marți, 28 martie 2017

Viitorul nimicit

Dacă ne uităm cu atenție, singurele momente din istoria României când străinii ne-au impus ce să facem la noi acasă au fost cele ale ocupațiilor militare străine. Generalizate sau teritoriale. În rest, străinii doar ne-au sfătuit, ne-au sugerat, ne-au convins, ne-au corupt pe noi, aborigenii, să facem ce ar fi vrut ei să facem la noi în patrie. Între aceste sfaturi, sugestii, convingeri sau coruperi nu vom putea însă include nici programele comunitare de integrare în Uniunea Europeană, nici planurile de accedere în Alianța Nord-Atlantică, pentru bunul motiv că acestea nu au fost niciodată altceva decât condiții de îndeplinit de noi, românii, ca să fim ca ei, euro-atlanticii. Condiții pe care toți comunitarii și toți aliații le îndeplinesc.

Foto: biblioteca-univ-ovidiu.ro

Ca urmare, de câte ori ne raportăm la străinătatea vestică ca la un agresor, ca la un inamic pervers, ca la sursa nenorocirilor noastre colective, prezente și viitoare, greșim. Suntem falși. Neadevărați. Mai mult chiar decât atât, suntem pe o cale greșită. Pentru că, prinși în condamnarea Vestului, nu vom vedea niciodată vreo altă amenințare, a vreunui alt agresor potențial, din altă coordonată geografică, pe care să o contracarăm sau să o descurajăm. Așa cum nu vom vedea și nu vom recunoaște niciodată contribuția națională, independentă și suverană la nenorocirile noastre colective. Vom continua doar să ne mințim, cu vorbele unui fost președinte, de tristă amintire, că suntem „perfecți”. 
Pe când noi nu suntem perfecți. Dar am putea fi perfectibili. Dacă, bineînțeles, ne-am da  seama de nevoia sau de condiția asta, de perfectibilitate. Dacă nu, însă, vom continua să ne minunăm în oglindă cât de nemaipomeniți suntem noi, ca nație, și să justificăm evidența că suntem la coada clasamentului națiilor euro-atlantice prin relele pe care le pățim de la ceilalți membri ai listei.
Cum pot demonstra ideea asta? Simplu. Eu mă pricep la trei dintre domeniile publice. La (1) apărarea națională și, printr-o mică extensie, la securitatea națională, (2) la economie, mai ales la economia bunurilor publice și (3) la educația națională. Când scriu că mă pricep, înțeleg că am dezvoltat o cunoaștere teoretică și că am avut contribuții concrete la fiecare dintre aceste trei domenii. În proporții diferite, desigur.
Ei bine, în domeniul public al apărării naționale se poate observa cu ușurință influența NATO în decizia politică națională, reflectată mai ales în bugetare și în achiziții, cu rezultatul că, cel puțin în ceea ce privește contribuția României la apărarea comună, condițiile de putere militară sunt îndeplinite la un nivel acceptabil. 
Așa cum, în domeniul macro-economiei și al guvernării producerii bunurilor publice se vede cu aceeași ușurință influența triadei Banca Mondială, Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu accent pe Comisie, care are și calitatea de a guverna executiv relația Uniunii Europene cu România. Ca urmare, în pofida proastei guvernări naționale, în pofida corupției exacerbate și instituționalizate, în pofida luptei pentru putere politică, pe altarul căreia se sacrifică bunăstarea publică, avem totuși o oarecare creștere economică, moneda este stabilă, schimburile economice sunt echilibrate, consumul este menținut pe un palier satisfăcător, în România.
Spre deosebire de aceste două domenii, politica și guvernarea domeniului educației naționale sunt dezastruoase. Aici, în domeniul acesta, nu au mai venit străinii să ne spună ce și cum. Pentru că, peste tot în Lume, deci și în NATO și în UE, educația, învățământul, formarea, pregătirea teoretică sunt atribute și responsabilități exclusiv naționale. Tot ce poate face străinătatea aliată și comună este să faciliteze accesul românilor la sistemele lor naționale de educație, formare și pregătire teoretică, din statele aliate și din uniune. 
Ca urmare a politicilor și guvernării exclusiv naționale, bunul public numit educație națională are o calitate execrabilă. 
Domeniul produce analfabeți funcționali în proporții masive. Se vorbește că procentul de analfabeți funcționali în România ar fi de 40 la sută. Știți ce înseamnă asta? Înseamnă cu cinci la sută mai mult decât procentul de pierderi de luptă la care o armată se consideră învinsă. Desființată. Incapabilă să se mai refacă vreodată. Asta, în termeni militari. Pe care i-am folosit nu pentru că mă pricep la ei, ci pentru că domeniul militar este cel mai rațional domeniu public. Domeniu unde orice nerespectare a legităților naturale duce aproape automat la înfrângere. Unde improvizația nu ține. Doar inovația este acceptatbilă. 
Personal, eu contest acest procent de analfabetism funcțional. Cel puțin în cele trei domenii publice la care am pretenția că mă pricep, acest analfabetism este mult mai mare. Depășește jumătatea. Prin observație directă, am constatat că sunt cam opt din zece guvernanți, demnitari și funcționari deopotrivă, care pregătesc și iau decizii macro-economice, în România și care nu posedă, la nivel funcțional, vocabularul economiei bunurilor publice, cunoașterea teoriei, în special a legităților, normelor, cutumelor și practicii de succes în guvernarea producerii acestor bunuri publice, nu au habar de vreo școală de gândire teoretică economică, nu sunt în măsură să parcurgă și să înțeleagă fără dicționar și îndurmare un text teoretic din domeniul lor și așa mai departe.
În domeniul apărării naționale situația este asemănătoare. Cu excepția celor școliți în Occident și a celor care s-au pregătit personal, deoarece au avut nevoie în funcțiile din Alianță să cunoască vocabularul și conceptele teoretice general acceptate în acest domeniu, decidenții politici și comandanții militari sunt departe de nivelul necesar de cunoaștere teoretică. Nu au citit aceeași literatură ca și aliații, nu au exersat aceleași concepte și noțiuni, nu pot să contribuie la dezvoltarea teoriei și, pe baza ei, să propună inovație la nivelul Alianței.
Dar cel mai mare procent de analfabeți funcționali l-am observat în sistemul național de educație. Pre-universitară, universitară și post-universitară. Aici, cei care cunosc și folosesc teoria educației sunt extrem de rari. Nici măcar cei plătiți pentru introducerea metodelor de predare la clasă nu au habar ce înseamnă, de exemplu, taxonomia. Ca să nu mai vorbim despre conținutul ei.  Cel teoretic și, mai ales, cel funcțional. 

La scară națională, de acest analfabetism funcțional este răspunzător statul român. Adică, suntem răspunzători noi, publicul național. Cu toții. Dar, la fel ca în viața personală, preferăm să fugim de răspundere. Și, acolo unde nu se mai poate tăcea, să căutăm vinovați în altă parte. 


joi, 23 martie 2017

Terorismul de circulatie rutieră

Singura diferență dintre o progenitură de manelist, ori de politician, sau de îmbogățit rapid și oneros, progenitură ce se urcă într-un automobil puternic, cu care se repede într-o mulțime aflată pe un refugiu de pietori și un terorist radicalizat, de preferință musulman, care se urcă într-un automobil și mai puternic, chiar dacă nu cumpărat din banii părinților, și care se repede cu el într-o mulțime de pedeștri este că primul accidentează pietonii din nepăsare, ca să nu zicem din imbecilitate, pe când cel de-al doilea o face intenționat. În context, primul speră că va scapa ușor, că rezolvă tata sau mama problema, iar cel de-al doilea speră să ajungă să aibă zeci de virgine pe lumea cealaltă. Cât mai repede.

Foto: reuters.com


Trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere al prestigiului, teroristul sinucigaș cu automobilul are de pierdut, atunci când este asimilat unui imbecil cu mașină scumpă și pile părintești. Teroristul face același accident de circulație ca mulți alți șoferi, doar că îl face intenționat. Ceea ce, din punct de vedere teroristic, nu e mare lucru. 

Nu îți trebuie nicio pricepere specializată, pe care să o dobândești în ore lungi de antrenament, în tabăra de intruire a teroriștilor.  Școala de șoferi este suficientă. Școală care nu se compară nici măcar cu cea de pilotaj, pe care au parcurs-o teroriștii anti-americani de la 11 Septembrie 2001. 

Nu îți trebuie acțiuni de spionaj, de „intelligence”, pentru identificarea și cunoașterea „țintei”, pentru născocirea vreunei modalități inedite de abordare a acelei „ținte”, nu îți trebuie nicio planificare de-adevăratelea, profesională, săvârșită de specialiști cu ani mulți de pregătire și de practică în spate, așa cum nu îți trebuie nici vreun leader, vreun șef de echipă cu reale calități manageriale și de conducere teroristică.

Tot ce își trebuie este un automobil pornit și o zonă pietonală cu pedeștri pe ea, pe care să îi calci la întâmplare. După care să primești un glonț în cap și să te duci la virginele tale.

În mod normal, un asemenea atentat nici nu ar fi revendicabil. Ce organizație teroristă respectabilă s-ar apuca să se laude că a găsit un descreierat care să se dea cu un automobil în mulțime, doar ca să fie împușcat mortal? 

Ce teroare ar induce prin asta? Teroarea să nu fii un pieton călcat de mașină pe trotuar? Să fim serioși. Occidentalii urbanizați, dar și țăranii români, din satele noastre tipice, traversate prin mijloc de drumuri europene  sau naționale, trăiesc cu această teroare de când se nasc și până ce mor de alte cauze decât călcați de mașini scăpate de sub control. 

Ce mesaj de protest ar transmite? Că, așa cum occidentalii atacă militar state musumante, tot așa și ei, teroriștii, dau cu mașina în pietoni, ca să vadă și occidentalii cum este să le fie bombardate spitalele și școlile de armele atacatorilor!?! Nu-i așa că sună aiurea? De unde și până unde? Ca să fie credibili, teroriștii ar fi trebuit să dovedească o oarecare capacitate de planificare, de susținere logistică, de operativitate. Mai ales să dovedească faptul că pot aduce un mijloc de lovire la o țintă predeterminată. Nu un mijloc improvizat la o țintă întâmplătoare. Țintă colectivă, care, mai întotdeauna, are și cel puțin un musulman nevinovat în compoziție. 

Și, atunci, de unde fervoarea asta, de a avea cel puțin un accident de circulație intenționat pe an, într-o așezare urbană occidentală? Cui servește? 

Este o singură organizație teroristă care se pretează la așa ceva, cu scopul limitat de a-și face propagandă, de a-și spori credibilitatea și de a-și menține rândurile. Este vorba despre așa-zisul Stat Islamic, cunoscut cu acronimele ISIS sau Daesh. Succesul lor teroristic este legat intrinsec de posesiuni teritoriale. Pentru că vor să își stabilească un „califat”. În zone din Siria și din Irak. Iar pentru recrutarea internațională de luptători, au nevoie și de publicitate, și de oarecare credibilitate că sunt anti-occidentali. 

Acestor Daesh nu trebuie să li se răspundă cu măsuri de împiedicare a comiterii de accidente de circulație intenționate. Pentru că este imposibil de făcut așa ceva. Singura formă de oprire a accidentelor de circulație este să nu se mai circule deloc. Lor, acestor Daesh trebuie să li se răspundă exclusiv militar. Să fie învinși, ostășește, acolo, la ei. Să li se ia de sub control și ultimul metru pătrat de deșert sirian sau irakian. Ca să nu mai vorbim despre puțuri petroliere sau orașe întregi.  Doar că, pentru așa ceva, ar trebui ca întreaga comunitate internațională să fie unită. Nu să fie unii care vor să tragă maxim de foloase din existența Daesh, dar care declamă că ar fi împotriva lor.  

sâmbătă, 18 martie 2017

Numele gândului

Gândul acesta este perfect așa
Cum este. Fără nicio închipuire.
Pe gândul acesta nu îl voi sugruma
În cuvinte. Nu îi voi atârna metafore
Ce doar l-ar da verbal de-a dura
Printre silabe și rime zdrăngănitoare.

Nici măcar nu îl voi picta pe gândul acesta.
Portretul lui n-ar fi o fereastră spre zare
Ci doar o cămară de imagini aiurea.
Cu rafturi nedestule, unde stau înghesuite
Linii și culori spunând fiecare istoria
Unui ochi de gând sau a unei sprâncene.

Gândul acesta nici de cântat nu e gata.
E prea sonor ca să fie pus pe note amestecate
Cu tăcere. E mai melodios decât natura
Văzută de aproape ori cea din depărtare.
N-aș găsi atâtea instrumente să facă orhestra
Să sune a gândul acesta. Și n-aș găsi nici voce.

Cum aș putea, atunci, să-i spun povestea?
Să fac gândul meu să ajungă la Lume?
Să știi și tu ce mi-a trecut mie prin capul acesta?
Poate doar dacă-i cer gândului să poarte un nume.
Mi-e teamă însă că, oare, gândul nostru nu va vrea
Să fie chemat așa, simplu, iubire.

vineri, 17 martie 2017

Democratia păcii

Este foarte bine documentată faptic și destul de coerent explicată propoziția că democrația este tipul de regim politic cel mai pacifist dintre toate cele existente sau cunoscute de omenire, în întraga ei existență. Națiunile democratice nu pornesc războaie una împotriva alteia. Iar atunci când merg la război, o fac excluziv pentru obiective acceptabile și acceptate de întregul demos care guvernează națiunea democratică. Educația națională în statele democratice este non-violentă. Mai mult decât atât, de la sfârșitul războiului rece și până astăzi, democrațiile occidentale au renunțat efectiv la principiul apărării patriei de întregul popor, trecând de la armata de conscripție la cea profesională, de voluntari. Astfel încât confruntările armate nu mai angajează națiunile democratice în întregul lor, ci doar profesioniștii militari sunt trimiși să se războiască în favoarea lor.

Foto: en.wikipedia.org

Asta nu înseamnă că statele democratice au renunțat la constituirea și folosirea puterii militare în promovarea intereselor naționale și în apărarea valorilor surpeme. Înseamnă doar că războiul, confruntarea armată, nu mai este un mod de conviețuire acceptabil, între statele democratice. Ci doar excepția de la regula conviețuirii pașnice, democratice. Iar bunăstarea nemaiîntâlnită până acum, dobândită de națiunile democratice, în condiții de pace, este argumentul cel mai serios că evitarea războiului a fost de departe cea mai bună opțiune de securitate colectivă.
Dacă aceste observații sunt adevărate, și sunt, atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, de unde vine acest val de acuzații la adresa democrațiilor occidentale? Val de acuzații că sunt agresive, că pornesc la război cu ușurință, că intervin în viața altor state, non-occidentale, sub pretextul democratizării lor, dar, în realitate, doar pentru a le cuceri, a le invada, a le subjuga economic și cultural, până la pierderea propriei lor identități?
Iar, în cazul concret al României, de unde ideea asta, promovată cu obstinație de mulți formatori de opinie internaută, că democrația occidentală, introdusă la noi cu sprijinul firesc al Occidentului,  în contextul integrării instituționalizate a României în comunitatea de state euro-atlantice, este doar o formă de cotropire și de spoliere a poporului nostru român și a patriei sale? Cotropire și spoliere realizate cu cinism de occidentalii înșiși!
De unde nostalgia asta tot mai vocală, tot mai fără de perdea, ca să nu zicem fără de rușine, după vremurile dictaturii comuniste? Vremuri revendicate nostalgic drept o perioadă istorică de mândrie națională, de egali între egalii Lumii, mai ales în raport cu occidentalii? 
Asta, în condițiile în care atunci, pe timpul comunismului, eram, din punct de vedere al securității naționale, la mâna Tratatului de la Varșovia, adică a Uniunii Sovietice, iar, din punct de vedere al dezvoltării economice eram în afara oricăror clasamente, ca fiind cea mai înfometată națiune europeană, cu cel mai mic consum de energie casnică și cu cea mai proastă și nefuncțională infrastructură!
Desigur, în lumea ireală a internetului veți găsi răspunsuri ferme la întrebările acestea. Veți găsi mulți pricepuți care să vă explice că noi, publicul român comunist, am suferit de foame, de frig și de întuneric concret pentru ca să ne plătim datoriile la care ne împinseseră occidentalii cei veroși. Că nu am făcut infrastructură și că am distrus-o și pe cea care era doar ca să nu fim cuceriți cu ușurință. Că ne-am apărat singuri de orice inamic, inclusiv de Tratatul de la Varșovia, care nu ne-a atacat niciodată, cum a făcut-o cu Cechoslovacia, în 1968, pentru că eram noi prea puternici pentru ei. Și aveam și arme secrete, pe care doar le-am arătat la graniță și tancurile rusești au și luat-o la fugă. Asta, după mărturiile credibile ale grănicerilor români. Cei care vânau la propriu concetățenii ce își luau lumea în cap, fugind din minunata Republică Socialistă România.
Haideți să le dăm nostalgicilor prezumția de sinceritate. Adică, să credem că așa sunt ei făcuți, să tânjească după acele vremuri. Să își aducă aminte doar ceea ce este favorabil obiectului nostalgiei lor. Și chiar să înflorească lucrurile, acolo unde erau doar uscături și mizerie, în realitate. 
Însă, celor care proclamă că democrația occidentală este o sursă de agresiune, de invazie, de cotropire, de ingerință în treburile interne ale României nu le mai putem da aceeași prezumție de sinceritate. Pentru că nu au argumente de niciun fel.
Sunt însă câteva explicații la îndemână pentru comportamentul lor public. Comportament care poate fi deliberat sau poate fi indus. 
Sunt două mari justificări pentru promovarea tezelor anti-democratice. 
Una este legată de faptul că orice regim non-democratic sau pseudo-democratic se teme că va fi, la un moment dat, victima demersurilor de democratizare reală, încurajate și susținute de Occident. Așa cum s-a întâmplat cu deplin succes în majoritatea statelor foste comuniste din Europa și cu mai puțin succes, ba, chiar și cu eșecuri, cu unele state arabe din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. 
Este evident că aceste regimuri care tremură la gândul că li s-ar putea întâmpla și lor ceva asemănător nu stau degeaba. Ci își iau toate măsurile posibile de apărare. Printre care măsuri sunt și cele propagandistice. De vituperare a ideii de democratizare. De portretizare a regimului democratic ca fiind corupt, nesincer, manipulator, anti-național, supus unei oculte internaționale, unui guvern din umbră, care, desigur, servește interese la fel de oculte și de acoperite. 
Cealaltă justificare este mai profundă. Este vorba despre recunoașterea faptului că democrația este un regim politic predispus la pace. La dialog. La cooperare. Ceea ce este descurajant pentru cei care ar vrea să revină la război, la confruntarea armată ca formă de conviețuire între statele din zona euro-atlantică. Iar democrația îi încurcă. Ei zdrăngăne arme, iar reprezentanții statelor democratice îi invită la dialog. La negocieri. La rezolvarea diferendelor pe cale pașnică. Și, atunci, slăbirea democrației occidentale, la ea acasă, devine o condiție aproape obligatorie pentru promotorii războiului. Ai comportamentului violent, agresiv, între state.
Dacă vă uitați mai atent, veți descoperi că exact cei care sunt înfricoșați de ideea că li s-ar impune democrația reală cu forța sunt cei care susțin atitudinile anti-democratice din statele occidentale. Mai ales populismul, xenofobia, rasismul și izolaționismul. 
Cu cât asemenea atitudini prind proporții de masă, cu atât democrația care le găzduiește este mai agresată. Mai tensionată. Ajungând chiar să fie pusă sub semnul întrebării, privind capacitatea de guvernare. Cu propunerea explicită de a fi înlocuită cu un alt regim, mult mai autoritar, care să fie în măsură să apere națiunea occidentală de democrații toleranți, care acceptă străinii, diversitatea și care promovează incluziunea.


Numai că, în ordinea lucrurilor, decăderea democrației din drepturi nu va duce la o mai mare securitate individuală și colectivă, ci la condițiile favorabile de confruntare violentă, condiții deocamdată ținute sub control de democrația însăși. Așa cum și trebuie să rămână.

luni, 13 martie 2017

Când realitatea bate orice închipuire

Eu m-am dus la facultate târziu în viață, la 28 de ani. Și, atunci, doar de gura părinților. La a doua sau a trei generație de intelectuali, nu li se părea normal ca eu să „am doar” studiile militare post-liceale. Sau școala militară, cum i se spunea pe atunci. Facultatea propiuzisă, pe care am ales-o, nu conta în discuția familială, pentru simplul fapt că aveam o meserie și un loc de muncă. Ambele militare. 



Așa că am ales să urmez Literele. Sau, cum se chema școala asta pe atunci, Facultatea de Limbă și Literatură Română, specializarea Română-Engleză. Au fost multe criterii la care a răspuns favorabil această opțiune a mea. Dintre acestea, două au fost esențiale. Primul criteriu a fost că facultatea asta îmi dădea calificări multiple, de la dascăl la bibliotecar și la critic sau istoric literar. Așa că nu trebuia să răspund imediat, la înscriere, la întrebarea ce vreau să mă fac, atunci când voi fi mare? Sau, mai degrabă, atunci când nu voi mai fi în armată. Iar cel de-al doilea criteriu estențial a fost că era cea mai puțin atinsă de comunism facultate din România. Pentru că limba română nu avea caracter politic, iar literatura română era mult mai vastă decât cea proletcultistă. Cât despre literatura engleză, ce să mai vorbim! De altfel, în cei patru ani de studii și examene, nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu apelativul „tovarășe student”. Cu toții eram domni și doamne în facultatea aceea.

Mai trebuia să și intru, însă. Adică, să dau un concurs de admitere. Constând din patru probe. Prima, eliminatorie, era cea orală. Interviul. După care urmau trei probe scrise, la două materii de liceu și o materie de școală generală, fiecare cu câte patru manuale. Literatura română, limba română și engleză. Materia de școală generală fiind limba română. 

Care materie de școală generală a fost și singura la care am învățat pentru admitere, zeci de ore, plătite unui profesor pensionar. La literatura română și la engleză am considerat că știu, deoarece nu învățasem niciodată în liceu ceva, nu avusesem vreodată vreun manual de materiile astea și, totuși, fusesem primul din clasă la ele. Vă rog să nu încercați însă acasă așa ceva, pentru că nu garantez că vă reușește, dacă nu ați înlocuit învățarea formală, școlărească, cu studiul aprofundat al literaturii, cum făcusem eu, încă dinainte de liceu.

Tot ce v-am spus aici a fost o introducere pentru povestirea care urmează. Fără această intoducere, nu ați fi putut înțelege că, într-o dimineață de vară, pe când mă bărbieream, mă gândeam la faptul că, peste o oră și ceva, urma să am proba scrisă la literatura română, pentru admiterea la facultate. Și mi-am pus întrebarea firească: ce ar putea să „îmi cadă” și eu să nu știu? 

Am alergat cu mintea prin toată istoria literaturii și cam știam toți autorii relevanți și operele lor. Dar cu subiectele de sinteză cum stăteam? Cu Junimea, Școala Ardeleană și celelalte? Și acolo știam destul de multe. Dar Dacia Literară? Despre Dacia Literară nu știam decât că existase și că avea ceva de a face cu Kogălniceanu. Hmmm

Așa că m-am grăbit cu rasul și spălatul în baie, și am revenit în cameră, unde am luat în mână manualul cu tema Dacia Literară. Manual pe care îl deschideam pentru prima dată în viața mea. Am descoperit destul de multe informații acolo, pe care nu le știam și nici nu aș fi avut de unde să le știu din altă parte. 

După care m-am îmbrăcat și am plecat la examen. Ne-am ocupat locurile într-un amfiteatru și un profesor a venit și ne-a scris subietele pe tablă. Unul dintre cele trei subiecte, cotat cu patru puncte din zece posibile, a fost Dacia Literară.

Morala e simplă. Oricât de deștept și de priceput aș fi fost eu în ale literaturii române, fără acel manual nu aș fi ajuns student și, apoi, absolvent al facultății de Litere. De unde și vorba. Dacă ai carte, ai parte.