duminică, 28 noiembrie 2010

Și va veni 1 Decembrie


Pe data de 1 Decembrie, în fiecare an, românii de azi se revendică fiii naturali ai părinților patriei de demult. Asta deși, cu excepția acelui moment al nașterii, ei au fost, și sunt și astăzi, crescuți de străini. La fel ca în cazul copiilor adoptați, de câte ori li se spune sau li se reamintește acest lucru, reacția lor este una distructivă sau autodistructivă.
Anul acesta 2010, mai mult ca oricând, ne pregătim să verificăm din nou această observație.
De 1 Decembrie, vremea va fi prea caldă și uscată pentru prima zi a sezonului rece, tancurile cele vechi, dar românești, vor străluci în paradă, la fel ca și cele câteva elicoptere, tot vechi dar românești, ce mai au permis de zbor. Unele vor trece pe sub Arcul de Triumf, altele vor zbura pe deasupra, ca niște fantome ale ceea ce ar fi putut fi România și nu este.
La tribuna oficială, în locul cel mai de onoare, va sta întâiul copil al țării, cel adoptat de două ori. Cu vrăjitorul său de casă în dreapta și cu muza cea coaptă în stânga sa, el va prezida parada de Ziua României ca și când aceasta nici nu ar mai fi venit și anul ăsta dacă nu ar fi fost el. Televiziunile cele bune cu el vor sublinia devotamentul și dăruirea oștenilor și polițiștilor ce defilează de-a valma, demonstrând că nici tăierile de soldă, nici amenințările că nu vor mai avea penisii cum credeau, nici că sunt conduși de miniștrii lor de doi bani nu îi pot împiedeca să își îndeplinească, cu pieptul scos în afară și bărbia ridicată, datoria lor sacră de a da onorul comandantului suprem.
Televiziunile cele rele vor reaminti că poporul este condus de domnul președinte împreună cu o șleahtă de corupți și ticăloși, chiar dacă nu vor folosi exact aceste epitete, de frica amenzii de zece mii de lei încă noi, care se dă automat în cazul în care puterea este criticată fără dovezi concrete și prezentate odată cu invectivele. Apoi, sau simultan, depinde de scenariu, vor introduce incantații despre românii care trebuie să își onoreze calitatea de popor, dar nu o fac.
În timpul acela, de 1 Decembrie, românii vor zice: uite, suntem un neam, un popor așa cum s-a născut el din zămislirea părintească acum nouăzeci și doi de ani. Este drept că am fost, mai tot timpul, ori crescuți de străini, ori sub stăpânire străină, ori conduși de slugile stăpânilor din afară, dar nu contează! Acum suntem noi înșine, așa orfani și liberi să ne alegem calea în viața nației. Și, după ce ne-am ales-o, să o parcurgem cu voioșie spre glorioase realizări viitoare.
Și, doar atunci când le va fi atât de greu încât ș-ar da și libertatea asta pe o bucată de pâine, românii se vor întoarce către părinții lor adoptivi. Aceștia din urmă se vor arăta oarecum nerăbdători să îi primească din nou în casa lor, dar și nedumeriți de ce preferă românii să trăiască în mizerie când ar putea trăi la fel ca ceilalți copii din această mare familie europeană.

sâmbătă, 13 noiembrie 2010

Ce milă mi-a fost

Te-am plâns când te-am văzut, de mult,

Cum te tăvăleau gălăgioși o bandă

De inși slinoși, fără de carte, minte și ideal

Și credeam că te lași într-o așa mocirlă

Doar pentru că e unul ce-ți ține baioneta-n beregată.


Și te-am văzut pe urmă cum i-ai primit la tine-n casă și iatac

Pe toți ce te-au curtat cu flori și miere

Și zdrăngănele și mărgele de sticlă și parfum la litru

Doar-doar te-o face unul dintre ei mireasă

Fie că sunt ei bătrâni sau tineri.


Iar când te-ai însoțit cu cel călit prin porturi și bordele,

Am crezut că nu-ți dai seama că el nu ți-e bărbat ci pește

Nici când te-a scos la muncă pe-nserate

Să te întinzi cu toți străinii pe puțin,

De îți curgeau sudoarea și alte lichide în râuri.


Nici când te-a dat pe gratis la rude și la prieteni

Ca ălea rele și viclene, și multe, multe, multe

Ori la slugile din curte, ca ăla urât și rău, și mic, mic, mic

Ce credeau, la rândul lor, ca proștii,

Că dacă nu-i pe bani, atunci e dragoste curată.


Acuma, însă, te rog, iartă-mă,

Că nu am știut până de curând și nu am crezut până nu am văzut

Că nu ai fost niciodată silită, siluită și batjocorită,

De pești, clienți și profitori

Ci doar îți place tare mult să fii cam curvă, Doamna mea!

sâmbătă, 6 noiembrie 2010

Dacă pentru a muri trebuie să trăim, atunci ce trebuie să facem pentru a trăi?

miercuri, 6 octombrie 2010

Vă salut!

Dacă nu vă place ce se întâmplă cu voi în România, dacă sunteți dezamăgiți de totala brambureală constituțională și legislativă, dacă sunteți scârbiți de foarte proasta guvernare a treburilor țării de Președinte și Guvern, ce puteți face?

Dacă vreți să vă faceți auzită părerea dar nu aveți voce publică, dacă vreți să știți cine sunt ceilalți care gândesc la fel cu voi, dacă sunteți convinși că mai contați ca cetățeni în problemele publice, ce puteți face?

Eu vă propun ca unic răspuns la aceste două întrebări o altă formă de salut între toți care ne regăsim în totalitate sau în parte în situațiile de mai sus.

Nimic nu este mai simplu, frumos și pașnic, dar și deliberat și hotărât decât un salut între doi semeni cu aceleași gânduri și acelaș statut social.

Când vă întâlniți cu cineva, sau când vă încrucișați privirea cu cineva pe stradă sau uliță, zâmbiți și salutați cu degetul arătător ridicat înspre cer și cu palma închisă spre dumneavoastră. Veți arăta că sunteți conștienți de valoarea dumneavoastră ca personalitate umană unică și irepetabilă, precum și că sunteți convinși că deasupra dumneavoastră este numai cerul și nu tot felul de șefi, șefuți și ticăloși care să vă guverneze viața și să vă hotărască viitorul.

Un asemenea salut nu vă angajează în dispute politice inutile, nu vă expune la ridicolul demonstrațiilor fără rost, sens sau rezultat sau la greve sparte și șubrede de care guvernanții își bat joc fără milă. Dar, un asemena salut vă va ajuta să vă recunoașteți în mulțime, vă va arăta dacă sunteți puțini sau mulți, dacă aveți împreună curajul opiniilor sau nu. Și, porinind de la aceste răspunsuri, veți vedea ce veți face mai departe.

marți, 21 septembrie 2010

Democratia de dispreț


Democrația înseamnă, mai întâi și mai întâi, protecția minorității, sau, cel puțin, respectarea minorității de către majoritate. Numai astfel se poate preveni situația în care majoritatea dictează împotriva minorității sau în lipsă totală de respect pentru aceasta. Iar orice sistem politic și social prin care o parte a societății își croiește bunăstarea pe seama sau prin asuprirea celeilalte părți este dictatură și nu democrație, chiar dacă partea puternică este majoritară. Adică, domnia majorității nu este democrație ci dictatură.

Bineînțeles, o damă care și-a făcut carieră arătîndu-se în chiloți la lume nu are de unde să știe acest lucru și, probabil, nici nu are cum să îl înțeleagă. Însă sunt în jurul ei câteva persoane care și-au făcut carieră arătându-se voci ale societății și democrației. Aceștia sunt mult mai ticăloși decât biata femeiușcă proptită pe un scaun prea înalt în Parlamentul României.

marți, 3 august 2010

Brand

Pe când văcarii americani, cunoscuți cu brandul de cowboys, aveau dificultăți în a ști care vacă a cui este, le-a venit ideea de a înroși un fier în foc și de a marca fiecare vaca cu un anumit semn. Fără acel semn, vaca era tot vacă, dar nu se știa a cui este. Tehnica asta s-a numit branduire.

După multă vreme, pe când producția de bunuri și servicii a căpătat dimensiuni colosale, unele firme au simțit nevoia să se individualieze din multitudinea de alte firme care făceau aceleași lucruri sau servicii. Și și-au pus un semn pe antet, sau și-au scris o lozincă pe frontispiciu sau au făcut o combinație din aceste individualizări de fațadă. Altfel, bunul sau serviciul erau tot același lucru, dar nu se știa cine îl produce. Tehnica asta s-a numit tot branduire.

În sfârșit, pe vremea când madam Udrea este ministru, Boc primul mini, Băsescu președinte, Patapievici intelectual iar Becali businessman, România s-a gândit că este și ea o țară ca oricare alta și, fără un semn în frunte și un logo sub el, lumea nu o să știe a cui este țara asta și nici cine o face să fie ceea ce este. Ca urmare, acum are o frunză și lozinca despre grădina cam neexplorată a Carpaților. În mintea oxigenată a madamei Udrea, tehnica asta s-ar numi tot branduire.

Chestia cu frunza este la fel de originală și de individualizatoare ca alegerea unei frunze pentru branduirea unui copac. Iar ideea că ceea ce este cel mai interesant de făcut într-o grădină este să o explorezi este la fel de memorabilă ca îndemnul să mergeți pe stradă cu pași adăugați.

Dacă aș fi la jurnalistică, aș folosi cazul frunzei madamei Udrea pentru exemplificarea ratării subiectului. Știrea ar fi trebuit să fie pur și simplu că madam Udrea a comis o delapidare semnificativă a banului public. Restul sunt detalii. Dacă aveți dubii că vorbim de o delapidare, tipul din Spania care a încasat sau încasează zilele astea banii a explicat fără dubii că a cheltuit o mai mică parte din ei (peste o treime de milion de euro) pentru un studiu din care să își dea el seama ce se vrea cu chestia asta de branduire de țară, iar mai marea parte din bani (peste jumătate de milion de euro) pe desenarea frunzei și inventarea găselniței cu explorarea grădinii.

Dacă aș fi la științe politice, aș folosi acelaș caz pentru a exemplifica cum lipsa de educație în ale guvernării, combinată cu graba de a jefui banul public și cu nepăsarea față de părerea oamenilor au dus la emiterea unor enormități de tipul: România are nevoie de un brand. Madam Udrea și subordonații ei Boc și Băsescu nu sunt proști, sunt numai needucați, neinstruiți și analfabeți în ale guvernării, ceea ce îi califică pentru un asemenea exemplu. Dacă ar fi citit măcar odată abecedarul guvernării, ar fi aflat că statele se branduiesc prin drapel și imn, prin tradiții cunoscute și respectate de toate celelalte popoare, prin valori naționale unice și prin alte specificități de natură socială, culturală, istorică sau geografică. Măcar Băsescu a călătorit pe banul public și pe vaporul național în lungul și latul mărilor și oceanelor. Ar fi putut să îi ceară voie madamei să ia cuvântul și să îi spună cum deosebea el un bordel de altul în funcție de portul și țara în care trăsese la țărm. În nici un caz nu cred că se folosea de brandul de țară.



sâmbătă, 17 iulie 2010

Arta de a ucide o sinucidere

Pentru sinucigaș, sinuciderea este unul din trei lucruri posibile. Poate fi un gest conștient, deliberat și definitiv de comunicare a unei idei. În acest caz, este cea mai profundă expresie a conceptului de om care își știe locul în lumea asta și renunță la el pentru o idee pe care o consideră superioară propriei existențe. Sinucigașii din această categorie mor în greva foamei sau își dau foc în piața publică pentru a sublinia cu tăria pierderii propriei vieți o idee, oricare ar fi ea. Deși își pierd viața pe propria mână, acești sinucigași sunt cei mai conștienți posibil de locul lor în societate, iar gestul lor este un gest eminamente în folosul colectivității. Varianta mai puțin elaborată a acestui tip de sinucigaș este eroul, adică cel care își dă viața pentru a salva ceva sau pe cineva. Un asemenea sinucigaș este recunoscut și, în multe cazuri, apreciat de societate pentru tăria convingerilor sale, chiar dacă ideea pentru care și-a dat viața nu este la fel de apreciată.

Dar sinuciderea poate fi un simptom al omului bolnav psihic. Un om care a pierdut definitiv contactul cu realiatea, care nu mai știe cine este și ce se întâmplă cu el, care își închipuie o altă realitate, în care pierderea propriei vieți este un mod de viață. Dacă un asemenea bolnav ajunge să își pună capăt zilelor, societatea este la fel de responsabilă ca pentru un bolnav de oricare altă boală terminală care nu a mai putut fi salvat. Și ea, societatea, va avea o atitudine față de bietul sinucigaș asemănătoare cu cea față de oricare bolnav care a trecut dincolo. Singura problemă în cazul sinuciderii ca boală este corecta diagnosticare și acceptarea socială a diagnosticului. Adică o problemă aproape la fel cu cea a acceptării sau nu a eutanasierii.

În sfârșit, al treilea lucru pe care îl poate semnifica o sinucidere este actul antisocial, ca supremă înjurătură pe care sinucigașul a scuipat-o către toți semenii săi, de la cei apropriați până la omenirea în general. Un fel de duceți-vă cu toții dracului, că nu mai pot trăi printre voi! Față de acesta, societatea a dezvoltat proceduri precise de raportare. Ca orice entitate înjurată și scuipată în față, omenirea se delimitează imediat de sinucigaș și are o atitudine firească de condamnare a gestului, care capătă forme concrete, în funcție de cultura și civilizația în care sinucigașul și-a pus capăt zilelor.

Dacă o comunitate are atitudini diferite față de sinucigaș în funcție de tipul acestui gest al sinuciderii, atunci orice comunitate articulată și bazată pe valori sociale și respectul față de fiecare membru al său va acorda o foarte mare grijă identificării corecte a tipului de sinucidere cu care se confruntă. Nu ar fi nici corect și nici socialmente productiv să condamne sinuciderea pentru o idee, cum nu își poate permite să condamnte nici eroismul. În același timp, nu poate trece cu vederea sinuciderea ca gest profund anti-social, pe care trebuie să o vitupereze cu fermitate, pentru a confirma valoarea socială numită viață pentru toți membrii acelei colectivități. Odată identificat corect tipul de sinucidere, atitudinea pe care colectivitatea respectivă trebuie să o adopte este evidentă.

Bineînțeles, deși inacceptabil, în colectivitatea numită arbitrar poporul român, unde domn Băsescu este președinte de țară, madam Udrea ministru iar Boc prim mini la guvern, unde Patapievici este intelectual iar Gigi Becali om de afaceri de succes, o sinucidere anti-socială de manual este tratată ca un act istoric, de mare semnificație națională. Președintele Băsescu se prezintă la catafalcul sinucigașei cu un buchet de flori, lumea aplaudă iar posturile de știri consumă zeci de ore de emisiune pentru a relata gestul în toate amănuntele sale, însoțit de imagini din viața de succes a celei ce și-a întors spatele la familie, prieteni și public, completate cu potpuriuri din creația ei. Chiar dacă ar fi fost cazul de o sinucidere patologică, societatea românească nu ar fi trebuit să se comporte în halul în care a făcut-o. Boala și decesul din cauza bolii nu ar trebui să fie subiecte publice de tipul acesta, ca să nu mai vorbim că nu ar trebui să fie prezentate ca un moment de cea mai mare însemnătate în viața țării.

În filosofie și teorie, se consideră că valorile unei societăți sunt atât de bine stabilite, încât sunt necontestabile și perene. Cu toate acestea, orice societate responsabilă își face un act de credință din a promova și consolida valorile sale prin toate formele de educație publică sau în familie, precum și prin atitudinea publică și privată față de orice manifestare a acestor valori. Dacă liantul coeziunii naționale este dat de valori, atunci este evident că distrugerea sau negarea valabilității acelor valori va duce inevitabil la desființarea acelei nații.

În cazul cântereței ce s-a sinucis, fie ca muzica ei să bucure în continuare sufletele oamenilor, așa cum orice creație artistică trebuie să o facă! Dar valoarea operei muzicale nu are cum să depășească valoarea vieții umane. Oricât de regretabilă sau chiar chinuitoare pentru mulți ar fi pierderea vieții artistei, ceea ce rămâne în urmă este, pe de o parte, arta și, pe de altă parte, gestul total reprobabil și condamnabil al sinuciderii. Iar aceste două aspecte, cel de valoare și cel de anti-valoare, nu au cum să se substituie unul altuia, ele trebuind să rămână separate.

Domn Băsescu și-a făcut un obiectiv în viață din a nega orice valoare națională sau chiar universală. Domnia sa ocărăște sinistrații și apreciază sinucigașii. Băsescu ar fi trebuit să condamne public gestul bietei artiste sau, în cel mai rău caz, să tacă și să stea ascuns în hrubele lui de la Cotroceni, așa cum a făcut-o când douăzeci și mai mulți de cetățeni și-au pierdut viața luați de ape. Așa cum nu a depus buchete de flori la catafalcurile acelor victime sau nu a dat flori eroilor care și-au pus viața în pericol pentru a salva vieți și bunuri luate de ape, tot așa ar fi trebuit să se abțină de la a da valoare publică nemeritată unei sinucideri.

Însă tot e bine că, deși domn Băsescu apreciază atât de mult sinuciderea ca act anti-social și are chiar domnia sa atâtea apucături anti-sociale, nu urmează și el exemplul cântăreței, așa cum au făcut-o deja câțiva concetățeni, inspirați de mediatizarea excesivă și total nepotrivită a sinuciderii ei.