luni, 6 mai 2019

În săbii să ne tăiem ori în vorbe să ne smintim

Timp de două generații, din 1945 și până în 1989, oficialitățile române au avut o grijă enormă ca publicul să nu afle nimic în afară de ceea ce hotărau ele că poate afla el. De aceea, orice publicație era controlată la sânge, atât din punct de vedere al conținutului informației, cât și al stilului de comunicare. Acesta din urmă era îngrădit și de lista scurtă de cuvinte ce puteau fi folosite, controlul de stil fiind obligatoriu, în condițiile în care publicul învățase să citească printre rânduri și chiar să identifice șiretlicuri de comunicare a informațiilor defavorabile pentru guvernanți. 

Nu trec mai departe înainte de a explica ce vreau să zic aici. Pe vremea aceea, lumea se extazia când dădea peste vreo găselniță de comunicare criptată nu din alt motiv ci doar pentru simplul fapt că acea găselniță reușise să apară în spațiul public și atât.  Nu trebuia ca ceea ce se spunea pe calea ei să fi fost vreo dezvăluire, pentru ca publicul să cadă pe spate de entuziasm că a fost servit cu așa o perlă. De exemplu, absolut toată lumea știa că nu se găseau alimente, ori că se procurau foarte greu. Dar era interzis să spui chestia asta în public, mai ales prin comunicarea profesională. Așa că, atunci când un personaj dintr-o piesă de teatru, sub îndurmarea regizorului, se isterizează la întâmplarea că i-a căzut o sticlă de ulei de gătit din mână și s-a spart, episodul se transformă într-o găselniță de a spune public faptul notoriu că o sticlă de ulei spartă reprezintă o tragedie autentică pentru o întreagă familie. Așa că toată lumea va vorbi despre acel episod de pe scenă ca despre un mare curaj din partea teatrului respectiv, de a fi îndrăznit să spună ceva ce era interzis la spus.

Revenind, libertatea de comunicare a ideilor și informațiilor, dobândită încă din primele ore de după fuga lui Ceaușescu cu elicopterul de pe sediul puterii politice din România Socialistă, a presupus în primul rând că nimeni nu a mai aprobat vreun text sau vreo imagine, din perspectiva favorabilității sau defavorabilității pentru guvernanți. Fiecare a fost liber să scrie, să spună și să arate în spațiul public ce a crezut fiecare de cuviință că trebuie comunicat publicului. 

Ceea ce a însemnat că cele două generații ce fuseseră dresate să trăiască doar cu informația și cu stilul de comunicare impuse și controlate de partid și de stat au fost aruncate în balta comunicării publice libere fără să știe să înoate. Iar cea de-a treia generație, care a apărut între timp, s-a trezit direct în baltă, tot fără să știe să înoate și fără să aibă de la cine să învețe înotatul printre cuvinte și stiluri de comunicare.

Rămânând la metafora bălții, unii au început să înoate instinctiv, în stil câinesc, cum se spune la țară, alții s-au dumirit cum este cu înotul corect, uitându-se la cum înoată alți membri ai altui public în alte bălți, iar alții s-au scufundat ca toporul, au învățat să meargă pe fundul nămolos al bălții și să se salte din când în când, atâta doar cât să iasă cu capul din baltă și să ia o gură de aer proaspăt. Dar nimeni nu a mers la vreo școală de înot prin balta comunicării publice, pentru simplul fapt că oficialitățile nu s-au gândit să întemeieze o astfel de școală. 

Cei mai interesanți sunt acei membri ai publicului care țopăie pe fundul nămolos al bălții din metafora noastră. Ei sunt cei care apreciază cel mai tare faptul că acel fund nămolos există, deoarece fără el ei nu s-ar mai putea sălta la suprafață, din când în când, să ia și ei câte o gură de aer proaspăt. Iar cei mai anoști sunt cei care știu să înoate, măcar câinește, pentru că habar nu au ce fund nămolos are balta în care înoată ei. Așa că nu ai ce să comentezi, să discuți cu ei, cu cei care văd doar că apa este limpede și curată. Între aceste două categorii sunt cei ce se lasă duși de val. Ca și când balta ar avea valuri atât de energetice încât să îi ducă pe ei dintr-o parte în alta. Dar nu are, sărmana baltă, asemenea valuri. Singurele valuri sunt cele făcute de cei care aruncă, din când în când, câte o piatră. Sau dau cu bățul în baltă.

Desigur, lăsată de capul ei, balta comunicării publice românești democratice a dezvoltat și o floră și o faună specifice. Cu alge, nuferi, broște și tânțari. Cu păduchi de baltă. Cu râme și alți viermi. Iar publicul aruncat în balta asta nu prea pare să fi fost la orele de botanică și de zoologie metaforice, dacă a mers la școală. Așa că este ușor de conturbat în înotul său prin baltă, fie de o algă ce îl trage înapoi, fie de un șerpișor de baltă, care îl face să schimbe direcția, de frică să nu i se bage șerpișorul în vreo cavitate anatomică.

Cam atât cu metafora noastră. Pentru mine, cel mai trist epilog al acestei descrieri este că stilul de comunicare nici nu mai contează, în zilele noastre. Nimeni nu se mai preocupă să găsească acea imagine sau acea vorbă percutantă, ce se agață de atenția publicului și rămâne acolo, ca o lecție bine învățată. Nimeni nu se mai obosește să își calibreze textul sau discursul după vreo scară valorică a informației conținute. Ca să nu mai vorbim despre cât de păgubos este stilul celor care comunică în spațiul public mesaje cu destinație privată, de cele mai multe ori și ascunsă, ori acoperită. 

Și mai sunt cei care scriu scrisori deschise. Care se mai și supără dacă adresantul nu le răspunde la fel de deschis. Că atâta știu ei, de pe vremea când stilul era impus de la partid.

luni, 22 aprilie 2019

Ratatul instruit

Știu că este practic imposibil să îi explici unui subinteligent lucruri elementare. Adică, poți să îi explici lucruri elementare unui ins dovedit subinteligent, dar asta nu înseamnă că îl poți face să și înțeleagă acele lucruri. Așa că, de fiecare dată când dorim să obținem un rezultat de înțelegere, de acceptare din partea unui subinteligent a unor explicații de bază, simple în esența lor, ne asumăm o misiune imposibilă.

Și totuși ne surprindem de multe ori încercând. Și nu o singură dată. Revenim asupra misiunii imposibile din nou și din nou, crezând că, dacă schimbăm modalitatea de abordare a subiectului, ori dacă adăugăm noi argumente, sau dacă clarificăm alte detalii ale lucrului esențial pe care încercăm noi să îl explicăm, vom avea până la urmă succes în a-l face pe subinteligent să înțeleagă ce vrem noi să zicem. Dar nu avem, așa că, în cele din urmă, ne oprim obosiți din încercările repetate și nereușite și ne dăm bătuți, cu regretul că ne-am asumat o misiune imposibilă, crezând că noi suntem de vină, că nu am știut cum să explicăm, cum să convingem, cum să găsim o cale de acces spre ințelesul subinteligent al subinteligentului.

Adică, suntem noi proști că am încercat. Și suntem și mai proști că am insistat. Deși era evident de la început că ceea ce dorim noi să obținem de la subinteligent este imposibil. Vorba aceea: „de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere!”

Cazul particular aparține unui ins care nu se califică automat pentru statutul de subinteligent. Ins care știe să citească și mai și citește. Care știe să socotească și mai și socotește. Astfel încât insul poate rezolva cu succes teme de lectură și probleme de matematică. Deci nu îi poți zice subinteligent sub nicio formă. Doar că omul nu a învățat la ce îi folosește în viață nici capacitatea de a rezolva teme de lectură, nici capacitatea de găsi soluții la problemele de matematică. Așa că, pentru el, performanța școlară este una, iar perfomanța profesională ori socială este cu totul altceva. 

Vorbim despre cazul ratatului instruit. Al celui care este performat la școală, dar care se dovedește subinteligent în viață, care nu e în stare să înțeleagă sensul propriei sale vieți, să se orienteze în muncă pe bază de succes, să pună în practică ceea ce a învățat teoretic, să folosească metodele de învățare școlară pentru a deprinde cunoașterea necesară unui comportament de succes între colegii de serviciu și între prieteni. 

Spre deosebire de un subinteligent care este însă suficient de inteligent încăt să își dea seama de condiția sa intelectuală precară și eventual să o accepte ca pe o fatalitate, acest ratat instruit este convins că are exact aceleași abilități intelectuale pe care le-a dovedit la școală și în afara școlii, doar că acolo, în lumea post-școlară, el este o victimă, de are astfel de proaste rezultate profesionale și sociale regretabile, după ce a strălucit la clasă.

Așa că scopul lui în viață devine cel prin care să demonstreze că el ar fi putut fi de succes în meserie și în societate, dar a fost împiedicat în mod deliberat, tocmai pentru că a fost prea bun la școală, de a trezit invidii în rândul celor mai puțin performanți în note, dar de care s-a întâmplat să depindă el profesional și social.

Iar când ajunge la o vârstă la care nu mai contează cât de performant ai fost în viață, își face insul nostru o listă scurtă a celor care sunt de vină pentru ratarea lui profesională și socială. Pe care să îi amintească el în blestemele lui de seară, înainte de culcare. Nu o listă a celor vinovați în sensul că au luat decizii împotriva sau în defavoarea lui, ci a celor vinovați că au avut succes, acolo unde el s-a ratat. 

Și abia acum se dovedește cazul particular al ratatului instruit un caz interesant. Pentru că, așa cum nu a reușit nimic în viață, de subinteligent ce a fost el, deși nu părea, fiind școlit cu note mari, tot așa nu reușește insul nostru să explice de ce ar fi de vină altcineva pentru insuccesul său. Altcineva concret, de pe lista lui scurtă, cu nume și prenume, cu care nu a avut niciodată de a face în viață, după termnarea școlii. 

Nu reușește, dar încearcă! Și nu se oprește, nici după ce i se spune că face și zice prostii. Că e cu totul pe lângă subiect și pe lângă adevăr. Că se dovedește penibil de-a dreptul. Că îi iese prostia prin toți porii, de miroase urât și se vede dizgrațios de la distanță.

Acest caz particular al instruitului ratat din cauză de subinteligență acțională are și el o ramură particulară, cea a cazului instruitului ratat în viață din cauză de caracter infect, de netolerat de ceilalți, la muncă și în societate. 

Cazul insului care, dacă îl întrebi, zice că știe să facă bine, că l-ar duce mintea și priceperea să facă bine, dar nu poate face, că nu este în natura lui să facă bine ceea ce are el de făcut, insul fiind o replică umană a scorpionului din poveste, care știe că se va îneca dacă înțeapă cu serul său paralizant vietatea ce îl poartă în spate peste râu și totuși înțeapă acea vietate, pentru că nu se poate stăpâni. Ins care se ratează în viață prin gesturi proprii penalizabile și evident penalizate de societate.

Ajuns la vârsta retragerii din profesie, și acest ratat instruit dar și parșiv va găsi o plăcere prostească să se ia de cei care nu au fost la fel de parșivi, la fel de răi ca și el. Și el va face o listă scurtă a celor care nu l-au iertat când și-a demonstrat caracterul infect. Îi va adăuga pe lista lui și pe cei care au făcut ceva în viață, cum ar fi putut face și el, dacă ar fi avut un caracter onest și responsabil. 

Acest ratat instruit și parșiv se deosebește de cazul ratatului instruit și atât prin faptul că e și mai prost, atunci când se străduiește să demonstreze existența inexistentului. Să arate în public cum altcineva ar fi fost de vină că el a comis o infracțiune, de exemplu, și că a avut de suferit de pe urma săvârșirii infracțiunii. Vina celuilalt fiind, în mintea și în vorba insului, că celălalt nu a greșit niciodată cu nimic. Sau o fi greșit, dar a fost iertat, nu ca ratatul nostru parșiv!

Cum îi identificăm între noi, cum îi dovedim că sunt ce sunt și cum ne ferim de ei sunt teme serioase, de interes pentru oricine are de a face cu oameni răi, invidioși, ranchiunoși, supărați pe lume și pe viață, care cred cu sinceritate despre ei că sunt inteligenți, instruiți și gata pentru marea performanță, pe care o ratează de fiecare dată cu deplin succes. Fără să poată înțelege vreodată de ce o ratează.
______________
Post scriptum

Mă văd nevoit să completez acest articol cu câteva precizări.

(1) Am fost convins că toată lumea care știe să citească va citi textul acesta în sensul că este vorba despre un ins generic și nu despre un ins real, căruia nu îi dau eu numele. Desigur, am avut pe cineva în minte, dar nu un ins, ci pe mai mulți. Din care am constituit un arhetip de factură minoră. Dacă cineva anume s-a identificat măcar în parte cu acest arhetip, atunci înseamnă că descrierea lui a fost una corectă și realistă. Adică, bravo mie!

(2) Ideea mi-a venit tot din lumea reală, unde o categorie anume de indivizi au găsit în mediul online un locus propice exprimării urii intrinsece, dezamăgirilor și disperărilor acumulate de ei într-o viață reală lipsită de succes. Inși dintre care unii se pretind instruiți, ba chiar cu performanțe școlare de excepție, în sensul de note mari. Dintre ei, unii într-adevăr s-au luat și de mine, că nu aș fi de calibrul lor. Ceea ce așa și este, eu fiind de acord cu ei, neputând să fiu altfel, atunci când ne punem în față, comparativ, foile matricole. Unde eu nu am excelat niciodată, pentru că nu mi-am propus așa ceva. O eventuală impresie că mă iau de ei, pentru că ei s-ar fi luat de mine este o prostie și ca impresie, dar și ca rezultat al vreunui proces pretins inteligent.

(3) Știu de pe facebook despre cazul concret al șefului de promoție 1973 din liceul militar de la Breaza, Ciobanu Valerică, care este convins că despre el aș fi scris eu aici, deși nu este așa. Cum ziceam la punctul (1), sunt mai mulți cei pe care i-am avut în minte când am scris textul ăsta, majoritatea nefiind militari. Ciobanu Valerică nu a fost unul dintre ei, din două motive:

(a) habar nu am ce a făcut el în viață, după ce a terminat ca șef de promoție liceul militar, decât din cele ce se laudă singur că ar fi făcut și care nu sunt ratări decât în măsura în care și-ar fi propus insul mai mult decât a realizat și

(b) față de el am un dispreț declarat, dispreț care mă împiedică să îi acord vreo atenție de tipul unui articol dedicat lui în secret, dispreț care provine din faptul că Ciobanu a fost dat afară din partidul comunist în urma unei infracțiuni, cea de a bate un soldat, un militar în termen, după care, la schimbarea regimului politic, s-a dat drept dizident! Se pare că nu i-a mers cu dizidența, în post-comunism, așa că omul continuă să înjure partidul comunist și acum, după ce acesta a fost desființat de aproape trei decenii.

(4) Nu sunt în niciun fel de competiție cu nimeni, privind prestigiul dobândit în vreun fel, inclusiv prin instruire. De ce nu sunt în competiție? Deoarece ar fi o competiție idioată de-a dreptul, atâta vreme cât prestigiul provine din faptele și realizările fiecăruia. Deci, e idiot să pretinzi că aș vrea să fiu în competiție pentru prestigiul rezultat din ce a făcut altcineva.

(5) Cât despre instruirea anume, eu nu m-am revendicat niciodată a fi instruit. Tot ce am învățat în viața mea a fost pentru a ști, cu scopul de a putea face mai bine, nu pentru a mă instrui. Asta nu înseamnă că nu am apreciat întotdeauna omul instruit și că nu l-am pus pe un loc meritat, în scara mea intimă de valori.