miercuri, 19 aprilie 2023

Ophanim cadou

 Cu scriitoarea Ana Barton sunt prieten într-o rețea de socializare virtuală. Așa că am început să îi citesc romanul Ophanim (Editura Trei, București, 2022) ca un gest de amabilitate prietenească. Altfel, eu nevând vreo dorință să citesc proză de ficțiune literară de autori români contemporani mie, așa cum nu mă uit la filmele românești, din zilele noastre. Nu din principiu, ci din convingerea că nu voi afla nimic care să îmi trebuiască în vreun fel, nici măcar ca delectare facilă. Doar pentru rigurozitatea dezvăluirii, am mai avut un prieten virtual, căruia i-am citit o carte de proză scurtă, scriitură ce mi-a plăcut mai ales pentru sinceritatea suferințelor de român dezrădăcinat, într-o Europă de altă cultură și civilizație decât cea aborigenă, imediat post-decembristă.

Fără nicio altă introducere, vă spun din capul locului că gestul meu de amabilitate prietenească mi-a fost răsplătit cu vârf și îndesat de lectura romanului Ophanim

Este o carte excelent scrisă. Și cu talent și cu pricepere, dar și cu șiretenia transparentă a celei care vrea nu numai să îți spună ție, cititorului, o poveste, dar ține neapărat să te vâre în ea și să te țină acolo, chiar dacă ce își povestește nu este nimic din ceea ce nu ai putea să îți povestești și singur, cu ochii închiși și cu capul pe pernă, înainte de a adormi.

Zic asta cu adormitul pentru că așa își începe eroul cu numele Ophanim povestea sa romanțată: „Aproape toată viața mea m-am priceput să trag de somn, să-l chem, să-l ațîț, să-l înfașc, să-l înghit pe nemestecate.” La care mie mi-a sărit în contradictoriu imediat gândul la belgianca Marguerite Yourcenar, cu al său roman celebru, scris tot la persoana întâi masculin, în care personajul Hadrien mărturisește că cel care nu poate adormi de fapt se refuză pe sine să se încredințeze mai mult sau mai puțin conștient curgerii lucrurilor (flot des choses, la Yourcenar, sau panta rei, la Heraclit). Așa că Ophanim ne spune din prima că el este un bărbat ce nu are nicio disonanță cu curgerea lucrurilor. 

De aici începe să curgă și povestea sa. Mai întâi, ne povestește Ophanim cum au primit numele lor personajele cărții. Iar mie mi-a sărit încă o dată gândul, de data asta nu în contradictoriu ci în consonanță, la o scenă dintr-un film american, în care tatăl povestește cum copila lor a stricat seara tuturor mesenilor, la un restaurant de lux (în care se servea homar atât de proaspăt, încât clienții și-l puteau alege din acvariul imens, din mijlocul cârciumii), când s-a înfipt în fața vitrinei și le-a dat repede nume tuturor vietăților de după sticlă, astfel încât fiecare mesean ar fi putut după aceea să știe cum îl cheamă pe homarul din farfuria sa. Asta, dacă nu ar fi renunțat la meniu, pentru ca Gică sau Vasile să mai trăiască măcar până pleacă fetița aia de acolo. 

Ce nu scrie în carte și pot să vă spun eu (care știu asta după ce am citit undeva, desigur) este că ophanim ar fi pluralul de la ophan, care ar putea însemna în ebraică roată, morișcă. Dar în românește se folosește Ophanim (scris și ofanim) ca singular, cu pluraul ophanimi, așa cum și serafim și heruvim fac pluralul serafimi și heruvimi. Toți trei făcând parte din cetele de vietăți cerești, cu înfățișări ciudate, ierarhic superioare arhanghelilor și îngerilor, aflate în serviciul și în imediata apropiere a coatelor divinității supreme iudeo-creștine. De la mine vă pot spune mai departe că ideea de ochi de pisică (plăcuțe reflectorizante, de formă elicoidală) de pe roțile bicicletelor este de natură biblică. În sensul că profetul Iezechiel descrie roțile însuflețite din angrenajul unui vehicul ceresc, format din ființe catalogate ulterior în serafimi, hieruvimi și ophanimi, ca având pe ele o multitudine de ochi ce străluceau.

Dar să trecem peste ce vă pot spune eu. Ana Barton îl pune pe Ophanim să ne spună o mulțime de povestiri. Nu numai despre numirea personajelor, ci și despre descrierea lor, așa cum tot nevoia de a povesti este și combustibilul ce arde în motoarele relațiilor dintre ele. Chiar și căutarea tatălui necunoscut vreme de o jumătate de secol o face Ophanim nu pentru altceva decât pentru a-i povesti că este îndrăgostit de Una. 

Așa că romanul vă va delecta cu tot felul de istorioare, pe care vă las să le savurați în intimitatea lecturii. Dar vă avertizez că veți avea parte și de o surpriză. La un moment dat, pe la mijlocul unei povestiri despre cum își povesteau chestii Ophanim și cu presupusul său tată, putem citi un caiet al lui Ophanim în care acesta consemnase o piesă de teatru, în 30 de scene, cu nouă personaje. O piesă de teatru în care fiecare personaj are doar monologuri. Toate foarte interesante și toate cu mult miez ideatic. 

Ar mai fi ceva de spus, despre stil. Lui Mark Twain îi este atribuită ideea că o carte nu se poate scrie (pe sine se) decât dacă stilul corespunde tipului de poveste pe care o spune scriitorul. Așa că Ana Barton are talentul și chiar vocația de a alege acel stil în care cititorul se concentrează pe povestire și nu pe poveste. Adică, formatarea textului este de natură să îl țină pe cititor concentrat pe ceea ce are de aflat despre ce se întâmplă și nu pe o eventuală redactare a întâmplării. De unde și oralitatea tipărită, de tip Saramago, una fără repere de tehnoredactare (cum ar fi liniuțele de dialog), altele decât paragrafele de lungă întindere. 

Nu cred că ar interesa pe cineva să afle că, în afara plăcerii lecturii, am fost copleșit de câteva surprize cu trimitere intimă la mine. Sunt în Ophanim zeci, dacă nu sute de coincidențe și de relaționări cu viața mea reală. Viață în care a exitat la un moment dat chiar și un Mișu Flocaru, un frizer de minister, promovat dintr-un bărbier de floci, de la un spital bucureștean, care avea darul povestirii hilare, una dintre acele povestiri fiind cum i-ar fi zis el unui șef mare, pe când îi aranja pentru prima dată freza, că de fapt ei se cunosc, că el îl știe pe acel șef de atunci, de când l-a bărbierit inghinal, înainte de o operație.






duminică, 19 martie 2023

Domnul președinte Klaus Iohannis a reușit


 Where is the wisdom we have lost in knowledge?

(Unde este oare înțelepciunea pe care am pierdut-o noi în cunoaștere?)

T.S. Eliot[i]

 

Cum ziceam și în titlu, domnul președinte Klaus Iohannis a reușit! Înainte de reușita asta, în 2014, domnul Iohannis acceptase să candideze la Președintele României, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să îndeplinească cea mai înaltă demnitate în statul România, într-o eră deschisă de prăbușirea în primăvara acelui an a arhitecturii de securitate euro-atlantică, prin anexarea de către Federația Rusă a Peninsulei Crimeea, de la Ucraina, stat cu care România împarte cea mai lungă frontieră terestră. 

 

A acceptat să candideze știind foarte bine că și dacă ar fi fost o mașină de spălat vase în locul său, tot ar fi ieșit câștigător în alegerile acelea, în condițiile în care contracandidatul său a fost penibilul plagiator de renume mondial Ponta Victor. 

 

Foarte important pentru istoria acelor vremuri este că a candidat fără să aibă o echipă de campanie a lui și nu a partidului care îl împrumutase de la Primăria Sibiu, dar și fără să aibă vreo echipă de lucru capabilă teoretic și acțional să preia buna funcționare a autorității publice numită Președintele României, cu tot ce presupune asta, de la „președintele-jucător” Băsescu, zis și Petrov. 

 

Iar după ce a dobândit cea mai înaltă demnitate posibilă în statul România, domnul Klaus Iohannis nu a avut nici cel mai vag interes să afle oare ce presupune acea demnitate? Adică, oare ce ar trebui  să facă domnia sa la serviciu și mai ales cu ce rezultate?

 

După toate aparențele, domnul Iohannis a fost și este și astăzi convins că a fi Președintele României este ca și când ar fi fost un primar peste o urbe mai mare, așa, ca toată România. Adică, să fie vizibil în momentele esențiale, reprezentativ ca un manechin/fotomodel și articulat ca un fost profesor de Fizică, dar fără nicio urmă de voință/ambiție proprie, de program politic, de viziune de țară, de ceva care să îl facă să își stabilească obiective pe direcții și etape, să depună eforturi pentru a găsi soluții la obstacolele pe care le-ar fi întâmpinat pe drumul spre acele obiective, ori în îndeplinirea îndatoririlor și responsabilităților constituționale.

 

Un primar peste România, care să semneze decrete după cum îi sunt băgate în mapă, la semnat, de către un șef de cabinet controlat de cei pe care ar fi trebuit să îi controleze și să îi supervizeze constituțional chiar Președintele României, fără să se intereseze vreodată despre implicațiile și semnificația acelor semnături. 

 

Și așa ar fi rămas lucrurile, dacă nu i-ar fi propus cineva, nu știu cine, să aibă și el un „proiect de țară”. Și nu unul oarecare, ci unul tocmai în domeniul său profesional, de bază: educația națională.

 

Nu este clar nici astăzi, după ce domnul Klaus Iohannis a ajuns la al doilea mandat prezidențial (pe care l-a dobândit candidând din nou în rolul de mașină de spălat vase, împotriva unei persoane de toată rușinea publică), dacă domnia sa a adoptat acest „proiect de țară”, ce a căpătat și un nume (România educată), la fel cum a semnat decretele, ori o fi avut vreo contribuție la demararea și ghidarea lui?

 

În tot cazul, tot prin semnătură, domnul Iohannis a consfințit acest „proiect de țară” sub forma unui așa-zis raport, după care s-a implicat vizibil și indubitabil în demersurile de transpunere a documentului semnat de el în viață. 

 

Adică, a impus o coaliție de partide politice parlamentare, cu singura condiție ca guvernul rezultat din ea să promoveze „România educată”, să o transforme în lege și să o aplice ca singurul „proiect de țară” iscat de la revoluția din 1989 încoace. 

 

După care a impus un ministru al Educației, apoi un altul, care să promită că raportul va fi făcut lege, iar legea va fi aplicată. 

 

Cam ăstea au fost singurele acțiuni personalizate ale domnului Iohannis, în cele două mandate și în cei 9 ani de Președintele României.

 

Se pare că domnul Iohannis a contat foarte mult că așa-zisul raport „România educată” este de fapt o făcătură, care nu ia în seamă niciuna dintre problemele existente (și existențiale) în sistemul național de educație de stat, nu stabilește niciun obiectiv instituțional, nu oferă nicio viziune, așa cum nu respectă nici cele mai elementare reguli de studiere a domeniului public ori de redactare a unui proiect care să propună ceva legat de funcționarea acelui domeniu public, respectiv educația națională.

 

Așa cum se pare că a contat și pe faptul că cei doi miniștri impuși de el să gestioneze implementarea prin lege a „României educate” nu au nicio cunoaștere teoretică dar nici vreo experiență practică în domeniul (re)instituționalizării prin lege a unui domeniu public de magnitudinea și de importanța strategică a educației naționale de stat.

 

Doar în asemenea condiții ar fi putut apărea proiectele de legi ale învățământului pre- și universitar, în halul în care au fost ele redactate și prezentate publicului pentru dezbatere publică. 

 

Adică, domnul Klaus Iohannis, care de 9 ani nu face altceva decât să fie vizibil în momentele necesare, să fie reprezentativ ca un fotomodel, să fie articulat ca un fost profesor de Fizică în rarele momente în care vorbește și mai ales să semneze decrete prezidențiale ca primarul de țară, a avut în sfârșit oportunitatea strategică să facă și domnia sa ceva personalizat.

 

Și asta nu e „reforma” educației naționale de stat, ci este compromiterea masivă, strategică chiar, dar mai ales deliberată, programatică, a conceptului de „proiect de țară”.

 

Faptul că, în acest demers, domnul Iohannis beneficiază de ajutorul dezinteresat al celor care pretind că ar fi ceva de dezbătut public (cum ar fi, de exemplu, non-subiectul Religia la bacalaureat!) din proiectele de lege în care s-a vărsat raportul „România educată” nu are cum să schimbe datele problemei.

 

Domnul Iohannis a reușit pe mâna domniei sale, fără să aibă nevoie de asemenea ajutoare.

 



 

 



[i] T.S. Eliot, The Rock: A Pageant Play: Book of Words by T.S. Eliot. Harcourt, Brace and Company, New York, 1934 (p. 7)