duminică, 7 decembrie 2014

Cazul Max

Acum vreo patru ani, într-o unitate militară de protecție împotriva explozibililor de orice fel din București a fost adus un câine ciobănesc german pregătit pentru descoperirea prin miros a substanțelor explozibile ascunse în diferite locuri și obiecte. Numele lui este Max. De atunci și până anul acesta, Max și-a îndeplinit menirea pentru care a fost selecționat și crescut, inclusiv în misiuni în teatrul de acțiuni militare din Afganistan.


Anul acesta Max s-a îmbolnăvit grav și a fost scos din serviciul activ al unității militare în care se afla. A rămas însă, în continuare, în grija și proprietatea Ministerului Apărării Naționale, aplicându-i-se prevederile legale și regulamentare existente în acel minister.
Nu am verificat, dar se pare că aceste norme nu prevăd cazul de îmbolnăvire a lui Max și, în consecință, nu prevăd nici procedurile ce ar trebui urmate într-un asemenea caz. De aici, s-a ajuns la improvizații. Ceea ce se întâmplă frecvent în Armata României, de la o vreme încoace.
În acest context, o doamnă cu numele de Sorina Hanea a aflat de faptul că Max nu mai este activ și că este bolnav, și l-a cerut cu acte de la Armată, pentru a-l îngriji acasă, până la vindecare, urmând să îl returneze militarilor după aceea, deoarece ei rămâneau proprietarii câinelui. Aceasta este o improvizație ce nu este nici ea prevăzută în normele Armatei.
Doamna Sorina Hanea a fost complet necinstită cu militarii și chiar cu Max. La două luni de la preluarea lui Max pentru îngrijire, domnia sa a lansat o subscripție publică pentru strângerea de fonduri în vederea îngrijirii lui Max. O gazetă online, Gândul, a publicat un articol devenit viral pe facebook, prin care se arăta că Max nu este un câine oarecare, ci un „câine-erou”, că a participat la parada militară de Ziua Națională de anul trecut și că, dacă doamna Hanea nu îl lua în grijă, Armata l-ar fi abandonat la un adăpost, unde ar fi fost ucis ca oricare alt câine fără stăpân.
Fiind un subiect ce a atras o audiență internaută sau, după caz, primind ordin, cel puțin două televiziuni au reluat subiectul, la știri, punând accentul pe aceleași elemente, cele cu salvatoarea fără bani și cu Armata cea nesimțitoare la tragedia personală a eroului canin. Dintre aceste televiziuni, Antena 3 a mers trei pași mai departe, încropind rapid un „reportaj” și aducându-i pe Hanea și Max în studioul moderat de Adrian Ursu, împreună cu realizatoarea reportajului, pentru o discuție în direct și un îndemn la strângerea de fonduri. Al treile pas a fost făcut atunci când postul acesta de teve a lansat o petiție online pentru schimbarea „legii Max”, cerând Ministerului Apărării Naționale să schimbe legea ce a făcut posibilă darea lui Max în grija doamnei Hanea, fără proceduri clare.
Din acea emisiune, unde am avut ocazia să o cunosc pe doamna Hanea, în condițiile în care pe Max îl cunoșteam bine, de câțiva ani, a rezultat că toată tătășenia este o afacere de bani. Cifrele vehiculate pe ecran vorbesc de la sine. Îngrijirea lui Max costă, cu tratamentul medical cu tot, vreo 750 de lei pe lună. Pentru o asemenea sumă nu se face chetă publică niciodată. De altfel, doamna Hanea a și mărturisit cu candoare că a primit oferte de preluare a lui Max de la alte persoane care îi pot asigura câinelui o îngrijire și un tratament profesionale mult mai bune, fără să ceară cuiva vreun ban pentru asta, dar doamna „nu a vrut să se despartă de Max”. Ca și când n-ar fi vrut să se despartă de sursa ei de venit financiar și de faimă publică.
În luna octombrie, deci la puțin timp de la începutul acestei istorii, l-am întrebat pe comandantul unității unde a servit Max despre soarta câinelui, iar domnia sa m-a asigurat că totul este sub control, fără ca eu să îi cer, iar el să îmi dea detalii, cum ar fi cel că tocmai doamna Hanea a preluat controlul asupra lui Max. Știindu-l un om serios și integru, sunt convins că domnului comandant nici nu i-a trecut prin gând că Max va deveni victima unei scheme de strângere de bani pentru scopuri neprecizate, ca să nu mai vorbesc de faptul că a devenit pretext de împroșcare cu noroi a Armatei, care nu știe să aibă grijă de veteranii săi, canini dar nu numai.
De altfel, „reportajul” Antenei 3, inițiatoarea petiției de impunere a „legii lui Max”, a avut grijă ca, dinspre partea militară, să consemneze doar poziția subofițerului însoțitor al câinelui Max, care a avut opinia că îi simte lipsa câinelui, când îi vede cușca goală. Nu a fost nicio lectură a normelor propiuzise ce ar trebui schimbate, cum nu a fost nicio confirmare a celor spuse de doamna Hanea privind povestea dobândirii lui Max, făcută de militari. Adică, propagandă sadea.
Acum, când doamna Sorina Hanea deja a încasat de vreo 20 de ori sumele necesare întreținerii și tratamentului câinelui Max în următorii trei ani, iar Antena 3 a strâns numărul propus de semnături pe petiția lor, ne mai rămâne să ne lămurim ce se întâmplă cu Max.
În mod normal, încă de la ieșirea din studioul Antenei 3, Armata ar fi trebuit să îl preia pe Max înapoi în custodie. Până la scrierea acestor rânduri, nu știu să se fi întâmplat așa ceva.
Este imperios necesar ca Ministerul Apărării Naționale să se disocieze imediat de doamna Hanea, pentru simplul motiv că un bun al Armatei a fost folosit pentru strângerea de fonduri private, cu destinație necunoscută. Dacă Max rămâne la doamna Hanea pe timpul chetei și după aceea, suntem obligați să presupunem că fondurile obținute sunt împărțite frățește între respectiva doamnă și militarii care au făcut posibilă cheta. Ba, poate, o parte din bani se duc și pentru salvarea gazetei online Gândul, aflată în faliment, ori chiar pentru Antena 3.
Ca suflet, Max nu a fost niciodată în vreun pericol. Desigur, în Armată, ca și în alte sectoare publice, domnește birocrația și decid contabilii, mai ales când este vorba de soluții medicale. Asta, atunci când nu avem de-a face cu vreun caz de corupție instituționalziată. Dar nu se va ajunge niciodată la gesturi extreme, cum ar fi lăsarea animalului să moară fără îngrijire medială corespunzătoare, ori abandonarea lui în vederea eutanasierii. Unul dintre motivele care duc la această garanție este că oamenii tind să fie mai omenoși cu animalele decât cu semenii lor. Nu de alta, dar animalele dau mai des dovadă decât oamenii că merită să fie tratate cu omenie.



luni, 1 decembrie 2014

De Ziua Patriei

La astrologi, este importantă data și chiar ora nașterii, ca să îi poată calcula subiectului parcursul stelar și planetar prin viață. Pentru România, astrologii și alți cunoscători sunt convinși că data ei de naștere este 24 ianuarie, ora cândva pe seară. Cu toate acestea, îi spunem României La multi ani! de 1 Decembrie.


Este o poveste separată cum s-a ajuns aici. Să menționăm doar că această zi a României este de dată relativ recentă, de vreo două decenii și ceva, pe când evenimentul de care este legată ziua de 1 Decembrie datează de aproape o sută de ani. Mai precis, de 96 de ani, de când reprezentanții publicului transilvănean s-au adunat la Alba Iulia, în Cetate, pentru a proclama unirea acestei provincii românești cu Regatul României, ce își avea actul de naștere la 24 ianuarie 1859 și cel de botez la 24 ianuarie 1862.
Deci, doar din 1990 îi spunem României La multi ani! de 1 Decembrie. Și, în fiecare an, ne întrebăm ce a făcut Patria pentru ca să merite urările noastre. Niciodată, însă, nu ne înterbăm ce am făcut noi pentru ca să merităm să îi urăm Patriei La multi ani! Și asta, deoarece ne-am obișnuit, cam de când este ziua de 1 Decembrie Ziua României, să separăm mintal și cultural poporul român de patria lui.
Ne ținem separați de România, așa cum Transilvania este ținută separat de România, deși facem parte din aceeași ființă. Și asta, deoarece România nu mai este o valoare care să ne aparțină, așa cum nici Transilvania nu este o valoare de-a noastră, ci doar o valoare pentru noi, ca beneficiari și nu ca proprietari responsabili. De aceea ne este tot timpul frică de străinii cei răi, care uneltesc împotriva României, așa cum ne este frică de cei ce vor să ne ia Transilvania și să ne lase fără ea, fără să facem însă nimic pentru apărarea României împotriva uneltitorilor străini, ori pentru ca Transilvania să nu mai poată să ne fie luată de nimeni.
Nici în cei 96 de ani de când Transilvania este România, nici în cei 24 de ani de când Ziua României este ziua în care Transilvania a devenit România, noi nu ne-am preocupat să facem măcar o singură legătură în plus între Ardeal și Vechiul Regat, față de cele existente mai înainte, cu excepția Transfăgășanului, desigur. Abia acum, că se apropie Centenarul Marii Uniri, s-a gândit Guvernul României să lărgească puțin unul dintre cele două drumuri ce traversează Carpații și leagă Transilvania de Muntenia. Și asta s-a petrecut doar la nielul intențiilor. Până la realizare va mai trece, neîndoielnic, încă un secol.
Și acesta este doar un exemplu de cum Patria se poartă cu Transilvania. La rândul nostru, noi ne purtăm cu România la fel cum ne purtăm cu orice lucru de căpătat. De când a devenit a noastră, prin democrație dar fără să avem vreun merit pentru asta ori să fi depus vreun efort personal pentru asta, Patria mai mult ne încurcă decât ne folosește.
A fost ca și când, într-o familie, a bătut cineva la ușă și le-a făcut cadou un aspirator, pentru singurul merit că era cineva acasă. Doar că aspiatorul este foarte complex, are multe accesorii, însă îi lipsește manualul de utilizare. Iar familia noastră nu a văzut vreun aspirator în viața lor, pe care și-au petrecut-o, până la momentul cadoului, la coada măturii. Nu ar fi nicio surpriză dacă o asemenea familie nu va avea grijă de cadoul nemuncit și neașteptat, nu îl va folosi la adevărata sa valoare, nu îl va curăța după fiecare utilizare, îl va lăsa pe mâna celui mai nepriceput și mai neglijent membru al familiei, ba chiar îl va împrumuta vecinilor fără grijă că s-ar putea să îl strice sau să îi piardă din accesorii. Pentru că, dacă se strică ori se pierde, nu va fi nicio pagubă. Familia va reveni fericită la coada măturii, fără grija aspiratorului, care, în plus, mai consumă și curent electric, spre deosebire de mătura și fărașul care sunt și mai ecologice, ce naiba!
Și noi, familia asta mare numită poporul român am căpătat România democratică și nu știm ce să facem cu ea, pentru că cei ce ne-au dat-o nu i-au atașat și instrucțiuni de utilizare. Și noi uităm să o curățăm când se umple de gunoaie, și noi o dăm pe mâna nepricepuților și neîndemânaticilor să o folosească, și noi o împrumutăm străinilor fără grijă că ne-ar strica-o sau ne-ar da-o înapoi fără toate componentele, și noi suntem total indiferenți la eventuala sa valoare. Și noi putem trăi foarte bine fără România democratică, așa cum am mai făcut-o în istoria noastră, de când România este Patria noastră. Pentru că, zicem noi, ne stă foarte bine la coada măturii. Sau, la coada Europei, după caz.
Deci, fără a ne lămuri care sunt meritele României ce o îndreptățesc să primească urările noastre de Ziua Ei, precum și fără să știm care sunt meritele noastre ce ne îndreptățesc să îi facem asemenea urări, îi spunem totuși Patriei LA MULȚI ANI! de Ziua Ei, ca în fiecare an.



joi, 27 noiembrie 2014

Specialistul

În țara improvizației, a diplomelor fără studii și a doctorilor în științe, care au citit în viața lor mai puține pagini decât au scris, oricine poate fi specialist în orice, cu condiția ca să fi dormit în bancă pe parcursul unui număr suficient de mare de prelegeri despre specialitatea sa.


De aceea, mă văd nevoit să le aduc aminte ce e aia „specialist” celor ce se împăunează ca fiind ei înșiși specialiștii lui Pește, ori celor ce îi proclamă pe alții ca fiind specialiști, așa cum sunt proclamați și promovați ca vedete tot felul de maneliști afoni și inculți muzical.
Cea mai simplă definiție este că specialistul ar fi cel ce are recunoașterea specializării sale.
Cu excepția celor ce s-au specializat în a fi vedete politice, care sunt recunoscuți ca atare de opinia publică și de electorat, recunoașterea specialiștilor de orice altă natură este dată de rezultatele activității lor de specialiști, precum și de acceptarea lor în colective formale și informale de egali între ei, pe specialități, atât în țară, cât, mai ales, în afara ei.
Diplomele de studii și certificatele de cursuri de orientare, de introducere în problemă sau chiar de specializare într-un domeniu sau altul nu fac parte din această recunoaștere. Asta nu înseamnă că studiile și cursurile care au dus la obținerea acestor diplome și certificate nu au importanța lor. Din contră, ele sunt foarte importante pentru formarea specialistului, dar specialistul nu se definește după ce a auzit el la cursuri, ci după ce știe el să facă. Și, mai ales, după cât de profund știe și după cât de bine face. Ca să vă dau o comparație la îndemână, nu poți fi șofer pe drumurile publice fără să ai permis de conducere pentru categoria de vehicul condus, dar nu toți posesorii de permis de conducere pot să se revendice specialiști în ale șofajului. Așa cum niciunui pilot de Formula 1 nu i se cere să aibă permis de conducere a monopostului, dar nimeni nu ajunge să fie așa ceva fără să fie recunoscut ca pilot de Formula 1 de către ceilalți piloți, cu care se întrece pe pistă, și de către cei ce îi dau pe mână o mașină de milioane de euro sau dolari.
La fel ca în obținerea permisului de conducere, specialistul depune eforturi multiple, atât intelectuale, cât și somatice, ori de timp sau de bani, pentru a dobândi priceperile necesare specialității, eforturi mult mai mari decât cele cerute de cursul de conducere de la școala de șoferi amatori. Iar după ce dobândește aceste priceperi, este obligat să le dovedească la locul de muncă, ori în activități legate de specialitatea sa, așa cum șoferul trebuie să își dovedească priceperile pe drumurile publice.
Tot la fel ca șoferul ce este recunoscut ca atare după ce a parcurs sute de mii de kilometri fără accidente sau amenzi, realizând trasee complicate în orice anotimp și ducând cu bine persoane și bunuri de colo-colo, și specialistul este recunoscut ca atare după ce a avut oarecare rezultate în specialitatea sa, fie acestea de natură practică ori teoretică. De multe ori, însă, specialistul trebuie să aibă atât realizări practice cât și teoretice pentru a fi recunoscut ca specialist. De aceea, în multe specializări, fie acestea tehnice sau sociale, traseul de formare a specialistului cuprinde etape de muncă practică urmate de etape de muncă intelectuală, cum ar fi lucrul în linia de producție urmat de lucrul la catedră, pe diferite paliere de pricepere sau de calificare profesională. Dacă un individ a făcut un curs de specializare și, apoi, s-a apucat de altceva practic, cum ar fi, să zicem, de politică, numai specialist nu poate fi numit un asemenea individ.
La fel ca în problema diplomelor și certificatelor este și cu rezultatele teoretice ale muncii specialistului. Publicarea unor cărți sau articole nu reprezintă, în sine, dovada calificării ca specialist în subiectul materiei publicate. Este necesar ca valoarea scrierilor specialistului să fie recunoscută de egali, dar, mai ales, de eventualii beneficiari ai acestor publicații de specialitate. Fac această precizare pentru că, la noi, în România, contează doar ce și cât ai scris, nu și cine te-a citit, sau, și mai important, câți s-au luat după scrierile tale.
Momentul publicării acestor reflexii la tema specialistului este ales cu intenție. Suntem în zilele în care președintele-ales Klaus Iohannis își formează echipa de la Președinția României. Domnul președinte-ales are libertatea deplină să își aducă în această echipă pe cine vrea domnia sa, după ce criterii de selecție vrea domnia sa, fără ca altcineva să poată contesta valabilitatea selecției.
Singurul lucru pe care nu poate să îl facă domnul Iohannis este să emită pretenția că a adus în echipa domniei sale vreun specialist, atâta vreme cât respectivul sau respectiva nu este recunoscut ca atare de comunitatea de specialiști din România sau din Lume. Poate să spună despre un asemenea selecționat că l-a ales pentru că i-a plăcut de cum arată, de cum vorbește, de cum se îmbracă, de dovezile de loialitate sau chiar de recomandările primite de la serviciile ori agențiile de recomandare a consilierilor prezidențiali. Numai să spună că l-a adus ca specialist nu poate să spună, atâta vreme cât respectivul nu este așa ceva.
De ce nu poate face asta președintele-ales? Pentru simplul motiv că ar desconsidera cu totul ideea de specialist, idee ce este oricum compromisă în România Lucrului Prost Făcut, unde, cum spuneam, domnește improvizația și contează diplomele fără studii și doctoratele celor ce au citit în viața lor mai puțin decât au scris.
Ori, domnia sa domnul președinte-ales zice că nu vrea să mai fie o astfel de Românie, sub președinția sa. Deci, va trebui să ne arate cum este cu lucrul bine făcut în specializarea pentru guvernarea prezidențială a României.




joi, 20 noiembrie 2014

O nouă lovitură de stat

Când ziceam și eu că cele trei zile au trecut și, deci, minunea nu mai este de interes public, iată că mai multe surse ne semnalează o scriere afișată pe site-ul personal de domnul Adrian Severin, în a treia zi de la scrutin, unde se vorbește din nou despre minune. Adică, despre victoria populară a candidatului Klaus Iohannis în cursa pentru fotoliul de președinte al României, în care l-a întrecut pe premierul Ponta Victor.


Ca omul căruia nu îi mai pasă ce spune, domnul Severin zice că ceea ce a văzut domnia sa între cele două tururi de scrutin pentru alegerile prezidențiale, inclusiv ceea ce a văzut în ziua votului de-al doilea, „a fost o adevărată lovitură de stat”. Înainte de această etichetă definitivă, excelența sa vorbește despre un război civil ce ar urma cu necesitate oricărei revoluții, iar după această etichetă se lansează în elucubrații greu de urmărit despre forțele „legionaroide” și „fascistoide” care au dat această lovitură de stat, folosindu-se de manipularea maselor largi de votanți.
Ar fi o aberație să fac vreo analiză a textului severinoid, alta decât să precizez ce am vrut să se înțeleagă prin omul căruia nu îi mai pasă de ce spune. În schimb, mi se pare foarte potrivit să arăt aici că sunt de aceeași părere cu domnul Adrian Severin. Chiar am avut de-a face cu o lovitură de stat în România, pe timpul alegerilor prezidențiale.
Adică, trebuie că noi amândoi am văzut același lucru și am ajuns la aceeași concluzie. Doar că eu nu am văzut bandele „fascistoide” și „legionaroide”, ce probabil au ajuns pe retina domnului Severin din alte surse, nu neapărat palpabile. Eu am văzut doar o mișcare populară, foarte ușor modelabilă teoretic și explicabilă științific, prin care publicul a dat o lovitură fatală statului său.
Până la momentul loviturii, statul își luase toate măsurile să supraviețuiască în corupția sa instituționalizată, ba chiar să se întărească în lupta sa continuă împotriva propriului popor. Reprezentanții de marcă ai acestui stat, începând cu cel constituțional, adică cu președintele în funcție, Băsescu Traian, continuând, firesc, cu șefii camerelor Parlamentului, apoi cu premierul Ponta Victor, vicepremierii și miniștrii săi, și sfârșind cu șefii structurilor de putere, de forță și de influență ale statului și-au unit eforturile pentru a determina un anumit curs al alegerilor și un anumit rezultat anticipat, care era, evident, alegerea domnului Ponta Victor în suprema funcție de președinte al României.
Nu cred că are rost să facem aici inventarul instrumentelor, tehnicilor și metodelor folosite de toți acești reprezentanți ai statului România pentru obținerea succesului în alegeri. Este suficient să indicăm faptul că, în primul tur, domnul Ponta Victor, în dubla sa calitate de candidat și de exponent de primă mărime al statului, nu s-a obosit să își facă vreo campanie electorală tradițională, ci doar să dea așa-zisele pomeni electorale, cele din banul public, desigur, precum și să facă demonstrații de magnitudine, cum a fost cea de pe stadionul Arena Națională, cu ocazia zilei sale de naștere. Obiectivul declarat al primului tur a fost, pentru același domn Ponta, să obțină un scor în procente mai mare decât obținuse partidul său la ultimul scrutin, precum și o diferență de cel puțin zece procente în favoarea sa, față de candidatul plasat pe locul al doilea, care s-a dovedit a fi domnul Iohannis.
Pentru obținerea acestui obiectiv, domnul Ponta și statul România au făcut tot ceea ce scria în oricare manual de guvernare cinică, de la cel al lui Nicolo Machiavelli încoace. Au inventat și introdus o temă de separare a electoratului favorabil de cel defavorabil, respectiv tema anti-băsismului, au luat măsuri ca electoratul neconvins ori neangajat să nu aibă acces nici la mijloacele de informare și nici al cele de exprimare a intențiilor și atitudinilor sale, prin confiscarea discursului public și prin aglomerarea lui cu teme neesențiale dar ușor controlabile. Și-au făcut legislația cât mai permisivă și au luat decizii legislative și administrative de maximizare a sprijinului pentru Ponta în teritoriu, mergând până la primarii de comune. Au construit un eșafod elaborat unde să îl sacrifice pe contracandidatul Iohannis în turul al doilea și au populat lista de candidați cu tot felul de personaje colorate și favorabile evident domnului Ponta, cărora le-au asigurat numărul mare de semnături pentru validare, probabil prin agențiile de stat. Peste toate astea s-a suprapus sistemul de vot propriu-zis, controlat ferm de la centru și edificat astfel încât orice rezultat să fie posibil, indiferent de preferințele electoratului, prin menținerea unui mecanism de votare, adus la noi din secolul al XIX-lea și dependent de listele electorale permanente ce conțineau cu peste două milioane de votanți în plus față de cei recenzați cu trei ani mai înaite.
Istoria a consemnat că obiectivul propus pentru primul tur a fost atins cu un deosebit succes. Statul a funcționat perfect în favoarea domnului Ponta Victor, premierul. Chiar reprezentantul constituțional al statului, președintele Băsescu, s-a implicat personal în campanie, sprijinind cu osârdie teza dezbinării electoratului prin împărțirea lui în băsișiti și anti-băsiști, precum și protejând evident serviciile de informații și celelalte structuri din compunerea Consiliului Suprem de Apărare a Țării, care s-au implicat activ în campania electorală, în favoarea domnului premier Ponta, desigur.
În aceste condiții, este evident că singurul mod de a schimba ceva din ceea ce hotărâse statul că se va întâmpla la alegerile din turul doi nu putea fi decât o lovitură dată acestui stat. Iar lovitura a fost dată de câteva milioane de cetățeni români cu drept de vot și cu calitatea de a fi suverani la ei în Țară, care au votat împotriva domnului Ponta Victor. Deci împotriva statului ce îi ținuse departe de procesul electoral, prin mijloace specifice, inclusiv prin împiedicarea fizică a celor aflați în altă țară să voteze.
Desigur, dacă ești de partea statului și ai contat pe victoria lui împotriva poporului român pentru a te albi după ce ai fost murdărit cu acuzații de corupție, ți se pare că o asemenea lovitură dată statului este o lovitură de stat, cum ai învățat la școală, când erai elev silitor și îți plăcea de tovarășa profesoară cum povestea ea despre naziști, care au luat puterea în Germania interbelică tot pe seama votului popular. Iar cum contracandidatul domnului Ponta, cel ieșit câștigător, este etnic german, ia uită-te ce calambur dăștept poți să faci din asocierea lecției de istorie de gimnaziu cu realitatea neplăcută ție de astăzi!



marți, 18 noiembrie 2014

Limba politică

Am văzut destui sărind de diferite părți ale corpului lor în sus la prima apariție publică a președintelui ales Klaus Iohannis, în care acesta a cerut Parlamentului, Guvernului și președintelui încă în funcție să facă diferite lucruri. Cum adică, s-au indignat săritorii în sus?!? Cine este Iohannis ăsta să iasă și să dea ordine în dreapta și în stânga?! Ce, se crede la Primăria Sibiului, să le spună subordonaților cum să pună bordurile, că altfel îi ia Mama Dracului?


Dacă îi dăm la o parte pe căutătorii de nod în papură, care sunt nemulțumiți că domnul Iohannis există și că are ochi albaștri, ceilalți se pare că nu vorbesc limba politică, ci doar pe cea de lemn. Aia cu „trebuie să facem totul”, cu „se pune problema”, „avem intenția”, „se vor găsi soluții” și alte fraze fie colective, fie impersonale, formulate astfel încât să nu primească nimeni nicio misiune concretă și să nu aibă nimeni nicio răspundere în îndeplinirea ei.
Ori, limba politică este cea prin care cel ce va fi președintele României comunică public cum are de gând să își asume acel rol de mediator între puterile statului și le spune acestor puteri despre ce răspunderi politice și-au asumat, ce greșeli politice au făcut și ce obligații politice au ele, puterile, convingându-le tot prin vorbe spuse în public să își asume acele răspunderi, să își repare acele greșeli și să își îndeplinească acele obligații. Ce este așa de greu de înțeles?
În concret, domnul Iohannis i-a amintit Parlamentului de o promisiune făcută de leader-ii săi cu doar câteva zile mai înainte, că se va reuni marți în ședință și că va pune în discuție legea grațierii și amnistiei, cu mandatul asumat de a o respinge, deoarece este o lege cu dedicație pentru corupții de la vârful piramidei politice, ce încearcă astfel să scape de răspunderea penală pentru faptele lor. Unde or fi văzut revoltații aici o imixtiune a președintelui ales în treburile Parlamentului? Sau le este frică propagandiștilor plătiți de acești corupți că nu le mai ține cu Iohannis și că vor trebui să lase justiția să își urmeze cursul pentru oricine a încălcat legea, politician sau nu?
Ca să nu mai vorbim de faptul că Parlamentul nu este suveran. Suveran este doar poporul, care își exercită această suveranitate prin parlamentari. Ceea ce este cu totul altceva. Nici independent nu este Parlamentul, pentru că depinde de electorat pentru a fi ales și este obligat să nu ia alte decizii decât cele în folosul exclusiv al cetățeanului. Așa că Parlamentul nu face ce vrea, ci doar ceea ce trebuie, iar președintele, fie el și doar ales, este obligat să îi reamintească Parlamentului ce are de făcut, când și cum, atâta vreme cât aceste reamintiri sunt făcute în numele și în interesul publicului.
În ceea ce privește Guvernul, președintele ales Iohannis nu a făcut altceva decât să îi reamintească răspunderea pe care o are acesta în organizarea alegerilor și să îi ceară să analizeze cum membrii guvernului și-au îndeplinit această răspundere, mai ales acolo unde au făcut Țara de rușine și i-au umilit pe cetățenii ei. Dacă președintele ales nu ar fi făcut aceasta, cine altcineva ar fi fost în măsură să o facă? Guvernul însuși? Păi Guvernul de-abia așteaptă să treacă trei zile să uite opinia publică evenimentele penibile cu carabinieri și jandarmi care dădeau cu gaze lacrimogene în cetățenii români adunați pe teritoriul României din străinătate să își exercite dreptul universal la vot! De unde atâta analiză și tragere la răspundere individuală între membrii Guvernului Ponta?
Nu a ratat domnul Iohannis momentul să îi reamintească și președintelui României că și domnia sa are responsabilități în domeniul acesta, ca autoritate ce a numit și trimis la post ambasadorii ce au reprezentat România în halul acesta, de ne-au arătat cu degetul toate capitalele mari ale Europei. În context, a mai spus domnul Iohannis cum ar face domnia sa și i-a cerut președintelui Băsescu să facă la fel. Dacă acesta îl va asculta pe domnul Iohannis este treaba exclusivă a domniei sale.
Desigur, la noi, în România, limba politică este ceva rar, ba chiar nemaiauzit de multă lume. La noi se preferă un limbaj eufemistic, perifrastic, metaforic, aluziv și chiar nonverbal, prin care se transmit indicații și ordine subliminare, ori se spun lucruri pe care doar inițiații le înțeleg. Cine trebuie să priceapă pricepe, spune o vorbă românească. De aceea, la noi nu se alcătuiesc texte specializate, scrise de experți în ale comuncării și publicate de oamenii politici prin viu grai, ca și când ar fi cuvintele lor. Pe când, de fapt, ele sunt doar ideile și opiniile lor, doar că limbajul este unul specializat, pe care doar specialiștii îl pot mânui corespunzător, în interesul exclusiv al publicului ce primește acest mesaj, îl procesează și îl acceptă.
Ce este des la noi, în România, este corul cârtitorilor, al celor ce nu înțeleg nimic și dau vina pe cel ce vorbește că nu spune ce ar vrea ei să înțeleagă. Apoi, în cor, aceștia fac suficient de multă gălăgie astfel încât nici cei ce ar înțelege ceva să nu mai poată pricepe nimic.
Chiar și domnul președinte ales Klaus Iohannis are dificultăți să se exprime în limba politică așa cum ar trebui ea să fie vorbită și în România. Este evident că nici domnia sa nu are încredere în scriitorii de cuvântări. Este drept că aceștia nici nu prea sunt specializați pe la noi, decât în domeniul propagandei, ceea ce este cu totul alt domeniu decât cel al comunicării publice. Însă, vorba unui prieten, profesor universitar de engleză, care zicea: important este mai întâi să comunice! Abia apoi să vedem cum facem să aibă tot vocabularul, gramatica și fonetica trebuincioase unei comunicări perfecte.



duminică, 16 noiembrie 2014

Vox populi

Sunt cel puțin trei semnificații ale votului de duminică, 16 noiembrie 2014. Una este semnificația morală. Alta este semnificația politică și cea de-a treia, dar nu ultima, este semnificația strategică.


Din punct de vedere moral, electoratul s-a prezentat la vot în număr excepțional de mare, față de scrutinele trecute, pentru că a ținut să aibă o atitudine morală, în condițiile în care singura temă de campanie a fost anti-băsismul. Cei peste 11 milioane de votanți s-au structurat astfel, din punct de vedere moral. Vreo două milioane au fost fictivii, deci nu au avut nicio morală, nicio conștiință și nicio problemă să voteze cum le-a spus serviciul ce i-a gestionat. Alte patru milioane au fost activiștii plătiți sau voluntari, din ambele tabere, pro și anti Băsescu. Procesul lor moral a avut loc atunci când au aderat la o tabără sau alta, deci votul doar a confirmat rezultatul acelui proces.
Este desigur interesant de analizat comportamentul acestui grup de activiști, dar mai interesant pentru momentul de față este de a-i pomeni pe ceilalți aproape șase milioane de votanți ce au venit la urne ca să facă un gest moral, de sancționare a imoralității și cinismului așa-zisei clase politice, indiferent ce „culoare” sau orientare ar avea ea. Dintre aceștia, vreun milion au votat cu candidatul premier Ponta, convinși fiind că astfel îl sancționează pe președintele Băsescu pentru toată imoralitatea sa personală, cât și a camarilei sale. Dar mai bine de patru milioane au votat cu candidatul Iohannis, în special pentru a-l sancționa moral pe domnul Ponta, pentru tot ce a făcut și tot ce reprezintă domnia sa, de la plagiat la încuscririle mafiotice din fruntea Țării.
Este extrem de important ca atât elita cât și restul populației să înțeleagă această semnificație morală, ce nu are nimic de a face nici cu programele politice, nici cu promisiunile electorale, nici cu formația, experiența, cultura sau speranțele candidaților, ci doar cu un efort impresionant atât numeric cât și faptic al publicului, de a avea o atitudine de sancționare a tot ceea ce a reprezentat conducerea României în ultimul sfert de secol. Acum doi ani și jumătate a avut loc celălalt moment de o asemenea anvergură și semnificație, respectiv referendumul de demitere a președintelui Băsescu Traian din funcție. Aceleași șase milioane au spus și atunci același lucru, doar că nimeni n-a avut răbdare să îi asculte, fiind prea preocupați, și o tabără și alta, cu lupta pentru putere, pentru controlul „serviciilor” sau „structurilor” și, implicit, al dosarelor.
Această elită politică are puțin timp pentru a trage învățămintele de ordin moral din votul de duminică. După care vor urma alte alegeri, unde se vor trezi sancționați pentru neînțelegere și neînvățare, așa cum a pățit-o premierul Ponta și partidul lui. Dacă, în loc să învețe, politicienii români, indiferent de tabără, se vor complăcea în a face noi aranjamente de putere, iar restul elitei, în special intelectualii, se vor complăcea în a face galerie de suporteri ai uneia sau alteia dintre tabere, atunci întreaga elită va avea, în final de suferit, pentru că Țara nu mai are nevoie de ea. Cel puțin așa spune votul ăsta.
A doua semnificație a votului este cea politică. Din nou, dacă scădem fictivii din totalul voturilor, ne rămân „bazinele electorale” ale celor două mari grupări politice, prezente în turul al doilea al alegerilor prezidențiale, cam în aceeași mărime de patru milioane, la care se adaugă câteva sute de mii de entuziaști politici, pe care nu îi știe și nu îi bagă în seamă nimeni, decât ei înșiși și între ei. Ceilalți cinci milioane sunt cetățeni ce nu fac politică de partid, dar, cu ocazia acestor alegeri preziențiale, au făcut, deliberat, politică de stat. Ei au arătat prin vot că preferința lor politică se îndreaptă către un președinte așa cum scrie Constituția, adică fără de partid sau aproape independent, integru și patriot.
Acești votanți nu au putut fi păcăliți de pretenția contracandidatului Ponta că președintele ales Iohannis ar fi o marionetă a domnului Băsescu Traian și o fațadă pentru „oamenii lui Băsescu”, ce vor veni din nou la putere să taie pensii și salarii dacă este Iohannis ales. Dar nici nu au fost cuceriți de oferta politică a premierului Ponta, pe care l-au perceput evident ca pe un exponent al structurilor partinice de tip mafiot peste care era cocoțat și, deci, nu aveau de ce să îl aleagă.
Este acum de datoria alesului Iohannis să își asume mandatul primit, chiar dacă nu l-a cerut în forma asta și să devină, de-adevăratelea, președintele constituțional al României. Să își asume rolurile de reprezentant al Țării, de garant al independenței naționale, al unității și integrității teritoriale, precum și de mediator în numele cetățenilor între puterile statului.
Pentru aceste roluri nu are nevoie de o majoritate politică în Parlament, nici de un guvern propriu. De aceea nu are nevoie nici de vreun partid. În schimb, are nevoie de gândire strategică, de viziune, de capacitate de analiză și de hotărâre. Aș spune că are nevoie și de multă creativitate politică, dar este aproape imposibil de obținut așa ceva în România, unde solul în care s-ar dezvolta cultura politică este sterp și nu sunt grădinari care să îl îngrijească. În tot cazul, mandatul politic al domnului Iohannis, așa cum rezultă din analiza politică a votului, este de a se îndepărta imediat de modul în care a făcut politică predecesorul Băsescu, ba chiar și președintele Constantinescu, pentru că despre modelul Iliescu nici nu poate fi vorba.
În fine, spuneam la început despre semnificația strategică a votului primit de președintele ales Klaus Iohannis. Este simplu de explicat această semnificație, dar este foarte dificil de făcut ceva cu ea. Domnul Iohannis are acum în spate multe milioane de români, ceea ce constituie o putere în sine. Cu această putere, domnia sa are posibilitatea de a negocia de la egal la egal cu oricine din Lumea asta, fără să trebuiască să cerșească aprobări sau confirmări în funcție de la nimeni, nici de la Est, nici de la Vest, așa cum au fost nevoiți să o facă predecesorii săi, ce au ajuns președinți „la mustață”, cum se spune între pariori.
Desigur, să nu uităm excepția de la regulă oferită de președintele Ion Iliescu în primul său mandat, atunci când, din păcate, a folosit prost și împotriva cursului istoriei această putere strategică oferită de electorat, trecând Țara și poporul ei printr-o lungă și nemeritată „tranziție”. De aceea am spus eu că este foarte dificil de făcut ceva cu puterea strategică dată de votul popular domnului Iohannis. În plus, să nu uităm că aceeași putere avuseseră și domnii Antonescu și Ponta în vara lui 2012, cu voturile referendumului, dar au ignorat-o, preferând să umble cu căciula în mână și cu carnetul de notițe în dinți pe la porți străine, doar pentru a fi lăsați să guverneze împreună cu demisul Băsescu.
Sunt extrem de curios ce va face președintele ales Klaus Iohannis cu această putere strategică. Dar nu mă încumet încă să dau vreun pronostic, deoarece îmi lipsesc prea multe date despre domnia sa și intențiile sale.



sâmbătă, 15 noiembrie 2014

Duminica neagră

Nu aș fi scris aceste rânduri, în ajunul alegerilor prezidențiale din 16 noiembrie 2014, dacă nu aș fi dat peste o postare a domnului Adrian Năstase, fostul șef al Partidului Social Demorat, fost premier, fost șef al Camerei Deputaților, fost ministru de externe și fost candidat prezidențial în urmă cu zece ani, o figură marcantă a acestui sfert de secol ce a trecut de la schimbarea de regim politic comunist în România. Postând o poză recentă, ce îl arată însoțit de unul dintre câinii săi de vânătoare, domnul Năstase scrie, „așteptând votul de duminică”: „Arthur și cu mine așteptăm cu nerăbdare votul de duminica. Speram sa fie așa cum ni-l dorim.


La aceasta, eu am propus un comentariu, în care îi scriam că „eu credeam că vă doriți ca votul de duminică să fie așa cum este mai bine pentru poporul român. Dar, probabil că nu sunt diferențe prea mari între aceste două criterii.” Apoi, m-am apucat să scriu rândurile de față, deoarece am simțit că aș avea mai multe de spus.
Am toate motivele să cred că ziua de duminică, 16 noiembrie 2014, va fi o zi neagră pentru democrația din România, indiferent de ce întâmplări se vor petrece și de rezultatul final al zilei. Această negreală este dată de premisele în care se desfășoară turul al doilea al alegerilor prezidențiale.
Desigur, atunci când mă refer la premise, am în minte posibilitățile de fraudă semnificativă a votului, oferite de sistemul electoral și consfințite prin lege, astfel încât, la sfârșitul zilei, să iasă învingători cei ce au butoanele acestui sistem și nu alegătorii, oricare ar fi fost preferințele lor. La aceste posibilități de fraudă aș putea adăuga toate manevrele legale sau la limita legii din campania electorală, prin care competitorii au încercat să își maximizeze șansele, astfel încât votul să fie așa cum și-l doresc ei, dacă este să folosim expresia năstasistă, și nu neapărat cum i-ar prinde bine Țării și poporului ei. Sau, la extrem, să fie chiar împotriva unei părți importante a acestui popor.
Însă, mi-aș dori tare mult să discut mai degrabă esența democrației din România decât să mă plâng precum o babă că uite ce periculos pentru cetățean este sistemul de vot de la noi. Asta, deoarece sistemul de vot este o fatalitate, cel puțin pentru duminica în chestiune, iar campania electorală s-a sfârșit, așa că nu avem cum să o mai îmbunătățim sau să mai reparăm ce a stricat ea în mințile și sufletele noastre.
În esență, democrația din România nu există. Există doar o poleială de democrație, în care se aplică cam strâmb doar o parte din regulile de funcționare a unui stat democratic occidental, pe când alte reguli sunt ignorate cu bună știință.
Când spun că, în esență, democrația din România nu există mă refer la faptul că esența democrației este dată de regula de aur, cea care spune că nicio decizie a majorității nu poate fi luată pe seama ori împotriva minorității. Cu alte cuvinte, într-o democrație adevărată, toate deciziile se iau pentru binele comun și nimeni nu poate fi afectat negativ de aceste decizii.
Dacă aveți răbdare, vă propun o parabolă pe această temă.
Să presupunem că este vorba despre o insulă în care locuitorii și-au dat seama că le-ar prinde bine să construiască un nou port. Acesta ar duce la creșterea activității pescarilor de pe insulă, majoritari în rândul populației, dar și la un influx mai mare de turiști, de care ar beneficia practic toți localnicii, precum și la posibilitatea măririi volumului de bunuri produse pe insulă și exportate în alte părți. Ca urmare, comunitatea are de stabilit unde să fie amplasat portul și care să fie efortul comun de ridicare a lui.
Cum spuneam, pescarii sunt majoritari, dar lor li se alătură și olarii care fac o ceramică foarte căutată pe continent, precum și proprietarii de pensiuni și hoteluri de pe insulă. Cu o asemenea majoritate covârșitoare, ei pot stabili prețul la care să fie expropriat terenul necesar portului cel nou, precum și costurile de construire a lui, respectiv materialele și mâna de lucru. În absența oricăror aranjamente de protejare a minorității, această majoritate poate decide, extrem de legal, că exproprierea terenului necesar să se facă fără compensație, iar toți pietrarii, dulgherii și zidarii de pe insulă să lucreze fără plată la ridicarea portului, adică minoritatea să își dedice proprietatea și munca în folosul comunității, deoarece, oricum ar avea toată lumea de câștigat de urma construcției portuare.
Sau, se poate ca un proprietar de teren la țărmul mării să aibă suficientă influență în rândul pescarilor și să îi convingă de faptul că terenul lui este cel mai potrivit pentru port, deși nu este, precum și că, dacă va primi despăgubiri la un preț cât mai mare, ei, pescarii, vor avea de câștigat câte un litru de țuică gratis. Iar pentru colectarea banilor necesari pentru plata proprietarului, acesta propune, iar pescarii sunt de acord să se instituie o taxă suplimentară pe livezi, vii și ogoare, astfel încât agricultorii de pe insulă, minoritari, desigur, să fie cei ce plătesc aceste sume.
Ei bine, dacă pe insula noastră ar exista orice mecanism de protejare a minorității, oricare ar fi ea, nicio decizie luată de majoritate, oricum s-ar forma aceea, nu ar putea să afecteze minoritatea. De exemplu, dacă ar exista regula consensului, ce ar da drept de veto oricărui locuitor, atunci nu s-ar putea lua decât decizii favorabile tuturor. Desigur, este de așteptat ca unora să le fie unele decizii mai favorabile decât altora, dar, în niciun caz, nu se va întâmpla ca cineva să fie afectat negativ, deoarece ar folosi dreptul său de veto. Sau, tot de exemplu, dacă sistemul democratic de pe insulă obligă ca minoritatea să fie ascultată, opinia ei consemnată și luată în considerare, cu precizarea că această minoritate ar putea oricând, pentru o altă decizie, să devină majoritară, atunci nu s-ar mai putea face aranjamente pe seama ei, a minorității.
S-ar ajunge la situația în care, prin dezbateri publice și transparente, s-ar identifica soluția cea mai bună pentru absolut toți locuitorii insulei, atât în ceea ce privește costurile construirii unui nou port, cât și în ceea ce privește efortul individual al fiecărui cetățean pentru realizarea acestui proiect comun.
Pentru că aceasta este esența democrației, ca întregul demos să conducă pentru binele comun, chiar dacă sunt păreri divergente despre cum să fie obținut acel bine comun. De aceea spunea Platon că democrația este de abia pe locul trei în ordinea descrescătoare a eficienței guvernării, deoarece armonizarea tuturor opiniilor divergente, precum și lămurirea fiecăruia privind obținerea binelui comun necesită timp, efort, dialog și creativitate politică. Pentru că, deasupra democrației, în termeni de eficiență, se va situa întotdeauna autocrația. Numai că aceasta nu mai garantează deloc principiul că niciun membru al societății nu este exploatat pentru binele altui membru al aceleiași societăți. Din contră.
Acuma, pe insula asta mai mare ce se cheamă România, s-a pus eticheta de democrație unui sistem în care decide o anumită autocrație, ce își promovează propriul interes. Iar acest interes este, de cele mai multe ori, unul material, oligarhii noștri fiind încă în faza de acumulare primitivă a capitalului, adică din banul public, prin furt și înșelăciune. Ori, este o contradicție în termeni să zici că cei ce păgubesc publicul, luându-i din banul comun, vor vrea vreodată să instituie un sistem democratic de conducere politică în care fiecare membru al acestui public să fie protejat de asemenea pagubă sau de oricare alta.
Ca urmare, am putut asista, cu ocazia campaniei electorale ce tocmai s-a încheiat, la aranjamente deschise, transparente, de tipul celui descris de mine mai devreme, în parabola cu insula. S-au constituit sau s-a încercat constituirea unor majorități evident îndreptate împotriva unei minorități, specific românesc fiind faptul că propaganda a subliniat că minoritatea chiar așa trebuie să pățească, să fie asuprită, deoarece, atunci când a fost ea majoritate, a făcut la fel. În acest caz, originalitatea constă în faptul că acuzațiile sunt aduse prin mijloacele de propagandă și nu în fața vreunui magistrat, care să stabilească vinovății reale și probate, ci în fața opiniei publice, căreia i se dă impresia, prin manipulare grosolană, că ar putea face vreo judecată cinstită în asemenea cazuri.
Așa că, în esență, indiferent de ce se va alege duminică, deoarece aceste alegeri se petrec într-un sistem doar aparent democratic, este de așteptat ca ele să nu aducă nimic bun pentru publicul larg. Acei membri ai publicului românesc ce au fost exploatați și până acum de stat, pe principiul că majoritatea din care ei nu fac parte decide cât să primească salariu un profesor ori soldă un ofițer, vor fi exploatați la fel și de acum înainte. Cei care au pierdut proprietăți din cauza statului ori nu au reușit să și le revendice, deoarece fac parte dintr-o minoritate, vor păți același lucru și de acum înainte. Cei taxați în plus, tot pentru că nu au un cuvânt de spus asupra taxelor, precum și cei ce nu sunt taxați deloc pentru că au un cuvânt de spus asupra taxelor vor face la fel și de duminică înainte.
Singura satisfacție pe care aceste alegeri o oferă este aceea că unii vor fi declarați majoritari și se vor bucura de cum le-au tras-o ei minoritarilor, uitând sau neștiind niciodată că, într-o democrație minimală, majoritatea nu este niciodată împotriva minorității. După care vor trece cinci ani și, în tot acest timp, unii se vor plânge de cât de rău au votat ceilalți, pentru că, iată, ce porcărie a ieșit. Mulți majoritari vor deveni minoritari și invers, până la următoarele alegeri și la o următoare duminică neagră pentru democrația de la noi.
Bineînțeles, până la ora la care am publicat aceste rânduri, comentariul meu la postarea pe blog a domnului Adrian Năstase nu trecuse de moderator, deci nu îl văzuse nimeni de atâtea ore. Că așa este în democrația românească, cea atât de originală.



vineri, 14 noiembrie 2014

Alegerea finală

Aseară, la postul de televiziune Antena 3, directorul realizator moderator Gâdea a spus, la un moment dat, că mai importante decât cele două dezbateri televizate între cei doi candidați la funcția de președinte al României sunt „analizele” de după consumarea acelor dezbateri, fapt dovedit de numărul „uriaș” de telespectatori pe care l-a înregistrat Antena 3 în orele de după emisiunile ce au difuzat efectiv confruntările dintre protagoniști. Ca să folosesc o comparație potrivită cu fundamentul teoretic al pregătirii domnului Gâdea de la A3, este ca și când ai zice că este mai important să te uiți în gura pastorului care vorbește despre un sfânt decât să îl auzi chiar pe acel sfânt vorbindu-ți. Doar că domnul Gâdea a și explicat de ce este așa. Pentru că cei uriaș de mulți telespectatori anteniști se uită în gura sa nu ca să afle ceva, ci ca să înțeleagă ce au vrut să zică oamenii ăia care vor să se facă președinte.


Este evident că eu nu mi-am dorit niciodată să fiu pastor, ori preot ortodox sau rabin ori imam, dovada fiind că nu m-am făcut așa ceva până acum. Cum nici propagandist nu am fost, nu sunt și nu voi fi vreodată. Asta nu înseamnă că nu îmi pot da cu părerea, în public, despre o problemă de interes public, fără a avea însă pretenția că voi fi mai citit decât cei ce alcătuiesc miezul sau conținutul problemei. În cazul de față, mă gândesc la domnii Klaus Iohannis și Ponta Victor, așezați aici în text în ordine alfabetică descrescătoare, după numele lor de familie.
Poimâine, acești doi domni vor colecta voturile cetățenilor români, iar cel ce va avea cele mai multe voturi va deveni președintele României pentru următorii cinci ani de zile.
Câștigătorul va începe prin a depune un jurământ, după care va face exact ce va vrea el să facă, fără să mai poată fi sancționat pentru atitudinile, comportamentul, opiniile, faptele sale de absolut nimeni de pe Lumea asta. Va putea să facă dreptate, în sensul să îi grațieze pe cei nedreptățiți, sau să facă nedreptate, în sensul să îi grațieze pe cei vinovați. Va putea să semneze ce tratate intenaționale va vrea, chiar dacă apoi acestea nu vor fi ratificate de Parlament, la fel cum va putea să refuze semnarea oricărui tratat i se propune, fără să dea vreo explicație legală, ci doar morală, dacă are chef să o dea. Va da gradul de general cu una, două, trei sau patru stele cui va avea el chef să-i dea, fie acela ofițer activ, ofițer pensionat sau chiar fără să fie ofițer deloc. Va putea să bage Țara în război sau va putea să refuze să apere Țara cu armele, după pofta inimii sale. Și alte câteva asemenea, cum va fi să numească judecători și procurori tot după cum vrea el. Toate acestea fără ca cineva din România, din Europa sau din Lume să poată să îi ceară vreo socoteală, ca să nu mai vorbesc să îi aplice vreo sancțiune dacă se vădește că atât cheful său, cât și pofta inimii sale ori vrerea sa nu sunt conforme cu așteptările, năzuințele, idealurile sau chiar cu speranțele tuturor românilor. Că așa este la noi, în România, cum bine a dovedit și a documentat actualul președinte Băsescu Traian, de-a lungul celor zece ani de mandat.
Asta înseamnă că eu, ca cetățean responsabil și serios, va trebui să îl aleg pe acela dintre cei doi care îmi dă acum, înainte de vot, mai multe motive să cred că, odată ales, va avea atitudini, comportament și fapte care să îmi fie mie și poporului meu cât mai favorabile. Sau, dacă nu reușește niciunul dintre ei să îmi dea suficient de multe motive din acestea, va trebui măcar să nu îl votez pe cel ce mi-a dat motive să cred că va fi la fel ca domnul Băsescu sau chiar cumva mai rău decât acesta.

Cazul domnului Ponta
În acest al doilea caz, opinia mea este deja bine conturată, de mai bine de doi ani, în sensul că domnul Ponta Victor mi-a dat suficient de multe motive să cred că, odată ales președintele României, va fi chiar mai rău decât domnul Băsescu. Și asta nu numai în ceea ce privește grațierile, semnarea actelor oficiale, ridicarea la gradul de general sau numirea magistraților. Domnul Ponta mi-a dat foarte multe motive să cred că, în absolut toate situațiile, domnia sa îl copiază pe domnul Băsescu, atât la faptă cât și la vorbă. Și asta nu pentru că ar fi băsist, ci pentru că domnia sa este convins că domnul Băsescu Traian este cel mai de succes model de politician român și că trebuie copiat ca atare, dacă nu chiar perfecționat.
De aceea, pe lângă copieri vizibile și jenante, domnul Ponta supralicitează. Mai ales cu „partenerii externi” de tipul Chevron sau Gabriel Resources/Roșia Montană Gold Corporation. Dar nici cu internii nu îi este rușine. Chiar cu două săptămâni înainte de alegeri le-a dat domnilor Popescu-Tăriceanu, Meleșcanu, Dan Diaconescu Direct și Vadim Tudor mai mult decât le-ar fi dat domnul Băsescu vreodată, pentru același tip de serviciu pe care aceștia i l-au acordat președintelui în funcție la alegerile precedente.
De asemenea, chiar și motivele prin asociere duc spre aceeași concluzie că domnul Ponta este eminamente incompatibil cu funcția de președinte al României, așa cum este și președintele Băsescu. Domnul Ponta Victor s-a asociat pe față cu mafioți ce l-au slujit cu diligență pe domnul Băsescu, așa cum este domnul Oprea Gabriel. Și în acest caz a supralicitat domnul Ponta, atunci când l-a făcut pe domnul Oprea vice-premier, pe când domnul Băsescu îl unsese doar ministru.

Cu ce se deosebește totuși domnul Ponta de domnul Băsescu?
Unde își păstrează originalitatea domnul Ponta este în domeniul profilului psihologic. Deși încearcă din răsputeri să îi copieze domnului Băsescu bădărănia, imoralitatea, tupeul și cinismul exacerbate, domnul Ponta rămâne tributar unei dependențe atavice de alții, ceea ce domnul Băsescu nu a fost niciodată. Încă din perioada de formare, domnul Ponta a fost dependent de cineva care să „îi dea o șansă”, așa cum i-a mărturisit mamei sale, ce îi reproșa asocierea cu social-democrații, după ce ei doi, mamă și fiu, o „luaseră pe spinare” de la minerii chemați la București de președintele Iliescu. A fost dependent de Adrian Năstase, pe care l-a abandonat în favoarea lui Mircea Geoană, care l-a făcut ministru în Guvernul Boc I și pe care l-a abandonat luându-i locul la partid, ocazie cu care a devenit dependent de Liviu Dragnea și de alți baroni roșii, între care se distinge propiul său socru de-al doilea, senatorul Sârbu.
Zilele acestea, am putut vedea cu toții la televizor dependența domnului Ponta de notițele, fițuicile sau cartonașele scrise de alții pentru el. Dependență nocivă, de altfel, deoarece s-a dovedit în nenumărate rânduri că cele scrise pe hârtiuțe și citite de domnul Ponta pe ecran erau neadevăruri, inexactități sau chiar minciuni sfruntate. Ori, aceste dependențe creează o vulnerabilitate serioasă pentru oricine ar vrea să fie președintele României, deoarece adevăratul președinte va fi cel sau cei de care depinde ocupantul fotoliului din Palatul Cotroceni.
Mai sunt și alte motive ce mă determină să îl consider pe domnul Ponta Victor nociv pentru mine, ca cetățean, dacă acesta va accede la funcția de președinte al României. În tot cazul, cred că l-am convins și pe cel reticent cititor că nu i-am căutat domnului Ponta vreun nod în papură sau că i-aș fi adus vreo acuzație nedovedită cu propriile sale fapte.
Bun, dacă pe domnul Ponta nu îl votez cu siguranță, de ce m-aș duce totuși la vot? Ar fi două răspunsuri posibile. Unul este că aș merge la vot pentru a da un vot negativ. Adică, dacă domnul Ponta este așa cum l-am descris eu aici în foarte puține cuvinte, atunci domnia sa nu numai că nu trebuie votat, dar trebuie să primească de la mine un vot negativ, vot ce va fi acordat, evident, contracandidatului său.
Celălalt răspuns este că domnul Iohannis ar merita votul meu. Numai că un asemenea răspuns este foarte dificil de dat.

Reproșuri întemeiate ori nu pentru domnul Iohannis
Domnului Klaus Iohannis i s-au adus câteva acuze, pentru a-i determina pe alegători să nu îl voteze. Am putea cataloga aceste acuze în trei categorii, respectiv ce este domnul Iohannis, ce a făcut domnul Iohannis și cu cine s-a asociat domnul Iohannis.
În prima categorie includem observațiile că domnul Iohannis este sas, ori etnic german, că este evanghelist, ori protestant, că este incompatibil, că este fără copii și că este sibian. Pentru mine, toate acestea ar trebui să fie trecute în rândul calităților candidatului, ce l-ar face preferatul meu. Nu că aș prefera un sas unui român, dar un sas ce a refuzat să plece cu familia în Germania, atunci când a avut ocazia, este un sas demn de cinste, care etalează un caracter de om dispus să își construiască o viață prin propriile forțe și nu să stea la mila statului german pentru a trăi decent.
Cum nici nu aș prefera neapărat un protestant unui ortodox, doar că protestantul a fost crescut într-o „etică protestantă”, în care a face bine înseamnă și să îi ajuți pe alții, dar și să acumulezi avere, ca dovadă a credinței în Dumnezeu, pe când un ortodox este crescut pe principii etice mult mai relaxate.
În ceea ce privește incompatibilitatea, avem o decizie judecătorească din care rezultă că nu ar fi incompatibil, precum și un recurs la această decizie, făcut de agenția care l-a acuzat de incompatibilitate. Urmează ca altă instanță să se pronunțe. În tot cazul, acest aspect a fost cunoscut de Curtea Constituțională a României, care i-a acordat domnului Iohannis dreptul de a candida la președinție. Deci nu este nicio incompatibilitate, în drept și în fapt.
Categoric, aș fi preferat un candidat care să fi trecut prin experiența de a crește cel puțin un copil, dar care să fi avut și rezultate în creșterea acelui copil. Am fi putut vedea atunci cum candidatul se califică pentru funcția de a reprezenta întreaga națiune, cu grijile ei pentru copii cu tot. Așa, fără copii, nu vom ști niciodată ce rezultate ar fi avut domnul Iohannis. Dar nici nu îl putem acuza că ar fi avut rezultate proaste, ori că și-ar fi răsățat copiii și i-ar fi îndemnat să aibă succes în viață prin furt, înșelăciune, mituire sau altele asemenea, cum vedem la prea mulți copii de politicieni români de vârf.
Cât despre faptul că este sibian, trebuie să remarc imediat că domnul Iohannis este primul sibian al Sibiului, în calitatea sa de primar al urbei din ultimii 14 ani. Ceea ce nu este nimic rău în sine, cu excepția faptului că sibian mai înseamnă și provincial, adică un om fără nicio experiență a Capitalei, unde lucrurile sunt și se mișcă cu totul altfel decât se văd din afară. Deci, dacă domnul Iohannis își propune să fie un președinte care să guverneze peste sistemul birocratic și peste cultura instituțională consolidată la București în ultimul sfert de veac, atunci este pierdut, fiind la fel de dependent de orice și oricine, așa cum este domnul Ponta dependent de copiuțe și de baronii roșii. Doar dacă domnul Iohannis își propune să devină un președinte al schimbării, unul care să o rupă definitiv și irevocabil cu sistemul corupt, mafiot și birocratic al Palatului Cotroceni și, prin extensie, al oricărui palat guvernamental din Capitală, va fi o notă pozitivă faptul că nu are habar de cum funcționează acest sistem.
În a doua categorie intră faptele reprobabile ale domnului Iohannis, cum ar fi traficul de copii, eventual cel de organe, deținerea a nu mai puțin de șase case și retrocedarea proprietăților sibiene preponderent dacă nu chiar exclusiv sașilor și bisericii lor. S-a dovedit că traficul de copii și de organe nu există. S-a mai dovedit că toate casele au fost dobândite legal și cinstit, iar, în spiritul eticii protestante, această avere imobiliară este un lucru de laudă și nu o acuzație. Cât despre retrocedări, se pare că, în afara unei influențe informale, domnul Iohannis nu a avut nicio contribuție la ele, acestea fiind oricum făcute în deplină legalitate, așa cum rezultă din nenumăratele controale făcute de contracandidatul premier la Sibiu.
Cea de-a treia categorie este cea mai grea, în artileria opozanților domnului Iohannis. Discursul cel mai des întâlnit este că dacă îl votezi pe Iohannis îi votezi de fapt pe Anastase, Blaga, Boagiu, Boc, Videanu și pe mulți dintre membrii marcanți ai fostului partid al domnului Băsescu Traian, numiți cu termenul generic „băsiști”. Faptul că domnul Băsescu s-a despărțit de ei la perdeluță, cu destul de mult timp în urmă nici nu contează. Dacă nu au trecut în tabăra domnului Ponta, înseamnă că au rămas tot băsiști și gata. În plus, ei sunt responsabili de coborârea nivelului de trai al majorității românilor în anii 2009 – 2012.
Nu contest faptul că acești băsiști sunt vinovați de proasta guvernare, începând cu Guvernul Boc I, care a fost instaurat cu participarea partidului domnului Ponta, domn și partid ce au fost complici la acea proastă guvernare preț de nouă luni. Nu contest și nici nu uit faptul că proastei guvernări i s-a adăugat manifestarea unui dispreț suveran față de omul de rând, în general, și față de ofițerii Armatei Române, în special.
De mai bine de doi ani și jumătate aștept de la domnul Ponta, premier în tot acest timp, măsuri de reparare a stricăciunilor făcute atât material dar, mai ales, moral de acești băsiști, alături de măsuri punitive la adresa celor vinovați de acele stricăciuni, dar și de măsuri de introducere a bunei guvernări. Deocamdată aștept degeaba. Nici unele dintre aceste măsuri nu s-au făcut prezente în viața României.
În afara unor timide și incomplete măsuri de repunere în drepturi financiare a funcționarilor și militarilor afectați de echipa Băsescu-Boc-Oprea nu am văzut nimic. Nici urmă de punere sub acuzare a miniștrilor penali. Domnul Oprea, cel care a patronat înaintarea ilegală în grad a sute de indivizi nu numai că nu este anchetat, dar premierul Ponta i-a și mulțumit pentru activitate, atunci când domnul Oprea a părăsit Ministerul Apărării, ca, apoi, să îl ungă vice-premier. Cât despre introducerea bunei guvernări, Guvernul Ponta 2 este în competiție peste timp cu guvernele Boc și le întrece la toate capitolele proastei guvernări, în special la impredictibilitatea actului legislativ, comis preponderent prin ordonanțe de urgență.
În toată această imagine, figura domnului Klaus Iohannis nici măcar nu se zărește. Dar ea este adusă în discuție. Să vedem, deci, cum ar fi să îi votăm pe Blaga et Co., adică să vedem cum ar fi după ce domnul Iohannis devine președinte. Ce ar putea face el în favoarea acestor băsiști? Dacă ar fi domnul Băsescu, i-ar aduce la guvernare, prin tot felul de soluții imorale, furând acoliți de-ai domnului Ponta, ce oricum și-ar încheia cariera politică cu această ocazie și ar fi părăsit de toți, așa cum domnul Băsescu a impus guvernele Popescu-Tăriceanu, Boc 1 – 5 și Ungureanu. Ba chiar și guvernul Ponta 1, dacă stăm să ne gândim bine.
Dar este domnul Iohannis domnul Băsescu? Eu nu am găsit nicio asemănare între cei doi. Nu am nici cel mai firav indiciu că, odată ajuns la Palatul Cotroceni, domnul Iohannis îi va putea pune în fruntea guvernului pe băsiștii care l-au ajutat sau l-au sprijinit în campania electorală. Singurul lucru pe care ar putea să îl facă ar fi să ceară publicului ca, la alegerile parlamentare, atunci când vor avea ele loc, să îi voteze pe Blaga et Co., pentru a avea astfel și guvernul de partea sa, așa cum domnul Băsescu le ceruse bucureștenilor un consiliu monocolor la Primăria Capitalei, pentru a putea guverna mai bine. Eventual, ar putea să ia vreo cinci-șase dintre ei cu el la Cotroceni, în calitate de consilieri prezidențiali, că tot nu are domnul Iohannis nicio echipă prezidențială anunțată până la ora votului.

Semnele mele de întrebare pentru domnul Iohannis
Deși am demontat mai sus majoritatea acuzelor ce i-au fost aduse domnului Iohannis în campania electorală pentru funcția de președinte al României, asta nu înseamnă că a devenit preferatul meu la această funcție. Pentru că sunt două aspecte deosebit de importante ce îmi ridică semne de întrebare în ceea ce îl privește.
Înțeleg faptul că domnul Klaus Iohannis nu are habar de guvernarea Țării, nici teoretic și nici ca experiență personală. Mai înțeleg că, în calitate de membru al publicului, domnia sa este nemulțumit de modul în care este guvernată această Țară, în prezent și din fotoliul de președinte, dar nu poate să o spună cu claritate, deoarece are nevoie de sprijinul băsist nu atât pentru voturi, cât pentru aspectele organizatorice și tehnice ale turului doi, fără de care ar putea fi furat masiv la urne. În plus, știu că, până acum, niciun președinte nu a ajuns la Cotroceni pregătit pentru acea funcție, dar asta nu a dus la pieirea României. Doar la proasta ei conducere, ceea ce nu este dezirabil, dar este reparabil.
Nu îmi este clar deloc și nu am reușit să aflu pe nicio cale de investigare, nici măcar prin întrebări adresate direct unor membrii esențiali ai campaniei prezidențiale, pe cine se bazează domnul Iohannis în fundamentarea teoretică și în planificarea concretă a implementării unei politici de stat pentru România, politică doar a lui, a președintelui. Într-un loc, domnia sa a spus că va avea nevoie de „șase luni – un an” pentru se familiariza cu „marile dosare” ale președintelui și, abia după aceea, va veni cu soluțiile sale. În alt loc, a spus că principalele amenințări la adresa securității naționale a României vor fi abordate în cadrul „parteneriatelor”, numind NATO și Uniunea Europeană. Mai mult, domnul Iohannis a spus că dorește ca România să aibă și o atitudine activă în problemele mondiale, nu numai una reactivă. Iar, ca un corolar, domnul Iohannis a amintit că „s-a lucrat la un Plan de Țară”, ceea ce, bănuiesc, ar însemna o viziune pentru România, din perspectiva președintelui ei. Niciuna dintre aceste afirmații strategice nu îmi indică sursa sa de cunoaștere în domeniul statului, al securității și apărării sale.
Ceea ce nu este bine, deoarece această ceață informațională poate naște speculații dintre cele mai controvesate. Despre domnul Ponta știu că nu gândește cu mintea lui. Dar cu ce minte gândește domnul Iohannis? Habar nu am.
Al doilea aspect negativ la adresa domnului Iohannis este absența absolută a oricărei soluții strategice, indiferent pentru ce problemă națională ar fi pusă în discuție. În afară de o idee economică ce nu ține de președinte, aceea a îmbunătățirii colectării taxelor și impozitelor, cu o creștere de doi la sută din produsul intern brut pe an și de ideea de a aduce la guvernare noul partid liberal al cărui președinte este în prezent și pe care va trebui să îl părăsească atunci când va deveni președintele României, nu am auzit altceva de la domnul Iohannis. Chiar și ideea cu taxele nu era însoțită de un set minim sau generic de măsuri.
Să nu aibă domnul Iohannis soluții, sau are soluții dar nu vrea să le spună, deoarece acestea ar fi divergente de așteptările susținătorilor săi băsiști? Imposibil de spus.

Concluzia!
Iată cum, tot gândind cu voce tare, am ajuns la mai bine de trei mii de cuvinte. Așa că aș putea trage o concluzie.
Aceasta este că voi vota cu Klaus Iohannis. Din păcate, voi vota mai degrabă ca un vot negativ dat domnului Ponta, cel ce este continuatorul domnului Băsescu, domn pe care eu l-am declarat inamicul meu personal încă de la începutul anului 2012. Mi-ar fi făcut mare plăcere să fie un vot pentru Klaus Iohannis, dar, din păcate, îmi lipsesc prea multe date pentru un asemenea vot.



sâmbătă, 8 noiembrie 2014

Băsistul Ponta cu cinci case care dă ungurilor Ardealul

Dacă domnul Bogdan Teodorescu este, într-adevăr, puțul din care se adapă cu idei campania electorală a domnului premier Ponta Victor, candidat prezidențial, atunci eu am fost teribil de înșelat în aprecierea mea față de forța intelectuală a acestui domn. Dar, este destul de credibil că și-ar fi băgat și consilierii americani ai aceluiași candidat coada în afacere, având în vedere că noi, românii, nu prea ne pricepem la campanii electorale negative, decât până la nivelul „ba pe-a mamei dumneavoastră, să trăiți, domnule procuror”.


Chiar înainte ca acești consilieri să ajungă să lucreze „around the clock” în România, mai înainte ca domnul Ponta Victor să se ungă candidat prezidențial, ba chiar înainte ca domnul Crin Antonescu, dacă mai știți despre cine este vorba, să afle că nu va fi candidatul domnului Ponta la președinția României, tema strategică de campanie electorală a taberei pontise a fost una singură, respectiv anti-băsismul.
De ce? Simplu, pentru că orice altă temă ar fi dus la discuții despre proasta guvernare, despre corupția instituționalizată, despre plasarea voluntară și necondiționată a elitei românești în subordinea unei părți nocive a străinătății, despre vinderea pe nimic a aurului, pădurilor, solului și subsolului, ba chiar și a râurilor ce trebuie băgate în pământ ca să iasă dolarii sub forma gazelor de știst și altele asemenea. Ori, discuții din acestea sunt inacceptabile pentru oricare politician român, din orice tabără ar face el parte.
Nici chiar eterna temă de campanie electorală românească, cea cu „eu vă dau mai mult pe degeaba decât celălalt” nu mai are forța necesară pentru a convinge electoratul, după ce și el și celălalt s-au perindat de cel puțin două ori la guvernare și au dat mult mai puțin decât au luat de la publicul sărac.
În plus, anti-băsismul a produs rezultate electorale remarcabile. De la câteva sute de împătimiți ce s-au bătut cu frigul aspru al lunii februarie 2012 pentru a striga public jos Băsescu s-a ajuns la schimbarea cu Guvernul Ponta a Guvernului Ungureanu, ce i-a succedat Guvernului Boc pentru aceleași motive protestatare. În afară de aceste proteste minore dar îndârjite, nu ni s-a spus vreo altă cauză ce l-ar fi determinat pe domnul Băsescu Traian să îl numească pe domnul Ponta Victor premier, deși se jurase public, în nenumărate rânduri, că nu va face asta niciodată. În același an 2012, anti-băsismul a produs alte două succese electorale taberei pontiste, la alegerile locale și la cele generale, între acestea interpunându-se referendumul de demitere a domnului Băsescu, cu care ocazie s-au putut număra peste șapte milioane de anti-băsiști activi.
Cine ar renunța la o temă așa darnică în voturi? Nimeni, desigur. Ar fi ca și când ai prefera o altă gâscă îl locul celei cu ouăle de aur și să mai și contezi că vei rămâne la fel de bogat. Singura problemă este că domnul Băsescu nu mai candidează. Și, atunci, toată campania domnului Ponta, gândită de cine gândește pe acolo, s-a axat pe asocierea contracandidatului, domnul Klaus Iohannis, cu odiosul domn Băsescu.
Și, totuși, mie nu îmi vine să cred că această idee i-a venit domnului Bogdan Teodorescu, pe care eu îl știam de om inteligent, capabil să gândească mai departe de pasul următor. Un asemenea om inteligent nu ar fi introdus tema negativă a celor șase case ale domnului Iohannis, în condițiile în care domnul Ponta stă și mai rău cu proprietățile funciare ale familiei, neputând justifica deloc sumele necesare pentru casele domniei sale, nici din veniturile de procuror, nici din cele de demnitar, nici chiar de la partid.
Cum nici tema băsismului domnului Iohannis nu este solidă decât în mintea unor supreficiali, care cred că publicul român este compus din mai mulți subinteligenți decât publicul lor, ceea ce nu este adevărat. Adică, pe proști îi prostim cu orice temă. Numai că numărul de proști este limitat natural, așa că nu este rațional să se pedaleze pe aceeași temă, în speranța că numărul de voturi favorabile va crește, când tema are succes doar la proști.
Pentru că orice om ce gândește cu mintea lui, chiar dacă gândește încet, își dă seama că anti-băsismul domnului Ponta este doar de suprafață, pe când băsismul domnului Iohannis este complet nedovedit, cu excepția faptului că staff-ul său de campanie are foarte multe nume ce au făcut parte, în urmă cu cinci ani, din staff-ul de campanie al domnului Băsescu.
Faptele ne spun care este realitatea.
Domnul Ponta Victor a fost uns de două ori premier de domnul Băsescu Traian, prima dată din motive obscure, pe când domnului Klaus Iohannis același domn Băsescu i-a refuzat învestitura.
Domnul Ponta Victor a semnat un acord de cooperare cu domnul Băsescu Traian, pe când domnul Iohannis nu a semnat nimic și nu s-a angajat la nimic față de domnul Băsescu.
Protejata domnului Băsescu, doamna Elena Udrea, este prietenă cu domnul Ponta, cu care a avut afaceri și relații strânse, pe când domnul Iohannis este obligat să îi aducă aproape pe cei ce au condus campania electorală a domnului Băsescu, în frunte cu domnul Vasile Blaga, altfel fiind pierdut în fața candidatului Ponta, care, după propriile-i declarații, este ferm convins că într-o asemenea campanie câștigă cei ce au fost mai buni la numărarea voturilor.
În plus, domnul Ponta îi are în imediata sa apropiere pe apropiații domnului Băsescu, respectiv pe domnii Oprea Gabriel și Rus Ioan, plasați în funcții administrative de o deosebită importanță pentru operații posibil oneroase, pe când domnul Iohannis nu i-a încredințat niciunui băsist nicio funcție administrativă, niciodată.
La fel, în ceea ce privește numirea doamnei Kovesi în funcția de procuror șef la anticorupție, domnul Ponta i-a făcut astfel domnului Băsescu o favoare, pe când domnul Iohannis nu i-a făcut niciodată nicio favoare domnului Băsescu.
Domnul Ponta a declarat că este corectă și că așa trebuie să rămână acea faimoasă imunitate prezidențială neconstituțională, decretată de domnul fost procuror Morar, actualmente curtean constituțional, prin care nimeni nu se poate atinge de președintele în funcție, indiferent ce infracțiuni și crime săvârșește acesta, pe când domnul Iohannis a promis că primul lucru pe care îl va face ca președinte va fi să corecteze asta, prin eradicarea ei.
Domnul Ponta a făcut tot posibilul, alături de domnul Crin Antonescu și cu ajutorul neprețuit al domnului Rus Ioan, pentru ca referendumul de demitere a domnului Băsescu Traian din funcția de președinte al României să nu aibă efecte, bătându-și astfel joc de cele peste opt milioane de români ce au votat. Nu numai că a venit cu lista comisarului șef de la UE, dar a și încurcat cât a putut afacerea cu listele permanente iar, după referendum, a interzis parlamentarilor să ia act de rezultatul referendumului, pentru ca nu cumva aceștia să ia vreo decizie defavorabilă domnului Băsescu. Domnul Klaus Iohannis a fost pentru demiterea domnului Băsescu Traian, fapt pe care acesta din urmă i-l reproșează de fiecare dată când vine vorba despre el.
Cât despre tema că domnul Iohannis vrea să dea Ardealul ungurilor, domnul Ponta trebuie că a fost plecat de acasă atunci când a aprobat o asemenea temă, deși ea este cât se poate de serioasă. Numai că această temă a separării Ardealului nu a răsărit în urma băgării în seamă a domnului Tokes, cel ce deplânge că această Transilvanie nu mai face parte din Ungaria, ci în urma vizualizării hărții cu rezultatele voturilor din primul tur, în care toată Transilvania și Banatul au votat masiv cu domnul Iohannis. Ceea ce înseamnă nu că domnul Iohannis va profita de ocazie și va fugi din România cu Ardealul, ci că politica domnului Ponta este una de diviziune, de învrăjbire, la fel ca politica dusă de domnul Băsescu Traian în ultimii zece ani.
Ca ardelean, vă pot spune că Ardealul va fi al României nu atunci când zic politicenii, nici când este cucerit de armate, ci atunci când va avea drumuri decente, mai precis autostrăzi largi și căi ferate rapide, între el și restul provinciilor istorice românești. Ori, domnul Ponta Victor tocmai a semnat un document prin care se opune construcției de autostrăzi și căi ferate rapide, la fel cum s-a opus și domnul Băsescu, și atunci când era la Transporturi, și apoi ca președinte al României. Așa că, deocamdată, Ardealul nu este al României decât pe hârtie sau când vine vorba de plata impozitelor, ceea ce înseamnă că domnul Iohannis nu are ce să îi ia acestei Românii, pe când domnul Ponta face tot posibilul ca Ardealul să nu fie legat de România niciodată.


duminică, 2 noiembrie 2014

A fost primul tur

Ceea ce aveam de spus despre rezultatele primului tur al alegerilor pentru președintele României am spus încă din luna august a acestui an, dacă nu chiar de mai devreme. Adică, este de ajuns să scriu „v-am spus eu?” și să vă trimit la articolele mele anterioare.


Realitatea este că simt o mare amărăciune că s-a ajuns aici. În plus, trebuie să recunosc faptul că nu pot să fiu nici detașat, nici obiectiv în raport cu această situație electorală, deoarece ea mă afectează personal, cum tot personal mă afectează în rău și guvernarea actuală, și, din nefericire, și cea care o să înceapă sub noul președinte.
Asta nu înseamnă că amărăciunea și răul resimțit îmi înțețoșază rațiunea și nu mai pot să emit judecăți de valoare bazate pe argumente și analiză. Înseamnă doar că sunt trist și necăjit, deși rațional și limpede în gândire.
Deci, din cele peste 18 milioane de nume înscrise pe listele electorale permanente, ce impropriu sunt numite „cetățeni cu drept de vot”, deoarece nimeni nu știe câți sunt aceștia cu adevărat,  au votat, real sau fictiv, peste 10 milioane, dintre care vreo patru milioane au votat cu domnul premier Ponta Victor, vreo trei milioane cu domnul primar Klaus Iohannis și restul de vreo trei milioane cu toți ceilalți 12 candidați oficiali la președinția României. Acești doi domni numiți de mine aici s-au calificat pentru turul al doilea, urmând ca unul dintre ei să devină noul președinte al României. Ceea ce era de așteptat.
Vom ști numele noului președinte după o nouă campanie electorală de două săptămâni, în care cei doi se vor înjura unul pe altul, se vor acuza de câtă avere au strâns unul și celălalt, ca și când strânsul averii în sine este de rău și nu doar strânsul averii din banul public sau din infracțiuni, se vor scoate de la dosar tot felul de fotografii cu unul și cu celălalt în situații cât mai compromițătoare, se vor aduce în fața opiniei publice martori care să declare cât de răi și de perverși sunt acești doi domni, fiecare în parte, se vor aminti persoanele pe care aceștia le au în spate, persoane bineînțeles compromise moral, politic sau chiar penal, se vor face referiri la partidele și coalițiile de partide care îi susțin, mizându-se pe sila pe care românul o are față de politică, asta până la momentul când este să o facă el însuși și atunci să zică iată ce bine este să te tăvălești în lături și în noroi.
În concluzie, avem de ales între doi domni promovați de partidele lor, domni care vor fi, cu necesitate, loiali doar acestor partide ce îi fac oameni și nu oamenilor din Țara asta, care îi votează sau stau acasă. Într-unul dintre grupurile de susținători îi găsim pe domnii Oprea Gabriel și Rus Ioan, în celălalt dintre grupuri îi găsim pe domnii Boc Emil și Blaga Vasile, ca etaloane de proastă guvernare și de exacerbare a corupției instituționalizate.
În plus, domnul Ponta se străduiește să devină o copie perfecționată a domnului Băsescu Traian, atât în ceea ce privește modul de abordare a problemelor guvernării prezidențiale cu ajutorul serviciilor de informații și procuraturii, cât și în ceea ce privește subordonarea necondiționată față de o parte a străinătății, care îi va spune ce să facă România ca stat independent, suveran și integru.
Din scaunul de primar de urbe occidentalizată tot cu ajutorul străinătății, domnul Iohannis se străduiește să se ridice la nivel național și este dependent de partidul cel nou liberalo-fesenist și de băsiștii din el pentru a realiza această ridicare. Care dintre domniile lor este mai bun ori care este mai rău, doar Dumnezeu știe.
Cu siguranță, însă, niciunul dintre ei nu a făcut vreodată dovada că ar fi auzit despre ce este vorba, că ar înțelege cum se face și că poate să fie „garantul independenței naționale, al unității și integrității teritoriale” a României.
Dacă este să dau un pronostic, la fel ca la jocurile de noroc, eu cred că va ieși câștigător lozul Iohannis, având în vedere că, din cele trei milioane de votanți ai terților, un milion își va pierde interesul pentru subiect, iar două se vor duce la candidatul Iohannis, deoarece, cu excepția câtorva sute de mii de votanți ai domnului Popescu-Tăriceanu, domnul Ponta a strâns deja toate voturile pe care le-ar fi putut avea, fie ele reale sau fictive, singura sa grijă fiind acum să nu piardă din ele până în turul al doilea. În plus, domnul Iohannis este perceput ca „răul cel mic” în comparație cu domnul Ponta, ce este, evident, „răul cel mare” în ochii publicului român, public ce compară realizările trecute și prezente ale celor doi, pentru a-și da seama cum vor fi ei în viitor.
Această situație ar mai putea fi schimbată doar dacă ar ieși la vot milioanele de amorfi români, cei ce stau ascunși după perdele. Numai că nu este nicio speranță ca acest lucru să se întâmple, dacă nu s-a întâmplat el în primul tur de scrutin electoral, când oferta era mult mai variată și condimentată inclusiv cu nume inedite.