joi, 31 martie 2016

Si ce dacă e „academician” de securitate națională?

La această întrebare putem răspune pe diferite paliere de importanță, atât pentru „academicienii” înșiși, cât și pentru noi, publicul.

Foto: romaniatv.ro

Dar, înainte de a purcede la răspunsuri, să precizăm că vorbim aici despre așa-zișii „academicieni” de la „Academia de Științe ale Securității Naționale”, dar și despre toți doctorii în orice, care s-au manifestat, într-o formă sau alta, în domeniul securității și apărării naționale, precum și despre toți profesorii care au predat materii conexe acestui domeniu, ori au condus masterate și doctorate pe subiecte conexe.
De ce am lărgit cercul, în condițiile în care, după lege, acești „academicieni” sunt mult mai puțini decât doctorii și profesorii menționați mai sus? Pentru simplul motiv că nu știm cine dintre cei din cercul lărgit sunt și „academicieni” și cine nu.
Frumos ar fi fost să așteptăm ca cei câțiva ziariști interesați de subiect să își termine investigațiile lor jurnalistice despre fenomenul plagiatelor, al diplomelor de doctor fără merit și al academiilor fără științe. Investigații care se impiedică tocmai în imposibilitatea aflării listei acestor „academicieni” specifici. Vorbim despre acei jurnaliști inimoși și profesioniști până în vârful unghiilor, dintre care o amintesc aici doar pe doamna profesor doctor Emilia Șercan, fără să le neg meritele și eforturile celorlalți, jurnaliști care țin morțiș să demonteze mecanismul complicat și ocult al acordării de titluri academice într-un domeniu care nu există, cel al „științelor securității naționale”.
Și nu numai că ar fi fost frumos, dar ar fi fost și coerent, din punct de vedere metodologic, să aflăm mai întâi despre cine vorbim noi aici și, abia apoi, să ne întrebăm la ce le trebuie celor despre care vorbim noi aici aceste titluri, în condițiile în care este evident că ele sunt lipsite de conținut.
Numai că eu nu mai pot să aștept. Adică, am ajuns la capătul răbdării. Așa că am considerat că putem vorbi deja despre un profil generalizat al „academicianului” de securitate națională (dacă lăsăm deoparte chestia cu „științele”). Profil care este validat de caracteristicile comune ale „academicienilor” descoperiți ori deconspirați până în prezent.
Profilul tipic al unui asemenea personaj cuprinde, mai ales, următoarele.
Vorbim despre cineva de sex masculin, în majoritatea cazurilor concrete. El este un individ care era junior la schimbarea de regim politic, de acum un sfert de veac. Dar nu orice fel de junior, ci unul conectat la clasa conducătoare de atunci. Era fie aghiotant, fie nepot ori chiar fiu de șef mare din partidul comunist sau din Securitate, fie era șef peste tinerii uteciști sau peste studenții comuniști. Într-un cuvând, era o speranță, în lumea comunistă. Cinci ani mai târziu, devenea o certitudine, în capitalism și în economia de piață.
Imediat ce a devenit o certitudine, tipul nostru a început să cocheteze și cu funcțiile mari la stat, și cu politica, dar și cu „mediul de afaceri”. În toate funcțiile și pozițiile, și-a creat o încrengătură de relații, prin distribuirea preferențială de resurse publice, prin nepotism, protejare, acordarea de însemne de merit fără merit, dar și prin încuscriri și nășiri. Relații la care a rămas conectat și după ce a trecut dintr-o parte în alta, adică de la stat la civil și invers. Sau de la un partid la altul.
Ce este interesant este că profilul acesta exclude cu certitudine orice formație, deprinderi sau pasiuni intelectuale. Tipul acesta, pur și simplu, nu citește cărți. Nici de beletristică și nici profesionale. Omul are un vocabular sărac, lipsit de noțiuni cu semnificații complexe, profunde, vocabular pe care îl folosește ca să comunice exclusiv între intimii și egalii lui, și doar idei de bază, superficiale. De aceea îl veți întâlni foarte rar comunicând în spațiul public și aproape niciodată răspunzând la întrebări, altele decât cele convenite din timp între întrebător și întrebat. Este fundamental imposibil ca tipul acesta să se angajeze vreodată în orice dezbatere de idei, indiferent de temă.
În aceste condiții, ar trebui să fie de mirare că, deși nu a făcut niciodată vreo școală serioasă, deși nu are colegi care să își aducă aminte de el din facultate sau din cercetare, tipul ăsta are multe diplome și titluri. Dintre acestea, cel de doctor este cel mai prețios.
Doctoratul l-a primit întotdeauna în România, de la un profesor bătrân, fost comunist, care patrona o casă de doctorate, de pe lângă o universitate de stat. Sau, de pe lângă o universitate particulară, cu condiția ca universitatea să fie dependentă de administrația publică centrală, prin profesorii care sunt și miniștri sau ceva pe acolo, precum și prin absolvenții care se înrolează imediat în această administrație, direct în posturi remarcabile. Asta, înainte de inventarea școlilor doctorale, după „Sistemul Bologna”, școli care nu sunt altceva decât expresia instituționalizării, sub protecția legii și a statului, a caselor particulare de doctorate, despre care am pomenit mai sus.
Dacă omul nu citește, este evident că nu poate nici să scrie. Dar publică cărți, cu numele său pe copertă. Singur, sau împreună cu alții. În al doilea caz, cosemnatarii sunt, de cele mai multe ori, obișnuiți de-ai scrisului. Dar nu neapărat obișnuiți ai scrisului independent, bazat pe cercetarea științifică proprie. La orice privire mai atentă, se va constata că ăștia sunt obișnuiți cu dictonul proletcultist „cărțile din cărți se scrie”.
Propun să ne oprim aici cu descrierea tipului generic despre care vrem să aflăm la ce îi trebuie titlul de academician în „științele securității naționale”, întotdeauna alături de titlul de doctor și, în multe cazuri, de titlul de profesor universitar.
Așa cum spuneam, răspunsurile la această întrebare sunt mai multe și pot fi structurate pe paliere de importanță.
Să începem cu importanța mercantilă.
După lege, demnitarii și politicienii plătiți de stat nu prea pot să aibă și alte preocupări profesionale, aducătoare de venituri suplimentare față de cele primite din banul public, cu excepția activității academice. Nu știu dacă mai este valabil în acest moment, dar a fost o vreme, nu prea demult, când, dacă avea titlul academic de doctor, cel plătit din bugetul de stat primea pentru asta 15 la sută în plus la salariu. Apoi, un profesor universitar, chiar și fără catedră, poate primi de la o mie de euro în sus pe lună, de la una sau de la mai multe universități, pe la care nici nu trebuie neapărat să treacă, dacă găsește vreun asistent care să intre la clasă în locul său și dacă are un cont bancar, în care universitățile să îi verse banii. Iar „academicianul” propriuzis mai primește și o indemnizație sub formă de rentă viageră. Nu mult, dar totuși vorbim despre un salariu mediu brut pe economie. Așa se ajunge ca un ministru să își dubleze indemnizația de demnitar cu veniturile din aceste trei surse. Dacă nu mă credeți, puteți să îl întrebați pe domnul ministru Curaj, de la educația națională. Deși nu prea cred că v-ar răspunde.
Dar palierul importanței mercantile este cel mai de jos, cel puțin pentru „academicianul” nostru. Pentru că omul trebuie să fie oricum plin de bani, din afacerile cinstite și mai puțin cinstite pe care le-a făcut, de a ajuns aici. Așa că trecem acum la palierul superior, cel al prestigiului social.
Să nu vă imaginați că omul nostru este atât de rupt de realitate, încât să creadă că, dacă și-a pus numele său pe o carte sau pe o diplomă de doctor, el ar fi devenit automat un autor sau un doctor în disciplina respectivă. Ori că cei ce îl cunosc ar fi impresionați de cunoștințele lui, dobândite prin semnarea cărții sau prin înrămarea diplomei. Nu. Prestigiul lui este dat de faptul că a putut publica cartea, indiferent de cine a fost scrisă ori de unde a fost ea copiată, comparativ cu toți cei care nu au publicat nimic. La fel cum de prestigiu pentru el este că a primit diploma de doctor, pentru că asta îl pune în avantaj față de toți cei care nu au pus mâna pe un asemnea titlu. Indiferent de merite.
Un aspect particular al prestigiului este dat de contactele internaționale ale subiectului nostru. Normal ar fi fost ca, înainte de a aborda acest aspect, să îi fi întrebat, măcar prin sondaj, pe câțiva membri ai corpului diplomatic acreditat în România cum i s-au adresat domnului Oprea Gabriel, pe vremea când trebuiau să comunice cu acesta. I-au spus „doctor”, „general” sau „academician”? Sau, similar, cum i s-au adresat primarului de sector bucureștean Onțanu? Care este și el, și general, și doctor, și academician. Dar nu i-am întrebat. Așa că pot doar să speculez că, dacă măcar un ambasador, de exemplu cel al Americii, i s-a adesat lui Oprea, măcar o singură dată, cu formula de politețe „domnule general”, ori „Doctor Oprea”, sau „Professor Oprea”, atunci Oprea, ca particularizare a tipului generalizat despre care vorbim noi aici, ar fi putut considera că a meritat efortul de a deveni și general, și doctor, și profesor. Deși el nu ar fi meritat să fie nimic din acestea, pentru că nimic nu l-ar fi calificat pentru asemenea titluri. La fel ca pe toți ceilalți din categoria lui.
Avem însă și un palier strategic de importanță. La acest nivel putem spune că unui „academician” de securitate națională îi trebuie acest titlu, așa cum îi trebuie și titlurile de profesor doctor, pentru a controla domeniul strategic al securității și apărării naționale. Așa ceva a spus însuși președintele României, domnul Klaus Iohannis, în discursul său, ținut anul trecut, în fața distinșilor (deși nedistincților) „academicieni”, atunci când a subliniat importanța strategică a „Academiei de Științe ale Securității Naționale”.
În opinia mea, acesta este și singurul palier la care importanța titlului pentru deținătorul lui este egală cu importanța acordată titlului de către noi, publicul românesc. Pentru că nu ne poate fi indiferent că un incult în domeniu ia decizii bazate pe propria sa gândire șubredă și sfătuit de alții asemenea lui, decizii care ne privesc pe noi toți și care sunt despre pace sau despre război.
Dacă ne preocupă acest aspect, atunci trebuie să ne întrebăm de ce s-ar băga acești „academicieni” inculți și chiar subinteligenți în problemele spinoase și complexe ale securității și apărării naționale? În condițiile în care avantajele mercantile ale titlurilor academice, precum și avantajele de prestigiu ar fi putut fi obținute și în alte domenii publice, mult mai puțin complicate, ca, de exemplu, ingineria sau agricultura? Așa cum, de altfel, au făcut mulți dintre colegii lor, academicieni de alte științe.
Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Nu au avut încotro. Pentru că domeniul public al securității și apărării naționale nu înseamnă numai pacea și războiul. Înseamnă și activitatea de informații și de contra-informații. Sau de „intelligence”, cum le place lucrătorilor și simpatizanților să îi zică ei, activității.
În România, una dintre caracteristicile acestei activități e că ea este autonomă. Adică, cei din domeniu își dau între ei misiuni, își alocă resurse tot între ei și chiar se întrec între ei, fără niciun control democratic. Sau, măcar, fără niciun control exterior sistemului.
De ce avem o asemenea situație? În primul rând, pentru că se poate. Adică, merge și așa. În al doilea rând, pentru că, dacă s-ar institui orice formă de control, oricât de modest ar fi, aceste servicii nu ar mai putea servi interese partizane și chiar personale, comerciale sau politice. Iar lucrătorii lor nu ar mai putea prospera și nu s-ar mai putea bucura de privilegiile și avantajele pe care le au acum, moștenite de ... dintotdeauna.
Pentru a păstra lucrurile așa cum sunt, serviciile acestea sunt practic obligate să instituie propriul lor control asupra oricăror surse de imixtiune din afară. Sau de deasupra.
Iar una din formele consacrate de control democratic este tocmai fundamentarea teoretică a domeniului securității naționale, în care se mișcă aceste servicii. Așa că intelligence-ul românesc, în mod natural, nu a făcut altceva decât să controleze partea teoretică (ca să nu îi spunem științifică) a domeniului, printr-o „politică de personal”, în care doar cei favorabili lor pot primi titluri și fotolii de academicieni, prin care să se califice ca generatori de „teorie” în domeniu. Asta, în condițiile în care selecționații nu sunt pregătiți teoretic nici măcar atât cât să poată trece singuri strada.
Dacă este adevărată această concluzie obținută pe cale rațională, atunci ar mai trebui să observăm că, odată confiscată, componenta teoretică a domeniului securității naționale nu mai poate fi accesibilă și adevăraților cercetători și specialiști români. Ceea ce duce la situația actuală, foarte vizibilă, în care deciziile strategice românești de securitate națională ori nu sunt deloc fundamentate teoretic, fiind luate după bunul plac al decidenților, ori sunt fundamentate teoretic în afara țării. Cu riscul evident că cei care gândesc teoretic în locul românilor nu au nicio obligație de loialitate față de noi, publicul aborigen de pe aceste meleaguri.



miercuri, 30 martie 2016

De ce nu au românii gândire strategică

Răspunsuri posibile:


A. Pentru că nu are cine să gândească strategic.
Gândirea colectivă nu este suma gândirilor individuale dintr-o societate sau un popor.
Deoarece membrii societății sunt egali numai în drepturi și îndatoriri, nu și în capacitate intelectuală, educație, pregătire teoretică și experiență, nu se așteaptă nimeni ca toți să gândească, individual, la fel.
Însă, toți împreună, trebuie să să poată formula idealuri, năzuințe sau obiective comune pe termen lung.
Atunci când lipsește gândirea colectivă pe probleme strategice, nu înseamnă că nu are cine să gândească strategic în interiorul acelui popor. Înseamnă că poporul, în întregul său, nu și-a făcut un obicei să îi asculte pe cei care gândesc stategic și nici să își însușească ideile, aspirațiile și direcțiile de acțiune propuse de aceia.
Românii, prin excelență, au dezvoltat o cultură a negării meritelor de vizionari ale celor din rândurile lor care cutează să emită asemenea viziuni strategice. Și este vina lor, dar și vina celor care i-au condus și au încurajat o asemenea atitudine.
În plus, cultura românească la nivel de individ sau familie încurajează doar gândirea individuală pe termen scurt. Puțini tineri știu ce își doresc să facă în viață peste cinci, zece sau douăzeci de ani.
Ei știu doar cum le-ar plăcea să fie, nu și cum să arate starea lor în viitorul mediu și îndepărtat. Ca urmare, nu știu nici ce trebuie să facă astăzi, pentru a asigura un parcurs personal spre acel viitor.
Principiul generalizat este, din păcate, „Dumnezeu cu mila”.

B. Pentru că orice discuție despre viitorul strategic al României este ucisă în fașă de puternicii zilei
Dacă românii ar avea o viziune strategică rezultată din efortul propriu de gândire colectivă, atunci ei și-ar alege acei conducători care să fie capabili și credibili că îi vor duce, cu succes, spre acel viitor.
În absența unui asemenea plan strategic național, sunt preferați conducători după chipul și asemănarea majorității populației. Care majoritate încurajază dictatura celor mulți ca formă dominantă de abordare a afacerilor publice, pe considerentul că ei sunt la putere.
Greșala este evidentă, pentru că cei care sunt asemănători majorității nu sunt și dedicați acesteia. Dimpotrivă, folosesc popularitatea pentru binele personal, chiar pe spinarea sau împotriva acelei majorități care îi susține.
Bineînțeles, asemenea oameni nu vor încuraja niciodată gândirea strategică, pentru că aceasta i-ar elimina aproape automat din fruntea mesei cu bucate nemuncite.

C. Pentru că există prea multă prostime, care hotărăște într-o democrație prost făcută
Oriunde în lume, există cele două mari categorii de oameni, de conduși și de conducători. Iar condușii sunt întotdeauna mai mulți decât conducătorii.
Totul este ca, împreună, conduși și conducători, să cadă de acord asupra rațiunii de a fi a statului și asupra direcției sau direcțiilor de dezvoltare a societății din statul respectiv.
Într-o asemenea configurație, nu există, cu adevărat, prostime.
Contează însă calitatea conducătorilor, fie ei formali sau informali, adică recunoscuți oficial sau recunoscuți doar de oameni, fără să aibă vreo demnitate publică.
În absența gândirii strategice, pot deveni conducători recunoscuți oficial oameni ca Băsescu, Ponta, Oprea sau Zgonea, pentru că ei sunt oficializați pe criteriul că „sunt ca noi”.
Și, tot în absența gândirii strategice, aceștia se perpetuează la cârma treburilor statului. Orice schimbare a lor este descurajată de argumentul: dar, ce, altul este mai bun?!
Ehei, dacă românii ar avea o visiune sau un plan strategic, atunci mulțimea asta de „proști” s-ar arăta suficient de înțelepți ca să aleagă acei conducători în care au garanția morală, profesională și socială că pot, cu adevărat, să îi ducă spre acele obiective strategice.



luni, 28 martie 2016

Let's have this story told!

Kai Frithjof Brand-Jacobsen has a message for us all:

There has been Brussels, Lahore, Baghdad, Mosul...but there's also Nineveh
We've all seen the terrible violence in Brussels this last week. Many of us have also seen the violence in Mosul, Baghdad and Lahore. Right now I'm in a city called Duhok, in KRG - Iraq. It's a few kilometres from Nineveh - somewhere that has come to mean a lot to me. Over the past several months I've been working with people from Nineveh - people who are Muslim, Yezidi, Christian, Turkmen and more, men and women, young and old, tribal leaders, Presidents, youth, mayors, activists, journalists, survivors. Almost all of them have been displaced from the fighting and war here - the violence many of you think of connected to 'ISIS' / Daesh.


And these people that I have come to know, to admire, to respect, to love...are amazing. They are women who have been raped and survived or driven from their homes or had family members they love killed...and with their courage have created a Women's Peace Alliance uniting women from all communities, working together for peace. They are young people who have seen genocide and killing and, again, been driven from their homes and had people they love killed...and have chosen to go into refugee camps and help survivors, to hold trauma recovery processes, to create themselves a youth peace centre, to take brooms and buckets and go back into their villages and towns destroyed by war and...clean up. They are President Bashar Kiki of the Nineveh Provincial Council who has become passionately involved and worked to create a Peace Council for Nineveh bringing tribal and religious leaders together - together(!) to work for peace instead of war. They are my brothers, my sisters, my family. They are courage, humanity, in the face of loss and suffering and pain few of us could even image in our worst nightmares, and instead of promoting more hatred or anger or violence, they are doing something incredibly brave, incredibly heroic, incredibly simple: they are coming together working for peace.
This week, this Wednesday and Thursday, there will be a Nineveh International Forum for Peace. More than 200 survivors, grassroots activists, NGOs, tribal leaders, religious leaders, community members, men, women, mayors, government officials, the UN, journalists, and every national and international organisation working in Nineveh will come together. They will look at the role and leadership of women working for peace. They will look at how youth are choosing not to join militias or fight but to help heal, overcome sectarianism and hatred, and build a future beyond war and violence. They will look at how we can deal with trauma healing, recovery and reconciliation, civilian protection, introduce peace education into schools, create local peace committees, build the Nineveh Peace Council...and in the midst of all the violence and war we are seeing, in Nineveh, in the world...they will work to help us find a path towards peace. Them. The people who have been most affected. They are the ones doing this.
And what I'm asking from you..my friend, my family, my colleague, someone who knows me and has linked to me here, is this: please help us tell this story to the world. Please blog about it. Comment about it. If you know someone who is a journalist - if you're married to them, friends with them, if you are one, if you know someone who knows someone - whether it's for a local paper, a radio station, CNN, BBC, Al Jazeera, CCTV, the Guardian, or any, any, any other, reach out to them, talk to them about this, help them know, realise, understand how incredibly important this is. If you wonder what can be done to stop terrorism, to stop war, to stop what we've seen happening in Belgium, Pakistan, Iraq, Syria, France, Turkey - this is it. This is an important and major part of it. This is people - practically, concretely - building peace.
And their story needs to be told.
And all of us need to know, there is a reason to hope - not just because it matters to, not just because we want to, but as a result of our choices and actions.
I'm asking you, I need your help: please help us get this story told.

duminică, 27 martie 2016

Despre ce vorbeste premierul?

Într-un an calendaristic, se produc în jur de 450 de atentate teroriste cu sinucigași, în întreaga Lume. Plus sau minus o sută, în funcție de an. Probabil, de două ori mai mult decât atâtea sunt prevenite prin descoperirea precoce a tentativei și prin anihilarea organizatorilor. Cam unu la sută dintre ele, reușitele și prevenitele la un loc, se întâmplă în Europa, care include și Turcia.

Foto: acasatv.ro

În toate cazurile cunoscute, teroriștii erau îmbrăcați și încălțați. Dar, în nicio situație, nu s-a comentat public proveniența vestimentației și încălțămintei purtate de teroriști, deși este la nivelul bunului simț că, dacă aceștia ar fi fost goi și desculți, atentatele lor ar fi fost mai greu de înfăptuit.
Vine zilele acestea premierul României, domnul Dacian Cioloș, și ne anunță că niște teroriști, nu știm care și de unde, au folosit cartele preplătite cumpărate în România. Nu ne spune însă unde și în ce context. Ne spune doar că asta este grav, că România se singularizează astfel printre statele europene care au abolit piața cartelelor nenominalizate preplătite, tocmai pentru ca teroriștii să nu mai poată comunica între ei.
Ceea ce este exact la fel cu a spune că teroriștii ăia răi se îmbracă din România și se încalță tot de la noi. Ceea ce e grav, în condițiile în care restul Europei a luat măsuri ca teroriștii să nu se poată îmbrăca și încălța de la ei. Sau, stați așa, restul Europei nu are treabă cu echiparea teroriștilor! Deci, nu este exact la fel!
Ca să nu ne pierdem în discuție, în sensul să nu bâjbâim, fără să înțelegem despre ce vorbim noi aici, mai bine ar fi să le luăm pe rând.
Pentru a înțelege contextual problema, haideți să începem prin a preciza că domnul premier a emis, concret, următorul raționament.
În momentul de față, datorită unei decizii de neconstituționalitate, legile care interzic, printre altele, comercializarea cartelelor de telefonie mobilă nenominalizate sunt întoarse în Parlament. Lucrul acesta trenează de ceva timp. Acum, la îndemnul public al premierului „tehnocrat”, Parlamentul ar trebui să reia în regim de urgență dezbaterea acestor legi, astfel încât România să nu mai poată alimenta teroriștii cu cartele preplătite anonime.
Dacă acesta este contextul, atunci, care este problema?
Că teroriștii au putut cumpăra din România cartele preplătite, ceea ce i-a ajutat să arunce în aer unele părți din Europa? Asta, pentru că nu s-a putut da o lege care să interzică teroriștilor, dar și tuturor celorlalți cetățeni să cumpere asemenea cartele?
Sau problema este că la noi se pot cumpăra cartele preplătite nenominalizate? Asta, deoarece legea permite (sau nu interzice) acest lucru. Iar argumentul că nu e bine așa ceva ar fi dat de faptul că oricine poate cumpăra cartele din astea, inclusiv teroriștii.
Dacă problema este cea din prima formulare, atunci rezolvarea ei se face printr-o discuție din care să aflăm cum au putut ei, teroriștii, să intre în posesia cartelelor românești preplătite și nenominalizate. Și nu vorbim aici despre teroriști, așa, în general. Ci doar despre cei ce au folosit astfel de cartele. Adică, despre cei pomeniți de domnul premier Cioloș.
Există oare o mafie, o crimă organizată, sau doar niște contrabandiști de oportunitate care alimentează terorismul internațional cu cartele preplătite nenominalizate românești? Sau trec ei, teroriștii, prin România, de câte ori au nevoie să dea vreun telefon secret și își cumpără cartela de la noi, pentru că nu îi întreabă nimeni cum îi cheamă și ce profesie au? Răspunsurile la aceste întrebări sunt esențiale în rezolvarea problemei noastre.
Cum esențială este și lămurirea semnificației cartelei preplătite nenominalizate. Adică, dacă ar fi nominalizată, o cartelă de telefonie mobilă nu ar mai putea fi folosită de teroriști? Chiar nu există nicio posibilitate ca vreun terorist să își cumpere o cartelă preplătită dar nominală folosind o identitate falsă? În România sau oriunde în Europa? Sau, mai precis decât atât, care ar fi contribuția unei cartele preplătite nenominale la succesul unei operații teroriste? Este ea mai mare decât contribuția hainelor și încălțărilor teroristului? Se apropie ea de contribuția pe care explozibilii, detonatorii, armele de foc și cele albe o au în operația teroristă?
Desigur, nu noi trebuie să producem aceste lămuriri, ci premierul care a adus cartela în discuția publică. Iar, dacă domnia sa nu știe, poate ne spun sfătuitorii săi, mai ales cei din domeniul securității naționale. Cu condițiile obligatorii să îi aibă și să nu fie doctori și academicieni în științele acestei securități naționale. Nu de alta, dar nu există asemenea științe. Deși doctori și academicieni sunt. Chiar în Guvernul Cioloș.
Dacă problema este cea din a doua formulare, în sensul că este o problemă în sine existența pe piața de comunicații individuale a cartelelor preplătite pentru telefonia mobilă nenominalizate, atunci va trebui să întrebăm, în subsidiar, de ce este o asemenea problemă una de luptă împotriva terorismului internațional?
Și întrebăm asta pentru că, până acum, ni se spusese că aceste cartele nenominalizate îi împiedică pe „oamenii legii” să atribuie unui urmărit penal de-al lor un anumit apel telefonic, apel ce, odată interceptat și înregistrat, cu mandat, l-ar fi putut transforma din urmărit în inculpat. Ori, în cazul teroristului utilizator de cartelă nenominalizată, dacă deja am aflat că este terorist, deci că este vinovat pentru o crimă serioasă, ce ne-ar mai păsa că a vorbit el la telefonul mobil, fără să putem noi dovedi că a făcut-o?! Pentru că nu a semnat de primirea cartelei cu numele său propriu și pe baza cărții sale de identitate în vigoare?
Din nou, răspunsul se află la domnul premier Cioloș. Dacă îl are. Dacă nu îl are, atunci înseamnă că nu există. La fel ca știința sau științele securității naționale.



Pascalitatea crestină

Astăzi, duminică, 27 martie 2016, creștinătatea, mai puțin cea ortodoxă, sărbătorește învierea lui Iisus Hristos, adică sărbătoarea creștinătății în sine. Pentru că e creștin doar acela care crede că Iisus este fiul lui Dumnezeu, că a fost născut de Fecioara Maria, că a murit răsignit pe cruce, pentru spălarea păcatelor Lumii, precum și că a înviat a treia zi, adică în această zi de Paște.

Invierea, de Pericle Fazzini, Vatican
Foto: pinterest.com

Biserica Ortodoxă va sărbători aceeași înviere peste o lună. Ceea ce nu îi face mai puțin creștini pe aparținătorii ei, atâta vreme cât ei nutresc aceeași credință, ci doar ceva mai diferiți. Ca dovadă că, atunci când va sosi ceasul învierii și pentru acești creștini, în taina Mormântului Sfânt se va aprinde din nou făclia sacră a Luminii Învierii.
Această disociere între creștini, în funcție de biserică, ne duce cu gândul la vremurile demult apuse ale războaielor religioase intra-creștine, din Europa. Și constatăm că au trecut aproape trei secole și jumătate de la încheierea lor. Pare astăzi incredibil că unul dintre aceste războaie a ținut o sută de ani! Cum incredibil pare că europenii s-au omorât între ei pe considerente de apartenență la una sau la alta dintre bisericile creștine.
De ce sunt incredibile lucrurile acestea din istorie? Pentru că nimeni nu ar mai fi dispus astăzi să-l omoare pe un altul doar pentru că interpretează altfel un pasaj dintr-un text bisericesc, ori pentru că șefii bisericii lor sunt diferiți. Ca să nu mai vorbim că nimeni nu mai este dispus, printre creștini, să moară pentru credința lui, în luptă cu un alt creștin.
Dar în luptă cu un musulman? mă veți întreba dumneavoastră imediat, cu gândul al așa-zisul „război sfânt” declanșat de jihadiști împotriva Europei? Sau împotriva civilizației euro-atlantice, care este de sorginte creștină.
Înainte de a vă răspunde la această întrebare, vă rog să îmi permiteți să îmi exprim nedumerirea de ce creștinii nu își spun povestea lor musulmanilor? Adică, astăzi, musulmanii se omoară între ei în mult mai mare măsură decât îi omoară ei pe non-musulmani. La fel cum făceau și creștinii, între secolele al XIII-lea și al XVIII-lea. Mai ales povestea cum au ajuns creștinii să nu se mai omoare între ei ar putea fi una interesantă pentru musulmani.
Poate, cea mai percutantă lecție a istoriei conflagrațiilor intra-creștine este aceea că ele, răboaiele, nu au reușit să schimbe nimic. Nu au schimbat nimic nici în credința beligeranților, nici în ceea ce privește cursul istoriei. Singurele victorii sau înfrângeri s-au consemnat, în afara numărării victimelor și eroilor, la nivelul conducătorilor bisericilor beligerante. Unii dintre ei au devenit și mai bogați, alții ceva mai puțin bogați. Dar atât.
Iar, dacă secolele menționate mai sus ni se par prea îndepărtate, atunci poate ne uităm la fosta Iugoslavie de la mijlocul ultimului deceniu al secolului trecut. În care ortodocșii sârbi s-au măcelărit cu catolicii croați, musulmanii bosniaci fiind și ei pe acolo.
Revenind la întrebarea privind disponibilitatea vreunui creștin de a muri de gât cu un musulman jihadist, răspunsul este unul practic. Probabil că da, cu condiția să îl găsească. Pentru că este o mare necunoscută unde ar găsi creștinul nostru vreun jihadist, ca să se lupte cu el, pe viață și pe moarte.
Din păcate, asta este realitatea. Jihadiștii, atâția câți sunt, dau și fug imediat să se ascundă. Asta, atunci când nu se „sacrifică” pentru credința lor și se omoară singuri. În relație cu creștinii, desigur. Deoarece, între ei, musulmanii se omoară pe față. Și nu vorbim aici de toți musulmanii, ci doar ce acea minoritate de sub unul din zece, care dovedește o apetență pentru impunerea „legii” și a credinței prin violență distructivă.
Această fugă jihadistă este deosebit de păguboasă pentru islam, în general. Ca să mă înțelegeți, am să vă spun o povestire adevărată, din adolescență.
În Breaza, județul Prahova, doi elevi de la Liceul Militar (L.M.) Dimitrie Cantemir s-au dus la o coferărie, unde unul dintre ei a intrat în vorbă cu o fată. Era pe vremea când liceul militar era doar liceu de băieți. Mai mulți puști locali s-au luat de el, a ieșit cu bătaie, iar lemiștii s-au întors în cazarmă plini de sânge curs din nas. La care, vreo duzină din clasa lor s-au dus la cofetărie, i-au găsit pe bătăuși și i-au bătut bine, unul dintre ei alegându-se și cu capul spart, și cu mâna ruptă. După care, militarii s-au întors la liceu, pierzându-se în mulțime. Deci, vorbim de un incident în care fuseseră implicați cam unul la sută dintre elevii liceului. Problema este că militarii de aceea și poartă uniformă, ca să semene toți unii cu alții. Așa că, a doua zi, când eu mă aflam singur și în uniformă pe stradă, în Breaza, și m-am întâlnit cu un grup de șapte tineri, între care se afla și cel cu mâna ruptă și capul spart, vă puteți da seama că eram o victimă sigură a retalierii lor. Nu pentru că aș fi fost vreodată violent, nu pentru că le-aș fi ținut partea violenților mei colegi, ci doar pentru că eram în uniformă, deci identificabil ca lemist.
La fel este și cu jihadiștii. Ei se protejează de retalierea celor loviți de ei în mulțimea musulmanilor pașnici. Numai că se poate întâmpla oricând ca cei aflați în căutare de jihadiști să se mulțumească cu oricare musulman le-ar ieși în cale, extinzând vinovăția specifică puitorului de bombe la „vinovăția” generică de a fi musulman. Așa cum, cu secole în urmă, creștinii îi omorau pe alții, doar pentru că aparțineau unei alte credințe.
Pentru cine ar fi totuși interesat de felul în care s-a încheiat povestea lemistă, de acum aproape o jumătate de secol, vă spun că rațiunea a învins, în situația aceea. În momentul în care am reușit să le captez atenția, predispoziția tinerilor civili spre violență s-a stins complet și am putut cădea de acord că escaladarea violenței, mai ales făcută la întâmplare, este contraproductivă pentru ei. Cel mai convingător argument a fost tocmai rănitul din luptele de cu o zi înainte.
Iar, dacă a fost așa ceva posibil cu niște adolescenți în care fierbeau hormonii de creștere de dădeau pe afară, nu înțeleg cum nu este posibil să se întâmple același lucru, adică să se ajungă la rezolvarea rațională a disputelor inter- și intra-religioase, cu oameni în toată firea, care mai sunt și clerici pe deasupra.
Am scris aceste rânduri ca pe un gând de pace pascală, chiar dacă biserica mea va sărbători nașterea Mântuitorului abia la următoarea Lună plină din primăvara asta astronomică. Pentru că, în mintea făcătorului de pace, care trăiește cu speranța că va fi numit Fiul lui Dumnezeu, și, mai ales, în sufletul său, Iisus Hristos învie în fiecare zi, nu numai atunci când îi spune biserica lui că a înviat.



miercuri, 23 martie 2016

Caracterul Ontanu

Miercuri, 23 martie 2016, Neculai Onțanu, primarul Sectorului 2 din Capitala București, a fost reținut peste noapte, într-un dosar penal, instrumentat de Direcția Națională Anti-Corupție (DNA), dosar deschis în urma unui denunț în care Onțanu este acuzat de luare de mită.

Foto: puterea.ro

Singurul comentariu pe care l-am făcut la aflarea acestei știri a fost că mi-ar fi făcut o imensă plăcere să îl văd pe Onțanu ținut la arest îmbrăcat în uniforma sa de general cu două stele, a Armatei României. Bineînțeles că este doar o observație răutăcioasă din partea mea. Deși o asemenea pățanie ar fi fost pe deplin meritată de domnul Onțanu, deoarece domnia sa a primit uniforma și stelele fără să aibă niciun merit și chiar în mod complet ilegal.
Revenind la registrul serios, Onțanu este un caracter, un personaj foarte interesant. În România, el face parte, simultan, din mai multe tipologii individualizabile după schimbarea de regim politic din decembrie 1989. Ne vom referi la acestea imediat.
Dar Onțanu are și o dimensiune tipologică universală. Sau, la rigoare, doar internațională. Onțani din ăștia puteau fi întâlniți, până spre sfârșitul secolului trecut, în America Latină, unde unul ca el își constituia o grupare paramilitară, formată din câțiva speriați, care abia știau de care parte să țină pușca pe umăr, unul care se îmbrăca în uniformă, se intitula general, își punea galoane aurite și eșarfă, își acorda singur decorații și guverna peste un sat sărac și rupt de lume, unde locuitorii îi erau recunoscători că le dă „Generalul” voie să trăiască.
Alte simulacre de astfel de „comandanți”, care stăpânesc peste săteni imbecilizați, mai apar încă și astăzi, în sate din țări semi sau complet prăbușite, de prin Africa, ori din regiuni separatiste euro-asiatice, locuri ce au ca numitor comun o corupție generalizată și deșănțată.
Așa că, pentru privitorul extern al peisajului politic bucureștean, singurul aspect inedit este că nimeni din interiorul publicului aborigen nu a protestat vreodată la aparițiile în uniformă ale lui Onțanu și la pretenția implicită că acesta ar fi nu numai un baron local, cum sunt cu sutele pe la noi, ci chiar un ditamai „lord al războiului”.
Altfel, pentru privitorul local, Onțanu este un pic din fiecare categorie conducătoare post-decembristă.
Este, bineînțeles, mafiot. Ca locotenent al șefului mafiei locale sau „personale”, cunoscutul Oprea Gabriel, domnul Onțanu a făcut tot ceea ce orice mafiot de rangul lui ar face. A colectat taxe de protecție, a controlat traficul ilegal de pe teritoriul pe care îl guvernează, a împărțit banul public și favorurile administrative în funcție de recompense personale și altele asemenea. Întotdeauna cu aprobarea și sub ochiul vigilent al șefului, desigur.
Este, așa cum spuneam, și un mic „baron local”. El decide asupra soartei profesionale a sute de angajați din administrația locală, împarte favoruri și guvernează nepotisme. El stabilește cine să fie ales în ce funcție, în circumscripțiile electorale pe care le are pe „moșie”. Tot el împarte averea publică, stabilind proporția care intră în buzunarele private și cea care se regăsește în proiectele de utilitate locală. El patronează artele și îi „ajută” pe artiștii din cartierele sale, precum și pe intelectualii flămânzi, din orice domeniu.
Mai este și un „intelectual” specific României. Adică, este un mic depozit de titluri și diplome, în condițiile în care, în viața lui, omul nu a citit nici măcar o singură carte, din scoarță în scoarță. Nu a citit nici cărțile pe care cică le-ar fi scris și pe care le-a publicat sub numele lui.
Ca mulți alți politiceni „de nișă”, domnul Onțanu este și un pic neo-legionar. Dar se singularizează prin faptul că omul și-a făcut și o gardă para-militară, după modelul Legiunii Căpitanului, pe când ceilalți au rămas doar la nivelul nostalgiei și al cântecelor din Cărticica tânărului legionar. De altfel, se pare, și aici domnul general maior a primit doar funcția de locotenent, căpitan fiind eternul său șef, Oprea Gabriel. Deși meritele organizării trupei îi revin lui Onțanu, fără îndoială.
Timp de trei mandate de primar de sector bucureștean, domnul Onțanu a fost toate acestea și încă ceva pe deasupra, după spusa cronicarului. Acum, la al patrulea mandat, a fost însă nevoit să intre în politica mare. Eternul și necontestatul său șef, Oprea, fusese silit să facă pasul înapoi, ca să încerce să mai salveze ce s-ar putea salva din construcția lor politico-mafioto-legionaro-securistă. Așa că eternul locotenent a devenit, fără voie, șef. Peste partid și peste mafie, deopotrivă. La nivel național și sub ochii tuturor.
Ceea ce este mult prea mult pentru domnul „general” Onțanu. Așa că reținerea sa în beciurile procuraturii anti-corupție pare să fi venit ca un fel de salvare. Dacă va fi și arestat pentru o lună, cu atât mai bine. Pentru că niciun mafiot nu poate fi considerat cu adevărat șef până când nu trece pe la „facultate”.
Cam așa arată caracterul ori personajul Onțanu. Cel puțin în citirea mea.



Bruxelles devine Capitala europeană a terorismului international?

Situația:
Marți, 22 martie 2016, pe la ora locală 08.00, s-a produs o explozie în terminalul Plecări al Aeroportului Internațional Bruxelles, din Zaventem, Belgia. Imediat după aceea, unii dintre cei ce fugeau de la locul deflagrației au fost victimele unei alte explozii, produsă ceva mai încolo.

Foto: cnn.com

În urma acestor explozii, activitatea aero-portuară a încetat complet, aerogara fiind evacuată, cursele care urmau să decoleze fiind anulate, avioanele aflate în zbor de apropiere și de aterizare pe acest aeroport fiind dirijate spre alte aeroporturi, din afara Belgiei. Când s-a putut face bilanțul victimelor, s-au numărat zece morți și zeci de răniți, în urma acestor două explozii.
O oră mai târziu, un vagon al unei garnituri de metrou, ce tocmai părăsise o stație din apropierea zonei bruxelleze cunoscută ca cea a instituțiilor europene, a sărit în aer, tot în urma unei explozii. Din această deflagrație au rezultat alți 20 de morți și mulți răniți.
Autoritățile belgiene au ridicat imediat starea de alertă la nivelul maxim, au oprit circulația tuturor mijloacelor de transport în comun din Bruxelles și toate trenurile din Belgia, au îndemnat populația să stea departe de străzi și de locuri aglomerate și au luat toate celelalte măsuri prescrise de o asemenea situație, astfel încât alte eventuale atentate, ce s-ar mai fi putut întâmpla în continuarea acestora trei, să nu mai poată produce victime.
Concomitent, aceleași autorități au demarat investigațiile și culegerea de probe din care să rezulte identitatea vinovaților. A doua zi, am aflat că exploziile fuseseră produse de doi frați belgieni, sinucigași, cu nume arabe. Un al treilea individ, presupus atentator, care apare într-o poză însoțindu-i pe cei doi frați, este încă necunoscut și liber.
La un moment dat, după câteva ore de la producerea celui de-al doilea atentat, cel de la metrou, o agenție de știri aparținând grupării teroriste internaționale auto-intitulate „Statul Islamic” și cunoscută public cu acronimele ISIS sau Daesh, a emis un comunicat prin care se afirmă că acest Daesh a organizat și dus la îndeplinire „cu succes” atentatele din aeroport și din metrou.

Reacțiile:
În afara acelui comunicat, cu iz de revendicare a paternității exploziilor ucigașe, nici Daesh, nici altcineva nu a emis vreo declarație din care să rezulte planul, mesajul sau intențiile teroriste care au stat la originea atentatelor de marți, din Belgia. Așa că nu știm, la această dată, ce au vrut să demonstreze teroriștii cu faptele lor ucigătoare.
Au vrut ei să „pedepsească” Belgia, sau Occidentul, pentru faptul că aceștia îi sprijină pe cei cu care luptă ISIS în Orientul Mijlociu, după cunoscutul raționament terorist internațional „pentru că voi ne omorâți nouă civilii, familiile, femeile și copiii, la noi acasă, cu bombele voastre, uite că și noi vă putem ucide civilii, familiile, femeile și copiii voștri, la voi acasă”? Ori, poate, autorii atentatelor au vrut doar să anunțe lumea întragă că există și ei pe acolo, și că uite ce pot ei să facă?
La fel de legitimă este și întrebarea dacă au vrut ei să instituie o teroare permanentă, care să fie ridicată doar în momentul în care toată suflarea supusă terorii trece la islamism? Sau, pur și simplu, au vrut să facă un gest de război împotriva victimelor și a sistemului politic acceptat de acestea? Ori, într-un registru minor, au vrut atentarorii oare doar să protesteze violent împotriva arestării unuia dintre ei, un ins ceva mai priceput la terorism și vinovat de atentatele produse în noiembrie trecut la Paris?
Nu știm încă răspunsurile la aceste întrebări, pentru că organizatorii loviturilor teroriste tac în această privință.
Și, după cum merg lucrurile, tac cu intenție. Pentru că, în lipsa explicațiilor lor, sunt mulți cei care s-au repezit să speculeze, să își dea cu presupusul, să „explice” ei semnificația gesturilor teroriștilor.
Ceea ce duce, aproape direct, la exacerbarea sentimentelor de nesiguranță, de confuzie, chiar de teroare. Iar, de aici și până la sporirea neîncrederii în autoritățile menite să apere cetățenii belgieni și europeni de asemenea atentate, nu mai este decât un pas. Adică, contribuția celor care au avut reacții în numele sau în locul atentatorilor, prin datul cu părerea, duce, de cele mai multe ori, la atingerea obiectivelor strategice ale oricărui act terorist.
Bineînțeles, au fost și reacții de condamnare fermă a atentatelor, de exprimare a simpatiei și compasiunii cu victimele și cu statul belgian, de oferire de ajutor în anchetă, în limitarea efectelor atentatelor și în revenirea la normal.
Așa cum au fost și reacții ambivalente. Din partea Rusiei, de exemplu. Câțiva oficiali ruși nu au avut încredere în propriul lor aparat de propagandă și au ieșit ei înșiși în față, ca să „explice” europenilor ce treabă proastă fac NATO și Uniunea Europeană, care se iau de ei, de ruși, în loc să își apere propriii cetățeni de teroriști. Asta, în timp ce președintele lor, al oficialilor ruși, dădea mesaje de compasiune și solidaritate.

Reacțiile „de agendă”:
Într-un loc separat trebuie să amintim și faptul că, în Europa, sunt multe grupări și persoane care au diferite agende proprii, cu privire la actul de guvernare național și/sau comunitar. Acestea așteaptă cu nerăbdare producerea oricărui eveniment care să le poată servi drept argument de promovare a agendei lor proprii. Iar actele teroriste sunt întotdeauna un bun prilej pentru așa ceva.
În mod așteptat, cei care au pe agendă „lupta” împotriva islamizării Europei au fost cei mai vocali și mai prezenți în a trage concluzii privind atentatele teroriste de la Bruxelles, de marți.
Doar că aceste două atentate, materializate în trei explozii și având drept consecință moartea tragică și nemeritată a zeci de oameni nu pot fi încadrate, sub nicio formă, la capitolul intitulat „planul de islamizare a Europei”, dacă există, într-adevăr un asemenea plan. Pentru cei deja convinși de un astfel de pericol, să precizez doar că vorbim aici de un plan-plan, nu de intenții vagi și de dorințe confuze, exprimate, printre alții, chiar de cei ce își revendică paternitatea atentatelor la care ne referim noi acum.
De ce nu ar putea fi ele încadrate în așa ceva? Pentru că aceste atentate nu au nici magnitudinea, nici mesajul, nici caracteristicile unei acțiuni orientate spre impunerea cu forța, prin violență, a unui mod de viață bazat pe o credință religioasă. Și, foarte important, pentru că ele nu sunt susținute sau completate de alte acțiuni specifice unei asemenea idei. Asta, ca să nu abordăm aici discuția despre validitatea ideii în sine, cea de islamizare a Europei.
Cu totul așteptat, foarte vocali în promovarea agendei proprii pe tema terirismului islamist ce a explodat marți în Belgia sunt și cei ce „avertizează” împotriva exodului de populație musulmană dinspre Orientul Mijlociu spre Europa Occidentală.
Înainte de a se afla că sinucigașii din aeroport erau belgieni, promotorii agendei anti-imigrație deja culpabilizau de zor întreaga masă a exilaților pentru faptul că au adus în Europa noastră dragă și pașnică flagelul atentatelor teroriste de factură exploziv-sinucigașă. După aflarea identiății criminalilor, discursul lor se modifică ușor, în sensul că amintesc doar că, la origine, atentatorii de acum au fost tot imigranți. Dacă nu ei, familiile lor. Așa că, acuzatorii migratorilor au oricum dreptate!
Doar de dragul exercițiului de bun simț, trebuie să comentez puțin acest aspect. Faptul că atentatorii sunt cetățeni europeni schimbă datele problemei. Asta, dacă această problemă a fost vreodată formulată corect, desigur.
În primul rând, rezultă că nu mai este atât de internațional terorismul ăsta, pe cât părea la prima vedere. În al doilea rând, gestul belgienilor se aseamănă mai degrabă cu crimele în masă săvârșite de descreierați americani în școli de pe cuprinsul Statelor Unite, decât cu acțiuni programatice ale unei organizații teroriste bine puse la punct. Dacă mă întrebați cum se aseamănă teroriștii din Belgia cu americanii criminali din școli, vă răspund că cea mai mare asemănare este totala lipsă de sens și uciderea la grămadă a unor nevinovați, doar pentru că se aflau în preajma ucigașilor.
Deși grupurile și persoanele cu reacții „de agendă” sunt mai multe, nu mai avem loc aici de amintit decât pe cei ce își propun să sublineze totala ineficiență a guvernării occidentale, fie ea europeană, fie națională, în contextul criticării sistemului politic democratic în general. Asta, atunci când nu vorbim despre cei cu agendă extremistă, anti-democratică.
Aceștia au criticat imediat impotența autorităților de a preveni atentatele de marți și de a-și apăra proprii lor cetățeni de crimele atentatorilor. Așa cum ziceau și rușii, de altfel. Total independent unii față de ceilalți, trebuie să specificăm, în lipsa dovezilor privind o eventuală influență.
Este adevărat că unele acțiuni guvernamentale de prevenție sunt criticabile. De exemplu, cu toate dovezile privind caracterul transfrontalier dar intra-unional al terorismului care a lovit Franța anul trecut, autoritățile nu sunt încă în măsură să instituționalizeze un sistem de informații la nivel european, care să contribuie la combaterea acestui fel de terorism.
Dar, de aici și până la a pretinde că orice atentat trebuie obligatoriul prevenit, este o cale lungă. Atât de lungă pe cât este calea de a pretinde că orice crimă, orice omucidere ar trebui prevenită de autorități. Ca în filmele de fantezie.
De discutat separat ar fi și teza propusă în context, cea de limitare a drepturilor și libertăților individuale, ca formă de eficientizare a guvernării domeniului securității naționale. Doar că această teză trebuie să facă obiectul unei analize de sine stătătoare.
Acum rămânându-ne doar să concluzionăm că discuția despre terorismul internațional în Europa, manifestat zilele acestea în chiar capitala Uniunii Europene, ar trebui să pornească întotdeauna de la formularea problemei în interesul exclusiv al cetățenilor. Și nu al unor grupuri de interese, indiferent cât de „patriotice” ar fi ele.



luni, 21 martie 2016

Sectorul în armata veche

Eu nu am făcut armata. Am făcut școala militară de ofițeri activi. Numai că acolo se instituise un regim asemănător cu cel din armată, în ceea ce privește atât instrucția, mai ales la începutul școlii, cât și în ceea ce privește viața de zi cu zi în cazarmă, cam pe toată perioada de trei ani, cât dura pretătirea pentru meseria de ofițer.

Foto: panoramio.com

Așa că, în unele privințe, era ca la armată, doar că, în loc de un an și ceva, viața aia cazonă ținea trei ani. Ceea ce, în intenția organizatorilor, era de bine. Pentru că viitorul ofițer afla, pe pielea lui, ce înseamnă să fii soldat, înainte de a ajunge să comande și, mai ales, să aibă grijă de soldați.
Printre altele, asemănător cu făcutul armatei, era și „sectorul de curățenie”. Adică, fiecare cadet, la fel ca și fiecare soldat, primea în grijă un „sector”, adică o bucată din patrimoniul comun al subunității, sector pe care acel cadet trebuia să îl curețe în fiecare zi. Unii aveau în grijă o încăpere sau o parte dintr-o încăpere mai mare, trebuind să măture și să spele pe jos, să șteargă praful și să curețe geamurile, de exemplu. Alții se ocupau de baie și closete, iar alții aveau „sector exterior”, ceea ce înseamnă să facă curat pe afară, prin jurul clădirii companiei.
Eu aveam în primire câteva chiuvete din spălătorul comun. Problema era că nu apucam niciodată să le curăț, pentru că, de fiecare dată când voiam să mă apuc de treabă, le găseam curate. Asta, pentru că eu aveam un program aiurea, în sensul că mă sculam mai târziu decât ceilalți, din simplul motiv că mă culcam mult mai târziu decât ei. De obicei, din motive serioase. Ei bine, dimineața, în timp ce eu încă mai dormeam, colegul meu care era comandantul grupei și care supraveghea curățenia „pe sectoare”, ca să nu stea degeaba, îmi curăța chiuvetele, nu atât din considerație pentru mine, cât de teamă să nu vină cineva mai mare și să vadă că eu nu îmi fac treaba deodată cu ceilalți. Bineînțeles că eu protestam, ba chiar îl acuzam pe bietul om că o face intenționat, ca să mă pună într-o lumină proastă față ce toți ceilalți. Dar, până la urmă, rămânea doar ideea că eu chiuleam „de pe sectoare”.
Povestesc asta, pentru a vă face să înțelegeți că era normal ca o asemenea atitudine din partea mea, vizibilă zi de zi, să nască resentimente între camarazii de pluton. Așa că, atunci când ne-am dus în tabăra de schi, la munte, unde eu nu mai aveam motive să stau noaptea târziu și să mă scol dimineața și mai târziu, toată lumea a fost încântată când mi s-a încredințat „sectorul” latrinei din spatele cabanei unde eram cazați noi.
Nu îmi face plăcere să vă creez o imagine scârboasă, dar trebuie să vă spun că cei din seria de dinaintea noastră folosiseră facilitatea aceea în stil concentric. Adică, inițial, folosiseră banca de lemn, cu o gaură în mijloc, din cabina latrinei. Iar când unul nu a mai nimerit în gaură, următorii s-au tot îndepărtat de locul faptei anteriorului, până când nu numai latrina, dar și zona înconjurătoare rămăseseră pline de urmele fiziologice ale înaintașilor ocupanți ai cabanei de munte.
Puteți însă să vă imaginați satisfacția secretă a colegilor care mă vedeau oropsit cu cea mai mizerabilă sarcină posibilă. Sunt convins că se așteptau la un refuz din partea mea, la insubordonare chiar, la orice altceva decât la faptul că am zis, ostășește, „am înțeles!” și că m-am apucat de făcut curat.
Ceea ce nu era chiar așa de cumplit. La urma urmei, era iarnă, cu frig și zăpadă. Așa că a fost foarte ușor să folosesc lopata mică de infanterie și să iau de acolo toată mizeria. După care am fiert apă pe soba cu lemne din cabană, am luat o perie specifică și am frecat toată lemnăria cabinei, ca pe puntea unui iaht de lux. Nici când era nouă nu arătase instalația aceea așa de bine cum arăta acum. În plus, am avut grijă să fie acolo și hârtia necesară, în cantitate suficientă.
Colegii au continuat să se bucure în secret, la gândul că, timp de trei săptămâni, cât aveam noi tabără de schi, eu voi face în fiecare dimineață aceeași muncă pe „sector”.
Numai că se înșelau. Pentru că, în prima seară, s-a întâmplat așa. Cum se deschidea ușa de la cabană, eu îmi luam lanterna și ieșeam afară. Când colegul ce mersese în spatele cabanei se întorcea de acolo, eu inspectam locul. Dacă era curat, îl felicitam. Dacă era cea mai mică picătură scăpată pe lângă gaura de deasupra gropii latrinei, îl puneam să o șteargă, pentru că, nu-i așa, este urât să lași locul murdar, când știi că vine altcineva după tine și vrea să îl găsească exact așa cum l-ai găsit și tu.
Desigur, de atunci și până la sfârșitul taberei, dimineața, când „se trecea pe sectoare”, sectorul meu era gata curățat, așa că eu stăteam degeaba, ca și în școală. Și nici măcar nu a trebuit să fac controlul folosirii latrinei mai mult de două seri. Pentru că toți colegii mei au înțeles repede rațiunea de a te gândi și la ceilalți, atunci când folosești un bun comun. Și s-au comportat ca atare.
Asta a fost tot ce aveam de povestit. Menționez în încheiere că această povestioară nu a fost spusă pentru cei care au înțeles din ea că eu mă dau mare, de cât de șmecher am fost eu în școala militară. Ea a fost scrisă pentru cei care sunt interesați de exemple oricât de modeste privind posibilitatea de avansare în civilizație a unei colectivități. În orice vremuri și în orice cultură.



sâmbătă, 19 martie 2016

Un test de maturitate politică

Într-un protest public, un grup substanțial de personalități le cere celor doi co-președinți ai Partidului Național Libral (PNL) să se dezică de decizia partidului lor de a propune o ziaristă în consiliul de administrație al Televiziunii Române. Motivele invocate în protest sunt că ziarista respectivă a vorbit în public, respectiv la televizor, de bine vreo doi literați, morți de multă vreme, dar care, în timpul vieții lor, fuseseră aproape sau chiar făcuseră parte din Mișcarea Legionară, cea din prima jumătate a secolului trecut, pe când aceeași ziaristă a vorbit de rău institutul pentru studierea holocaustului din România, cel de astăzi.

Foto: tvr.ro

Bineînțeles că nu exact aceste fapte ar putea fi vreodată condamnabile în sine și că nu ele înșile se constituie în motive directe de dezavuare a țintei protestului, ci concluzia neexplicită că ele, faptele, indică o anume mentalitate a acuzatei din piața publică, mentalitate ce nu ar fi conformă cu îndeplinirea unei funcții de natura membership-ului într-un consiliu de administrație. Cel puțin nu în accepțiunea semnatarilor protestului.
Fiind public, protestul acesta a trezit unele comentarii, mai ales în media nouă, internaută. Ba, chiar, am auzit că și media clasică a abordat subiectul, mai ales la televiziunea unde ziarista în cauză este des prezentă pe ecran, ca invitată.
Majoritatea comentariilor s-au aplecat asupra conținutului listei semnatarilor protestului. Ca și când numele lor ar fi validat fie teza că au dreptate, fie teza că nu au dreptate să protesteze împotriva la așa ceva. Adică, la întrebarea scolastică „de ce este/ nu este bine ca ziarista aceea să facă parte din consiliul de administrație al Televiziunii Române?” răspunsul ar fi fost „pentru că iată cine sunt semnatarii protestului!”
Ceea ce duce evident spre absurd, în condițiile în care semnatarii protestului nu au și nici nu și-au pretins atribuții de validare sau invalidare a propunerilor făcute de oricine, pentru orice funcție. Asta, în condițiile în care mulți ignoră ideea că, în orice democrație, dreptul la protest nu presupune și obligația să ai dreptate în ceea ce protestezi.
Chiar și când au discutat cazurile anume menționate în scrisoarea deschisă, majoritatea comentatorilor le-au tratat ca și când ar fi existat vreo regulă legiferată, prin care s-ar constitui într-o contravenție, sau chiar într-o crimă fapta să îți exprimi în public admirația față de o personalitate literară, atâta vreme cât acea personalitate a avut în viața ei și episoade reprobate de istorie. Sau, din contră, au negat dreptul semnatarilor de a impune ei vreo regulă cu valoare de lege, care să sancționeze crima sau contravenția de a vorbi de bine pe cineva care a făcut și un lucru rău, cu un secol în urmă.
Nu am întâlnit niciun comentariu care să facă distincția dintre gesturile ziaristei, vituperate de protestatari, și eventuala mentalitate, sau eventualele convingeri ale aceleiași ziariste, pe care gesturile ei le-ar fi devoalat. Și, în consecință, nu am auzit de nicio dezbatere privind aceste convingeri sau eventualele convingeri opuse lor, nutrite de ziarista în cauză. Astfel încât să putem înțelege de ce este sau nu este bine să facă ea parte din acel consiliul de administrație.
Care ar fi rațiunea să ne referim la reacția publică, declanșată de protestul despre care vorbim noi aici? Rațiunea ar fi că noi știm că cei doi co-președinți ai PNL nu vor avea nicio reacție la protestul acesta, ca să nu mai vorbim de luarea în seamă a cerinței lui exprese, decât dacă el, protestul, se valorizează mai întâi în opinia publică. Și, mai mult decât atât, nu ne putem aștepta ca politicienii să aibă vreo reacție decât după ce ei se vor lămuri care atitudine le va fi mai profitabilă, din punct de vedere electoral.
De aceea am scris eu în titul că vorbim aici despre un test de maturitate politică.
Este posibil ca, la data și ora apariției acestui text, reacția politicienilor să se fi produs deja. Dacă nu, se va produce în curând. Ce știu eu de pe acum este că oricare ar fi reacția, ea va fi aleasă dintr-o gamă relativ largă de opțiuni. Numai că sunt puține opțiunile care să permită decidenților politici să-și dovedească maturitatea politică.
Oricum, despre protestul în sine nu prea văd ce am avea de discutat. În primul rând, pentru că protestul nu ne este adresat nouă, ci lor, politicienilor. În al doilea rând, pentru că este irelevantă concluzia la care am putea ajunge în urma discuției, fie că acea concluzie o va indica pe ziaristă ca pe o acuzată pe merit, fie că o va indica drept martiră a malversațiunilor semnatarilor protestului. Și, în fine, pentru că ne lipsesc instrumentele metodologice care să ne conducă spre adevăr, oricare ar fi el, în condițiile în care, intenționat, se apelează exclusiv la iraționalitate, adică la exacerbarea argumentelor sentimentale, în discursul pro sau anti legionarismul românesc.
Așa că noi nu avem acum altceva de făcut decât să așteptăm cu interes rezultatul testului. Rezultat pe care îl vom putea apoi comenta savuros.



joi, 17 martie 2016

Tragedia fumului de tutun

Dacă este un lucru în Lume pe care noi, românii, nu îl putem revendica de la strămoșii noștri daci, acela ar fi tutunul.

Foto: polartrec.com

Asta nu înseamnă că nu s-au făcut, totuși, și încercări de revendicare a paternității tutunului de către proto-daci. Vorbim despre acei locuitori ai pământurilor noastre strămoșești care, cu zeci de mii de ani în urmă, fiind ei exploratori și temerari, au plecat de aici și, mergând spre est-nord-est, au dat de o legătură terestră, ulterior scufundată sub ape, între Siberia și Alaska. Trecând ei peste acel istm și fiindu-le foarte frig, au luat-o apoi spre sud, la căldură. Astfel, primii oameni ajunși în inima continentului american, unde a apărut tutunul, se pare că am fi fost noi, cei de astăzi, prin strămoșii noștri, cei de atunci.
Deci, tutunul ne este foarte drag. Cel puțin la nivel declarativ. Atât de drag, încât se așteaptă astăzi să aibă loc ample manifestări de masă ale publicului român, în sprijinul consumului de tutun, prin ardere cu foc deschis.
De ce tocmai astăzi? Pentru că, de astăzi, a intrat în vigoare o lege prin care se interzice fumatul în spații închise, prin fumat înțelegându-se tocmai acea ardere a tutunului cu foc deschis, iar prin spații închise înțelegându-se toate locurile în care fumul rezultat din ardere să se acumuleze și să pută. Cu condiția ca acele locuri să fie publice, adică să fie accesibile mai multor membri de-ai publicului, deodată.
Părerea mea este că asemenea manifestări nu vor avea loc. Și, chiar dacă se vor constata cazuri izolate, cum ar fi cel al unei cucoane nevricoase din Senatul României, care va încălca ea legea numai așa, de-a Dracului, ca să știe lumea că există și ea în spațiul public, aceste cazuri nu vor constitui, sub nicio formă, manifestări de masă.
Dar sunt convins că mijloacele noastre de comunicare în masă vor vâna fiecare caz izolat în parte și îl vor prezenta ca pe o mostră de nesupunere civică la o lege nefastă, care nu este altceva decât încă un atac la adresa libertăților și, mai ales, tradițiilor noastre ancestrale, pe care străinii cei ticăloși le tot atacă și le combat cu neobosită „determinare”.
Mă aștept la reportaje life și la filmări în spații publice, fie ele locuri de muncă, fie cantine, restaurante sau baruri, prin care „televiziunile” vor transmite publicului lor enormitatea legii și hotărârea populară de nesupunere la ea.
De ce ar face „televiziunile” așa ceva? Din trei motive.
Un motiv ar fi că legea dă o lovitură serioasă comercianților de țigări, între care îi includem și pe contrabandiști. Dacă ar scădea consumul de țigări și doar cu unu la sută, veniturile acestora s-ar diminua cu câteva zeci de milioane de euro pe an. Așa că, dacă investesc ei vreo câteva milioane într-o campanie negativă, îndreptată împotriva legii anti-fumat în spații publice, iar campania are succes, atunci investiția lor se va întoarce înzecit.
Alt motiv ar fi că aproape toți politicienii care contează pentru mass media românească s-au arătat, sub o formă sau alta, de partea fumătorilor, pe care ei îi înțeleg bine și îi compătimesc, mai ales că legea împotriva obiceiului lor prost de a da fumul în nas altora a trebuit aplicată tocmai într-un an electoral. Așa că redacțiile de propagandă politică din „televiziuni” sunt nevoite să sublinieze simpatia acestor politicieni față de oropsiții fumători interziși.
În sfârșit, există o opinie aproape generalizată în spațiul public că românul majoritar este idiot. Sau, dacă nu este chiar idiot-idiot, în sensul că nu îl duce mintea, atunci este cu siguranță neinformat sau dezinformat, ceea ce îl face să aibă atitudini și comportamente de idiot. Astfel, se pare, formatorii români de opinie nu știu că românul nostru majoritar știe deja că asemenea legi s-au aplicat în mai toate locurile civilizate din Lume, fără niciun fel de consecințe negative.
Nicăieri nu s-au întâmplat gesturi de nesupunere civică la aplicarea legii, nicăieri nu au pierdut cârciumarii bani, deoarece fumătorii ar fi refuzat să mai și bea în cârciumi, pentru că nu mai au voie să fumeze acolo, nicăieri nu s-au închis fabricile și uzinele, ca să nu mai vorbim de birouri, pentru că au rămas fără muncitori, aceștia fiind fumători și preferând să stea acasă și să fumeze în spații închise private, în loc să vină la muncă și să nu fumeze deloc.
Cazul cel mai spectaculos este cel al Turciei, caz pe care „televiziunile” l-au ignorat, cu bună știință. Nu știu o altă expresie mai plastică despre fumat decât cea că „fumează ca un turc”. Ei bine, cu ani în urmă, când o lege similară a fost implementată și în Turcia, turcii pur și simplu au încetat să mai fumeze. În spațiile interzise. Fără revoltă și fără tânguieli.
Aceste fiind zise, mă aștept ca tragedia fumului de tutun să se joace, în România, doar pe scena afacerilor legale sau ilegale cu țigări și doar între politicienii care au jucat cartea perdantă a simpatizării cu bietul fumător, după ce tot ei trecuseră legea prin sistemul democratic legislativ, ca să îi mulțumească și pe nefumătorii europenizați.