinirea pe față a acțiunilor separatiste, prin război civil, în estul Ucrainei, de trupe ale Federației Ruse, mascate sub forma unor voluntari sau „rătăciți”. Flota rusă din Marea Neagră a fost substanțial reînarmată și întărită.
Mai mult decât atât, Rusia a văzut în războiul civil din Siria, care se declanșase încă din timpul Primăverii Arabe, o ocazie potrivită pentru a se ridica la înălțimea oponenților săi occidentali. În sensul că, dacă ei îi sprijină pe rebelii sirieni, atunci și Moscova îi va sprijini pe guvernamentalii împotriva cărora luptă acei rebeli. Iar acest sprijin s-a amplificat, de vreun an încoace, până la intervenția militară directă a Federației Ruse în conflictul armat sirian. Intervenție exclusivă, respectiv necoordonată și neagreată cu nimeni dintre celelalte state interesate în rezolvarea conflictului sirian.
Important este de reținut că această intervenție directă militară rusă în Siria a fost cosmetizată în lupta împotriva terorismului. Asta, în condițiile în care o organizație teroristă a căpătat amploare, aducând în peisajul terorismului internațional inovația constituirii unui stat terorist, pe teritoriile necontrolabile guvernamental din Siria și Irak. Este vorba, bineînțeles, despre așa-zisul Stat Islamic. Sau Daesh. Din păcate, în bunul stil regional, toți oponenții guvernelor din Orientul Mijlociu sunt numiți teroriști. Ceea ce a făcut posibilă lovirea cu mijloace militare rusești a oponenților guvernelor sirian și turc, aflate pe teritoriul Siriei. Alții decât Daesh.
Pentru comunitatea internațională, sprijinirea cu toate puterile rusești a guvernului sirian este inacceptabilă. De mai mulți ani, acest guvern a fost identificat ca fiind unul criminal, în sensul că a comis deliberat crime împotriva propriului său popor. Și, aici, nu vorbim despre faptul că rebelii implicați în războiul civil ar fi și ei tot sirieni. Ci de faptul că armata siriană, aflată sub autoritate și comandă guvernamentală, a folosit armamente și tactici de război prin care a lovit deliberat și populația civilă din zonele de conflict armat. Printre armamente s-au situat și cele chimice, care au această caracteristică de nediscriminare între civili și militari. Dar și bombele folosite au avut aceeași caracteristică nediscriminatorie.
Asistăm astfel la situația în care guvernul de la Moscova, condus de atotputernicul și carismaticul domn Putin, sacrifică deliberat viețile copiilor sirieni pentru a-și demonstra puterea militară și capacitatea de opoziție față de Occident. Ca formă de ostoire a fricii sale, că ar putea păți și el, guvernul, ce au pățit alte guverne din emisfera nordică a planetei Pământ, când nu au mai fost agreate de proprii cetățeni.
Ce va fi de acum încolo? Conform actualelor aranjamente de securitate globală, Occidentul, din care face parte și România, are doar două soluții, amândouă la fel de defavorabile. Una este să lase Rusia să își satisfacă orgoliile de putere și să își ducă la capăt experimentul de sprijinire a unui guvern împotriva rebelilor, ca opus comportamentului vestic de sprijinire a rebelilor ridicați împotriva guvernelor. În speranța că, ieșind victorioasă, Rusia își va ostoi frica și se va potoli. Prețul unei astfel de soluții este abandonarea oricăror principii de drept umanitar internațional. Adică, odată ieșit victorios guvernul actual al Siriei din războiul civil, în care a comis crime de război și crime împotriva umanității, comunitatea internațională rămâne fără niciun instrument prin care i-ar putea judeca și condamna pe guvernanții sirieni care au comis ori au coordonat comiterea acestor crime.
A doua soluție este oferirea unui răspuns militar de natură să tranșeze conflictul sirian în favoarea rebelilor. Această soluție este fezabilă, din punct de vedere militar. Ea nu a fost adoptată până acum, din simplul motiv că nu ar putea fi urmată de instrumente diplomatice care să garanteze pacea. Chiar dacă, în urma victoriei militare, guvernanții sirieni ar fi îndepărtați de la putere și, evenutal, arestați și judecați pentru crimele comise. Nu trebuie să uităm că orice pace în urma victoriei rebelilor trebuie să mulțumească și Turcia, și Arabia Saudită, și Iranul, și Irakul, și Israelul, și alți actori cu interese strategice geografice și politice. În plus, Federația Rusă va căuta imediat un alt teatru de conflict, în care să se manifeste militar, astfel încât să își asigure prin acea manifestare liniștea că nu va fi niciodată atacată acasă la ea. Pentru că victoria împotriva guvernului sirian nu va însemna niciodată o victorie împotriva Rusiei. Oficial, cel puțin.
Teoretic, ar mai fi soluția de negociere a unei noi ordini ori a unei noi arhitecturi regionale de securitate. Numai că ne lipsesc leaderii mondiali vizionari și creativi, care să deseneze și să edifice o asemenea arhitectură.



sâmbătă, 24 septembrie 2016

Discursul despre scoala romaneasca

În lumea și civilizația occidentală, în antichitate, cei care voiau să învețe ceva, orice, mergeau la un magister, la un învățător. Acest magister stătea pe loc și aștepta să vină studenții la el. Un asemenea loc unde putea fi găsit un magister era Grădina lui Akademos din Atena. Akademos nefiind proprietarul grădinii, ci eroul mitologic după numele căruia fusese numită grădina publică. Iar grădina însăși nu era doar o grădină publică, ci un loc similar celui din povestea lui Akademos, care primise de la zeul solar Apollo dreptul de a critica zeii, atâta vreme cât făcea asta în grădina sa. Astfel, s-a imprimat ideea că trebuie să existe un loc anume în care se poate vorbi oricând liber, unde gândul poate fi exprimat fără restricții. Ce loc mai potrivit pentru învățare decât ăsta, nu-i așa?

Foto: historia.ro

Desigur, știm că primul magister din acea grădină ateniană a fost Platon. Elevul lui, Aristotel, atunci când a devenit, la rândul său, magister, a ales să fie găsit într-un alt loc din Atena, legat și acela de Apollo, edificând o clădire situată lângă templul Lykeios Apollo. Astfel, s-a ajuns ca locul în care se afla un învățător căutat de studenții săi să fie numit școală. În greaca veche σχολῇ (shole). Adică, loc de plăcere a gândirii și a împărtășirii ei prin dialog.
Mileniului care a urmat dispariției Imperiului Roman i s-a spus în Occident Era întunecată, tocmai pentru că, de-a lungul lui, a dispărut cunoașterea în rândul oamenilor, indiferent de poziția lor socială. Știința de carte și știința în general s-au mai păstrat în mănăstiri ascunse de ochii migratorilor inculți, care au bântuit prin Europa, până pe la anul 1200, ori în mănăstiri fortificate împotriva acestora. În rest, rege sau rob, nimeni nu mai știa să scrie sau să citească. După ce migratorii s-au oprit din migrație, a venit Renașterea. Vechile scrieri, ascunse și copiate în mănăstiri au fost scoase la lumină, poeți și filosofi au început să scrie. Au reapărut savanții care au reinventat matematica, astronomia, fizica, chimia. Un public din ce în ce mai numeros a început să citească scrierile lor. Erau și dascăli itineranți, care veneau la curțile domnești pentru a învăța nobilimea să scrie, să socotească și să citească, dar apăruseră și locuri în care oamenii puteau merge ca să învețe. Totul sub un control cât mai strâns al bisericii romane, care voia să păstreze monopolul cunoașterii, ca pe o garanție că puterea ei nu se va diminua, iar cuvântul ei va rămâne sfânt, ca să zicem așa.
De cum s-a descoperit modul de producție industrial, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, s-a constatat că nevoia de carte, de cunoaștere, nevoie specifică industriei, excede posibilitățile oferite de aranjamentele existente de școlarizare, calibrate pentru educarea lucrătorilor din atelierele breslelor. Așa că au apărut școlile locale, comunitare, mai ales în comunitățile cu vocație industrială. Un secol și jumătate mai târziu, nu numai în Franța, ci peste tot în arealul euro-atlantic, Revoluția franceză a impus regula ca fiecare locuitor să știe să scrie și să citească, nu numai pentru a putea fi un muncitor industrial performant, ci și pentru a putea participa la actul de guvernare colectivă de masă în cunoștință de cauză. Pentru aceasta, s-a ajuns ca magistrul, profesorul, să vină la elevi, la studenți. Fiind el unul iar ei mulți, s-a considerat că e mai economic așa.
Diferența de mentalitate este considerabilă, între cele două forme de organizare a școlii. Școala centrată pe profesor este locul divin (de la Apollo) în care magistrul își așteaptă învățăceii. Iar aceștia vin acolo în totală libertate de voință (cine nu vrea nu vine), cu scopul dublu de a învăța de la profesor și de a putea gusta din plăcerea gândirii și exprimării libere. Școala centrată pe mulțimea de elevi, în care profesorul intră la clasă, cum este și acum în România, este locul în care elevul e trimis să învețe. El este obligat să vină la școală, unde stă în bancă și oricine îi intră la ore, în clasa lui, adică în încăperea lor, a elevilor, acela îl va învăța.
În prima ipostază, un elev care vrea să învețe ceva, să zicem geometrie, se interesează ce profesor este cel mai bun pentru a face așa ceva și merge la el. Sau la cel imediat bun sub cel mai bun, dacă acela nu este disponibil. În a doua ipostază, elevul află din programa școlară ce trebuie să învețe, după care vede în orar că, la un moment dat, ceea ce îi spune programa că trebuie să învețe se va întâmpla cu oricare ar fi profesorul ce îi va intra pe ușa clasei.
Să menționăm aici că prima ipostază, ori primul mod de organizare a școlii, cel antic, este și cel natural. Cel de-al doilea mod, cel industrial, fiind artificial prin definiție. Dovada cea mai directă constând în faptul că elevul, studentul tot va învăța ceea ce îl interesază, ceea ce vrea el să învețe și cu cine vrea el să învețe, doar că nu va face asta în școala de stat, unde programa îi spune ce și cum. O va face doar în particular. Fie prin meditații, fie prin auto-didacticism, fie prin corespondență.
Este evident că cei care au inventat sistemul artificial de școlarizare știau ce fac. Doar că au sacrificat naturalul organizării învățării pe altarul învățământului de masă. Adică, și-au zis ei, este drept că elevii vor învăța mai puțin, mai greu, mai încet, mai prost, dar tot vor învăța ceva, decât în ipoteza că, nefiind obligați, vor alege să nu învețe nimic. Și, cu siguranță, din tot ceea ce li se va spune la școală, vor învăța ceea ce le trebuie ca să ajungă lucrători destoinici, capabili să asigure productivitatea din care iese profitul industriașului. Cât despre cunoașterea necesară participării publicului larg la actul de guvernare, cu timpul, aceasta s-a canalizat spre participarea de masă la serviciul militar obligatoriu și cam atât. Că doar nu or să stea guvernanții să îi pună pe pălmași altăuri de ei, în întocmirea politicilor și în luarea deciziilor.
De vreo jumătate de secol încoace, de când era industrială a apus, în Occident, învățământul de masă are tendința să revină la forma sa naturală. În care elevul își reia controlul asupra învățării a ceea ce consideră el necesar sau plăcut să învețe. În sistemul școlar anglo-saxon, acest lucru se întâmplă cu mai mare ușurință, deoarece școlile de acolo au deja clase în care profesorul stă permanent, elevul fiind cel care intră la clasă. După o programă individuală, convenită cu un consilier școlar și cu părinții. Prin alte părți, se pune accent pe invățarea liberă de profesor, în sensul că profesorul nu îi va impune nimic elevului. Sistem în care profesorul este apelat doar atunci când elevul are nevoie de îndrumare, de explicații, de corecții, de dialog.
Noi, românii, împrăștiați în provincii, cum eram pe vremea aceea, am început să facem școli de stat doar prin deceniul al treilea al secolului al XIX-lea, după modelul francez, cel artificial, de eră industrială, însă fără să avem vreo industrie, ori vreun stat în care publicul să fie participant la guvernare. Până atunci, avuseserăm câțiva principi sau domnitori ce finanțaseră un fel de cultură scrisă de sorginte greacă și slavonă, prin ctitoriile lor mănăstirești. Dar care nu avea nimic de a face cu școala. Pentru că nu era nevoie de educație națională, atâta  vreme cât nu aveam o națiune în deplinătatea înțelesului conceptual.
Nici după ce națiunea română s-a constituit și, apoi, după ce a creat un stat în care să viețuiască ea, națiunea, educația națională nu a fost în pas cu vremurile. Și a mai fost și modelată această educație după interesele conducătorilor vremelnici, interese care nu au coincis niciodată cu cele populare. Situație perpetuată în interbelic, în era comunistă și în post-comunismul de tranziție. Nici acum, după un deceniu și mai mult de integrare politică și economică în Lumea Occidentală, nu stăm mai bine. De altfel, nu stăm mai bine, în ceea ce privește educația națională, nici când ne situăm în Lumea Largă, planetară.
Dacă măsurăm timpul scurs de la momentul în care a apărut o nevoie de educație de un anumit fel și până la momentul în care acea nevoie a primit un răspuns instituțional, sub formă de învățământ organizat, în diferite epoci istorice, vom constata o inerție de cel puțin o generație. Din antichitate și până astăzi. De aceea, în multe culturi naționale, există această lege nescrisă a dezvoltării, în care părinții tind să ofere copiilor o educație superioară celei de care au beneficiat ei. Asta, cu condiția ca sistemul național de educație să aibă o oarecare naturalețe în design-ul lui instituțional.
Dacă sistemul național de educație este unul complet artificial, în sensul că nu răspunde unui comandament socio-economic, și, în plus, dacă este unul artificial și ca ipostază de alcătuire didactică, în sensul arătat mai la început, atunci trebuie să recunoaștem că, în absența vreunui geniu teribil, nemaiauzit și nemaiîntâlnit, nu sunt șanse ca sistemul național de educație din România de astăzi, sau din cea de mâine, să ajungă să fie cât de cât performant. El va fi întotdeauna un fiasco. Iar căutarea sau așteptarea unui astfel de geniu, care să gândească un sistem de educație națională funcțional, așa cum alte genii din alte nații au gândit mașinării complexe, care să satisfacă o nevoie la nivel statal, va fi întotdeauna o așteptare zadarnică.
Abia după ce înțelegem și cădem de acord asupra naturii educației naționale românești am putea începe să dezbatem viitorul școlii românești, care să fie edificată și instituționalizată exclusiv în interesul fiecărui elev sau student în parte. În mod natural, desigur. Dar, oare, vom ajunge vreodată la o asemenea înțelegere și la vreun asemenea acord național?



miercuri, 21 septembrie 2016

Nasterea Toamnei

Spre deosebire de celelalte anotimpuri
care se nasc din târcoala Pământului pe la Soare
Toamna se naște prin păduri și pe câmpuri
din ruperea frunzei de trup cu o rană ce doare
nașterea ei e consemnată în răbojul de timpuri
cu vegetală cerneală în cercuri sub coaja cea tare
și e vestită de ciripituri și de triluri
pe când glasul ierbii rămâne mut ca o boare
la nașterea Toamnei copilul din mine învață să zboare
să se ridice în zori senine ușor peste ziduri
și printre picuri de ploaie din nou să se coboare
ca să crească bătrân în mine ros de nimicuri.

 


Pericolul national Oprea

Până de curând, în terminologia specifică, Oprea Gabriel, actual senator și fost multe altele, era o amenințare internă la adresa securității naționale a României. În ultimii cincisprezece ani, acest domn și-a constituit o armată privată de dimensiuni considerabile, și-a recrutat sute de ofițeri din rândul civililor neinstruiți dar coruptibili cu grade și însemne, și-a format o structură de partid complet militarizată și populată cu militari în rezervă și în retragere, pe care i-a plătit cu majorări de pensii, adică din banul public. Toate acestea în detrimentul apărării naționale a României, pe care a compromis-o grav, prin desființarea de facto a rezervei strategice, precum și în detrimentul structurilor de ordine publică, pe care le-a deturnat de la menirea lor, în folos propriu. Între alte edificii de putere personală a constituit și o așa-zisă Academie de Științe ale Securității Naționale, pe care a controlat-o personal, încă de la înființare și inclusiv după ce această structură a început să fie finanțată din bugetul de stat, finanțare pentru care nu a dat niciodată vreo seamă.

Foto: mediafax.ro

Deși Oprea G. a avut și alte preocupări organizatorice, cum ar fi conducerea „mafiei personale a lui Adrian Năstase” (conform Băsescu T.), ori tranzacții imobiliare cu conotație de mită, asemenea aspecte din viața și activitatea domniei sale nu sunt de natura amenințărilor la adresa securității naționale, decât în măsura în care corupția generalizată și instituționalizată din România ar ajunge vreodată așa ceva. Adică o amenințare la adresa noastră, a publicului românesc. Deocamdată, această corupție nu este altceva decât un mod de viață de pe la noi.
Caracteristica definitorie a oricărei amenințări de securitate națională este că poate fi anticipată și evaluată fără vreo cunoaștere amănunțită, astfel încât să se poată imagina măsuri de contracarare a ei, a amenințării, atunci când se transformă în pericol. Ori chiar în agresiune declanșată. Cu alte cuvinte, pentru neinițiați, cât timp avem de a face cu o amenințare, suntem liberi să o contemplăm, fără să facem ceva anume împotriva ei. Ci doar în domeniul apărării împotriva ei. Însă, când această amenințare devine un pericol iminent, ori chiar se transformă în agresiune împotriva securității noastre, atunci suntem obligați să intervenim direct împotriva sursei acelei foste amenințări, respectiv împotriva pericolului ce ne paște, astfel încât să ne protejăm ca națiune. Cât putem noi de bine.
În cazul lui Oprea Gabriel, acesta a trecut de la stadiul de amenințare la adresa securității naționale a României la stadiul de pericol iminent, atunci când și-a activat toți soldățeii din armata sa privată pentru a se apăra de ceilalți adversari din mediul politic. Și când a ales să compromită grav principalele instituții de securitate națională ale statului, începând cu Președintele României și Consiliul Suprem de Apărare a Țării. Dar neratând nici țintele Guvernul, Serviciul Român de Informații sau Afacerile Interne.
Așa că asistăm acum la un conflict între acest pericol național Oprea G. și statul român, stat care se apără atât cât poate și așa cum a învățat. De pe vremuri. De aceea, instrumentul principal de forță cu care se apără statul este puterea judecătorească. Sau magistratura. Ori, mai exact, Procuratura. Iar, din cadrul Procuraturii, statul folosește cu preponderență Direcția Națională Anticorupție. Deși, cum spuneam, pe vremea când era doar o amenințare, puterea reală a domnului Oprea G. era de altă natură decât simpla corupție, atât de familiară nouă. Menționăm asta, deoarece, în orice conflict, fiecare dintre părțile opuse tind să folosească intrumente de putere de aceeași natură și nu de naturi diferite.
Iată însă că ieri domnul Oprea a contracarat loviturile procurorilor cu un instrument de natură diferită. Respectiv cu colegii parlamentari din Senatul României. Nu știm dacă cei peste 70 de senatori care au luptat alături de Oprea G. împotriva statului ce îl ataca cu procurorii sunt oșteni destoinici ai armatei sale private ori doar aliați temporari, uniți într-o cauză comună de slăbire a puterii judecătorești din România, care îi amenință și pe mulți dintre ei. Cert este că, indiferent de motive și de eventualele recompense, aceștia au făcut front comun și au interzis atacul justiției asupra lui Oprea.
Nu au fost precupețite nici celelalte instrumente de forță de care dispune Oprea. Mijoacele tradiționale și noi de comunicare în masă sunt acum inundate de parlamentari, euro-parlamentari, demnitari, propagandiști, pseudo-jurnaliști, precum și alți formatori de opinie. Cu toții, de parcă ar fi urmat același curs de manipulare a publicului, repetă la exasperare cele cinci argumente prin care decizia Senatului de protejare a lui Oprea ar fi normală, corectă sau principială, ca și când nu ar fi vorba despre Oprea Gabriel, ci despre orice senator român.
Asta, în condițiile în care măsura disproporționalității deciziei senatoriale față de senatorul în cauză este dată tocmai de substanța rarefiată, diafană a lui Oprea G., în calitate de senator. Dacă nu ar fi existat argumente ascunse, pârghii oculte de manevrare a senatorilor, elemente de control sau de șantaj, niciun senator de talia modestă a lui Oprea nu ar fi putut beneficia de o asemenea protecție. Spunem asta, deoarece știm că domnul Oprea Gabriel este un senator complet insignifiant. Puterea lui fiind întotdeauna de natură executivă și nu legislativă.
Oprea a ajuns în Parlament de la Sectorul 2 al Capitalei, sector condus la vremea aceea de unul Onțanu, primar și baron local în același timp, în urma unei campanii electorale cu doar două afișe. Unul cu Oprea și Onțanu, în care Onțanu le promitea alegătorilor că Oprea le va izola termic blocurile (!?!) și unul cu Oprea, Onțanu și Ponta Victor, în care pesedistul Ponta, pe atunci șef de partid, îi îndemna pe alegători să îl voteze pe cel care dezertase din partidul lui Ponta, luând și alți parlamentari cu el. Până de curând, Oprea era șeful unui partid parlamentar care nu fusese niciodată ales de alegători, ci de finul Ponta Victor Viorel. Dar, la momentul votului de protecție, nu mai era nici șef de partid, nici partidul nu mai exista, de temeinic ce fusese constituit. În plus, ori în minus, Oprea nu a exersat niciodată influențarea votului senatorilor, indiferent de subiect, cu mijloace specific parlamentare. Pentru că nu avusese nevoie. Și pentru că nici nu este înzestrat mental pentru așa ceva.
Dacă ținem seama că nu mai avea nicio putere executivă, nici măcar sub formă de influență directă, ministrul de interne lăsat de el la cârma afacerilor domestice fiind și el înlăturat de curând, atunci singura explicație pentru care atât de mulți senatori au făcut un zid legislativ împotriva contra-atacului judiciar al procurorilor este că sunt plasați efectiv în solda armatei private a lui Oprea. Adică, peste 70 de senatori au ales să lupte pe față împotriva statului român, cel pus în pericol de fosta amenințare națională Oprea Gabriel.
Când am vorbit de cinci argumente, m-am gândit la tezele: (1) Senatul este independent și nu îi poate spune Deneaul cum să voteze. (2) Deneaul a întocmit un dosar subțire și a încadrat faptele lui Oprea în afara sferei sale de competență (omor din culpă, pentru care nu are competențe), în condițiile în care ar crea un precedent, nicăieri în lume beneficiarii coloanelor motorizate nefiind responsabili de modul de organizare și desfășurare a misiunilor de deplasare cu coloana. (3) Deneaul este notoriu în a întocmi dosare la ordin, mai ales la ordine venite din partea Serviciului Român de Informații, deci nu este credibil când aduce acuzații. (4) Oprea nu poate fi vinovat de omor din culpă, deoarece nu el a săpat groapa în care a căzut agentul motociclist Gigină și nici nu l-a împins în groapă. (5) Deneaul nu avea de ce să îi ceară Senatului să solicite punerea sub acuzare a lui Oprea, deoarece aceasta este o acțiune eminamentă politică. Cum politică face oricine îl consideră vinovat pe Oprea de orice.
Este posibil să avem și numeroși senatori idioți în actualul Senat. Mai ales că unii dintre ei au ajuns acolo nealeși de nimeni. Despre unii știm că sunt inculți și subinteligenți, deoarece s-au exprimat public până am putut vedea asta cu ochiul liber. Despre alții nu știm nimic, pentru că au fost anonimi. Aflând noi că sunt senatori doar atunci când se prezintă ei pentru realegeri. Dar este aproape sigur că majoritatea celor care au votat  bazîndu-se pe oricare dintre aceste cinci considerente știau că se poziționează împotriva statului, când au făcut asta. Și, totuși, au făcut-o. Ceea ce aduce a conflict incipient deschis între ei, situați de partea unui pericol manifest la adresa securității naționale, și apărătorii de conjunctură ai statului, procurorii. Conflict în care noi, cetățenii, suntem distribuiți în rolul de spectatori. Și nu orice spectatori, ci doar unii tăcuți. Conform ordinelor lui Oprea.


Video: Starea Nației

miercuri, 14 septembrie 2016

Armata lui Juncker

Jean-Claude Juncker, președintele Comisiei Europene, adică șeful executivului Uniunii Europene, omul cu banii, cum s-ar zice, a venit în fața Parlamentului Uniunii Europene și a prezentat un discurs despre „Starea Uniunii”, un fel de calchiere după discursul anual intitulat tot „Starea Uniunii” (State of the Union Address), pe care președintele american în funcție îl ține în fața Congresului Statelor Unite. În afară de titlul similar și de faptul că atât președintele Comisiei Europene cât și președintele Statelor Unite ale Americii sunt șefi de guverne unional și, respectiv federal, între cele două funcții și între discursurile ținute de ocupanții lor nu prea mai sunt asemănări.

Foto: irishtimes.com

Ca deosebiri esențiale, președintele american are mai multe puteri executive decât europeanul și este comandantul celei mai puternice forțe militare din Lume, pe când președintele Comisiei Europene are mai mulți bani pe mână decât americanul, dar are mai puține puteri executive și nu are nicio armată. De niciun fel.
În discursul său, domnul Juncker a povestit cum este astăzi Uniunea Europeană și cum s-ar gândi domnia sa să fie aceeași uniune în următoarele 12 luni. Pentru că viziunile europene nu bat niciodată mai departe decât atât. În timp. Sau, pentru că, dacă raportul despre starea uniunii este anual, atunci șeful birocrației europene nu poate vorbi decât despre ceea ce s-a întâmplat în anul respectiv și despre ce zice domnia sa că ar fi bine să se întâmple în anul următor. Dacă și ceilalți doi președinți europeni, cel al Comisiei și cel al Parlamentului, ar fi de acord, desigur. Precum și dacă națiunile constitutive ale uniunii ar obține consensul asupra propunerilor. Ori, măcar majoritatea, în unele dintre aceste propuneri, care pot fi adoptate fără consens. Pentru că așa funcționează Uniunea Europeană.
Pentru discuția noastră de aici este interesant ce a zis domnul comisar șef european despre „o Europă care apără”. Iar din ceea ce a zis, ne oprim acum la domeniul puterii militare. „Europa are nevoie să fie mai dură. În niciun alt domeniu această afirmație nu este mai valabilă decât cu privire la politica noastră de apărare,” a spus domnia sa. Și a continuat: „Europa nu își mai poate permite să se bazeze pe puterea militară a altor țări, nici să lase Franța să îi apere singură onoarea în Mali. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru protejarea intereselor noastre și a stilului de viață european.”
Și, cum să facem asta? Simplu, ne răspunde comisarul șef: (1) „să avem un singur comandament de operațiuni pentru misiunile” Uniunii Europene civile și militare, (2) „să avansăm în direcția unor resurse militare comune care, în unele cazuri, ar aparține UE” și care ar fi complementare cu NATO și (3) încurajarea industriei europene de apărare pentru ca aceasta să fie mai inovativă.
Fiind omul cu banii, domnul Juncker ne explică faptul că domnia sa a găsit prin cuferele tezaurului european bani pentru constituirea, până la sfârșitul acestui an, a unui „Fond european de apărare”, din care să finanțeze „impulsionarea cercetării și inovării” în acest domeniu. Apoi ne mai anunță că între 20 și 100 de miliarde de euro se pierd anual din cauză că nu există un comandament operativ militar unic. Adică, Comisia Europeană ar putea să aloce un buget de 25 de miliarde de euro pentru funcționarea unui asemenea comandament. Iar până la o sută de miliarde de euro ar fi bugetul comun de apărare unională.
Sumele de care vorbește acest domn sunt imense. 20 de miliarde de euro anual, suma minimă care s-ar pierde din cauza proastei conduceri a operațiilor UE, reprezintă de mai bine de zece ori bugetul național de apărare al României. Iar 100 de miliarde de euro pe an ar consititui un sfert din bugetul de apărare al Statelor Unite ale Americii. De aceea, în textul oficial al discrusului, aceste sume sunt condensate în „25 de miliarde EUR”. Dar și aceste miliarde sunt enorme. Pentru că ele reprezintă, cum spunea președintele comisiei, pierderi anuale, „ocazionate de lipsa de cooperare în domeniul apărării”.
Cu aceste propuneri, domnul Juncker se va duce vineri, 16 septembrie 2016, la Bratislava, unde va impulsiona șefii de state și de guverne din 27 state membre ale Uniunii Europene să fie de acord cu constituirea unei structuri permanente de cooperare între europeni, pe tărâmul puterii militare. Asta, deși întâlnirea este una informală și are pe agendă spinoasa problemă a prăpastiei care se cască tot mai tare între uniune și cetățenii ei. Și care prăpastie a devenit vizibilă cu ocazia referendumului britanic pentru părăsirea Europei unionale.
Dacă traducem și rezumăm cele spuse în discursul președintelui comisiei, înțelegem că executivul european are bani și vrea să finanțeze cu ei industria de apărare europeană. Fiind vorba despre bani foarte mulți și despre faptul că finanțarea acestei industrii se poate face doar prin comenzi de produse specifice și prin „stimularea cercetării”, comisia are nevoie de o justificare în fapt. Singura justificare rezonabilă este constituirea unei puteri militare comune europene, inițial printr-un comandament de unde să fie conduse toate operațiile existente și viitoare ale UE, și, apoi, prin edificarea unor forțe militare comune, de care să dispună Comisia Europeană direct și nu fiecare națiune europeană în parte.
De aici, s-a ajuns în presa românească sau de limbă română să se vorbească despre planurile Juncker de alungare a americanilor din Europa, despre pregătiri de război și altele asemenea. Ceea ce nu este neapărat ridicol de deplasat. Pentru că, în același discurs, domnul comisar șef ne atenționează că Uniunea Europeană are „dușmani” și „concurenți”. Iar „dușmanii noștri ar dori să ne dezintegrăm”, pe când „concurenții noștri ar avea de profitat de pe urma divizării Uniunii”. Așa că, nu știu ce marș al dezintegrării ar suna mai plăcut în urechile dușmanilor noștri decât cel al divizării membrilor uniunii pe orice problemă, dar, mai ales, pe cea a apărării comune. Apărare care, de fapt, nu există.
Ar trebui totuși să vorbim despre meritele ideii de armată europeană. Chiar dacă, după spusele autorului discursului despre starea uniunii, o asemenea idee va rămâne încă mult timp nematerializată.
În primul rând, să notăm că domnul Jean-Claude Juncker nu este Otto von Bismarck, deși Bismarck a fost un junker. Prin acest calambur, intenționăm să atragem atenția că nu este la îndemâna oricărui leader să purceadă la edificarea unei puteri militare. Mai ales a unei puteri militare unionale. Bismarck exact asta a făcut, la mijlocul secolului al XIX-lea. A unificat politic statele germane într-o singură federație, sub conducere prusacă și a constituit o putere militară credibilă, concomitent cu impunerea unei diplomații a balanței de putere, prin care a evitat războiul european. Domnul Juncker nu are șanse să facă același lucru. Nici măcar domnul Hollande, președintele francez, susținător și el al ideii de armată europeană. Așa cum nici domnul președinte Iohannis nu are vreo șansă de a deveni un nou Bismarck european, cu toate că și domnia sa este extrem de favorabil ideii de putere militară europeană exclusivă.
În al doilea rând, este imperios necesar să reiterăm ideea că prezența militară americană pe teritoriul european este o garanție de securitate nu numai că nimeni din afara Uniunii Europene nu va îndrăzni vreodată să iște vreun război împotriva uniunii, ori a vreunui stat membru, dar și că Europa nu va mai fi epicentrul unui nou război mondial, așa cum a fost în urmă cu o sută, respectiv 75 de ani. Așa că înlocuirea forțelor militare americane din Europa trebuie să se facă doar de către alte forțe cu aceeași dublă menire. Doar că, în momentul de față, propunerea domnului Juncker, deși generoasă finaciar, este mult prea modestă, din punct de vedere instituțional, pentru a genera o putere militară europeană capabilă să îndeplinească aceste două misiuni strategice pe care le au, în prezent, armele americanilor din Europa.
În al treilea rând, nicio putere militară comună europeană nu va putea fi constituită din neant, ci numai cu contribuția statelor membre. Contribuție în resurse de toate felurile dar, mai ales, în putere nucleară. Odată cu ieșirea Marii Britanii din UE, mai rămâne Franța ca singura putere militară nucleară din Uniunea Europeană. Și rămâne de văzut în ce măsură Franța va accepta ca alt deget decât cel francez să poată apăsa butonul său nuclear, la rigoare. Este drept că Germania ia în considerare sporirea puterii sale miliare, în viitorul apropiat, dar nu sunt semne că ar duce acestă sporire până la dobândirea de capabilități nucleare proprii. Sau europene.
În al patrulea rând, edificarea unei armate europene impune un proces de instituționalizare a domeniului apărării unionale. Proces început de mai multe ori, încă de dinainte de constituirea acestei Uniuni Europene, care a avut câteva momente favorabile, prin emiterea unei politici de securitate și apărare comune și a strategiilor de securitate aferente, dar care nu a ajuns niciodată în faza de edificare a forțelor și mecanismelor de generare și de angajare a lor în misiuni, în folosul UE. Aparent paradoxal, singurele state cu o experiență în edificarea instituțiilor de apărare nu sunt greii Europei, ci statele nou venite în clubul vestic, dinspre estul comunist. Așa că, dacă cineva va vrea cu adevărat să vadă vreodată edificată o asemenea armată europeană, va trebui să îi aducă în proiect pe artizanii edificării instituțiilor de apărare din Europa Centrală și de Est.
Doar că, până acolo, va trebui mai întâi generată o voință politică unională consensuală privind acest subiect. Și nu am fi prea siguri că abordarea subiectului armatei europene în discursul despre starea uniunii este un prim pas în direcția consolidării unei asemenea voințe politice unionale consensuale.



luni, 5 septembrie 2016

Unirea care nu e lăsată moartă

Ca o vacă ce dă lapte mediatic, adică audiență și, eventual, chiar adepți activi, tema unirii neagreate de americanii ce cred că România și Republica Moldova sunt două state suverane și independente nu este lăsată să moară.


Deși mulsul a început de mai bine de o săptămână, cam de zece zile, de fapt, tot mai apar mulgători, dintre cei mai surprinzători. De exemplu, domnul rector al Universității de stat din Cluj, academicianul Ioan Aurel Pop explică publicului, cu aceeași fervoare cu care arăta mai înainte  nocivitatea facebook-ului, că, deși „faptic și juridic” avem de a face cu doi actori internaționali separați, statele România și Republica Moldova, domnia sa nu are cum să spună, „la un moment”, „că nu sunt același lucru”, dacă „un stat vecin cu noi are acelaşi steag aproape ca noi, are limba naţională, dacă are şi leul ca monedă naţională, până nu demult a avut şi imnul nostru, dacă ascultă doine, ca noi”.
Alt caz de mulgător întârziat la țâțele subiectului este domnul Petrișor Peiu, de profesie „analist”, care descoperă o lume fantastică, cu îngeri și monștri, în arealul celor două state suverane și independente unul de celălalt, îngeri și monștri treziți de faptul că ambasadorul american la Chișinău, de ziua independenței Republicii Moldova, a afirmat la televizor că această republică, unde este domnia sa acreditat, este un stat independent și suveran.
Cei doi citați mai sus, în afara subiectului și a efortului de a „apăra” idealul românilor din România de unire a celor două state, după sugestia domnului Băsescu Traian, mai au în comun și teza că cine zice că Republica Moldova și România sunt separate juridic și faptic este un trădător de neam. Sau, într-o ipostază favorabilă lui, este doar idiot, monstru, necunoscător al istoriei, vândut Occidentului sau slugă a americanilor. Nominal, academicianul Pop se ia de istoricul Lucian Boia, pe care îl face nedus la arhive de 25 de ani, iar analistul Peiu se ia de „grupa de „analiștii responsabili”” de la București, ce constituie „monstrul cel mare” și care „din nou a scos capul în lume”, cu „aceleași teme bâlbâite”.
Problema cu mulsul târziu este că laptele poate ieși direct stricat. În cazul de față, laptele propagandei așa-zis unioniste este de-a dreptul neconsumabil. Considerați artileria grea a propagandei naționalist-păguboase, greutate artileristică provenind din faptul că oameni ca cei doi menționați aici și-au dobândit un statut administrativ de intelectuali, domnii aceștia reușesc performanța de a se descalifica. Adică, ajung să aducă deservicii intelectuale însăși ideii de unitate națională a românilor de pe cele două maluri ale râului Prut și de pe oriunde s-ar afla ei. În apropierea granițelor statului România, sau chiar mai departe.
Să ne explicăm un pic. În primul rând, subiectul întregii tevaturi a fost că, la București, opinia publică a fost inflamată de „declarațiile” ambasadorului american la Chișinău. Interesant este că nimeni nu a avut amabilitatea să publice intervenția ori interviul domnului ambasador Pettit în întregul lui, ca să vedem și noi ce a spus excelența sa, din sursă primară. O fac eu aici, ca trimitere la postarea interviului pe YouTube. Concret, după ce enumeră care sunt deosebirile esențiale, actuale, dintre România și Republica Moldova, răspunzând la întrebarea despre opinia sa privind statalitatea prezentă și viitoare a Republicii Moldova, domnul ambasador spune, în engleză: for Moldovans „it is important not to lose faith, it is important to have enough confidence in themselves, as Moldovans, to recognize themselves as Moldovans, as a specific nationality and a specific country, (in order) to make this a better place.”
Traducerea în românește a acestui pasaj nu poate fi făcută fără explicații. În ceea ce privește termenul de moldoveni. Cei care, așa cum spune excelența sa, au o „naționalitate specifică” și „locuiesc într-o țară specifică”.
Toți cei care au sărit în sus de revoltă că americanul i-a făcut pe românii din Republica Moldova moldoveni și că reprezentantul Statelor Unite ale Americii recunoaște două naționalități distincte, pe cea a românilor și pe cea a moldovenilor, au sărit degeaba. Pentru că americanul le-a spus tuturor locuitorilor sau cetățenilor Republicii Moldova moldoveni, nu numai românilor. Așa cum, la el acasă, toți sunt americani, chiar dacă sunt ruși, italieni, englezi, francezi sau români, ca etnie. Iar naționalitatea tuturor este naționalitatea americană. Așa cum, pe pașaportul emis în Republica Moldova, scrie naționalitatea moldovenească. Sau, mai știi, în pașapoartele moldovenești scrie naționalitate găgăuză, rusă, ucraneană, română și eu habar nu am. Dar tare m-aș mira să scrie așa.
Desigur, în românește, vorbim despre moldoveni ca despre locuitorii Moldovei, ceea ce implică un teritoriu situat și sub administrație românească și sub administrație moldovenească. Dar nu avem cum să îi cerem unui ambasador american să inventeze alt nume decât pe cel de moldovean pentru locuitorii și cetățenii republicii unde este el acreditat, cât timp acelei republici îi zice Moldova. Numai ca nu cumva să le dea un pretext propagandiștilor anti-occidentali și anti-americani din România să se ia de el. Dacă noi, românii din România, am fi avut vreo problemă cu numele de moldoveni sau de Republica Moldova, ar fi trebuit să protestăm așa cum au protestat grecii, când fosta republică iugoslavă și-a luat numele de Macedonia, nume identic cu provincia grecească Macedonia. Dar nu am avut astfel de probleme sau sensibilități. Pentru că, pe vremea aceea, anti-americanismul era încă în fașă.
În al doilea rând, orice comentariu despre acest interviu, fără să îl fi urmărit și să îl fi înțeles, este un gest descalificant, pentru orice om cu o statură publică. Nu mai vorbim despre vreun intelectual. Chiar și despre unul doar confirmat administrativ. Nu există în acest interviu nici măcar vreo aluzie că Statele Unite ori Occidentul în întregul său ar fi opozabili ideii de unire a celor două state. Tot ce spune ambasadorul este că, în momentul de față, ar fi practic foarte greu să se unească cele două state. Oricât de românești ar fi ele.
Așa că oricine a zis, inclusiv purtătorul de cuvânt al Departamentului de Stat și Ambasada Americii la București, că americanul a spus corect ceea ce a spus a avut dreptate. Și oricine i-a reproșat ambasadorului american la Chișinău că „a făcut o gafă”, ori „că a vorbit gura fără el”, sau că „a intrat cu picioarele în sensibilitățile românilor”, a vorbit prostii. În mod natural sau intenționat. De capul său ori la ordin.
Asta nu înseamnă că subiectul unirii nu este unul analizabil. Din contră. Ba ar putea fi chiar un subiect ce merită așezat pe agenda de discuții publice. Doar că nu în România. Ci doar în Republica Moldova. Pentru că doar ei, cetățenii moldoveni, indiferent de etnie, sunt cei care pot să opteze fie pentru a rămâne independenți și suverani, fie pentru a se uni cu România, fie pentru a intra în Uniunea Europeană, fie pentru a rămâne în Comunitatea Statelor Independente, fie pentru a se apropia de NATO, fie pentru a se apropia de Moscova. După cum vor ei, moldovenii.
Pentru că, așa cum am mai explicat în alt articol, ideea de unire a României cu Republica Moldova ca ideal național al românilor din România este o idee păguboasă. Care scoate România din clubul statelor occidentale și care răspunde pozitiv propagandei rusești, propagandă care nu prididește să portretizeze România ca stat revanșard și revizionist. Pe când noi, românii din România nu suntem așa. Cel puțin nu majoritatea dintre noi.