miercuri, 26 decembrie 2012

Construirea Guvernului Ponta


Pe vremea când reprezentam România la NATO, de fiecare Crăciun, aveam o problemă stranie. Șeful Statului Major General român ar fi trebuit să-l felicite pe comandantul suprem aliat pe lângă care eram acreditat, ca și pe alți înalți oficiali NATO, aceștia felicitându-l la rândul lor. Numai că felicitările soseau din România după vacanța de iarnă, sau în timpul ei. Era la fel de straniu ca și când i-ai fi spus cuiva bună dimineața, chiar înainte de cină.


Degeaba le spuneam celor de la protocol, de la București, că nu este nicio surpriză la mijloc. Atât Crăciunul cât și Anul Nou vor veni cu siguranță și anul acesta, exact la aceleași date ca și anul trecut, așa cum, tot cu siguranță, cei aflați pe funcțiile vizate de felicitări nu se vor schimba înaintea sărbătorilor de iarnă. Nu înțelegeau și pace că pot să îmi trimită plicurile cu felicitări și cu o lună înainte, că eu le voi da când trebuie. Era peste puterile lor să anticipeze un asemenea eveniment. Până și turcii, care nu sărbătoreau Crăciunul, îi felicitau pe oficialii NATO la timp, numai românii nu.
Această poveste mi-a revenit în minte cu ocazia „construirii” Guvernului Ponta rezultat din alegerile din 9 decembrie 2012. Domnul Ponta și uniții cu domnia sa au avut timp să pregătească acest guvern mai bine de o lună. Ba, chiar și cu trei luni înainte ar fi putut să se pună pe treabă. După spusele lor, știau că vor câștiga alegerile și, încă din luna septembrie, negociau cu mari șanse de succes, cu domnul Băsescu Traian, numirea domnului Ponta ca premier. Deci, nu era nicio surpriză. Oricum, deja de miercuri, 12 decembrie, numirea era ca și asigurată, odată cu semnarea de cei doi, președinte și premier, a „acordului” de neagresiune „instituțională” între ei. Doar că, 10 zile mai târziu, cei din Uniunea Social Democrată încă se mai certau pe ministere, adică pe sursele de venit din banul public. Până în ultimul moment, nu se hotărâseră cine ce să ia sub control din avuția națională. Iar ce vor face cu această avuție era și încă mai este neclar.
Cu chiu, cu vai, cu răzgândeli și chiar cu ceva dezinformări lămurite pe parcurs, Guvernul Ponta a fost constituit, votat și jurat într-o singură zi, cea de vineri, 21 decembrie 2012.
Ce să ne așteptăm, acum, de la acest guvern? Dacă este să ne luăm după domnul Băsescu, ar trebui să ne așteptăm la succesul guvernului. Însă, cum va arăta acel succes și cui îi va fi de folos, nu este deloc ușor de priceput.
Orice guvern, din oricare parte a Lumii și din orice regim politic, fie el mai democratic sau mai autoritar, se alcătuiește pentru a răspunde unor obiective și pentru a îndeplini unele condiții. Astfel, succesul ar fi atingerea acelor obiective și îndeplinirea acelor condiții. Dar, oare, în cazul Guvernului Ponta, noi, cetățenii, chiar știm care sunt obiectivele și condițiile pe care și le-a asumat?
Din punct de vedere teoretic, cel mai simplu este atunci când cel sau cei ce formează un guvern anunță de la început ce obiective și ce condiții au stabilit pentru acel guvern. Astfel, fiecare poate să constate dacă au fost aleși cei mai capabili miniștri pentru a atinge obiectivele stabilite și dacă ei îndeplinesc toate condițiile impuse. Unii le mai spun acestor obiective și condiții politici, mai ales dacă obiectivele și condițiile sunt completate de indicii privind modalitățile de realizare a lor.
De exemplu, dacă din politicile publice emise de partidul sau coaliția aflate sau ajunse la guvernare rezultă că obiectivele unui nou guvern sunt scoaterea națiunii din criză, relansarea economiei, creșterea nivelului de bunăstare a poporului, alinierea la standardele de viață europene, iar condițiile pe care trebuie să le îndeplinească miniștrii sunt loialitatea față de Țară, integritatea sau rezistența la corupție, priceperea în guvernare și competența într-o profesie apropiată de sectorul domeniului public guvernat, atunci ne vom uita la compoziția guvernului și vom aprecia dacă primul ministru a făcut o treabă bună sau mai proastă alegând pe cine a ales în funcțiile de miniștri.
Ceva mai complicat este atunci când avem un nou guvern, dar nu avem deloc habar ce obiective reale are acesta și nici ce condiții trebuie să îndeplinească miniștrii din care este compus. Însă, dacă luăm ca adevărată propoziția de mai înainte, atunci putem bănui care sunt acele obiective uitându-ne la compoziția respectivului guvern, chiar dacă acesta nu are politici transparente.
Tot ca exemplu teoretic, dacă vedem doar miniștri cu un dosar impecabil profesional, care sunt cunoscuți drept incoruptibili, au rezultate dovedite și apreciate în actul de guvernare exercitat anterior pe funcții similare sau apropiate de cea de ministru, sunt ascultați și respectați în emiterea de opinii și, totodată, au convingeri bine cunoscute publicului, privind soluțiile la problemele sectorului domeniului public de care răspund, atunci putem deduce că obiectivele acelui guvern sunt conforme cu acele convingeri personale și sunt legate de întărirea bunei guvernări, de combaterea corupției, de creșterea eficienței cheltuirii banului public și, implicit, de creșterea bunăstării populației, precum și de dezvoltarea generală a societății. Bineînțeles, într-un asemenea caz ipotetic, nu am putea înțelege de ce o politică atât de favorabilă publicului este ținută la secret și nu este transparentă, cum ar trebui să fie.
Sau, am putea alege exemplul unui guvern care nu își dezvăluie intențiile, nu formulează politici transparente, dar știm că este format din membri aceluiași clan mafiot sau din inși cu legături oculte între ei, cu încuscriri și nepotisme, care nu au niciun habar despre treburile publice, ori au dovedit în alte ocazii să sunt corupți sau coruptibili, că nu se pricep la actul de guvernare, că au produs, în trecut, pagube remarcabile în bugetul statului. Într-un asemenea caz, am fi îndreptățiți să credem, deși nu am ști cu siguranță, că obiectivele acelui guvern sunt devalizarea banului public, sărăcirea populației pentru îmbogățirea mafiei sau clanurilor din care provin miniștrii, scăderea puterii de înțelegere și de acțiune a electoratului, consolidarea unei guvernări a bunului plac și altele asemenea. Într-o asemenea situație, ni se pare de înțeles de ce astfel de obiective nu sunt făcute publice.
Și mai complicat este atunci când partidul sau coaliția ajunsă la guvernare a clamat anterior o anumită politică generală, din care ne-au lăsat să bănuim anumite obiective strategice, chiar dacă nu le-au enunțat explicit, doar că alcătuirea guvernului nu ne lasă deloc să vedem că miniștrii aleși ar fi capabili să atingă acele obiective, pentru că nu îndeplinesc unele sau chiar nici unele din condițiile ce sunt asociate respectivelor obiective.
Este prematur să spunem cărei categorii din cele trei enunțate mai sus aparține actualul Guvern Ponta.
Ce știm este că acesta a trecut prin votul Parlamentului un program de guvernare stufos, de peste 100 de pagini, program ce ar trebui să conțină politicile pe care miniștrii deja înscăunați sunt însărcinați să le transpună în viață, cu toată pricerea, loialitatea față de nație și integritatea pentru care au fost ei selecționați dintr-o masă mare de oferte. Numai că, potrivit primului ministru Ponta, nu Programul de guvernare este baza pentru formarea bugetului pe anul 2013 și următorii, ci „acordul” cu Fondul Monetar Internațional, zis și FMI. De aceea, bugetul va fi trimis Parlamentului de-abia la jumătatea lunii ianuarie, după „negocierile” cu, și aprobarea Femeiului. Deci, dacă nu au de aplicat Programul de guvernare, înseamnă că miniștrii Guvernului Ponta au fost aleși pe alte criterii decât capacitatea, voința și dăruirea lor de a „implementa” politicile sectoriale ce le reveneau fiecăruia. Rămâne, deci, să ne lămurim care sunt obiectivele guvernului, uitându-ne cum guvernează respectivii miniștri, în următoarele zile, săptămâni și luni.
Nu este o problemă că noi nu știm încă la ce să ne așteptăm de la Guvernul Ponta, cel uns vineri seara. Problema cea mare este că, spre deosebire de noi, atunci când au discutat în comisii și când au votat în plen, aleșii noștri în Parlament ar fi trebuit să știe ce fel de guvern este acest Guvernul Ponta, ce obiective reale și concrete își propune acesta să îndeplinească, ce fel de criterii au stat la baza selecționării miniștrilor și, mai ales, ce are de gând să facă acest guvern cu România și cu oamenii ei, începând de mâine. Și ar fi trebuit să ne spună și nouă. Dar noi nu știm nimic. Putem doar să speculăm.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro



marți, 25 decembrie 2012

Ce veste minunată!

O, ce veste minunată
În Betleem s-arată 
Astăzi s-a născut Cel făr-de-nceput
Cum au spus prorocii


Un Crăciun fericit, plin de lumină și de pace!

sâmbătă, 22 decembrie 2012

Poza de familie


Pentru obținerea acestei poze de familie, din seara zilei de vineri, 21 decembrie 2012, când mayașii așteptau sfârștiul lumii, s-a ieșit în stradă în iarna geroasă de ianuarie - februarie și s-a strigat „Jos Băsescu! Jos Guvernul! Alegeri anticipate!”
Tot pentru ca să se poată obține această poză de familie, 7,4 milioane de români au votat DA la referendumul din iulie de demitere a președintelui Băsescu Traian.
Și tot pentru ea, milioane de români au înfruntat iarna din 9 decembrie 2012 și s-au dus la vot, pentru că atât candidații, cât și domnul Băsescu personal le-au explicat că alegerile generale din acea zi sunt despre el, domnul Băsescu. 
Numai că nu era vorba despre cum să fie dat jos din funcția nemeritată de președinte al României, ci ca să se poată poza așa cum arată aici.
Poza aceasta de familie mai este importantă și pentru că îi arată ce sunt și, mai ales, unde se situează membrii Guvernului Ponta, precum și președinții celor două camere ale Parlamentului.
Din păcate, lipsesc din poză curtenii constituționali, cu care toți cei din imagine s-au întreținut amical și chiar s-au salutat și pipăit pe umăr călduros. la ceremonia de investire a guvernului, ce a prilejuit această reuniunie familială foarte fotogenică.

marți, 18 decembrie 2012

Omul de paie al Apărării

Se pare că noul ministru al apărării naționale va fi domnul Mircea Dușa, un domn de 57 de ani, cu liceul silvic la zi, cu facultatea de economist făcută 14 ani mai târziu și, la 50 de ani, cu un masterat nespecificat, de un an. Domnul Dușa a părăsit orașul său de reședință, Toplița, după ce a lucrat la primăria acestuia 24 de ani, parcurgând funcțiile de la lucrător în consiliul popular la primar. Domnul Adrian Năstase l-a luat de acolo și l-a făcut prefect al județului Harghita, pentru patru ani, după care domnul Dușa s-a făcut parlamentar, din 2004 și până anul acesta 2012, când a fost de două ori ministru, în Guvernul Ponta, o dată ca ministru pentru relația cu Parlamentul, iar a doua oară ca ministru de interne.


Din această scurtă prezentare, rezultă că singura calitate ce îl califică pe domnul Dușa pentru funcția de ministru al apărării naționale și de membru al Consiliului Nord-Atlantic la nivel de miniștri ai apărării este că nu se pricepe la nimic legat de domeniul puterii armate a unui stat. Domnia sa nu are nici studiile, nici experiența, nici inteligența și nici educația necesare pentru o asemenea funcție. A făcut armata ca soldat neinstruit, ceea ce înseamnă că nu are deloc habar de instruirea primită de un ofițer în rezervă, comandant de pluton și absolvent de facultate. Nici măcar nu vorbeșe limba engleză, cerință expresă pentru un membru de drept al Consiliului NATO.
În asemenea condiții, singura rațiune a prezenței domnului Dușa ca propunere pentru Apărarea Națională, în noul Guvern Ponta, este că acesta NU TREBUIE să se priceapă la nimic, nu trebuie să gândească cu mintea lui și nici să guverneze domeniul public al apărării naționale de unul singur, deoarece vor fi alții care se pricep, gândesc și guvernează pentru domnia sa, din umbră. 



De aici, imaginea pe care domnul Dușa o proiectează este cea a omului de paie, de fațadă. Mai mult, omul de paie este și personajul din Vrăjitorul din Oz, Sperietoarea de Ciori, cel lipsit de creieri. Cum și tot om de paie este, etimologic, și paiața cea mânuită de sforile trase de păpușarii din umbră.
Deci, problema nu este că domnul Dușa este propus ca ministru al apărării, ci că nu știm cine sunt oamenii din umbră, păpușarii și creierii gestionării puterii militare a României. Iar faptul că aceștia preferă să nu fie cunoscuți ne duce cu mintea la sforării și afaceri necurate pe spinarea noastră.


Nu s-au schimbat: dar nici eu


Luni, 17 decembrie 2012, domnul Băsescu Traian l-a nominalizat pe domnul Ponta Victor să formeze Guvernul României rezultat din alegerile generale de curând. În aceiași zi, pe seară, domnul Ponta a anunțat că echipa sa guvernamentală va fi propusă Parlamentului joi, 20 decembrie, ocazie cu care vom afla și noi din cine va fi ea compusă. Ca să nu ne lase totuși să speculăm prea mult, domnul Ponta ne-a anunțat un singur membru cert al guvernului cel nou, stabilit deja la acea dată și oră: domnul Oprea Gabriel, viceprimministru.


Despre domnul Oprea eu am o părere clar formată și formulată în văzul lumii, de mai multă vreme. O poză ce datează de la începutul lunii februarie 2012, din Piața Universității, consfințește vizual faptul că aveam părerea că orice guvern ce îl are în compunere pe domnul Oprea Gabriel este un guvern corupt, ticălos, imporal și anti-național. Iar această părere este foarte aproape de convingerea că, dacă domnul Oprea personal este un domn corupt, ticălos, imoral și anti-național, atunci și orice guvern ce îl are în compoziție trebuie să fie la fel.
Deoarece Uniunea Social Liberală – USL l-a avut pe liste pe acest domn Oprea, nu am putut vota cu ei, deși erau, la vremea votului din 9 decembrie 2012, singura ofertă politică explicită de îndepărtare a domnului Băsescu Traian din funcția nemeritată de președinte al României, ceea ce era și este una din dorințele mele născute din patriotism. Cum bine știți, după câștigarea acelor alegeri, fără votul meu, am avut parte de spectacolul degradant al jocurilor clandestine oferit de capii Useleului pe scena politică românească, în ajunul nominalizării premierului și cu participarea ca vedetă invitată (guest star) a domnului Băsescu, spectacol din care a reieșit că Useleul s-a răzgândit și va colabora, coopera și coabita cu domnul președinte de Țară, ca și când nu despre îndepărtarea acestui președinte ar fi fost vorba în campania electorală, ci despre „soluții politice” de stabilitate a nației.
Am mărturisit ce am făcut în cabina de votare doar pentru a vă lăsa să vedeți că nu mă împăunez cu ce deștept am fost eu să nu le dau votul meu useliștilor, pentru că știam eu că nu se vor ține de cuvânt, în ceea ce îl privește pe domnul Băsescu. Asta, pentru că nu știam. Nici măcar nu bănuiam că se vor arăta la adevărata lor față atât de repede, chiar înainte de întrunirea noului Parlament. Eu nu i-am votat doar ca să nu îl votez pe domnul Oprea Gabriel.
Că este domnul Oprea un domn corupt, se vede cu ochiul liber. Fără să am dovezi despre faptele sale de corupție, pot spune că numai un corupt ar fi putut ajunge unde a ajuns domnul Oprea, cu calitățile sale puține și, mai ales, cu defectele sale multiple, pe care le afișază fără rușine. Mai mult, a fost catalogat ca atare de domnul Băsescu Traian, care se baza pe informațiile primite de la „structurile” abilitate cu asemenea etichetări. Chiar dacă a fost ulterior „re-evaluat”, domnul Oprea tot corupt rămâne.
Că domnul Oprea este un domn ticălos, o arată faptele sale de guvernare. Ca ministru al apărării naționale, și-a bătut joc de oameni ca un ticălos. Pe mulți i-a mințit, i-a manipulat și i-a întors cum a vrut el, iar pe câțiva i-a nenorocit, de-a dreptul. Nu pot să uit tot spectacolul cu transformarea pensiilor militare de stat în pensii de asistați social pentru militarii în rezervă și în retragere, în 2010 și 2011, spectacol ce a scos la rampă și un domn marinar de uscat, aflat la cârma dezinformării publice a Armatei și o doamnă general, postată la comanda hârtiilor mincinoase. În ianuarie 2011, a fost nevoie de intervenția directă a domnului Băsescu, pentru a stopa acel spectacol sinistru, care s-a lăsat cu zeci de mii de militari frustrați de drepturile lor firești doar pentru că domnului Oprea nu i-a păsat de ei, pentru că nu contau în planurile sale. După care, spectacolul a continuat, pe parcursul acelui an, pe un alt scenariu, ce a făcut posibilă cumpărarea de membri de partid și de voturi cu banii de pensii, luați de la unii și dați la alții, mai dispuși la asemenea târguieli. Și vorbim aici de bani publici și de oameni în uniformă!
Că domnul Oprea este imoral, rezultă din diferența dintre vorbele și faptele domniei sale. Asta, dacă fără-de-rușinea este o dovadă de imoralitate. L-am ascultat, pe vremea când era ministru, cum își justifica plimbările cu „tehnica militară” pe la adunările de partid din Țară, fără nicio jenă. L-am auzit cum încerca să justifice „bugetele de avarie” ale Armatei României, pe când se înfrupta din puținii bani ce îi veneau pentru afaceri personale și de partid. Ca orice imoral inveterat, a spus de nenumărate ori că imaginea este totul, vorbind despre Armată ca despre vedetele de circ sau de șușeanea.
Că domnul Oprea este anti-național, se dovedește cu modul în care a nimicit, practic, puterea militară a României. Nu numai că a subfinanțat cronic domeniul apărării naționale, la mai puțin de jumătate de cât ar fi fost necesar, dar a și distribuit banii ăia puțini în locuri unde nu se produce putere militară. A refuzat să planifice dezvoltarea de capabilități militare, necesare Armatei și chiar Alianței din care facem parte. Puțină lume știe că a pregătit și trimis în Parlament un pachet legislativ ce făcea legală această distrugere a puterii militare și bulversa întregul sistem național de apărare, până la totala sa nefuncționalitate. Toate acestea împotriva interesului național de a avea o Românie apărată corespunzător.
În concluzie, dacă ei, guvernanții de astăzi și de mânine, nu s-au schimbat și au rămas aceiași, cu aceleași apucături, atunci nici eu nu am de ce să mă schimb și să încep să îi prețuiesc, pe când ei se arată, în continuare, a fi doar niște corupți, ticăloși, imorali și anti-naționali.




sâmbătă, 15 decembrie 2012

Artimetică electorală


Citind documentele intitulate Proces verbal privind rezultatele finale ale alegerilor pentru Senat, respectiv Camera Deputaților, publicate în Monitorul Oficial nr. 848, Partea I, constatăm că domnul Băsescu Traian a revenit în funcția sa perpetuă de președinte de România deoarece au participat la referendumul de demitere a domniei sale prea puțini alegători, față de cât cerea legea în vigoare.


Degeaba au clamat domnii Ponta Victor și Antonescu Crin că listele luate în seamă la referenumul de demitere a președintelui României nu reflectă numărul adevărat al alegătorilor și că ele conțin morți și plecați permanent din Țară. De fapt, disperați că au pierdut referendumul, se pare că cei doi nu făceau decât să mintă cu nerușinare, cum le-a și atras atenția, din buza garajului, domnul Băsescu. Listele trebuie să fi fost corecte!
Iar dovada palpabilă că așa trebuie să fi stat lucrurile este dată de listele electorale permanente, ale căror copii actualizate au fost folosite la alegerile generale din 9 decembrie 2012, adică la mai bine de 120 de zile de la referentum. Dacă listele folosite la referendum ar fi fost umflate cum s-a zis, domnul Ponta ar fi avut suficient timp să scoată umflăturile din ele, chiar dacă ar fi pus însuși domnia sa mâna să le curețe, personal, nume cu nume. Sau, dacă ar fi luat măsuri executive de reintrare în adevăr a conținutului lor.
Ne rămâne să speculăm că, ori nu a făcut nimic pentru aceasta, ceea ce este foarte puțin probabil, după cât de încrâncenat se dădea pe ecranul televizorului, în vară, ori a luat măsurile necesare, iar acesta este rezultatul. Nu vom ști niciodată care este realitatea.
Ce știu eu cu certitudine, este că, de la referendum și până acuma, doi din cei patru membri ai familiei mele nu mai au documente de identitate valabile pentru domiciliul corespunzător circumscripției electorale în care, de altfel, nici nu mai locuiesc de ani de zile, ceea ce ar fi trebuit să îi elimine automat de pe listele electorale permanente și de pe copiile după acele liste, dar ei erau bine-merci înscriși acolo, când m-am dus la vot.
Ceea ce îmi indică faptul că guvernanților de orice nivel și nume, precum și administratorilor sistemului electoral românesc le pasă de orice altceva decât de reflectarea adevărului în listele electorale, pe care le folosesc după bunul plac și chef, ca și când ar fi simple foi de hârtie și nu numele unor oameni adevărați, cu demnitatea „apărată” de Constituția României.


O scrisoare secretă

Un cititor de pe buze a putut descifra ce i-a zis domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit de sub masa verde al României domnului Barroso, comisarul șef european:


marți, 11 decembrie 2012

La ce ne trebuie Parlamentul?

În miezul nopții de marți, 11 decembrie 2012, l-am auzit pe un domn realizator de emisiuni monopersoană la televiziunea Antena 3 și dovedit formator de opinie a cel puțin cinci mii de cetățeni, explicând de ce nu este domnia sa de acord cu votul uninominal pur. Pentru că, la rigoare, acesta ar putea duce la un Parlament unipartid și, mai ales, pentru că cei 49 la sută care au votat cu perdanții nu vor fi reprezentanți în acel Parlament. Am coroborat această opinie cu una exprimată, mai devreme, tot la televiziune, de o doamnă parlamentar, care spunea cu credință că misiunea domniei sale este să voteze legi și atât.


Sunt nevoit să constat că cei doi, la fel ca mulți alții, habar nu au la ce ne trebuie un Parlament. Și, probabil, nici nu le pasă că nu au habar de asta. 

Foarte pe scurt, Parlamentul este despre reprezentarea milioanelor de cetățeni. Aceștia sunt grupați teritorial și își aleg un reprezentant la un anumit număr dintre ei, cum ar fi, de pildă, 100.000, într-un colegiu uninominal, dintr-o circumscripție electorală. Deci, fiecare dintre cei 100.000 locuitori pe acel areal sunt reprezenanți de un singur parlamentar. Iar cine va fi, nominal și concret acel reprezentant, se stabilește prin sufragiu, adică prin vot. Desigur, unii l-ar prefera pe un anumit candidat, pe când alții pe alt anumit candidat. După ce s-a lămurit ce candidat a câștigat alegerile, sau, după caz și după legea românească în vigoare, le-a pierdut, dar este totuși preferat celui cu mai multe voturi, acel câștigător sau preferat îi va reprezenta în Parlament pe toți cei 100.000 de locuitori ai colegiului său, indiferent cu cine au votat ei. Explicația aceasta este pentru minți normale.

În România, însă, o minte bolnavă, care a văzut ceva la nemți dar nu a înțeles nimic, a venit  cu „ideea” de a îi pune și pe cei cu vot minoritar să fie reprezentați, prin suplimentarea de locuri în Parlament. Alte minți nu atât de bolnave pe cât de șmechere, au văzut în „ideea” asta o formă de a trăi pe banul public tot restul vieții și au votat în Parlament transformarea ei într-o lege ce a fost promulgată de președintele de atunci Băsescu Traian și a fost apărată cu dinții și ghearele de curtenii constituționali, în vara ce a trecut.

Tot foarte pe scurt, activitatea parlamentară este despre votarea de legi doar într-o proprție de 20 la sută, 80 la sută trebuind să fie activitate de control și supraveghere parlamentare a modului de respectare a legilor și de îndeplinire a hotărârilor și deciziilor Parlamentului, mai ales a cheltuirii banului public.

În România, însă, parlamentarii nu știu ce caută în Parlament. Ei cred că activitatea principală este să ridice mâna la vot sau să apese pe butoanele din fața scaunului lor.

Vestea proastă este că, în România, așa o să fie și de acum înainte, pentru că cei aleși nu au cum să înțeleagă aceste lucruri simple și nici cum să schimbe în mai bine un sistem ce a fost creat special pentru ca ei să fie în Parlament.

Vestea bună... nu este.

La gura sobei

Iată ce vă propun eu să ascultați într-o seară de iarnă de-adevăratelea, cu zăpadă și căldură în casă:


Iar, dacă vă place ceva cu mai multă matematică, puteți continua să stați la gura sobei cu:

Sus Băsescu!


Până la anunțarea, chiar și parțială, a rezultatelor alegerilor generale de duminică, 9 decembrie 2012, eram convins că măreția sistemului electoral românesc este că doar cine nu candidează nu este ales în Parlamentul României. Bineînțeles, mă refer la cine candidează pe liste uninominale de partid, pentru că, altfel, sistemul acesta este făcut în așa fel încât independenții să nu aibă nicio șansă.


Constat acum, cu uimire, că sistemul electoral românesc este departe de a fi perfect. Pe măsură ce se definitivează rezultatele votului milioanelor de români, aflu cu stupoare că mulți tineri cu perspectivă politică nu au ajuns pe băncile Parlamentului. Cele mai populare nume sunt domnii Dan Diaconescu Direct, Aurelian Pavelescu Capmare și Mihai Neamțu Usturoi. Dar nici mai tânărul dar uzatul parlamentar Cristian Boureanu Boureanu nu a mai apucat un scaun în Palatul care a luat locul Dealului Spirii.
În aceste condiții, singura speranță pentru promovarea speranțelor politice românești rămâne domnul Băsescu Traian Băse, președintele suspendat și revenit pe sub masa verde. Domnia sa poate să refuze numirea domnului Victor Ponta ca premier, numind, eventual, un robot care să corespundă „portretului” făcut public deunăzi. Cum această situație nu poate fi agreată de Parlamentul cel nou, după două tentative nereușite de formare a Guvernului, domnul Băsescu va fi nevoit, conform Constituției, să dizolve Parlamentul și să decreteze alegeri anticipate.
Astfel, Uniunea Social Liberală, care a câștigat până acum doar 395 de scaune din acest nou Parlament, va câștiga, din prima și cu majoritate de peste 50 la sută, toate cele 588 de locuri ce îl compun de acum înainte și care vor fi puse în joc, la alegerile anticipate. Conform legii electorale, acest lucru va duce la crearea a altor 234 de locuri, rezultate ca bonus pentru cei de pe locul doi și trei, atunci când toate locurile unu sunt câștigate majoritar de o singură alianță politică. Desigur, aceste 234 de locuri sunt cu 86 mai multe decât cele 148 necâștigate dar obținute prin redistribuire și ca bonus de ARD și PP-DD, la alegerile tocmai încheiate. Se crează astfel premise serioase ca cei rămași pe dinafară să ajungă și ei în Parlament.
La rigoare, dacă nu vor reuși nici așa, atunci domnul Băsescu are șansa să mai dizolve încă odată Parlamentul de 812 de locuri, care vor fi puse în joc la noile alegeri. În situația probabilă că toate vor fi câștigate de USL, se vor crea alte 325 locuri, pentru perdanții de pe locurile doi și trei, ducând Parlamentul la 1137 locuri. Bineînțeles, dacă va fi nevoie, se vor organiza, a treia oară alegeri anticipate, ceea ce ar însemna un Parlament de 1880 parlamentari. Aceasta fiind o cifră mai aproape de nevoile de reprezentare parlamentară a populației aborigene și alogene din România.



duminică, 9 decembrie 2012

Votul meu contează

Nu este nicio îndoială că votul meu contează, la aceste alegeri generale. El contează pentru cel pe care îl voi vota. Dacă votatul meu va fi cel ieșit câștigător pe colegiul uninominal cu peste jumătate din voturi, atunci votul meu s-ar putea să conteze și pentru perdanții de pe locul doi și trei, pentru că, în idioțenia lor, „părinții” sistemului electoral românesc s-au gândit că nu se poate să fie aleși doar unii, majoritarii, iar ceilalți să stea acasă. Aceștia vor ocupa locuri înființate special pentru ei în Parlament. 


Dacă votatul meu nu este majoritar, atunci votul meu s-ar putea să conteze și pentru alții din partidul lui, mai prost sau mai bine plasați. Din păcate, nu știu cine sunt aceștia, pentru că eu votez uninominal, pentru candidatul de pe buletinul din fața mea, în colegiul meu uninominal. 

Chiar dacă votatul meu nu este ales în Parlament, votul meu dat lui sau ei tot contează pentru acel el sau acea ea, că  îi arăt că există cel puțin un cetățean ce îi apreciază candidatura, dar și pentru cei pe care nu i-am votat, pentru că le spun astfel că eu am un vot, dar ei nu au meritat votul meu.

În toate aceste situații, votul meu contează pentru alții. Din păcate, când mă uit pe oferta electorală din colegiul meu uninominal, descopăr că votul meu nu are cum să conteze și pentru mine. Nici unul dintre candidați nu mă reprezintă sau nu mă convinge. Ba, mai mult, sunt unii care ar merita un vot negativ, dacă l-aș putea avea.

Așa că am de ales. 

Ori nu merg la vot și, atunci, am satisfacția că votul meu, care oricum nu contează pentru mine, nu va conta nici pentru ei, candidații , precum și nici pentru ei, „conducătorii” sau „șefii”, cum le place nemerincilor din fruntea țării să se autointituleze și care îi „pun” pe candidați pe buletinele de vot, ca să le fie lor bine.

Ori merg la vot, chiar dacă votul meu nu contează pentru mine, dar știu că va conta pentru ei, cei de mai sus, chiar dacă nu am niciun candidat care să mă reprezinte.

miercuri, 5 decembrie 2012

Tehnici transparente de campanie electorală


Domnul Oprea Gabriel este un fost ministru al apărării naționale, celebru pentru eticheta de „șef al mafiei personale a lui Adrian Năstase”, etichetă lipită pe umerii săi, plini cu opt stele de tinichea de președintele suspendat și revenit Băsescu Traian. Ulterior, domnul Băsescu l-a „re-evaluat” pe acest domn Oprea, probabil cu ocazia cooptării lui în propria sa mafie.
Doi ani mai trâziu, domnul Oprea a fost esențial în suspendarea domnului Băsescu din funcția de președinte al României, în vara acestui an. Fără votul său și al subordonaților săi, din partidul dezertorilor politici în Parlamentul României, care au trădat pentru a nu știu câta oară, președintele de atunci Băsescu nu ar fi putut fi suspendat.
Motivul acestei noi trădări a celui ce „l-a făcut om”, adică ministru, au fost dubioase, până la această campanie electorală, când a devenit transparent că, pur și simplu, domnul Băsescu și-a pierdut credibilitatea în fața domnului Oprea că îl va mai putea face om și în viitor. În contrapartidă, domnul Victor Ponta a fost investit cu mult mai multă încredere că ar fi vectorul potrivit de transport pe cele mai înalte culmi ale demnităților publice al domnului Oprea Gabi, cum îi place acestuia să fie alintat.
Domnul Oprea candidează pentru un scaun de senator român în Sectorul 2 al Bucureștilor, iar campania sa electorală este simplă și modestă. De pe propria sa pagină de internet, aflăm că se compune din două afișe electorale, unul avându-l în poză alături de primarul de sector Onțanu, într-un gest fratern de strângere de mână, și altul împreună cu premierul Victor Ponta. Și mai are domnul Oprea un singur videoclip electoral, în care, din nou alături de Onțanu, anunță că domnia sa este „Gabriel Oprea și candidează din partea USL pentru Senatul României”. Și spune acest lucru de două ori, odată la început și odată la final. De fiecare dată se poticnește în vorbă, ca și când ar fi uitat ce are de spus, ori nu îi vin pe limbă cuvintele scrise pe cartonul din spatele camerei de filmat. Dacă mai adăugăm la asta că și clipește des când este filmat, putem concluziona că puțin i-a păsat de calitatea acestui videoclip. Nu pe baza lui vor veni „oamenii” la vot, să îl voteze pe el.


Atunci, pe ce bază ar veni? Motivele expuse de tandemnul Onțanu – Oprea pentru alegerea în Senat sunt: (1) de zece ani Sectorul 2 și Onțanu, ca primar, se bazează „pe sprijinul domnului Gabriel Oprea”; (2) ca prefect al „Bucureștiului”, ca ministru și ca om, domnul Oprea a fost întotdeauna alături de „noi”; (3) a asigurat „stabilitatea României” și a „propus taxarea marilor averi pentru a crește pensiile și ajutoarele sociale”; (4) ca ministru al apărării naționale s-a „implicat în salvarea miilor de familii grav afectate de viscol sau inundații”; (5) în cadrul USL, sprijină „Guvernul Ponta” pentru a majora toate pensiile și salariile. Motivele 3, 4 și 5 au fost citite chiar de domnul Oprea, restul fiind enunțate de domnul Onțanu, care și concluzionează că „avem nevoie de un senator puternic și activ, de un om cu experiență, care poate ajuta Sectorul 2”. După concluzii, își mai aduce aminte Onțanu că „domnul ministru Oprea a susținut concret reabilitarea termică a blocurilor și va aduce mai multe resurse pentru sectorul nostru”.
Nu pot să trec peste faptul că un edil al unuia dintre sectoarele Capitalei nu știe să decline numele orașului în care își are sectorul. Dacă ar fi mers la școală la vremea când trebuia, ar fi aflat că București se articulează Bucureștii, iar la genitiv se formulează al Bucureștilor, pentru simplul fapt că numele localității este la plural, numind familia București, ca în expresia i-am văzut pe Ionești ieșind la plimbare cu cățelul. Dacă era la singular, i-ar fi zis Bucurescu. Dar, nici atunci, nu ar fi putut domnul Onțanu de la Primărie să îi zică „prefect al Bucureștiului” domnului Oprea, ci al Bucurescului. Dar domnul Onțanu nu a mers la școală, că avea treabă, astfel că și-a luat doar diplomele, așa cum și-a luat și gradele de general, de la magazia de resort. Sau i-au fost trimise acasă, dacă și le-a comandat prin poștă.
Altfel, argumentele din videoclip sunt cel puțin inexacte.
Domnul Onțanu ar fi trebuit să spună, mai corect și mai complet, că domnul Oprea a fost prefect al Bucureștilor pus de Adrian Năstase, al cărui șef de mafie personală era pe vremea aceea, și că a fost ministru pus de domnul Băsescu, ce îl re-evaluase între timp.
Apoi, domnul Oprea ar fi trebuit să spună că a asigurat „stabilitatea României” în pofida voinței populare și împotriva celor defavorizați, cărora Guvernul Boc din Regimul Băsescu le-a luat din salarii, pensii și ajutoare, pentru ca să aibă de unde să fure și să delapideze, așa că, o eventuală taxare a marilor averi ar înseamna doar a lua înapoi din ce le-a dat bogaților guvernul din care făcea parte și domnul Oprea, iar creșterea pensiilor și ajutoarelor sociale ar fi, de fapt, revenirea acestor defavorizați la ce aveau înainte de a li se lua. Și exact aceiași situație este și cu sprijinirea Guvernului Ponta de a majora pensiile și salariile.
Tot domnia sa ar fi trebuit să amintească faptul că nu s-a implicat în salvarea miilor de familii grav afectate de viscol sau inundații așa, de capul lui de ministru, ci că a primit ordin de la Băsescu și Unguranu, domnia sa având doar meritul că nu i-a înjurat pe sinistrați atât de pe față cum au făcut-o ceilalți doi.
Atât de stupid și neatractiv este singurul videoclip de campanie electorală a domnului Oprea, susținătorul reabilitării blocurilor de sector, încât parcă face parte din campania ARD a domnului Băsescu. Numai acolo am mai văzut atâta lipsă de interes, de profesionalism și de respect pentru privitor sau ascultător.
Din campania Ardeilor, favoritul meu este un panou în doar două culori, în care domnii Blaga și Ungureanu au numele scris sub pozele lor, ca să știe lumea cine sunt, dacă nu îi recunoaște cineva după figură, și care arată pe cei „75% oameni noi pe care îi avem noi” sub forma unor fantomatice contururi de siluete, între cei doi nominalizați.


Este evident că ARD nu și-a propus să arunce banii pe propaganda vizuală de campanie electorală. Nu că nu i-ar avea, numai că nu merită cheltuiala. La fel ca în cazul domnului Oprea, altele trebuie că sunt sursele de voturi ale acestora. Numai că acestea nu sunt atât de transparente pe cât este de evidentă calitatea proastă a „materialelor de campanie”.
Întrebarea este dacă aceste surse sunt similare sau diferite?



sâmbătă, 1 decembrie 2012

A huidui sau a nu huidui


A huidui este total nepotrivit de Ziua Națională a României, pentru că este o zi de sărbătoare, de comemorare a foștilor patrioți și eroi și de cinstire a faptelor acestora pe care s-a clădit Țara sărbătorită, o zi de comuniune a celor de azi sub drapelul unui crez unic, cel al Patriei libere și fericite, o zi de speranță pentru toți cei ce mai cred în șansa prosperității României. Nimic din toate astea nu este de huiduit, nici de români, nici de străini, nici de prieteni și nici de dușmani.


A huidui este total potrivit ori de câte ori apare în public domnul Băsescu Traian, președintele suspendat, votat împotrivă de cele mai multe milioane de români care s-au pronunțat vreodată pentru ceva, în regimul Băsescu, și revenit în funcție de sub „masa verde” a corupților și străinilor. Huiduiala este cel mai la îndemână mod de a arăta că, totuși, există cel puțin o persoană care știe cine este domnul Băsescu și nu iartă.

A nu huidui este un mod de a spune că, o fi domnul Băsescu cel mai corupt demnitar român al tuturor timpurilor, cel mai de rușine șef de stat român, cel mai penal și penibil individ din viața publică contemporană românească, dar este totuși președintele României și trebuie respectată funcția și nu ocupantul ei. A respecta funcția fără să respecți ocupantul ei este la fel cu a accepta gestul lui Caligula să își pună calul în funcția de senator sau, cum se făcea în armata cu conscripți, să dai onorul la bocancii descălțați ai caporalului.

Singurul care ar fi putut tranșa această dilemă a fost domnul Băsescu Traian însuși. Dacă nu ar fi vrut să se audă huiduieli pe timpul intonării marșului de întâmpinare, al inspectării gărzii de onoare și al salutului drapelului și gărzii, în sfânta zi de sărbătoare națională, ar fi trebuit să stea acasă, sau la Palatul câștigat la masa verde a pokerului politic, cu cărți măsluite, scoase din mânecă de străinii cumpărați cu banii Țării. Dacă a ieșit în public, știind dinainte că va fi huiduit, cum a și mărturisit acum câteva zile că are informații că așa se va întâmpla, este ca și când domnia sa, personal, a emis toate acele huiduieli. Deci, să îi fie rușine!


La multi ani, Românie...

... dar să nu mai fie nici unul ca ăștia din urmă!







vineri, 30 noiembrie 2012

Coruptia institutionalizată


Pentru cine nu știe, instituționalizarea unei realități înseamnă ordonarea acesteia prin legiferare, reglementare și stabilirea unor proceduri de lucru. Deci, când vorbim de corupție instituționalizată, vorbim de faptul că ea, corupția, este acoperită de legi, poate chiar și de Constituție. Activitatea de corupție instituționalizată mai este și reglementată corespunzător, prin tot felul de acte guvernamentale, cum sunt hotărârile de guvern. Ba, mai mult chiar, se emit și proceduri clare, stabilite de forurile competente, proceduri ce trebuie urmate de toți cei implicați în această activitate. Adică, nu vine fiecare și face ce vrea în domeniul corupției. Pentru că sunt reguli, ce naiba!


Acestea sunt adevăruri cunoscute, dar ignorate de multă lume. Mi-am amintit de ele astăzi, când l-am auzit pe domnul ministru al transporturilor, Ovidiu Silaghi, spunând că, deși a descoperit că una din societățile comerciale cu care lucrează este coruptă, legea nu îi perimite să înceteze alte contracte pe care le are în desfășurare cu ea. Era vorba de o firmă căreia domnul ministru i-a zis „inginerul”, firmă care, deși era plătită de minister să supervizeze corectitudinea și calitatea lucrărilor de drumuri ale domnului Nelu Iordache, cel de curând intrat în vizorul presei pentru că este cercetat pentru fraudă în contractele cu statul, nu a făcut acest lucru, informând ministerul că lucrurile merg bine, pe când ele mergeau foarte prost.
Adică, o fi cineva corupt, dar legea e lege și este de partea lui, deci nu avem ce-i face!
Cazul Silaghi – „Inginerul” – Iordache este doar cel mai recent. Găsim însă nenumărate exemple de corupție instituționalizată, în toate sectoarele domeniului public, de la achizițiile pentru apărarea națională și până la manualele școlare, cel mai notoriu fiind totuși cel al revenirii domnului Băsescu Traian în funcția prezidențială, caz în care a contat „legea” și nu realitatea. Numai că „legea” era făcută să corupă orice realitate potrivnică aranjamentelor favorabile domnului Băsescu. La fel cum și Curtea Constituțională, care a „interpretat” acea „lege”, este populată cu indivizi corupți, dar legal numiți acolo, care se conduc după un cod și o procedură ce îi instituționalizează, protejându-i astfel de oprobiul public.
Dacă vă întrebați ce este de făcut, răspunsul este evident. Combaterea corupției instituționalizate nu este atât o treabă de procuratură, de „Denea”, mai ales că și asupra lor planează suficient de grele bănuieli de corupție, ci este o treabă de re-instituționalizare a domeniului public.
Ar trebui să se studieze, independent și cu știință, ce legi sunt dedicate instituționalizării corupției, precum și ce „portiție” au fost incluse în celelalte legi, astfel încât corupții și corupătorii să poată dormi liniștiți, cu capul pe perna cu bani publici, obținuți fără griji, dar cu procedură legală. Și ar trebui schimbate și amendate acele legi, ca să îi trezească și chiar să îi alunge pe corupți și corupători. Bineînțeles, cine să facă acest lucru, dacă nu reprezentanții păgubiților de actele de corupție, adică ai cetățenilor, în Parlamentul României?
Numai că, ați auzit dumneavoastră de vreun candidat la alegerile de peste o săptămână care să șoptească măcar cuvântul „corupție” în campania electorală, ca să nu mai vorbesc de vreo promisiune, ori de vreun program de combatere a ei? Eu unul nu am auzit despre un asemenea candidat.

miercuri, 28 noiembrie 2012

Răul cel mic la vot


Până la această dată, s-a clarificat că această campanie electorală nu este despre reprezentarea în Parlament a cetățeanului român, cu dorințele, năzuințele, opiniile și viziunea sa despre România, ci despre domnul Băsescu Traian, președintele suspendat și revenit la „masa verde”. Asta pentru că existența domniei sale în scaunul violet de la Cotroceni este sursa principală de coeziune a Uniunii Social Liberale, formată din trei partide și jumătate. Altfel, acestea ar fi fost separate, cu șanse practic nule ale fiecăruia dintre ele de a obține majoritatea în alegerile generale. Ori, fără majoritate, revine domnului Băsescu „dreptul” constituțional de a numi premierul, adică, de a forma Guvernul. Așa cum a făcut-o cu cele multe guverne Boc și Guvernul Ungureanu. Ba, la rigoare, chiar și cu Guvernul Ponta.


S-a mai clarificat că aceiași campanie electorală nu este despre să fie aleși în Parlament oamenii cei mai onești, motivați, loiali și hotărâți să facă bine, ci despre re-împărțirea puterii politice între aceiași vechi tovarăși de partide, unii mutați în altă barcă, iar alții vopsiți și re-vopsiți, ori chiar re-evaluați. Ca partide, cu toate au fost la guvernare, în ultimii opt ani, în regimul Băsescu, în diferite alianțe și coaliții de guvernare.
Apar și ceva nume noi, pe listele de partid, pentru că despre independenți nu putem vorbi, că nu ne lasă legea scrisă de aleșii ajunși acum, din nou, candidați. Nu ne este însă clar dacă aceste nume noi vor avea sau nu un glas în Parlament, conform propriei conștiințe și mandatului primit de la votanți, sau adevărata lor calitate este să ia cât mai multe voturi la alegeri, care să poată fi apoi redistribuite, conform formulei idioate de „repartizare” a voturilor uninominale în voturi de partid. În acest ultim caz nici nu ar trebui să ne intereseze dacă ei ajung în Parlament și ce vor face acolo.
Veți spune că partidul domnului Dan Diaconescu Direct nu a fost la guvernare. Dar, acesta chiar este partid? vă întreb eu. Și, apoi, cine i-ar vota pe DDD-iști? Ce om normal ar vota un candidat care s-a pus în subordinea altui candidat? Adică, omul pe care ar trebui să îl aleg îmi va fi loial mie, sau domnului Dan Diaconescu? Evident că domnului Dan Diaconescu! Iar acest domn Dan Diaconescu, de ce mi-ar fi, el măcar, loial mie? În cel mai favorabil caz, le va fi loial celor care l-au votat pe domnia sa și nu mie, cetățean român dintr-o cu totul altă circumscripție electorală decât cea în care a fost votat. Iar într-un caz mai puțin favorabil, își va fi loial doar sieși, cum este, de altfel, natural să fie. Că doar de aia și-a făcut domnia sa partid cu nume propriu și nu invers, cum ar fi să se pună pe sine în slujba unui partid.
Veți mai spune că, dacă punem problema așa, că unii sunt răi și alții și mai răi, atunci nu am mai avea cu cine să votăm și nu ar mai avea rost să mergem la vot.
Eu nu pot să vă îndemn sau să vă descurajez să faceți ce vreți dumneavoastră să faceți cu votul dumneavoastră. Eu doar arăt pe ce se duce acest vot. Sau, nu se duce, dacă nu votați.
Chestia asta cu mersul al vot doar pentru că este un „drept constituțional” este exact la fel cu statul la coadă și cumpăratul a ceea ce nu ne trebuie, doar pentru că este la reduceri, ori pentru că este o ocazie. După care, constatăm că ne-am umplut casa și cămara cu lucruri inutile. În general, ne purtăm așa cu banul fără valoare. Iar banul fără valoare este, de cele mai multe ori, un ban nemuncit.
Dacă suntem cinstiți cu noi înșine, atunci vom recunoaște că banii aruncați pe lucruri fără valoare, sau cu o valoare modestă ori incertă au fost bani veniți în plus, cum ar fi o primă sau un bon valoric. Nu la fel ne-am fi purtat cu banul din salariu sau din pensie, pe care abia așteptăm să îl încasăm pentru nevoile adevărate și presante ale vieții de zi cu zi.
Mai demult, noi, românii, am simțit cum și banul muncit își pierde valoarea. Mai ales în perioada inflației galopante, când prețurile explodau de la o săptămâna la alta, cumpăratul lucrurilor intutile părea o soluție alternativă la pierderea completă a avuției bănești de care dispuneam. Au fost și oameni care, așteptând prea mult, cu banii de mașină, puși la CEC înainte de 1989, și-au cumpărat un frigider, vreo doi ani mai târziu.
La fel cum, putem recunoaște că, pentru cine a cunoscut valoarea adevărată a banului, a fost simplu să îl cheltuiască întotdeauna cu cap și pe lucruri folositoare, ba chiar aducătoare de valoare suplimentară față de prețul lor de achiziție. Iar banul cheltuit cu cap a fost întotdeauna un ban muncit și nu căpătat.
La fel este și cu votul. Dreptul de vot primit „pe de-a moaca”, fără să muncim, să transpirăm, să ne zbatem pentru el, este foarte ușor de cheltuit, de aruncat pe aleși fără valoare și fără să ne fie de vreun folos. Pentru că, zicem noi, dacă nu îi votăm chiar și pe ăștia, așa ticăloși, nesimțiți, neloiali și iresponsabili, ca să nu mai vorbim de hoți, trădători și infractori, ori de idioți și netoți, cum sunt, pierdem dreptul de vot cu totul, pentru următorii patru ani.
Așa că eu nu îndemn nici la vot, nici la ne-vot. Eu îndemn la prețuirea corectă, rațională și realistă a votului fiecăruia, înainte de a fi dat. Pentru că, dacă fiecare face acest exercițiu, va ști cine merită și cine nu să primească votul său. Și va mai ști și ce să facă cu acel vot, dacă nimeni nu este demn de el. Inclusiv să aleagă sau nu răul cel mic, dintre toate ofertele eminamente rele, din campania electorală. 


sâmbătă, 24 noiembrie 2012

Noapte de weekend cu întrebări

Credeți voi că celor ce nu le-a păsat că le-a murit satul în care s-au născut ei și neamul lor din moși strămoși, de a rămas numai așezarea veche, ca un uriaș morman de case goale, celor ce nu le-a păsat că le moare orașul sub pietre puse încă și încă odată pe același drum, orașul cu garduri între nimic și nimic, și cu gunoiul băgat sub colțul blocului, celor ce nu le-a păsat că nu mai sunt păduri și ape pe la noi, ori că nu mai sunt oameni destoinici și copii deștepți pe acasă, credeți voi că tuturor acestora le pasă ori le-ar păsa vreodată de Țara asta, România? 

Dacă nu credeți asta, atunci de ce le dați  lor România pe mână, de fiecare dată când vă roagă?


Vă închipuiți oare voi că este de ajuns să le spuneți nepăsătorilor de Țară ca, de acum înainte, să le pese? De ce ar face-o? Și pentru ce? Ce aveți voi să le dați în schimb, pentru această păsare, iar ei să nu aibă deja? 

Sau nu vă pasă nici vouă de Țară, dar vă este prea lene să recunoașteți?




Coada de topor


Pentru cei mai mulți dintre noi, expresia coadă de topor înseamnă un trădător, un membru al unei colectivități care se pune în slujba inamicului, ce distruge pe rând pe ceilalți membri ai acelei colectivități, cu ajutorul său.


Mai puținii dintre noi știu că această expresie este substanța unei fabule de Esop, de acum 2600 de ani, iar și mai puținii dintre noi știu că, la Esop, ideea nu era de trădare din partea copacului ce s-a transformat în coadă de topor, ci de ticăloșie din partea bătrânilor conducători ai pădurii, care au acceptat cu bucurie să sacrifice frasinul, ca pe un membru neimportant și debarasabil al pădurii, pentru a-i face pe plac pădurarului, ce avea lama toporului, dar nu putea face nimic cu ea fără coadă. Mai mult, pădurarul nici măcar nu i-a păcălit pe capii pădurii, ori nici măcar nu i-a corupt, ci doar le-a cerut frumos să îi dea și lui un lemn viu, că pădurea avea oricum destule.
Într-un spirit vindicativ de tip balcanic, Esop îl arată pe pădurar cum începe să taie, mai întâi, vechii și falnicii copaci, adică tocmai pe cei ce hotărâseră soarta frasinului.
Iar morala fabulei arată că, pentru a face pe plac unui străin, nu este bine să îți îndepărtezi sau să îți sacrifici niciun membru al poporului, indiferent cât de neimportant sau mărunt este el, pentru că acel conațional îți poate face mult mai mult rău decât ar fi putut străinul, fără ajutorul lui.
Așa că, luând în seamă atât accepțiunea generală a expresiei coadă de topor, cât și originea culturală antică a ei, se naște o dilemă. Trebuie să blamăm frasinul pentru că s-a transformat în coadă de topor, sau să blamăm capii pădurii pentru că au dat de bună voie frasinul pe mâna pădurarului pentru a-l face coadă de topor?


vineri, 23 noiembrie 2012

Zori

În Ion s-au strecurat
bulgări din pământul
pe care se lungise.
I-au năvălit în trahee
în plămâni și în inimă
și au încolțit a grâu.

În Ion crește grâul.
Fiecare spic își împodobește tâmpla
cu maci.
Un vânt cald leagănă grâul a foșnet
și Ion a intrat în oraș
unde s-a oprit un moment să se-asculte.

Hari Bucur Marcu: Zori





















Tropotind grăbiți pe lângă el
trecătorii străini de sine
au primit pe nesimțite
câte un strop din soarele răsărit
din pământul nemărginit al sufletului
lui Ion.


joi, 22 noiembrie 2012

Urbană

Sunt oameni
care strâng în ei vise
și când vor să le dea drumul
se urcă pe fruntea turlei cu râs de porumbei
din marea piață a orașului vechi
să regleze limbile orologiului
pentru o nouă eră.

Sunt oameni
care se strâng în ei
până când piatră rece devine totul
ei, la ocazie, iau scara sprijinită
de secolele înaltei turle
și se furișează cu ea în spate
să își pună pe casă țiglă nouă.



Oamenii de pe fruntea turlei
rămași fără scară sub ei
au mereu la îndemână
o pereche de aripi
cu care sapă fântâni în piața mare
în fața turlei și-n orașul vechi
din care țâșnește câte un vis neterminat.

marți, 20 noiembrie 2012

Specialistul


Tocmai când credeam că le-am auzit pe toate de la domnul Băsescu Traian, de la mărturii despre cât de bețiv sau de curvar a fost sau încă mai este, până la înțelesuri originale, de copil prost, ale unor realități, cum sunt securitatea nucleară sau politica monetară, trecând, desigur, printr-un noian de minciuni și răzgândiri, vineri, 16 noiembrie 2012, am avut parte de o lecție băsistă privind arta negocierii. „E cea mai mare greșeală pentru un stat să facă anticipat declarații de poziție, pentru că se duce dezarmat. Poți să prezinți ce se va discuta, care sunt subiectele, asta o fac toți liderii. Dar a te duce în pielea goală e o naivitate. Probabil mergea în Caer, dar nu în Uniunea Europeană”, ne-a lecturat domnia sa.


Deși domnul Băsescu este vulgar prin definiție, nu credem că expresia în pielea goală trebuie luată literalmente, ci doar ca pe o metaforă semnificând că un negociator fără haine este unul fără mâneci și, deci, nu ar avea unde să ascundă o carte câștigătoare, cum ar fi asul din mânecă. Pentru că domnul Băsescu nu își imaginează că cineva ar putea să câștige și altfel decât trișând.
Teza domniei sale privind obligativitatea păstrării secretului intențiilor unui stat înainte de o rundă de negocieri cu alte state de același calibru este, bineînțeles, complet eronată, dacă este vorba de o colectivitate de state democratice, care există exclusiv pentru binele și bunăstarea populației fiecăruia. Din contră, adevărata tărie a unei poziții naționale constă în argumentul că poporul respectiv asta vrea. Și, într-o democrație, cu poporul nu te pui contra. Dar domnul Băsescu nu poate să recunoască o asemenea situație, chiar dacă ar ajunge să bată cu mintea până acolo, pentru că domnia sa este exact pe dos, tăria argumentelor domniei sale venind tocmai din opoziția fermă la voința poporului român.
Un alt capitol al aceleiași lecții privind arta negocierii s-a referit la specialiști. „Nu e nevoie să mergi cu politici acolo, partea politică vă asigur că sunt capabil să o acopăr, îmi trebuie asistență tehnică de la specialiști, de la oameni care lucrează de ani de zile pe astfel de probleme și-i avem și la misiune, îi avem și în ministere”, a concluzionat domnul Băsescu o intervenție mai lungă privind importanța specialiștilor și inutilitatea demnitarilor politici de rang ministru într-o negociere la nivelul Uniunii Europene.
Sunt nevoit să spun, imediat după ce am transcris spusele băsiste așa cum le-am luat din pagina oficială a Președinției, că domnul președinte suspendat și revenit greșește fundamental, fie intenționat, fie din prostie sau incultură. Spre deosebire de ce zice domnul Băsescu că nu este nevoie de politici, toate statele responsabile au politici privind problemele europene. Și nu orice fel de politici, ci unele pe termen lung. Aceste politici sunt elaborate acasă, pe îndelete și în profunzime, sunt validate de popor sau, cel puțin, de reprezentanții acestuia și constituie fundamentul pentru mandatul de negocieri.
La o extremitate, tot o politică agreată acasă și validată de popor și reprezentanții lui este chiar și totala supunere a nației, fără cârtire, la deciziile altora, din afară. Doar că este o politică proastă și păbuboasă pentru poporul respectiv. La cealaltă extremitate sunt politicile naționaliste, care pun poporul, cu interesele și năzuințele sale, înaintea obiectivelor europene, acestea din urmă fiind însușite doar în măsura în care reflectă acele interese și năzuințe. Între aceste două extreme, găsim tot felul de politici, mai bune sau mai slabe, în funcție de cât de articulat este sistemul de stat în interiorul căruia se coc asemenea politici și de cât de coerent este poporul în a exprima ceea ce vrea.
Din păcate, domnul Băsescu a încercat vineri să ne învețe o lecție a dictatului, a bunului plac, a lui „lasă, că știu eu mai bine”. Și mai din păcate, domnia sa nu numai că ne-a ținut nouă această lecție, dar a aplicat-o și o aplică, ori de câte ori „reprezintă” România, mai ales în Uniunea Europeană.
Aceste observații critice la spusele Băsescului nu sunt menite să umbrească adevărata valoare a intervenției publice ce le conțin. Iar această valoare constă în recunoașterea, în sfârșit, a importanței specialistului în luarea deciziilor la nivel de stat.
Ultima dată când s-a mai pomenit de specialiști a fost acum cinsprezece ani, când Guvernul CDR a ajuns să guverneze în urma unei campanii electorale în care s-a lăudat cu 15.000 de specialiști pe care i-ar fi pregătit să ia în primire statul și să îl guverneze exemplar. Cum lauda respectivă nu a fost niciodată onorată, atât cei din CDR, cât și ceilalți au abandonat subiectul specialistului, până vineri, 16 noiembrie 2012.
Domnul Băsescu are o imagine clară cum este cu specialiștii, deși nu i-a văzut niciodată în realitate. „Mie îmi trebuie cineva care, în cursul negocierilor, îmi trebuie o echipă pe care în 2006 n-am avut-o, din lipsă de experiență, îmi trebuie o echipă care să fie în afara sălii, în spațiile rezervate României și când discutăm de acele ajustări de 0,01, de 0,03, de, știu eu, să îmi poată spună repede care sunt efectele în bugetul de stat al României. Știți, îmi trebuie o echipă de oameni cu laptop și cu bună cunoaștere și înțelegere a ceea ce le cer”, își dezvăluie acesta viziunea sa idilică despre specialiști. Dacă, în citatul acesta, nu ați înțeles exact ce a vrut să zică domnul Băsescu, vina nu îmi aparține. Asta este transcrierea oficială a vorbelor sale. Probabil că cei de la comunicarea publică a Președinției au aplicat, în cele din urmă, principiul corect așa vorbim, așa scriem...
I-aș putea spune domnului Băsescu că, cu zece ani înainte de a dobândi domnia sa experiența că specialiștii ar fi buni, adică în 1996, lucram de la Bruxelles o decizie națională într-o situație ipotetică, în cadrul unui exercițiu NATO de gestionare a unei crize, fără să avem o cameră alăturată plină de specialiști. Asta pentru că noi, ocupanții locului României la masă, aveam legătura în Țară cu oricine ar fi putut fundamenta o decizie, precum și cu oricine ar fi putut lua o decizie pe baza acelei fundamentări de implicare a României în rezolvarea situației create. Adică, nu este nevoie să iei cârdul de specialiști cu laptopurile după tine, pe unde te duce drumul negocierilor, pentru că suntem în secolul 21 și avem comunicații video și audio care bat în toată lumea. Important este să știi pe cine să suni. Și mai important este să știi cum funcționează sistemul cu specialiști și să îl folosești cum trebuie. Dar, pe atunci, domnia sa nu avea timp de învățat chestii din ăstea prin exerciții, că avea altceva de făcut, ca demnitar al statului român. Cum nu a învățat nimic nici mai târziu.
Cât despre ajustări de 0,01 și impactul lor bugetar, încă din 2005 pregăteam specialiști din alte țări în folosirea instrumentelor de modelare instantanee a diferitelor alternative de decizie, pentru a putea vedea impactul acelor decizii în zona bugetară și nu numai. Numai că, în mod firesc, toate acele variante trebuiau anticipate și evaluate înaine de plimbarea la Bruxelles pentru negocieri, astfel încât negociatorul și decidentul național puteau ști exact care alternativă îi este favorabilă României și care nu, iar acestea se reflectau și în mandat. Este drept că nu am participat la formarea specialiștilor români și nu știu ce instrumente au aceștia la dispoziție. Este evident că nici domnul Băsescu nu știe, dar presupune. Ceea ce înseamnă că, de opt ani încoace, domnia sa nu a lucrat cu specialiști, chiar dacă a avut și are câțiva în subordine nemjolocită.
Acesta nu este un secret, faptul că specialiștii nu sunt angajați în munca șefului. Nu numai domnul Băsescu Traian, dar și ceilalți „conducători” au fost și sunt foarte reținuți în exploatarea cunoașterii și științei specialiștilor. Și asta nu pentru că le-ar fi fost teamă că s-ar fi arătat mai proști decât specialiștii, pentru că, deja, toată lumea știe că ei chiar așa sunt, de fapt. Ci pentru că folosirea reală a specialistului înseamnă că nu mai poți lua orice decizie îți trece prin cap, sau decizii cu rațiuni și obiective secrete ori conspirative, ci doar acele decizii fundamentate rațional, transparent și cu impactul anticipat. Dar cine, în România, ar vrea să fie un astfel de decident, care să nu facă numai ceea ce vrea, ci doar ceea ce este cel mai bine pentru Țară, pentru instituție sau pentru cine muncește el sau ea?!
Mă întreb însă unde sunt acești specialiști în spațiul public? De ce tac ei și nu ne explică nouă unele situații controversate, cum sunt cele cu lovitura de stat, cu „imaginea României în Europa”, cu parteneriatul strategic dintre România și Statele Unite ale Americii, cu moneda euro, cu criza și altele, pe care propaganda de partid de toate vopselele politice, precum și cea de stat le tot trâmbițează prin mijloacele de propagandă în masă, în funcție de interese și de obiectivele de prostire a poporului?




joi, 15 noiembrie 2012

Conspect la cuvântarea din 12 noiembrie


Pentru cei ce au trăit înainte de schimbarea de regim politic din decembrie 1989, titlul acestui articol este, evident, unul ironic, pentru că sugerează cuvântările tovarășului Nicolae Ceaușescu la diferite date și cu diferite ocazii. Pentru cei mai recenți, ar trebui să explicăm faptul că acele cuvântări țineau loc de politică de partid și de stat, și conțineau informații esențiale despre mersul lucrurilor în România socialisto-comunistă. De aceea, ele erau băgate în seamă de multă lume, dar și băgate pe gâtul tuturor de propaganda de partid comunistă. Propagandă ce includea și presa scrisă și audio-vizuală.


Ironia voluntară constă în faptul că m-am referit ca la o „cuvântare” la „declarația de presă” a domnului Băsescu Traian, susținută luni, 12 noiembrie a.c., la Palatul Cotroceni. Pe vremea lui Ceaușescu, toate discursurile, declarațiile, ori alte intervenții publice de orice fel erau numite „cuvântări”. Asta, probabil, pentru a sublinia, în spirit clasicist, că șeful suprem a vorbit! A cuvântat! Ceea ce arăta nivelul rarefiat de serenitate al gestului vârfului piramidei de a comunica în jos, spre bază.
Și domnul Băsescu a cuvântat, la mijlocul lui noiembrie, cam în aceiași manieră ca Ceaușescu. Adică, s-a îndurat să spună ce are în minte și supușilor, după luni de tăcere disprețuitoare, dar semnificativă.
La care, toată presa, chiar și cea ce refuză eticheta de presă de propagandă, s-a repezit să conspecteze spusele Băsescului. Mulți s-au mirat că domnul Băsescu a rămas ancorat la subiectele lunii iulie, legate de suspendarea domniei sale, de referendumul de demitere a aceleiași domnii, precum și de „lovitura de stat” (stat de drept, desigur) și de iminența războiului civil. Dar toți au luat de bună observația introductivă din cuvântare, cum că „nu este treaba (domnului Băsescu) bătălia politică”.
Pe când, tocmai despre „bătălia politică”, numită și campanie electorală, este vorba. Vineri, 9 noiembrie 2012 s-a lansat campania electorală pentru alegerile generale, iar luni, 12 noiembrie același an, domnul Băsescu se introduce personal și direct în această campanie, zicând că nu o face. Dar intervenția domniei sale era atât așteptată, cât și explicabilă. În absența oricăror dezbateri privind programele politice ale celor implicați în campanie, în absența oricăror liste de probleme cu adevărat importante și de soluții de guvernare pentru rezolvarea lor, precum și în absența oricăror argumente raționale de alegere a candidaților la fotoliile parlamentare, doar pro- sau anti-băsismul rămâne să constituie motivul unic și suprem de formare a noii majorități în Parlamentul României.
Desigur, mulți analiști ar zice că domnul Băsescu face mai mult rău decât bine să se bage în campania electorală, pentru că ar putea îndepărta de partidul domniei sale acel electorat ce i-ar mai vota tocmai pentru că și-au schimbat denumirea și vopseaua politică, ori pentru că și-au schimbat între ei colegiile uninominale în care candidează. Numai că domnul Băsescu nu se bagă în această campanie ca un propagandist ordinar, agitând o pancardă pe care scrie garantat Băsescu și spunând votați-l pe Cutare! Domnia sa face ceva mai substanțial. Ține o cuvântare și explică că subiectul Băsescu este unul de bine. Că a „ține” cu Băsescu este un gest atât patriotic cât și progresist, în sensul că domnul acesta face exclusiv bine României și este unica garanție a progresului Țării.
Problema minoră cu declarația de presă din 12 noiembrie este aceiași ca și cu orice altă intervenție publică a domnului Băsescu Traian. Domnia sa vorbește întotdeauna liber. Nu știm motivele acestui comportament. Sunt oameni ce au dificultăți să citească un text în fața altora. Cum sunt și oameni care, pur și simplu, nu pot să citească. La fel cum sunt și oameni ce cred că a vorbi liber este mai convingător și mai impozant decât dacă ai citi un text, deși adevărații și marii oratori au lăsat întotdeauna să se vadă că și-au pregătit discursul. Deci, este posibil ca domnul Băsescu să facă parte din una sau mai multe dintre aceste categorii. Așa cum este posibil ca domnia sa să vorbească liber din lene și lipsă de considerație pentru auditoriu. În tot cazul, indiferent de motiv, vorbitul liber la domnul Băsescu este o problemă în sine.
Cuvântând astfel, domnul Băsescu ajunge să vorbească în perle. Să ajungi în fața procuroriloreste o șansă, nu o neșansă”, explică domnia sa cu convingere, deoarece, „pentru oamenii cinstiți prezența în fața procurorului este șansa de dezvinovățire, nu este o acuzație”. Și ne mai și spune cum a dobândit domnia sa această convingere: pentru că este „un om care a fost destul de des în fața procurorilor”!
Întregul pasaj îi face un deserviciu imens domnului Băsescu. În primul rând, introduce o fractură logică cu omul cinstit ce are „șansa democratică” să se dezvinovățească în fața procurorului, ceea ce este o idioțenie, în sensul că, într-o democrație, dacă ești cinstit, nu ar trebui să fii acuzat pe nedrept, deci nu ar trebui să ai de ce să ajungi să te dezvinovățești. În același timp, domnul Băsescu promovează și reconfirmă teza eronată că procurorii ar „face dreptate”, ar administra un act de justiție, ar stabili cine este vinovat sau nu, în condițiile în care acestea sunt atributele exclusive ale curților de justiție, adică ale judecătorilor. Apoi, pasajul evocă lungul șir de infracțiuni grave de care a fost ori este posibil să fie acuzat domnul Băsescu Traian și de care nu este anchetat și condamnat tocmai pentru că domnia sa se ține cu dinții și alte părți anatomice de scaunul prezidențial, ce, sub oblăduirea domnului Morar de la Procuratură, îi oferă o imunitate interpretabilă. Mai mult, același pasaj evocă aranjamentele de culise prin care acest președinte, personal, și-a folosit funcția pentru a deveni un fel de patron sau de naș al procurorilor, cărora le-a dat indicații pe cine să ancheteze, chiar și atunci când a fost suspendat, din fața garajului de campanie.
Dar nu cred că domnul Băsescu se îngrijorează de asemenea deservicii de imagine, pentru că cei ce le sesizează sunt cei ce, oricum, nu pot fi păcăliți încă și încă odată că domnul Băsescu Traian ar fi benefic pentru România și că nici nu am putea exista, ca „stat de drept”, fără ca domnia sa să stea cocoțat în scaunul prezidențial românesc de la Palatul Cotroceni.

Articol publicat inițial în ZiuaVeche.ro