duminică, 29 ianuarie 2017

Nemembrul de partid

Am intrat în Partidul Comunist Român înainte de a împlini 19 ani, în ultimul an al liceului militar, ca o confirmare politică a meritelor școlare și extrașcolare pe care le confirmasem social, până atunci. În condițiile în care eram urmașul unui bunic american și îl aveam pe fratele mamei cetățean american, locuitor al New York-ului. Spun asta ca să înțelegeți că, cel puțin în accepțiunea mea, eu i-am făcut partidului un serviciu, devenindu-i membru.


Singurul beneficiu personal și material provenind din calitatea de membru de partid a venit de pe urma tatălui meu, ofițer și membru de partid, la rândul lui. Prin 1972, chiar de 23 august, ziua de atunci a țării, ne aflam în excursie cu mașina noastră și ne-am gândit să înnoptăm pe Semenic. Mama, tata și cu mine. Doar că nu am găsit locuri sus pe munte. Așa că am fost îndrumați către Vila Klaus, care era casa de odihnă a partidului comunist local. Băștinașii fiind convinși că doar acolo ar mai fi locuri de dormit. În mașină, mama: „Cum să mergem noi acolo?” Tata: „Dar ce, eu nu plătesc cotizația? De ce nu ne-ar primi?” Și ne-au primit. A fost foarte simplu, deoarece primul-secretar al partidului din județul Hunedoara era și el cazat acolo, cu un musafir de la București. Un ministru. Pe primul secretar îl chema Trandafir Cocârlă și a fost deosebit de amabil. Ne-a invitat la masă și a dat dispoziție să stăm cât vrem, zilele următoare. Administratorul nu a vrut să ne ia nici bani de cazare și masă, ca invitați ai tovarășului prim. Dar tata a insistat să achite costurile. Care erau oricum infime.

În afară de acest episod, nu am avut niciun alt beneficiu că eram membru de partid. Nici în armată, nici în civilie. Pe timpul foametei, stăteam cu nopțile la rând la benzină, ca să umplu două canistre pe care le trimiteam la Sibiu, o dată pe lună, unei gestionare de „Alimentara”, care îmi trimitea, la troc, două pungi mari cu carne de vacă cu os. Cu care îmi hrăneam cele două fiice preșcolare. Și mai și lucram la Consiliul Politic al Aviației Militare. Ca ofițer cu informarea. Informarea în sensul că eram informat cu tot ceea ce se face în Aviața Militară, ca misiuni, zbor, asigurare și așa mai departe, în folosul comenzii și al ministerului. Funcție în care, de câteva ori, am adus hârtie de scris de acasă.

Deoarece nu am fost niciodată de acord cu ideologia comunistă, mai ales cu pretenția că citatul din secretarul general ar fi fost vreun adevăr social sau economic, după caz, nu am scris sau zis vreodată niciun îndemn de studiere a documentelor de partid. Nici nu am făcut propagandă. Nu veți găsi vreun singur muritor care să spună că a stat măcar un minut într-o bancă, în timp ce eu i-aș fi predat vreun minut de lecție de învățământ politico-ideologic. Cum i se zicea pe vremea aceea. Nu făceam dizidență. Pur și simplu nu puteam spune cuiva o idee pe care eu nu o știam adevărată.

După desființarea Partidului Comunist Român, nu m-am mai înscris în vreun partid politic și nici nu am mai făcut politică. Rar și selectiv, am oferit consultanță, în domeniile muncii de partid la care mă pricepeam. 

Așa că, astăzi, am 27 de ani de neangajare politică. De nemembru de partid. Față de cei doar 16 ani de membru de partid comunist. Ceea ce înseamnă, cantitativ cel puțin, că experiența mea este mai bogată ca nemembru decât ca membru de partid.

Din această perspectivă, pot aprecia că, în zilele noastre, dacă nu ești membru de partid, nu ești bine. Măcar printre noi, pensionarii militari, cine a fost sau este în partidele lui Oprea sau Dragnea o duce mai bine decât cine nu este. Are pensia mai bună, are o voce mai puternică în administrație, are un crez pe care îl proclamă în rețelele de socializare online. Cine nu, nu.

Amuzant este că noii activiști și propagandiști ai noilor partide nu îmi recunosc mie statutul de nemembru de partid. 

După ei, dacă nu sunt înregimentat în partidul lor, înseamnă că fac parte din opoziție. Și de aia nu îmi merge mie la fel de bine pe cât le merge lor. Ba, mai mult, de aceea pot fi eu apostrofat că, de fiecare dată cât le critic conducerea de partid și de stat care i-a făcut oameni, nu o fac pentru că e conducerea aia criticabilă, ci pentru că sunt eu în opoziție față de ea. Adică, sunt cu ceilalți. Indiferent cine ar fi ceilalți.



marți, 24 ianuarie 2017

Politica judiciară

Partidul Social Democrat are probleme cu Justiția. Prin membrii săi de frunte. Președintele fondator,  doi foști președinți și actualul președinte al partidului fie au condamnări, fie sunt în diferite etape de judecată penală. Mulți dintre „baronii” locali, destui primari și alți demnitari de la centru sau din provincie sunt în aceleași situații. În plus față de arestările spectaculoare, televizate, dar neurmate de condamnări pe măsură. Este deci de înțeles interesul pe care acest partid îl acordă subiectului justiției românești. Din poziția de partid de guvernământ. Adică, aflat la putere și învestit cu drept de inițiativă legislativă.  



Câștigând acest partid alegerile generale de la sfârșitul anului trecut, detașat față de orice alt partid, ne-am fi așteptat să se întîmple două lucruri. 

Primul ar fi fost o analiză a ceea ce s-a întâmplat. S-ar fi constatat că multe dintre acțiunile în justiție asupra leadershipului partidului au fost părtinitoare, atât în acuzare cât și în condamnare. Adrian Năstase a făcut închisoare pentru găinării, dintre care una nici măcar nu a fost clar dovedită. Ion Iliescu este acum inculpat pentru o infracțiune ezoterică, imposibil de dovedit. Liviu Dragnea a fost condamnat pentru o faptă benignă, dar care a fost „încadrată” ca infracțiune. Și acestea sunt doar cele mai vestite exemple. În același timp, alți pesediști au fost uitați pe la mijlocul cercetării penale. Unii „oameni de afaceri” asociați partidului au fost închiși, alții ignorați de Justiție. 

Din constatările acestea ne-am fi așteptat să se tragă concluzia că sistemul justițiar românesc, în ansamblul său, are defecțiuni care permit strecurarea în sălile de judecată a vendetelor politice sau chiar a celor mafiotice. 

Plecând de la o asemenea constatare, ne-am mai fi așteptat ca partidul acesta să vină cu soluții holistice. Constituționale, legale și procedurale, totodată. Astfel încât întregul sistem de justiție din România să fie reparat, pentru ca nimeni, niciodată să nu îl mai poată folosi în interes de partid. Nici măcar în interes de stat. Ci exclusiv în interesul general al cetățenilor.

Deocamdată, nu există nici cel mai vag indiciu că Pesedeul a făcut vreo analiză, a tras vreo concluzie și a gândit vreo soluție holistică. Sau, măcar, vreo soluție punctuală de reparare a sistemului justițiar de la noi. 

În schimb, observăm cu ușurință cum șefii lui, ai partidului, încearcă să confiște în folos propriu același sistem care le-a creat atâtea probleme. Premierul proclamă de la tribuna publică că, dacă guvernul său are dreptul de decizie legislativă, care e problema că o face cum îl taie capul?! 

Este surprinzător că planul pesediștilor nu este de reparare a stricăciunilor care au dus la inculparea și condamnarea lor nemeritate, ci este un plan de reducere la nesemnificativ a actului de justiție. Ei proclamă senini ideea că votul popular poate anula o condamnare penală definitivă și continuă cu ideea concurentă că acceptarea la dialog internațional a unui condamnat de vârf nulifică statulul acestuia de penal. 

La atitudinea asta păguboasă se adaugă inducerea ideii că justiția este comandată de serviciile de informații, sau de unii reprezentanți ai acestora. Ceea ce face ca orice sentință să fie dubitabilă asupra onestității și dreptății făcute prin pronunțare. Așa cum pesediștii se întrec să îi acuze pe străini, în special pe americani, că impun o anumită direcție defavorabilă lor actului de justiție de la noi, din România. 

Adică, în loc să facă imposibilă ingerința în justiție a oricui din afară, ei propun o justiție alternativă, făcută în guvern, în alegeri și în relațiile internaționale. Cu sancționarea politică a oponenților acestui plan. 

Ceea ce nu este numai contraproductiv, este și anti-cetățean, până la urmă. Deoarece și ceilalți cetățeni sunt procesați de același sistem de justiție cu probleme de funcționare. Numai că ceilalți cetățeni nu au un guvern, o listă electorală sau relațiile internaționale care să îi poată albi, dacă sunt pătați cu o sentință judecătorească nedreaptă.

Fiind la începutul guvernării, Partidul Social Democrat are încă timp să își revină. Să devină responsabil și să formuleze o politică publică în domeniul judiciar care să repare tot ce e defect ori nefuncțional în sistem și să servească cetățeanul.


luni, 23 ianuarie 2017

Un gând unionist

Din tot ceea ce înseamnă pentru mine, ca cetățean român cu drepturi depline, Unirea Principatelor Române de la 24 ianuarie 1859, cea mai remarcabilă idee este că părinții patriei au făcut această Unire cu gândul la viitor. 



Argumentativ, ei s-au raportat, totuși, nu la viitor ci la trecut, ca sursă de justificare și de emulație a gestului unionist. S-au dus în trecut să afle răspunsul la întrebarea când a mai fost populația locuitoare pe aceste teritorii sub o singură administrație politică? Și au găsit doar două momente. Unul îndepărtat și sumar documentat, cel al Daciei regale și altul tot de demult, dar cu o mie cinci sute de ani mai recent, cel al anului în care cele trei principate române, Țara Românească, Moldova și Transilavania s-au aflat sub aceeași pecete domnească, a lui Mihai Voievod Viteazul.

Asta, deși se știa încă de atunci că au fost nenumărate episoadele istorice în care s-au făcut schimburi de domnitori între aceste provincii feudale românești. Numai că ele nu aveau valoare ideatică. Nu erau consecința unui ideal, cel al unității.

De ce au preferat ei trecutul ca argument, în loc să introducă un ideal unionist de viitor, cum ar fi să se unească toate provinciile locuite de români cu scopul de a avea divesitatea necesară de resurse materiale și umane pentru înflorirea unor industrii ca cea a fierului, a construcțiilor, a infrastructurii, a energiei industriale, astfel încât să prospere prin muncă toată nația? 

Răspunsul oficial este că din prudență. Cele două principate românești care se uneau nu erau independente. Nici suverane. Și mai erau și subiectul unor dispute internaționale privind controlul politic și administrativ al resurselor de care ar fi trebuit să beneficieze românii, pentru a prospera industrial la ei acasă. Cu Imperiul Otoman care se încăpățâna să viseze feudalism și cu austriecii, britanicii și francezii care vedeau o nouă piață de materii prime și de desfacere, precum și cu germanii care tocmai se constituiau și ei într-un stat mare și puternic, pe baze economice industriale. Asta, pe când Rusia țaristă și vecină continua un proces lent de occidentalizare, păstrând baza feudală ancestrală ca sursă principală de bunăstare. 

Cu toate acestea, cum spuneam, gândul strategic al unirii de la 1859 a fost unul îndreptat eminamente spre viitor. Un viitor de prosperiate, de muncă inteligentă, de energii creatoare. 

Ce s-a întâmplat cu acest proiect, istoria ne spune pe îndelete. Condițiile politice de îndeplinirea a năzuințelor strategice au fost atinse una după cealaltă. Încet, dar sigur, România născută timid la 1859 a ajuns independentă, suverană, mare, ba chiar foarte mare. Din punct de vedere teritorial. La două generații de la Unirea Principatelor Române, nu mai exista nimeni în Lume care să îi spună României ce și cum să facă. Nici românilor.

Cu toate astea, industrializarea a fost mereu amânată. Capitalul autohton a fost modest și corupt. Marile proiecte de infrastructură s-au redus la un pod peste unul dintre brațele Dunării, pentru unirea Dobrogei cu restul patriei. Din marii oameni de stat care au făcut unirea s-au tras niște urmași care s-au bătut politic între ei, cu arma corupției, până ce statul a ajuns pe mâna comuniștilor rusofoni. 

Din ei s-au tras apoi comuniștii naționaliști. Spre deosebire de primii comuniști la guvernarea României, care au separat țara de capitalismul putred, naționaliștii au separat-o de toată lumea. Pe principiul idiot că se vede mai bine cât de român ești dacă stai de unul singur, închis în țara ta ca într-o închisoare, decât dacă te raportezi la restul Europei și al omenirii. 

După deschiderea care a încheiat dictatura comunistă, românii au îmbrățișat, în sfârșit, idea de fericire occidentală. Din nou, la granița dintre alte două secole, aveam toate condițiile pentru a ne face bine nouă înșine, la noi în România. Cea independentă, suverană, apărată de și racordată la Occident. Nu numai că nu a mai fost cazul să fim prudenți în a formula un ideal național, dar am fost încurajați de toată lumea să o facem. 

Dar noi nu și nu. Noi ne uităm la trecutul istoric ca la un ideal pe care urmează să îl atingem, nu ca la o premisă pentru fericirea națională viitoare. În același timp, istoria este pentru români o datorie, nu un capital de investit în acțiuni viitoare.

Dovadă fiind și raportarea la Unirea de la 24 ianuarie 1859. Veți vedea că e foarte des numită Mica Unire, ca o referință subliminară la existența unei foste Mari Uniri și a faptului că, astăzi, sunt două state românești, nu unul, cum și-ar dori unii nostalgici. Care nostalgici uită că România Mare a fost diminuată pe mâna românilor, care nu au știut ce să facă cu ea. Douăzeci de ani, cât a fost România mare, în secolul trecut, românii de atunci nu au făcut nimic pentru industrializarea zonelor restante, pentru conectarea rutieră a noilor provincii, pentru apărarea națională a tuturor teritoriilor. De parcă se pregăteau pentru a pierde aceste teritorii. Ceea ce au și făcut. 

Atitudine păguboasă care se regăsește și astăzi în mentalul colectiv românesc. În sensul că idependența, suveranitatea, integritatea teritorială, conectarea internațională nu vin, după mintea românului mediu și majoritar cu vreo obligație individuală sau colectivă de a folosi aceste condiții istorice pentru a atinge un ideal național de bunăstare. Ca să nu mai vorbim despre obligația de a apăra și întări aceste condiții strategice. Nu. Noi nu avem asemenea griji, pentru că nu avem nicio obligație față de țara noastră.

Că e a noastră și facem ce vrem cu ea. Cel mai adesea, vrem să nu facem nimic. Să o lăsăm așa, până la epuizare. Și, din când în când, să sărbătorim evenimentele trecutului, care au făcut posibilă această avere numită România. Fără niciun gând despre viitor. În totală opoziție cu părinții patriei de la 1859, care numai viitorul îl aveau în gând.



Complexul securist al mitingului neautorizat

Complexarea psihologică a celor care văd în orice manifestare anti-guvernamentală un pericol de răsturnare a ordinii de stat este o complexare de sorginte securistică. Prin securistică înțelegând atributul derivat din Securitatea Statului comunist român.

Până la demonstrațiile populare care au dus la fuga cuplului Ceaușescu din sediul puterii, în decembrie 1989, demonstrații scăpate pentru prima dată din mână de atotputernica Securitate, nimeni din România, ca, de altfel, din toată lumea civilizată, nu s-ar fi gândit că demonstrațiile ar avea alt rol decât să arate o opinie publică. De cele mai multe ori defavorabilă guvernanților, dar, oricum, doar o idee. Și nimic mai mult.

Desigur, unele manifestații devin violente. Se sparg geamuri, se incendiază mașini abandonate pe stradă, sunt loviți cu pietre și chiar cu flăcări membrii forțelor de ordine, iar, în unele rare cazuri, sunt luate cu asalt clădiri guvernamentale. Dar atât. În lumea civilizată, după demonstrațiile violente, sunt identificați făptașii individuali și sunt deferiți justiției. Companiile de asigurări acoperă reparațiile stricăciunilor provocate de violențe. Rănile morale și materiale se închid și se vindecă cu viteză mai mare sau mai mică, în funcție de cât de articulată este societatea care a suferit violențele demonstrative. În niciun caz nu cade guvernul din asta.

Guvernele cad în timpul sau în urma demonstrațiilor doar în non-democrații. Ca cea vegheată de Securitatea Statului. Din două motive strategice.

Primul motiv e conceptual. Nefiind o democrație, statul care se clatină de la o demonstrație de stradă, indiferent cât de violentă sau de pașnică este ea, nu are formate mecanismele de înțelegere a ideii că publicul activ se exprimă. Adică, își proclamă opiniile, ideile și dorințele. Simpla exprimare a opiniei publice, în orice format, este considerată o agresiune asupra sistemului non-democratic. Ca urmare, atunci când exprimarea opiniei publice nu mai poate fi oprită, înăbușită, curmată sau descurajată, sistemul însuși se clatină. Și, cu voința celor care ar fi trebuit să îl apere dar nu o mai fac, uneori se prăbușește de-a dreptul.

Al doilea motiv strategic este comportamental. Întregul edificiu comportamental al segmentelor de public dintr-o non-democrație este ipocrit. Toată lumea crede una și proclamă alta. Și conducătorii, și condușii. Falsitatea declarațiilor publice este acceptată de fiecare membru sau segment al societății ca pe un fapt de viață. Ca pe o fibră de rezistență din țesătura colorată a statului. Și, atunci când, la adăpostul mulțimii căreia nu mai ai cum să îi închizi gura, se proclamă public adevărul, toată țesătura asta se destramă. Și guvernul, dacă nu cade, se clatină.

Asta știa și Securitatea Statului. Iar căderea regimului Ceaușescu, în urma demonstrațiilor de stradă de la Timișoara și București, nu a fost altceva decât confirmarea practică a teoriei. Datorită cunoașterii, securiștii au fost în măsură să fie primii care au depus armele și primii care au început să profite de pe urma căderii guvernului de atunci.

Dar complexul de spaimă la demonstrații publice a rămas. Ca semn al democratizării lente a societății românești.

vineri, 20 ianuarie 2017

Dar Romania?

Domnul Donald John Trump a devenit președintele Statelor Unite ale Americii prin depunerea jurământului. Cu ocazia învestirii, a ținut să comunice Lumii că promisiunile ultra-generale, de tip lozincard, introduse în campania electorală exclusiv prin argumente populiste, vor fi temelia politicii sale la Casa Albă. Între aceste promisiuni este și cea privind introducerea principiului sacrosant de America First (America înainte de toate) în orice aranjament de securitate.

Foto: tvr.ro

Ne-a explicat domnul președinte Trump că, de astăzi, de când a depus jurământul, Statele Unite nu vor mai face cadouri, nu vor mai ajuta pe nimeni, decât dacă din acest cadou, sau din acest ajutor nu va avea un câștig cert cetățeanul american. Prima întrebare la care va trebui să răspundă un pretendent la asistența ori ajutorul americanilor va fi „dar cetățeanul american ce profit va avea din asta?” Asta fiind asistența solicitată.
Fiind om de afaceri, domnul Trump nu știe să existe vreun alt fel de profit decât cel bănesc. De tipul, fac cadou un dolar, dar primesc înapoi un avantaj de un dolar jumătate. Dacă nu chiar de doi dolari. Altfel, ce afacere ar fi să dau fără să primesc înapoi mai mult decît am dat?!
Și, ca să nu fie vorbe, cu ocazia învestirii sale în funcție, domnul președinte american Trump a invitat toate statele Planetei Pământ să facă la fel. Să se gândească ce le iese lor, fiecăruia, din orice tranzacție. Fie că este vorba despre o tranzacție economică, ori una culturală sau de securitate. Ajungându-se astfel la un numitor comun, negociabil.
Dar România? Poate ea să se ia după îndemnul trumpist? Nu știm. Noi nu știm dacă România poate să ajungă la masa negocierilor, ca să poarte negocierile de pe poziții egale, d-apoi să își convingă partenerii de dialog și cooperare să accepte doar acele contracte care aduc României un beneficiu evident. Și financiar, pe lângă toate celelalte.
Pentru că România nu a fost niciodată în postura de a negocia ceva de pe poziții egale. De când este ea România. Din a doua parte a Secolului al XIX-lea. Cu o scurtă perioadă istorică de excepție de la această regulă, perioadă de vreo două decenii, în care a contat petrolul românesc pentru statele industrializate europene, între care nu era și ea, România.
Primul și cel mai serios motiv pentru care România nu a avut niciodată o voce egală cu alte state cu care a încheiat tratate, acorduri, contracte de orice fel a fost că România nu a știut ce și cât valorează, ca să înceapă negocierile de la punerea în balanță a valorii sale. Chiar și acum, în zilele noastre, nimeni nu ne spune, la școală ori în vreun alt fel, în ce constă valoarea României, ca stat suveran, independent și indivizibil. Noi, publicul, știm doar că este bine să fie așa. Și că, dacă nu ar fi așa, ne-ar fi rău.
În rest, bănuim. Ne dăm cu părerea. Mai ales pe facebook. Unde speculăm că suntem importanți deoarece „avem” Munții Carpați. Cei nepătrunși de drumuri rapide. Rutiere și feroviare. Și că nu facem acele drumuri rapide pentru că nu ne lasă ceilalți. Adică, suntem importanți pentru ei doar atâta timp cât nu avem o infrastructură rutieră. Și, dacă am avea-o? Și-ar pierde România din valoare, în ochii celorlalte națiuni? Habar nu avem!
Am mai fi valoroși că avem păduri, speculează alți români. De fapt, că am avut păduri, exploatabile de ceilalți, din afara României. Și? După ce nu vom mai avea? Cât de valoroasă va fi țara atunci? Nu știm. Nici măcar nu bănuim.
Mai vin unii speculativi și își aduc aminte de învățăturile comuniste naționaliste, din care aflaserăm că suntem valoroși pentru că am ajuns pe aceste meleaguri cu o mie de ani înaintea altora. Adică, de două mii de ani. Asta, istoria, fiind o valoare care nu se epuizează. Ba, din contră, pe măsură ce ne descoperim trecutul, cum ar fi cel înscris pe tăblițe indescifrabile, valoarea noastră crește. Din păcate, o asemenea valoare istorică nu a fost niciodată și o valoare de piață. Decât pe piața turismului. Ori, turism fără infrastructură și fără civilizația serviciilor nu există.
Nimeni nu a îndrăznit însă să speculeze că am fi valoroși pentru celelalte națiuni cu care negociem poziția României în Lume deoarece publicul românesc ar fi bine educat, cu o morală creștină adânc înrădăcinată, ar fi muncitor, ba chiar inovativ, cu o capacitate mare de adaptare la nou, ori ar fi un izvor de înțelepciune pentru alte popoare și, totodată, o dovadă vie că vechimea pe aceleași meleaguri contează, deoarece vechii locuitori sunt fericiți aici și de aceea nu au plecat niciodată.
Ajungem astfel la cel de-al doilea motiv pentru care România nu a avut niciodată o voce egală între națiunile de la aceeași masă a negocierilor mondiale sau zonale. Care este cel că noi, românii, nu ne-am propus niciodată să devenim o valoare pentru noi înșine. Ca să nu mai vorbim că am fi vrut vreodată să devenim o valoare pentru alții.
De aceea nu ne-a păsat de conținutul, forma și eficiența educației naționale. Nu am avut motive să ne pese, atâta vreme cât nu ne-am propus să devenim mai buni, mai valoroși, prin educație.
Cum nu ne-am propus să devenim mai buni prin credință. Românul majoritar este într-adevăr credincios. Doar că a folosit întotdeauna credința ca pe o supapă de a scăpa de pedeapsa divină. Sau de a lăsa pe umerii divinității povara fericirii sale. Iertarea păcatelor și acatistele pentru noroc sunt forme singulare de manifestare a credinței ortodoxe, în condițiile în care restul lumii creștine are mentalitatea că cel mai bine îl servești pe Tatăl și îi onorezi Fiului sacrificiul Său prin muncă, prin bine facere. Fericirea dumnezeiască fiind satisfacția săvârșirii. Ca să nu zic a lucrului bine făcut, deoarece această sintagmă a fost introdusă târziu în atenția publicului românesc, pe un canal mai degrabă politic decât evanghelic.
Cu alte cuvinte, noi, românii, avem o perpetuă criză identitară. În sensul că nu reușim să ne identificăm valorile. Mai ales acele valori care sunt importante și pentru alte nații. Nu este ca și cum nu le-am avea. Este că nu știm dacă le avem sau nu. Iar discursul public nu ne ajută.
Pentru că discutăm toate nimicurile. Toate subiectele periferice, care se remarcă dintr-o mare de non-subiecte. Și nu mai avem spațiu public, timp și energie pentru vreun subiect relevant.
Iată chiar momentul istoric al instalării în Biroul Oval din Casa Albă de la Washington D.C. a președintelui american Donald Trump. Singura raportare a românilor la acest eveniment a fost excursia privată, finanțată de partidul lor, a premierului și a președintelui Camerei Deputaților pentru a participa la unul dintre momentele preliminare oficierii instalării propriuzise, moment ce a prilejuit și o strângere de mână, peste masă, din poziția șezând, a unuia dintre acești doi români cu președintele american, înainte de a fi președinte propriuzis.
Nici măcar nu a putut fi documentat faptul că, odată cu acea strângere de mână, domnul Trump a auzit clar pronunțat cuvântul România și că a și înțeles ce a auzit. Cât despre prezumția că ar ști cât valorează acest cuvânt, în dolari americani, nu este decât o prezumție deșartă.


marți, 17 ianuarie 2017

Ce trebuie pentru a avea?

Este din ce în ce mai evident că domnul Klaus Iohannis, președintele României, este un Donald Trump avant la lettre. Adică, cu doi ani înaintea americanului, domnul Iohannis și-a asumat rolul de președinte al României fără să aibă habar despre ceea ce înseamnă acest rol.

Foto: presedincy.ro

De ce am făcut comparația cu președintele-ales Donald J. Trump, care urmează să își ia în primire postul peste două zile? Pentru că americanul are tot atât de puțin habar despre funcția pe care urmează să și-o asume, pe cât avea domnul Iohannis cu doi ani și câteva zile în urmă, în România.
Și ne-a dus gândul la America nu numai pentru că urmează să asistăm la cea mai costisitoare ceremonie de așezare în scaun a celui mai puternic om al Planetei Pământ, dar și pentru că, tot astăzi, domnul Iohannis a dat semne că a parcurs o curbă abruptă a învățării și a ajuns foarte aproape de ceea ce ar fi fost bine să știe și să facă încă din prima zi la serviciu, în Palatul Cotroceni.
Concret, astăzi, domnul președinte Iohannis s-a referit la reforma sectorului de securitate națională, cu accent pe reforma serviciilor de informații românești. Asta, în contextul în care ne-a anunțat pe noi, publicul aborigen, de faptul că a semnat cele două decrete prezidențiale, prin care generalul Coldea nu mai este nici în activitate, nici primul adjunct al directorului Serviciului Român de Informații – SRI. Generalul Coldea fiind exemplul a ceea ce nu ar fi trebuit să se întâmple niciodată într-un serviciu de informații, respectiv de contra-informații, la nivel național. Adică, un ofițer junor, cu gradul de maior, a fost pus de președintele de atunci al României, cel din urmă cu 12 ani, să conducă partea operativă a SRI.
Acum, domnul general Coldea a ieșit din „sistem”, prin semnătura prezidențială. La câteva minute după această ieșire din scenă a celui mai puternic contra-spion român, domnul președinte Klaus Iohannis a adus, pentru prima dată, vorba despre reforma sectorului de securitate națională.
Domnia sa nu a folosit, însă aceste cuvinte. S-a referit doar la una dintre componentele esențiale ale acestei reforme: controlul democratic al serviciilor de informații. Nici acestui control nu i-a zis democratic, ci doar control parlamentar. Ceea ce e o restrângere a definiției, fără îndoială. Dar, în același timp, și o precizare a rolului determinant pe care Parlamentul îl joacă în orice refromă. Ceea ce, cum spuneam, reprezintă un progres enorm.
Ce ne trebuie pentru a avea un control „puternic” asupra serviciilor de informații?
Servicii care, în accepțiunea prezidențială, ar trebui înconjurate de două „linii roșii”. Una peste care să nu treacă politicienii, ca să nu folosească aceste servicii în chip de poliție politică, iar cealaltă peste care să nu treacă serviciile, ca nu să facă ele politica în locul politicienilor.
Ne trebuie o majoritate parlamentară matură, a răspuns domnul Iohannis.
Majoritate care să muncească pe nu mai puțin de șase texte de legi ale serviciilor de informații, dintr-un pachet de 12 legi ale securității naționale, toate necesitând „modernizări”, amendamente și chiar schimbări radicale.
În speranța că și domnul Donald J. Trump va face ca președintele nostru, adică va parcurge o curbă la fel de abruptă a învățării meseriei de președinte, speranță care a și determinat, de altfel, comparația dintre cei doi, să mai menționăm că domnul Iohannis mai are încă multe de învățat. Sau, dacă le știe deja, mai are încă să ne spună și nouă că știe că mai sunt multe de făcut, în ceea ce privește reforma serviciilor de informații, în cadrul reformei sectorului securității naționale.
Ca președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, președintele Iohannis va trebui să impună o conducere executivă strategică a tuturor acestor servicii secrete, în mod unitar, indiferent de locul unde s-ar situa ele în structurile statului. Președintele României va trebui să își asume rolul determinant într-o comunitate de informații complet formalizată. Ceea ce presupune o structură specializată care să îl asiste, să îi pregătească deciziile și misiunile pe care le va da serviciilor, precum și să supravegheze modul de îndeplinire a acestor misiuni. Prin aceasta ajungându-se instantaneu la dezideratul de a preveni ca indiferent cine să poată aloca misiuni vreunui serviciu de informații. Inclusiv prevenirea ca serviciul însuși să își dea singur misiuni, după capul și, mai ales, după interesul său.
Reforma va trebui să rezolve și problema finanțării activității de informații prin structuri economice, comerciale, conspirate. Ezitarea abordării acestei teme este și explicația principală pentru care nu s-a refăcut pachetul de legi ale securității naționale, deși acesta este pe agenda de priorități de mai bine de două decenii încoace. Desigur, se pot discuta soluții multiple și diverse. Ba chiar divergente. Dar nu trebuie pierdut din atenție că, principial, singura sursă de finanțare a servicilor de informații trebuie să fie bugetul de stat. Cu introducerea și respectarea elementelor de confidențialitate necesare, bugetarea activității de informații este principala formă de control și chiar de supraveghere a acestor structuri.
Tot în calitatea sa de președinte al CSAT, domnul Iohannis va trebui să decidă și, apoi, să impună regimul, extinderea și controlul acoperiților din toate serviciile secrete românești. Păstrând, tototdată, caracteristica de adâncă conspirativitate, ce trebuie să caracterizeze acoperirea informativă, președintele va trebui să instituie mecanisme de control și, mai ales, de supraveghere a activității informative cu acoperiți, astfel încât, în nicio instanță, aceasta să nu servească interese de grup, de partid, sau chiar de „structuri”. Ca să nu mai vorbim despre sifonarea banului public spre buzunare private prin metoda acoperiților. Ori despre exacerbarea corupției instituționalizate, prin plasarea acoperiților în funcții determinante pentru repartiția resurselor financiare publice.
Acestea și alte câteva aspecte sunt de resortul președintelui României. Acesta nu se poate baza pe maturizarea rapidă a majorității parlamentare pentru a găsi soluții și, mai ales, pentru a impune o reformă reală, efectivă și patriotică a sectorului de securitate națională. Cu alte cuvinte, maturitatea demostrată de domnul Klaus Iohannis, prin abordarea frontală a acestei probleme a reformei, de îndată ce principalul operativ, moștenit de la precedentul președinte, a fost trecut în rezervă, trebuie imediat confirmată cu măsuri executive. De natura și în direcțiile menționate aici.
Altfel, vom rămâne, noi publicul, cu sentimentul că, iată, președintele știe că ne trebuie ceva ca să avem un control democratic asupra serviciilor noastre de informații, dar nu știe exact ce, în afara chestiei cu maturizarea majorității parlamentare. Nici de ce. Și nici cum.



sâmbătă, 14 ianuarie 2017

Eminescu nostru

Mihai Eminescu a devenit valoare națională în timpul scurtei dar semnificativei sale vieți. După toate normele și înțelesurile privind valorile naționale. Față de actualii propozabili la meritul de valoare națională încă din timpul vieții lor, Eminescu se diferențiază prin faptul că el a devenit valoare în sine, fără să fie promovat în vreun fel. 


Adică, astăzi, se scrie de zece ori mai mult despre unul sau altul decât a scris acela, doar-doar se va prinde mulțimea de cât de grozav este omul și va începe să îi aprecieze meritele literare sau filosofice până la nivelul de valoare națională. Pe când, pe vremea Eminescului, publicul știa deja că poetul și, mai ales, gânditorul social era foarte prețios, foarte valoros pentru întregul neam românesc. 

Nu trebuie să argumentez în vreun fel afirmația de mai sus. Ca să vă convingeți că Mihai Eminescu a devenit o valoare națională pe măsură ce își publica poeziile și textele, prin acțiunea directă a publicului asupra operei sale, este suficient să îl citiți. Pe Eminescu. Cum ar fi putut cineva să nu vadă imediat, din cele citite, că avem de a face cu o valoare intelectuală și cu o genialitate, amândouă provenite dintre noi? Pentru noi!

Așa că Mihai Eminescu trebuie studiat la școală, trebuie scris și citit despre el, trebuie învățat, atât ca poezie, cât și ca gândire conservatoare, cu reminiscențe romantice, dar aceste acțiuni nu îl vor face mai valoare națională decât este. Totodată, Eminescu nu trebuie nici apărat de tot felul de denigratori, de detractori ai meritelor și valorii sale, de cei care îl consideră prăfuit, învechit, inadecvat modernității și, când vom ajunge acolo, post-modernității noastre românești. Pentru că aceste atacuri și denigrări nu îl fac pe Mihai Eminescu o mai mică valoare națională decât este. 

Valorile naționale nu se nasc de gura lumii. Chiar dacă această lume are o gură mare și gălăgioasă. Valorile naționale se nasc din tăcere, din consumul sufletesc al meritelor lor, fără ca ele, valorile naționale, să se diminueze vreun pic prin consumare. Sau prin denigrare, dacă gura lumii ar fi spurcată. Cum se zice în popor.

De aceea, Mihai Eminescu este o valoare națională și astăzi, la 167 de ani de la nașterea sa. Și așa va rămâne, cât timp vor fi suflete care să îl consume în tăcerea mirabilă a frumuseții sale. Românești și universale, deodată.




joi, 12 ianuarie 2017

Mecansimul de dreptate postcomunistă

Cel mai important lucru de luat în seamă, atunci când ne gândim la sistemul judiciar românesc, cel din zilele noastre, este că acesta este edificat peste sistemul judiciar comunist, de acum mai bine de un sfert de secol. Dacă nu înțelegem asta, nu înțelegem nimic din ceea ce se întâmplă în interiorul sistemului judiciar, cum nu vom înțelege niciodată ce se întâmplă cu noi, când avem de a face cu „Justiția”.


Schimbarea de regim politic, declanșată în decembrie 1989, a dus la abolirea partidului-stat, partidul dispărând cu totul, unii dintre conducătorii săi, în funcție la data schimbării, ajungând în pușcărie, pentru singura crimă de a fi încercat să apere sistemul pe care îl conduceau, împotriva voinței populare, de abandonare a lui. Apărare represivă, fără îndoială, dusă pe parcursul unei săptămâni și soldată cu pierderi de vieți omenești. Asta, în condițiile în care acei conducători comuniști, în funcție la data schimbării, la fel ca cei de dinaintea lor, ar fi trebuit să aibă pe conștiință mii și sute de mii de victime morale și chiar fizice ale sistemului comunist, pe care îl guvernaseră.
Abia o generație mai târzu, s-a studiat, la propriu, regimul comunist, pe toată întinderea lui, de 45 de ani, și s-a publicat, prin Parlament, un raport de condamnare a acestui regim. Condamnare istorico-politică, doar. Adică, fără nicio consecință pentru vreo persoană care ar fi determinat sau înfăptuit elementele condamnabile ale regimului comunist. Așa cum nu au fost consecințe nici pentru victimele regimului comunist. Altele decât cele similare cu compensațiile pe care comuniștii înșiși le-au acordat membrilor Partidului Comunist Român, aflați în ilegalitate înainte de luarea puterii, care au suferit rigorile legii de atunci pentru infracțiunea de a fi membru al unui partid scos în afara legii.
Au mai fost culpabilizați membrii sistemului de securitate națională și ordine publică din regimul comunist. Nu toți, ci doar cei care au făcut politie politică. Sau, mai precis, care au fost dovediți că au făcut poliție politică. Din nou, vorbim despre o culpabilizare istorico-politică. Adică, acești membri au fost practic obligați să se recuzeze de la treburile publice. Să nu mai fie șefi de partide politice, sau să ocupe funcții de înaltă demnitate publică. În rest, cu excepția unui torționar notoriu, care a nenorocit sute de deținuți politici, nimeni dintre cei care făcuseră poliție politică nu a fost condamnat penal pentru faptele sale.
Aceste lucruri au fost posibile pentru că regimul democratic, pluri-partid și concurențial economic nu a intervenit niciodată pentru crearea unui sistem de justiție românesc la fel de democratic, care să servească exclusiv cetățeanul care are dreptate.
Noii democrați, ajunși în fruntea treburilor publice, au fost foarte mulțumiți să considere că sistemul de justiție comunist este la fel de bun și pentru ei, cum fusese pentru comuniștii conducători de dinaintea lor. Doar că i-au schimbat sistemului juridic denumirea și au scris, în grabă, noi legi, ceva mai democratice, astfel încât să se considere că aplicarea lor va fi la fel de democratică, indiferent de originea profesională, de educația sau  de convingerile intime ale magistraților chemați să apere și să promoveze noua legislație.
Au avut grijă ca, în Constituție, să se menționeze că magistrații au un regim social aparte, că nimeni nu se poate atinge de ei, indiferent ce fac. Mai mult, magistrați sunt și procurorii, alături de judecători. Cu toții, ei se autoguvernează și se autocontrolează printr-un guvern+parlament propriu, numit Consiliul Superior al Magistraturii - CSM. Total separat de public, ba chiar puternic protejat împotriva publicului, dar cu portițe multiple de control politic. Control exercitat doar de politicienii aflați la putere, desigur.
Adică, la fel ca în comunism. Pentru că cea mai remarcabilă caracteristică a justiției comuniste era că ea servea partidul unic. Toți profesionalii din sistem erau obligatoriu recomandați de partidul comunist, încă de la admiterea în faculatea de drept. Inclusiv cei care ajungeau mai apoi avocați. Judecătorii și procurorii erau și membri de partid, aproape obligatoriu. Mai mult, exista și un control de partid, formal, exercitat prin ședințe de organizații de bază de partid comunist și prin controale de partid asupra judecătorilor și procurorilor.
Asta, în plus față de relațiile strânse, informale, între magistrații comuniști și forțele de represiune comunistă, reprezentate mai ales de Securitate și de Miliție.
Toți acești magistrați comuniști s-au uitat la televizor, în zilele fierbinți din decembrie 1989. Asta, dacă nu au fost de serviciu și nu au instrumentat pedepsirea penală a celor care protestau împotriva conducerii de partid și de stat de la acea vreme. De la televizor au aflat că a căzut comunismul, în primele zile ale lui ianuarie 1990. Așa că s-au dus la serviciu și au declarat că nu mai sunt comuniști, că nu mai recunosc indicațiile de partid și de stat ale comuniștilor și că sunt dispuși să facă dreptate în numele noii orânduri politice, oricum și-ar zice aceasta. Inclusiv democratică. Și toată lumea a fost de acord.
Doar vreo doi-trei dintre ei le-au luat-o înainte, instrumentând procesul Ceaușeștilor, din ziua de Crăciun 1989. Unul dintre aceștia, procurorul, a ajuns în cele mai înalte demnități magistative și dă și acum indicații prețioase despre cum să fie instrumentate dosare politice. Cum ar fi cel al revoluției care l-a schimbat pe el din procuror comunist în procuror anti-ceaușist, de la o clipă la alta.
Alții, mai întârziați în reacții sau mai juniori, au așteptat alte momente potrivite pentru a se face utili noii orânduiri politice. Dintre ei, mai ales dintre procurorii comuniști, s-au ridicat la notorietate câțiva miniștri, mulți parlamentari, inclusiv euro-parlamentari și, evident, membri marcanți ai CSM.
Cu acest sistem juridic, gândit, condus și încadrat de foștii comuniști din justiție, ori de copiii, ginerii, nepoții, studenții sau emulii juriștilor comuniști, ori doar ai comuniștilor de frunte, România a vrut să intre în Uniunea Europeană, în 2007. Acum zece ani. Atunci, Uniunea Europeană i-a spus României că nu se poate așa. Adică, nimeni din Europa nu vrea să ajungă pe mâna acestui sistem. De la contestarea amenzii de trafic rutier și până la judecarea actelor de terorism.
Ca urmare și ținând seama că România era mai profitabilă în Uniune decât în afara ei, Uniunea Europeană a inventat o instituție nouă, numită Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru Justiție. Inițial, ar fi trebuit ca, într-un an-doi, să fie rezolvate toate problemele care făceau imposibilă occidentalizarea justiției românești. Nu a fost posibil. Acum, după zece ani, continuăm să cooperăm cu europenii și să fim verificați de ei, în domeniul justiției românești.
Desigur, s-au făcut pași însemnați. S-au pus instalații de înregistrare electronică a ședințelor din sălile de judecată. S-a introdus un sistem aleatoriu de repartizare a dosarelor pe magistrați. S-au rescris codurile de procedură civilă și penală. Au fost judecați și condamnați unii politicieni. Din opoziție, firește. Și doar pentru găinării. Ori chiar pentru fapte încadrate la infracțiuni, deși ele, faptele, nu aveau caracter penal nici în intenție, nici în săvârșire.
Dar sistemul juridic nu a fost reclădit din temelii. Adică, nu s-a renunțat niciun moment la temeliile comuniste ale acestuia. Nici măcar atunci când foștii comuniști, ori urmașii de sânge ori de gândire ai acestora au ajuns „pe mâna justiției”. Și, de ce ar fi fost schimbat, reclădit acest sistem? Doar merge bine și așa! Iar pe europenii ăștia îi mai încântăm noi într-un fel, până la următorul raport „pe justiție”. Mai acuzăm și, eventual, mai condamnăm vreun mahăr, ca să le închidem gura. Să vadă și ei că nu stăm pe loc. Progresăm!



duminică, 8 ianuarie 2017

Nu moare Lumea!

Adică, ce mare lucru dacă cineva care nu are habar de subiectul materiei ajunge să ocupe o poziție în domeniul public, fiind pus acolo de vreun unchi sau de vreo pilă extra-familială? Cum ar fi o pilă de partid. Că doar nu o muri Lumea din asta!


Desigur, Lumea nu moare din atâta lucru. Doar că punerea unui incompetent să ocupe o funcție nominalizată în folosul publicului, indiferent de poziție, arată două lucruri. Primul că cel care a uns incompetentul demostrează, de fapt, un dispreț suveran față de publicul care ar fi trebuit servit de acel incompetent, dacă incompetentul s-ar fi priceput cum să o facă.
Al doilea lucru demostrat de numire este că funcția respectivă poate fi ocupată de oricine. Ceea ce înseamnă că ea, funcția, fie a fost inventată doar pentru a fi ocupată de orice incompetent, fie că decidentul care a numit incompetentul pe o funcție și-a propus să facă acea funcție irelevantă în mecanismul de guvernare. În ambele cazuri, vorbim despre o sinecură. Adică, un post care este bine plătit, pentru a nu face nimic ocupantul lui.
Ce ne facem însă cu funcțiile relevante, care sunt transformate în sinecuri?
Noi, publicul, nu prea știm ce să facem cu ele. Așa cum nu știm nici să facem ceva, orice, pentru a imprima o anumită comportare guvernanților, în sensul satisfacerii și nevoilor noastre, pe lângă nevoile lor personale sau de clan.
Chiar și așa, tot merită să avem măcar în minte câteva aspecte de interes public.
Aparent, transformarea unei funcții lucrative în sinecură este păguboasă în sine. Pentru că plătim din banul public un ins care nu face nimic pentru banul pe care îl încasează. Iar lucrul pe care ar fi trebuit să îl facă nepotul, dar nu îl face, ori va fi făcut de altcineva, cu costuri suplimentare, ori nu va fi făcut deloc, ceea ce înseamnă că am fost păgubiți de serviciul pe care l-am plătit degeaba.
În realitate, însă, nu ne putem pronunța nemijlocit asupra neprofitabilității unei sinecuri. Este posibil ca paguba să fie și mai mare decât plata salariului ori a indemnizației, dacă nepotul incompetent se apucă să lucreze efectiv. Producând, evident, doar cheltuieli și mai mari. Fie directe, fie pentru repararea stricăciunilor produse de el.
La fel cum, dacă va fi pus pe o funcție inertă, nepotul nostru va fi, de fapt, scos din fluxul lucrativ al agenției publice, astfel încât nu va putea produce pagube mai mari decât costul propriei funcții. Ceea ce, până la urmă, ar putea fi un câștig pentru noi, publicul.
Însă, în afara pagubei financiare, o sinecură produce întotdeauna pagube morale.
În primul rând, promovează nepotismul. Iar nepotismul este dăunător pentru orice colectivitate umană, deoarece sugrumă meritocrația. Orice aspirant la promovare, în interiorul organizației sau privind din afara ei, va înțelege din existența sinecurii că pila e condiția esențială pentru satisfacerea ambiției sale benigne și nu pregătirea sa, ori competența dobândită.
În al doilea rând, sinecura lasă impresia că funcția poate fi îndeplinită de oricine. Că nu trebuie să muncești, să înveți, să te pregătești pentru o asemenea funcție, deoarece iată cum un incompetent poate ocupa acea funcție, cu rezultate excelente!
Un caz aparte îl constituie sinecurile ministeriale.
Și aici întâlnim ambele ipostaze. Sunt ministere irelevante din punct de vedere al guvernării eficiente și eficace, dar care oferă titlul și, implicit, calitatea de membru al Guvernului unui nepot, unei amante sau altei persoane care merită să fie răsplătită cu o asemenea funcție, pentru ceea ce este, nu pentru ceea ce ar fi în stare să facă. Așa cum sunt ministere esențiale în funcționarea statului, care sunt date pe mâna unor incompetenți, în ideea că, pe durata ocupării acestei funcții de nepotul nostru, ministerul își pierde relevanța instituțională. Sau și-o reduce semnificativ.
Există și a treia variantă. În care incompetentul notoriu este doar un paravan. Un personaj de scos în față, în timp ce ministerul este condus din umbră, de altcineva, nevăzut și necunoscut publicului. În această variantă, ministerul își păstrează relevanța, ocupantul scaunului ministerial este satisfăcut cu titlul și poziția de top în stat, dar, fiind total nepriceput, va face doar pozele protocolare, va citi textele scrise de alții și va prezida ședințele din care nu înțelege oricum nimic.
Apelând la istorie, primul și al doilea Guvern Groza l-a avut, în a doua jumătate a anilor 1940, pe Romulus Zăroni ministru al agriculturii și, apoi, al cooperației. Faptul că bietul om avea doar liceul și că, până la ministeriat, fusese omul de casă ori șoferul lui Petru Groza, i-a atras o ridiculizare publică generală, în epocă.
Un catren atribuit lui Păstorel Teodoreanu spunea: „Caligula imperator / A făcut din cal senator / Petru Groza, mai sinistru, / A făcut din bou ministru!” Cu toate astea, el a guvernat asupra primei reforme agrare comuniste, din 1945, de desființare a marilor averi latifundiare și de împroprietărire a țăranilor nevoiași. Pământuri care, ulterior, au fost colectivizate. Alături de pământurile gospodarilor, desigur. Și cu forța, în cele mai multe cazuri.
Nimeni nu credea atunci, cum nu avem motive să credem nici astăzi, că Zăroni a avut vreo contribuție de gândire guvernamentală în cele două ministeriate ale sale. El a fost pus acolo pentru că era de încredere că va face și va semna exact ceea ce i se ordonă. Precum și pentru ca să demonstreze că oricine poate juca rolul de ministru, deschizând astfel drumul comuniștilor lui Gheorghe Gheorghiu Dej, care nici măcar liceul nu îl mai aveau.
De atunci, de la Zăroni, și până la abolirea oficială a regimului politic socialisto-comunist, în ianuarie 1990, multe scaune ministeriale au fost ocupate de neaveniți, ba chiar și de analfabeți. Tot așa cum alte ministere au fost conduse de competenți cu o recunoaștere internațională confirmată. Atâta vreme cât aceștia din urmă au fost întotdeauna loiali partidului comunist. Și conducătorului iubit, fără nicio îndoială.
În zilele noastre, vedem cum oricine poate fi ministru. Indeferent de culoarea guvernului, ori de caracteristica de guvern politic sau de guvern cu „tehnocrați”. „Tehnocrați” puși obligatoriu între ghilimele, pentru că, pentru a fi numiți așa fără ghilimele, ar fi trebuit ca ei să lucreze pe bază de tehnici de guvernare a domeniilor publice specifice fiecărui minister. Ori, tehnocrații noștri aveau doar „crația” la ei, tehnica de guvernare lipsindu-le aproape cu desăvârșire. Cum s-a văzut cu ochiul liber în cazul multora dintre miniștrii recentului plecat Guvern Cioloș. Ori, cum dau semne actualii miniștri ai Guvernului (condus de) Grindeanu.
Dacă nu a murit Lumea pe vremea lui Zăroni, ori a comuniștilor analfabeți, de ce am crede că ar muri astăzi, pe vremea actualilor guvernanți? Indiferent de cât de pricepuți ori de nepricepuți ar fi ei în ale guvernării?!
Iată o întrebare care ar putea primi un răspuns mai elaborat. Tot aici, dar nu acum.



sâmbătă, 7 ianuarie 2017

Patriotismul irational

Patriotismul nu poate fi decât irațional, atunci când contăm pe dragostea de țară și popor, ori de neam și pământul strămoșesc, sau de tot ceea ce e românesc ca fiind izvorul patriotismului, iar patriotismul însuși este considerat un sentiment.


Dacă ne întreabă cineva de ce nutrim sentimentul acesta de patriotism, i-am răspunde la fel cum un flăcău îndrăgostit lulea răspunde la întrebarea de ce o iubește tocmai pe fata aceea anume. Chiar dacă fata este mai puțin atrăgătoare, el ne va mărturisi că o iubește pentru că e cea mai frumoasă de pe planeta Pământ. În plus, este și cea mai deșteaptă, cea mai cuminte și cea mai devreme acasă dintre toate fetele din Lume. Chiar dacă ea nu este. Iar noi ne-am gândi de două ori, înainte să îl contrazicem.
Ce este rațional în observația de mai sus, inclusiv în comparația dragostei de țară cu dragostea de fată, este că ea, dragostea, se justifică în sine. Nu are nevoie de argumente raționale pentru a se justifica. Nici măcar de argumente imaginare. Ori imposibile.
Și asta, pe bună dreptate. Cum ar fi ca doar țările cele mai frumoase, cele mai mănoase, cele mai bogate să fie iubite și doar cetățenii lor să fie patrioți? Ar fi cu totul aiurea, nu-i așa?
Nu aiurea este, însă, reversul situației. Tot așa cum un flăcău îi cumpără podoabe iubitei, chiar dacă ea e frumoasă doar în imaginația lui, făcând-o astfel prezentabilă în lumea extra-imaginară, reală, și un iubitor de țară va depune eforturi pentru a-și face țara frumoasă. Chiar dacă ea nu este așa de la natură. Sau de la Dumnezeu. Cam așa cum fac japonezii cu insulele lor neprimitoare și scuturate de cutremure, pe care le înfrumuțesează cu munca lor. Inclusiv cu cireșii în floare.
Prin introducerea unui asemenea demers intrăm însă cu discuția în zona patriotismului rațional. Pentru că există și un asemenea patriotism. Fără el, nimeni n-ar mai pune muncă, suflet și, de multe ori, chiar viață la temelia propășirii patriei sale.
Deci, este irațional, dar acceptabil și explicabil, să iubești o țară. Nu are de ce să fie justificabilă o asemenea iubire de țară, prin evocarea vreunor atribute de atractivitate a acelei țări. Fără de care, se inferează, țara aia nu ar avea pentru ce să fie îndrăgită. Nu este normal ca iubitorul de țară să își explice dragostea și, mai mult decât atât, să inventeze atribute ireale pentru țara sa. Pe ideea că, dacă ar iubi o țară mai puțin atractivă, ar fi un idiot și s-ar face de râs.
Aceste observații sunt valabile și pentru România și publicul său. Cine iubește România, ca membru al publicului, nu are nevoie de nicio justificare pentru asta. Nici că România e mai euro-atlantică sau mai euro-asiatică, nici că e mai bogată sau mai mare decât statele din vecinătate, nici că are o istorie multimilenară, nici că poporul ei este preponderent creștin ortodox, nici că a câștigat războaie în trecut, nici că are inventatori de stilouri sau de aeronave, nici că a dat savanți, sportivi și artiști, nici nimic. România este de îndrăgit doar pentru că este.
Și este de îndrăgit nu numai de urmașii geto-daco-tracilor, care au viețuit pe aici acum câteva mii de ani, ori doar numai de românii verzi ortodocși. România este de îndrăgit de oricine s-a născut aici ori și-a ales-o ca țară. La fel ca oricare altă țară de pe această planetă.
Motivele pentru care iubim România sunt irelevante, deoarece ele sunt iraționale. Nu contează. Iar cine ne forțează să le explicăm, dacă nu o face prin metode psihanalitice, pentru a deduce substanța rezonabilă a sentimentului sau stării emoționale de patriotism, pe care îl nutirm, nu este diferit de cel ce se ia de flăcăul care iubește o fată mai puțin atractivă, că de ce o face! Adică, este la fel de ticălos. De parșiv și de intrigant. Și de ostil României și celor ce o iubesc.
Ca să adaug o notă personală la aceste gânduri, eu aș iubi la fel de mult țara mea și dacă ar avea o istorie de doar 27 de ani. Sau dacă niciunul dintre numele care au pus România pe harta Lumii nu ar fi genetic din aceeași rădăcină cu mine. Dacă aceste mari nume, ca și marii voievozi, nu s-ar trage din Traian și Decebal. Sau, dacă eu nu m-aș trage din cei doi, linia mea genealogică fiind posibil să fie cotită dinspre cumani, avari sau chiar dinspre mai recenții vizitatori și, apoi, locuitori ai acestor pământuri.
Cum ar fi să vină cineva să mă acuze că aș fi mai puțin patriot dacă eu nu mă extaziez la gândul că Mihai Voievod Viteazu a unit niște provincii feudale de pe aceste meleaguri, pentru un an, acum o jumătate de mileniu? Ori că limba română este de origine mai latină decât limbile populațiilor din jurul țării mele, ceea ce arată că vorbitorii ei au fost aici de mai devreme decât vorbitorii celorlalte limbi din zonă? Și ce dacă? Aș fi iubit mai puțin țara mea decât o iubesc, i-aș fi dedicat mai puțin suflet decât i-am dedicat, dacă românii mei s-ar fi format ca popor nu acum două mii de ani ci doar acum douăzeci și șapte de ani? Categori nu!
De fapt, eu aș fi extaziat dacă aș vedea că publicul românesc ar începe să se formeze ca popor zilele astea. Deși asta e o speranță irațională. Dar care nu mă face mai puțin patriot.



joi, 5 ianuarie 2017

Diletantul continuu

Nu știu dacă ați observat care este comportamentul specific diletantului, atunci când abordează un subiect despre care abia a auzit. Și despre care nu știe altceva decât această auzeală. Un asemenea diletant va începe orice discuție despre subiectul anume prin a defini termenii, continuând cu explicarea elementelor evidente și, apoi, cu apelul la teorie și, eventual, la bibliografie, dacă auzeala din care a aflat el despre subiectul nostru a cuprins și vreun autor.

Foto: fotocommunity.com

În niciun caz, diletantul nu va sări direct la miezul problemei. Pentru că nu are însușite încă intrumentele de identificare a lui, a miezului. De aceea i se și zice diletantului diletant. Deoarece nu știe și nu poate să lucreze pe subiect. Nu știe, pentru că nu are necesarele și obligatoriile cunoștințe și nu poate pentru că nu are însușite metodele, intrumentarul și deprinderile specifice. Deși, așa, în general, a auzit despre ce ar fi vorba.
Dacă ar fi fost observat la școală, un asemenea comportament ar fi fost unul constructiv. Adică, diletantul nostru ar putea afla cât de multe îi lipsesc pentru a deveni competent în a discuta subiectul și, în consecință, ar putea să își propună completarea cunoașterii-lipsă. Pe timpul școlarizării. Dar, ce ne facem cu el, dacă diletantul nu mai este la școală? Ba, mai grav, dacă se întâmplă să fie pus într-o poziție din care ar trebui să lucreze cu subiectul nostru, ca și când i-ar fi intim-familiar?
În civilizația occidentală, există o preocupare instituționalizată pentru ținerea diletanților departe de serviciul public. De acolo a venit și la noi condiția rezumatului studiilor și activității unui eventual candidat. Pentru a afla la ce se pricepe el și, în consecință, să ne dăm seama că la orice altceva decât cele scrise acolo nu se pricepe. Sau, că are doar habar. Din auzite.
Tot în civilizația occidentală există și condiția școlii. Adică, sunt școli care, prin simpla lor absolvire, oferă garanția că cei care au studiat acolo și au primit o diplomă chiar se pricep la subiectele trecute în acte. Ca să nu mai vorbim despre garanția că absolvenții știu să studieze, să citească o carte de specialitate, să alcătuiască un raport științific, să conceapă un eseu pe un subiect anume și multe alte metode și instrumente de lucru intelectual. Așa cum sunt și școli care nu garantează nimic. Iar absolvenții lor sunt nevoiți să treacă teste, examene și perioade de probă înainte de a fi acceptați ca pricepuți în ceea ce vor să facă.
Interesant este că, de mai bine de o generație încoace, s-a descoperit că progresul civilizației occidentale nu se mai bazează doar pe fundamentul intelectual al școlii, oricât de prestigioasă ar fi fost ea. Având în vedere că noutatea tehnologică și conceptuală a devenit unul dintre elementele curente ale vieții occidentale, s-a ajuns la concluzia că un cetățean a cărui activitate presupune și o componentă de cunoaștere, de rațiune, este practic obligat să învețe continuu. Absolut toți angajatorii care contează pe cantitatea și calitatea de cunoaștere a angajaților, necesară pentru a desfășura o activitate profitabilă, conform cerințelor pieței, organizează și această învățare continuă. Fie prin trimiterea angajaților la cursuri și seminare, de câteva ori pe an, pe banii lor, ai angajatorilor, fie prin organizarea la serviciu de cursuri și seminare, de fiecare dată când nivelul de cunoaștere al angajaților trebuie ridicat, pentru a ține pasul cu noutatea. Fie ea tehnologică sau conceptuală, cum am mai spus.
Desigur, în activitatea publică profitul este mai ezoteric. Adică, nu este la fel de evident ca într-o întreprindere comercială. De cele mai multe ori, el nici nu este măsurat. Singura măsură fiind satisfacția consumatorului de bunuri și servicii produse de domeniul public. Cum sunt educația, ordinea publică, sănătatea publică, apărarea națională, cultura națională și altele asemenea.
Iar un consumator modest și dezinteresat de calitatea bunurilor publice va fi ușor de satisfăcut, chiar dacă bunurile publice consumate vor fi produse de diletanți. Sau de angajați la stat care au chiulit la școală și care nu au mai învățat nimic de atunci încoace. Pentru că nu le-a cerut nimeni. Ca să nu mai vorbim despre șefi, care știu ei oricând și oricum mai bine orice.
Aceasta este și situația din civilizația occidentală. Bunurile publice sunt produse de angajați la stat oarecum mai înceți la minte, ceva mai slabi la carte și chiar mai neduși la școală decât angajații din sectorul privat. Dar, cu siguranță, nu mai puțin decât atât cât li se cere să fie. Pentru că societatea occidentală a dezvoltat un mecanism public de supraveghere a guvernării. Guvernare care asta face: produce bunuri publice. Printre alte activități specifice, desigur. Adică, vedem cum publicul occidental spune guvernelor occidentale ce calitate ar vrea să aibă învățământul public, administrația publică, apărarea națională, sănătatea și așa mai departe. Iar guvernele răspund, pentru că nu au încotro. Cu șovăieli, cu întârzieri, cu dezbateri prelungite, cu justificări că nu sunt bani, că nu e momentul, dar, până la urmă, răspund.
Iar, atunci când, din punct de vedere calitativ, guvernanții trebuie să crească un bun public, pentru a răspunde exigențelor consumatorului, le vor cere cu necesitate angajaților la stat să învețe cum să facă asta. Ceea ce duce la aceeași condiție de învățare continuă ca și în sectorul privat.
Se întâlnesc, peste tot, și cazuri de nepotism, ori de turism școlar. În sensul că sunt unii trimiși la cursuri, mai ales dacă acele cursuri sunt în străinătate, doar sub formă de recompensă. Pentru ceea ce sunt, în cazul nepoților. Ori pentru ceea ce au făcut pentru organizație, în cazul turiștilor merituoși. Doar că, pentru a ține sistemul în funcțiune, numărul acestora nu este mai mare de unul-doi la zece profesioniști adevărați. Care învață la curs să fie și mai buni profesioniști adevărați.
Deci, în concluzie, învățarea continuă nu este o „măsură”, o „cerință”, o modă occidentală. Este doar o condiție impusă de piață. Fie de piața bunurilor private, fie de cea a bunurilor publice. Numai că învățarea continuă presupune o bază de plecare din școală. O școală bună va da o bază mult mai solidă decât o școală slabă. Așa cum o școală falsă, care a vândut diploma fără ca diplomatul să învețe ceva, nu poate constitui o bază de plecare pentru învățarea continuă. De aceea îi vom vedea pe absolvenții de asemenea școli false cum se comportă ca diletanți, atât la locul de muncă, fie el civil sau public, fie la cursul de perfecționare. Unde va simți nevoia să își stabilească termenii, să definească conceptele, să explice evidența și, până la sfârșitul cursului, să nu apuce să se prindă de ce a venit la o activitate unde toate aceste preocupări ale lui ar fi trebuit satisfăcute cu mult timp înainte de curs.
Și tot de aceea nu veți vedea niciodată vreun șef care să parcurgă vreo formă de învățare continuă. Pentru că el știe că nu e decât un amărât de diletant, chiar dacă are vreo trei masterate și vreo două doctorate. Și pentru că îi e frică să nu vadă și ceilalți cât de bine nu știe el nimic. Despre subiectul de care răspunde la serviciu. Serviciul public. Că, la privat, nu l-ar angaja nimeni, desigur.



luni, 2 ianuarie 2017

Politetea politică

Dacă ar fi după mine, eu i-aș zice, în românește, politețe politică englezescului political correctness. Și nu corectitudine politică. Am mai multe motive pentru asta. Toate întemeiate.

Foto: filmlinc.org

Cel mai serios motiv este că limba română nu are cum să aibă cuvinte care să numească o realitate inexistentă între vorbitorii de limbă română. Ca urmare, ni se întâmplă întotdeauna fie să folosim cuvântul sau expresia așa cum numește el sau ea o realitate în limba străină respectivă, de obicei limba engleză, fie să adoptăm un cuvânt sau o expresie care sună asemănător în limba română cu înțelesul din limba străină, din care importăm semnificația.
Condiția pentru reușita oricăruia dintre aceste două demersuri este, evident, să știm ce vrea să zică străinul cu expresia aia. Adică, să cunoaștem, de preferință aprofundat, realitatea numită de acea verbalizare. În cazul de față, acea political correctness.
Noi, românii, avem în limba noastră cele două cuvinte, politic și corectitudine, dar nu avem realitatea pe care ele o numesc împreună, în limba engleză. De ce? Sau, ce e atât de complicat de înțeles? Am un răspuns la aceste întrebări, dar nu este unul scurt. Și nici simplu.
La o generație de la schimbarea de regim politic, consistența discursului public de la noi mai păstrează încă serioase compoziții comuniste. Unora dintre aceste compoziții zicându-li-se, în derâdere, limbă sau limbaj de lemn. Asta, fără să facem ceva, orice, pentru repararea lui. A discursului. Spre deosebire de Occident, unde discursul public este socializat masiv, de mai multe generații.
Acolo, în școală, încă din clasele gimnaziale, cetățenii învață să comunice și să recepționeze mesaje sociale. Inclusiv cele politice. Având în vedere că ei, cetățenii în formare, vor participa la actul de guvernare, fie ca guvernați, fie ca guvernanți, în rolul de părți biunivoce, dintr-o civilizație a socializării extensive a deciziei politice. Ori, această socializare a deciziei a impus cu necesitate și socializarea discursului prin care se pritocește respectiva decizie. Pe scurt, la ei, în Occident, cuvântul contează. El este întotdeauna acțional. Odată rostit cuvântul, se întâmplă ceva predictibil. Ceva numit de acel cuvânt.
La noi, tot în Occident, doar că într-un Occident prea recent, cuvântul nu prea înseamnă mare lucru. Decât bârfă. De tipul „uite ce mai zice și ăla”. Și atât. Fără nicio consecință predictibilă.
Necaz ce ne-a rămas din comunism. Atunci, cuvântul însemna orice altceva decât ceea ce scria în dicționar. Aluzia, apropo-ul erau formele de comunicare frecventă între adulți. La școală, copiii învățau metafora înaintea sensului direct al multor cuvinte. Sens direct la care, de multe ori, nici nu mai ajungeau prin programa școlară. Ci doar prin experiența de viețuire socială comunistă.
Nici măcar documentele oficiale nu spuneau direct ceva. Totul era perifrastic. De ce? Pentru că lăsau conducătorilor liberul arbitru să se răzgândească, după ce decizia fusese deja luată în „forurile de conducere democratică de partid”. Și să facă doar ce le trecea prin cap. Fără să comunice sau să dea seama privind „mărețele realizări”.
Fiind asta singura realitate pe care au cunoscut-o cei care au predat imediat după schimbare și mai predau și acum științele politice sau comunicarea publică în școlile post-comuniste, este evident ca atât atributul „politic”, cât și numele „corectitudine” să nu aibă consistența semantică a political correctnes. Atât pentru ei, cât și pentru învățăceii lor.
Care consistență se apropie mai degrabă de înțelesul românescului „politețe politică”, cum spuneam de la început. Asta, pentru că, în civilizația care a produs sintagma, se consideră a fi o atitudine politicoasă abținerea de a folosi anumite cuvinte, atunci când te adresezi cuiva, ori vorbești despre cineva care ar putea fi ofensat dacă ar fi numit cu acele cuvinte. Cum ar fi, de exemplu, în românește, să vorbești despre un om cu tenul închis la culoare folosind numele de „cioară”.
Diferența este esențială, cum spuneam, atunci când introducem în modelul de comunicare importanța pe care civilizația occidentală o dă cuvântului. În românește, dacă îi spui unui etnic țigan „cioară”, comiți o ofensă la adresa lui, dar numai atât. În Occident, folosirea aceluiași cuvânt, tot pentru a numi un etnic țigan, înseamnă o amenințare la adresa numitului. Pentru că, așa cum spuneam, acolo cuvântul public e acțional. Are consecițe. De ce i-ai zice cuiva un cuvânt jignitor, dacă nu ai avea de gând să îi și faci ceva, doar pentru că este înjosit în ochii tăi?! Cum ar fi să îi dai o palmă, un șut sau chiar să îl împuști. Ori să îl deportezi sau să îl vâri într-un lagăr de concentare. Doar pentru că are altă culoare a pielii. Culoare ce, în ochii tăi, ai celui care ai folosit cuvântul ofensator, este evident un atribut înjositor. Așa cum, dacă te abți să îl folosești, atât în Occident cât și la noi, dai dovadă de o politețe politică. De care poți fi mândru.
(De notat că acest cuvânt „țigan” poate fi, la rândul lui, unul jignitor, dacă este folosit cu această intenție de a produce o ofensă. Altfel, el este un cuvânt normal, care numește o anumită etnie, fără nimic înjositor în înțeles. Așa cum l-am folosit eu aici.)
Nu aș încheia această discuție despre politețea politică, fără să amintesc și importanța masivă a educației în comunicarea publică. Și aș folosi un exemplu literar pentru asta.
Nu știu să fie un renascentist mai important decât William Shakespeare, care să fi demonstrat cât de important este cuvântul public. Shakespeare l-a pus pe Antonius să vorbească mulțimii adunate în forumul Romei pentru a-l comemora pe Iulius Caesar, proaspătul asasinat. Iar mulțimea, pe măsură ce Antonius vorbea, își schimbă opinia privindu-l pe Caesar. Ba, mai mult, de unde, la început, era favorabilă asasinilor lui Caesar, ajunge, pe baza vorbelor lui Antonius, să acționeze efectiv împotriva acelorași asasini, stârnind astfel războiul civil.
Acest discurs și semnificația lui sunt studiate în Occident cu multă atenție. Atât în gimnaziu, cât și în liceu. Desigur, doar unii dintre elevi vor ajunge să înțeleagă mecanismele literare care au funcționat în cazul producerii acestei capodopere renascentiste. Dar cu toții vor reține cât de important este cuvântul pentru punerea în mișcare a mulțimii. Direct, în for, așa cum povestește Shakespeare, sau intermediat, prin presă ori, astăzi, prin noile mijloace de comunicare în masă, internaute.
Este foarte puțin probabil ca, în România, să existe acest demers educativ deliberat. Nici în clasele gimnaziale, nici la liceu. Eventual, elevii care învață limba engleză ar putea să dea peste subiectul Shakespeare și peste discursul lui Antony, din Actul III, Scena II, ale piesei Julius Caesar. Dar nu cred că vor discuta semnificațiile de comunicare acțională pe care acest discurs le poartă. Așa cum nu cred că cineva învață comunicarea publică ca atare, în școala noastră națională.