luni, 30 decembrie 2013

Cei sapte ani de acasă

La data de întâi ianuarie 2014 se împlinesc șapte ani de când România este europeană cu acte. Adică, se împlinesc primii șapte ani de când România este acasă în Europa Unită.
Atunci, în 2007, România a devenit un stat independent, fără niciun fel de condiționări politice sau de securitate care să îi constrângă existența ori direcțiile de dezvoltare economică și socială, pentru prima data în istoria sa de mai bine de un secol și jumătate. Până la acel moment, existența României a fost tot timpul subiect de negociere între puternicii vremii și ai Lumii, de compromisuri între guvernanții autohtoni și diverse state ori alianțe de state care i-au oferit posibilitatea să funcționeze relativ independent, însă numai cu condiția să aibă un anumit sistem politic și economic, fie acesta comunist sau capitalist, centralizat ori liberal, după caz. Și, bineînțeles, să le dea protectorilor biruri în bani ori în natură, ca răsplată pentru bunăvoința lor.
Chiar și pentru dobândirea calității de membru al Organizației Tratatului Atlanticului de Nord – NATO, cu trei ani mai înainte de 2007, ori pentru acceptarea sa ca stat în Uniunea Europeană, România a fost nevoită să parcurgă câte un traseu de un deceniu plin de îndepliniri graduale ale condițiilor impuse sub formă de obiective ori acquis. Desigur, majoritatea dacă nu chiar toate aceste condiții au fost, cel puțin în esență, favorabile publicului trăitor pe meleagurile românești, chiar dacă ele au conținut unele constrângeri și încătușări pentru liberul arbitru al guvernanților.
Odată România devenită membră a Uniunii Europene, toate pârghiile de putere, de influență și dictat asupra sa, din oricare direcție ar fi fost ele acționate, au fost demontate, Țara noastră având deplina libertate să se comporte ca un stat de mâna întâi, care își hotărăște singur soarta sa și a poporului ce îl locuiește.
Acum, când avem posibilitatea să vedem cât de binecrescut este copilul european cu numele de România, după parcurgerea celor șapte ani de-acasă, putem constata, cu imensă tristețe, că această deplină libertate nu a fost decât o ocazie ratată, sau, în traducere forțată din engleză, o oportunitate pierdută.
Domnul Băsescu Traian, președintele României, a apreciat în cel puțin două ocazii că statul pe care îl „conduce” este unul de mâna a doua, nu de primă mână, cum ar fi putut fi. De fapt, acest domn se înșală amarnic, ori încearcă să se laude în fața publicului ce încă se mai uită la ce mai spune domnia sa, deoarece România este cu mult mai rău decât un stat de mâna a doua. Am pus între ghilimele conceptul de conducere a statului de președintele său pentru că, deși acest concept este ilegal, din perspectiva dreptului constituțional, atât domnia sa, cât și opozanții săi politici, împreună cu propagandiștii lor oficiali ori mascați nu mai contenesc să îl folosească. Iar domnul Băsescu personal nu precupețește niciun efort să demonstreze că domnia sa chiar conduce România, deși direcția în care o „conduce” este evident una dezastruoasă.
Dar nu numai spusele ori acțiunile domnului Băsescu sunt argumente că România a ratat ocazia de a deveni, de șapte ani încoace, un stat european liber și prosper. În termeni generici, această situație se numește proastă guvernare, iar constatarea, repararea ori reglarea proastei guvernări nu se poate face decât de cei ce suferă de pe urma ei, respectiv de publicul însuși. Toți acești șapte ani au făcut parte din Regimul Băsescu, regim politic unicat atât pentru români, cât și pentru europeni. Nicicând și niciunde nu s-a mai pomenit ca un popor înzestrat cu dreptul fundamental de a-și alege singur destinul să prefere abandonarea acestui destin în mâinile unor indivizi dovediți corupți, imorali și insensibili la nevoile nației. Și nu odată, cum ar fi din scăpare ori prin prostire, ci în cel puțin patru ocazii, publicul român a demonstrat că preferă să fie condus de asemenea indivizi, organizați în partide politice ca mafioții în famiglii, pe timpul celor șapte ani despre care vorbim aici.


Anul deja vechi 2013 este simptomatic pentru proasta guvernare a României. Acesta a fost primul an complet al unui Guvern Ponta susținut de o imensă majoritate parlamentară, formată din trei sferturi dintre aleșii neamului, precum și de un președinte de țară securizat de un vot masiv împotriva sa cu numai un an în urmă, dat de peste șapte milioane de cetățeni și de obligațiile contractuale ale unui pact de coabitare între domnia sa și premier. Premisele politice, sociale și, mai ales, bugetare ale anului au fost asigurate tot de un Guvern Ponta, care a organizat, la sfârșitul anului precedent, cele mai de succes alegeri din istoria post-decembristă a României, a alcătuit fără constrângeri bugetul de stat și cel al asigurărilor sociale și a contractat toate serviciile publice necesare bunei funcționări a societății pentru anul următor, adică pentru cel ce tocmai se încheie zilele acestea.
În asemenea condiții, ne-am fi așteptat să nu fie chiar nicio problemă ca, în 2013, Guvernul Ponta să își îndeplinească cu brio toate obiectivele sale strategice și operaționale. Nu vorbim aici de obiectivele rezultate din așteptările legitime și fundamentale ale cetățenilor români, nici măcar de promisiunile făcute în campania electorală de anul trecut, ci de Programul de guvernare aprobat de Parlament, cu putere de lege, odată cu numirea miniștrilor, precum și de acordul cu tripleta internațională formată din Fondul Monetar Internațional – FMI, Banca Mondială și Comisia Europeană.
Sfârșitul anului ne arată că aceste obiective strategice și operaționale au fost, în mare parte, ratate. Pentru a ajunge la această concluzie, am avut răbdarea să parcurg întregul Program de guvernare 2013 – 2016 și să îl compar cu activitatea parlamentară și cu cea executivă, deoarece documentul conține atât acțiuni legislative cât și executive. Se pare că, odată trecut de Parlament, acest program nu a devenit instrumentul fundamental de lucru al Guvernului Ponta, ci doar o postare pe site-ul de referință. Nu am făcut același exercițiu și pentru acordul cu FMI, deoarece, după cât mi-am dat seama, acesta nu are valoare de lege, nefiind ratificat de Parlament, deci este doar un meniu de obligații pe care Guvernul și le-a asumat față de finațele mondiale. Ce știu, din dezbaterea publică, este că unul dintre cele mai importante puncte ale acestui acord, pentru anul acesta 2013, ar fi fost privatizarea companiei de stat CFR Marfă, ceea ce s-a dovedit a fi un obiectiv notoriu ratat de guvern.
Nu avem date statistice credibile privind rezultatele guvernării în anul 2013. Institutul Național de Statistică, organizație ce ar fi trebuit să ne ofere aceste date, este lovit de o totală lipsă de credibilitate, fiind subordonat și controlat politic, așa cum ne-a demostrat cu deplină transparență chiar premierul Ponta, încă de la începutul anului, când l-a demis pe directorul de atunci al institutului, arătând că domnia sa are nevoie la acest institut de „oameni pe care se poate baza”. De altfel, această sursă de date statistice i-a făcut domnului Ponta cadoul de a anunța, unilateral și neverificabil, că România a avut o creștere economică trimestrială de peste patru la sută, în al treilea trimestru al acestui an, anunț venit ca o gură de oxigen politic, după criticile publice dure privind proasta sa guvernare, pe care le primise șeful executivului român în aceeași perioadă.
Deși cuprinsă vag și generic în Programul de guvernare, reorganizarea administrativ-teritorială a României pe regiuni a fost un punct foarte vizibil pe agenda anului 2013, mâna dreaptă a premierului, vicele Liviu Dragnea muncind în draci pentru realizarea acestei reorganizări chiar acum, dar fără nicio finalizare.
Nici măcar obiectivele asumate de guvern pe parcursul anului, în afara Programului de guvernare sau acordului cu finanța internațională, nu au fost atinse. Avem în vedere aici obiectivul deschiderii mineritului dezastruos al aurului și celorlalte metale rare de la Roșia Montană și începerea explorării gazelor de șist, în vederea exploatării lor prin distrugerea mediului.
În schimb, domnul Ponta Victor, premierul, a reușit să intre în contact cu susținătorii externi ai domnului președinte Băsescu Traian, așa cum s-au desconspirat ei cu ocazia referendumului de demitere a președintelui din vara anului 2012. Nu știm nimic despre succesul ori ratarea acestor contacte, dar impresia generală lăsată de premier a fost că, cel puțin, a reușit să le spună comisarilor europeni, cancelarei Germaniei și președinției americane că domnia sa este dispus să le dea tot ceea ce primeau și de la domnul Băsescu, ba chiar și ceva în plus, numai să fie lăsat să guverneze România după bunul său plac.
Astfel, împlinirea celor șapte ani de-acasă europeni ai României se întâmplă în condițiile în care Țara noastră este codașa Uniunii Europene la toți parametrii economici și sociali, românii sunt în continuare prostiți în Țară și ridiculizați în afara ei, sunt izolați fizic în Europa lor și exploatați individual pentru calitățile pe care le posedă, de străinii ce ori vin să se facă stăpâni în România, ori îi ademenesc pe românii talentați și buni pe alte meleaguri, mai primitoare și mai prietenoase decât Țara lor. Singurii dintre români care prosperă și o duc din ce în ce mai bine sunt indivizii pe mâna cărora poporul acesta și-a dat Patria și soarta sa.
La rândul lor, acești indivizi se luptă unii cu alții, se adună în găști ori dezertează din ele, se împrietenesc ori se trădează cu nonșalanță, se nășesc ori se încuscresc între ei, după ce avere și relații are fiecare, se pun în funcții la stat ori își sprijină rudele și prietenii să ajungă mari, făcând toate acestea în detrimentul bunei guvernări și al interesului cetățeanului, dar pe seama banului public. Pe parcursul anului 2013 au fost nenumărate întâmplări de acest fel, mass media tradițională ori cea nouă fiind inundate de faptele și, mai ales, de spusele acestor fruntași ai nației române. Numai că nu o să cădem în capcana de a face din aceste povestiri bilanțul anului, pentru că ele sunt atât irelevante, cât și perene, noi fiind siguri că le vom urmări și la anul și la mulți ani.
Toate informațiile publice ne arată că, în primul an complet de putere executivă, ca exponent de prim rang al „clasei politice” românești, domnul Ponta Victor a fost preocupat exclusiv de consolidarea propriei sale poziții, atât în plan politic, cât și în cel instituțional. Adică, folosind aceleași metode ca domnul Băsescu, premierul și-a pus oamenii săi în locuri cheie, de unde aceștia să îl poată sprijini în demersurile de guvernare, indiferent de natura benignă ori malignă a acestora. Concomitent, a avut grijă să își subordoneze cât mai multe instituții de forță, în special din zona serviciilor speciale și din justiție, ori să îi îndepărteze din funcțiile publice pe cei loiali oponenților săi personali, chiar dacă, uneori, aceștia erau miniștrii propriului său guvern. Și-a mai asigurat domnul Ponta susținerea unor componente semnificative ale corporațiilor internaționale, precum și acceptarea vocală ori tacită din partea unor cancelarii străine.
Aceste demersuri ridică însă câteva semne de întrebare, dintre care cel mai serios este pentru ce îi trebuie domnului Ponta o asemenea consolidare? Oare imensa susținere populară de care s-a bucurat la alegeri nu a fost îndeajuns? Oare nemaiîntâlnita majoritate parlamentară nu îi conferă suficientă putere politică pentru a îndeplini tot ceea ce și-a propus și ne-a promis? Oare pactul de coabitare cu oponentul Băsescu nu îi deschide calea spre exercitarea liberă a funcției executive în stat? Oare șovăielnicul co-președinte al alianței USL, domnul Crin Antonescu de la liberali nu este suficient de relaxat ca să îl lase pe domnul Ponta să fie singurul leader de necontestat al puterii politice din România?
Din păcate, aceste întrebări au rămas fără răspuns pe parcursul anului ce se duce. Rămâne să așteptăm anul ce vine, poate va sosi și cu ceva lămuriri.



miercuri, 18 decembrie 2013

The Economist Romania

L-am auzit cu urechile mele pe domnul premier Ponta Victor cuvântând la deschiderea ședinței Guvernului Ponta din data de miercuri, 18 decembrie 2013. Știind că este transmis în direct de mai multe posturi de televiziune, domnul Ponta a ținut să anunțe că prestigiosul magazin econiomic „The Economist” tocmai a spus că România o duce mai bine, din punct de vedere economic, decât Marea Britanie și că are cea mai mare creștere economică din Uniunea Europeană. Așa că a dat indicații prețioase membrilor guvernului să promoveze în rândurile publicului românesc aceste realități indubitabile, constatate de informatul și imparțialul magazin cu nume predestinat.


Trăind în România, nu l-am crezut pe domnul Ponta. Am bănuit că a zis și domnia sa așa, la vrăjeală, ceva care să compenseze activitatea pe care o desfășurase de-a lungul dimineții acelei zile, când a trebuit să coabiteze atât cu domnul Băsescu Traian, președintele României, care, de vreo săptămână, îi tot tocase nervii că nu o să îi promulge bugetul pe anul viitor, cât și cu domnul Crin Antonescu, care îl desconspirase cu nici 24 de ore în urmă cum uneltea domnia sa premierul să mintă poporul că nu ar fi de acord cu o lege pe care o va vota totuși Parlamentul.
S-a întâmplat însă ca instrucțiunile date de domnul Ponta în direct la ședința de guvern privind promovarea articolului favorabil din The Economist să fie urmate imediat nu numai de miniștrii cărora le erau adresate, ci și de întregul aparat de propagandă mediatică pontistă, fie ea clasică sau nouă. Ceea ce m-a determinat să văd cu ochii mei ce a scris The Economist.
Am constatat că avem de-a face cu un articol de propagandă, din cele tocmite de unele agenții de influență în unele publicații ce se pretează la așa ceva, contra cost, bineînțeles, pentru a promova imaginea Țării în străinătate sau pentru susținerea mediatică a unui interes românesc. În cazul de față, obiectivul evident este contracararea campaniei mediatice lansate în tabloidele britanice despre așa-zisa amenințare pe care ar reprezenta-o liberalizarea pieții muncii în Marea Britanie, pentru români, de la începutul anului ce va să vină peste câteva zile.
Numai că, încercând să atingă acest obiectiv, autorul și editorul articolului au luat-o de-a dreptul razna, aducând ca argumente nu numai fapte reale, dar și multe minciuni și răstălmăciri ale datelor economice și sociale din România.
Nu mică mi-a fost mirarea când am citit, frecându-mă la ochi, următoarele: „Unemployment there is relatively low (and lower than in Britain). Its budget deficit puts Britain to shame. The government is in the midst of liberalising the economy, opening up new sectors (most notably, energy and telecoms) to competition and investment. Economic growth is at 4.1%. Wages are rising fast. Adjusting for prices, Bucharest’s GDP per capita is above the EU average. Indeed, the average Bucharest resident is comfortably better off than the average resident of Manchester.” (Pentru conformitate, pasajul poate fi găsit la adresa internet http://www.economist.com/blogs/blighty/2013/12/what-britain-forgets?zid=307&ah=5e80419d1bc9821ebe173f4f0f060a07)
În traducere, asta înseamnă: „Acolo (adică în România) șomajul este relativ scăzut (și chiar mai scăzut decât în Britania). Deficitul său (probabil al României) bugetar face de rușine Britania. Guvernul se află în mjilocul liberalizării economiei, deschizând noi sectoare (cele mai notabile fiind energia și telecomunicațiile) pentru competiție (economică) și investiții. Creșterea economică este de 4.1 %. Salariile cresc rapid. Ajustat la prețuri, Produsul Intern Brut al Bucureștilor pe cap de locuitor este deasupra mediei din Uniunea Europeană. Într-adevăr, rezidentul mediu al Bucureștilor se situează în mod confortabil deasupra rezidentului din Manchester, în ceea ce privește propria sa bunăstare.
Nici măcar una dintre afirmațiile de mai sus nu este complet adevărată. Foarte repede și pe scurt, iată ce este fals.
O fi șomajul redus, dar nu cum s-ar lăsa să se înțeleagă, în sensul că ar fi suficiente locuri de muncă în România, astfel încât românii să nu aibă motive să plece în Marea Britanie în căutare de locuri de muncă, ci că nu se plătesc prea multe ajutoare de șomaj și că multă lume lucrează la negru sau la gri.
O fi deficitul bugerar al României mai mic decât al Marii Britanii, dar nu are de ce să se rușineze de asta Marea Britanie, deoarece datoria externă a României nu este făcută pentru revigorarea economiei sau pentru creșterea bunăstării populației, ci pentru finanțarea corupției instituționalizate și pentru completarea golurilor bugetare făcute de proasta guvernare a Țării.
Faptul că Guvernul Ponta s-ar afla „în mijlocul liberalizării economiei” nu este defel o situație de laudă, la 24 de ani de la trecerea la economia liberă de piață concurențială și la șapte ani de la intrarea în Uniunea Europeană, deoarece această liberalizare ar fi trebuit încheiată cu un deceniu în urmă. Iar deschiderea de „noi sectoare” economice pentru competiție și investiții este o minciună sfruntată, pur și simplu.
Creșterea economică de 4,1 % a fost raportată doar pentru un trimestru din anul curent, comparativ cu trimestrul precedent și nu este confirmată de nicio sursă independentă, fiind mai degrabă o autolaudă a guvernului. În plus, trimestrul ales este cel al concediilor în Țară a milioanelor de români care lucrează și trăiesc în străinătate. Altfel, această creștere economică deabia dacă trece de unu la sută, pe toată durata guvernării Ponta.
Salariile nu cresc rapid. De fapt, ele nici nu cresc. Deloc. Nici măcar nu sunt indexate cu indicele de inflație.
Produsul Intern Brut (PIB) per capita al Bucureștilor este, de regulă, cu o treime mai mare decât cel al României. Dar și așa, el se află sub media pentru Uniunea Europeană. Dacă vreți să comparați întreaga Românie cu Uniunea Europeană, atunci în România pibul este de 16.518 euro, pe când media pe UE este de 25.500 euro.
Este o minciună că bucureșteanul mediu trăiește mai bine decât locuitorul mediu al Manchester-ului. Venitul mediu anual al unui bucureștean ar fi undeva sub 5.000 lire sterline, pe când în Manchester este de peste 22.500 lire sterline, în condițiile în care prețurile la mâncare sunt cu doar 10 – 15 la sută mai mari în Marea Britanie decât în România. O locuință în București costă, în medie, 50.000 lire sterline, pe când în Manchester costă 147.000 lire sterline, cu cele mai mici prețuri variind între 66.000 și 87.000 lire sterline.
Dacă am fi citit articolul din The Economist din proprie inițiativă și am fi fost în măsură să constatăm inadvertențele semnalate mai sus, am fi concluzionat că autorul articolului a vrut să ia banii agenției de influență ce a comandat acest text fără să realizeze și obiectivul de a influența opinia publică din Marea Britanie în folosul românilor de aici și de acolo. Adică, a mințit atât de gogonat, încât singura explicație este că a vrut ca toată lumea să vadă că este o făcătură.
Numai că, în momentul în care domnul premier Ponta Victor a folosit acest articol ca pe o referință independentă a succesului indubitabil al guvernării sale, ne-a scânteiat ideea că, de fapt, s-au folosit banii de influență a opiniei publice externe pentru preamărirea guvernanților executivi autohtoni. Așa se explică și afirmațiile cusute cu ață albă privind mierea și laptele ce curg pe străzile și ulițele României, de când domnul premier Ponta Victor este șeful guvernului acesteți Țări binecuvântate, din care nu ar avea nimeni niciun motiv economic sau social să plece definitiv, nici măcar până în Marea Britanie.



marți, 17 decembrie 2013

Românii au abandonat România

Românii au abandonat România în mâinile unei minorități inculte, insensibile, needucate și hulpave, care folosește Țara pentru scopul meschin de a se îmbuiba cu obiecte, mirosuri, gusturi și imagini văzute pe la străini. Spre deosebire de acești străini ce au muncit și evoluat generații la rând ca să ajungă să creeze, să dobândească și să savureze aceste obiecte, mirosuri, gusturi și imagini, minoritarii noștri le iau de-a gata, pe bani nemunciți și fără să aibă vreun merit real în dobândirea lor.


Minoritatea de care vorbim aici este deja la a doua sau chiar la a treia generație. Prima generație este cea care a făcut revoluția de la care aniversăm luna asta 24 de ani, adică aproape un sfert de secol. Poate că ceea ce s-a întâmplat în decembrie 1989 nu a fost o revoluție pentru toată lumea, dar, cu siguranță, pentru minoritarii ajunși la putere a fost o revoluție în toată regula.
În primul rând, revoluția asta i-a adus la putere, pe când ei nu credeau că vor ajunge vreodată să facă altceva decât să cheltuiască pe ascuns banii pe care îi furaseră până atunci sau pe care îi „făcuseră” prin „bijniță” și alte tertipuri oneroase. Domnul Băsescu Traian, pe atunci tovarăș și director mare în Ministerul Transporturilor, s-a lăudat că era deja milionar la data revoluției, doar că ținea banii ascunși, deoarece un milion de lei de atunci însemnau mai mult decât tot ceea ce câștigase domnia sa pe „ștatul” de plată al comuniștilor în întreaga sa carieră de vaporean. În afară de bani, însă, domnul Băsescu nu ar fi ajuns să aibă nicio putere reală sau vreo funcție mai mare decât cea pe care îl pusese deja Partidul și îl aprobase Securitatea, dacă n-ar fi fost Revoluția de la 1989. La nivel central, această minoritate nu a fost mai mare de vreo mie de inși, dacă îi adunăm pe toți, de la toate cele trei puteri ale statului, adică cea executivă, cea legislativă și cea judecătorească. La nivel local, vorbim de alte câteva mii de inși, undeva între 100 și 200 de județ.
În al doilea rând, revoluția i-a adus împreună pe cei ce nici nu prea știau unul de existența celuilalt înainte de căderea tovarășului Nicolae Ceaușescu. S-au adunat cu acea ocazie cominterniști cu state vechi, cum erau Tache Brucan sau Nae Militaru, ce fuseseră în linia întâi a comunismului, de unde fuseseră îndepărtați, cu noua generație comunistă, dezavuată de Ceaușescu, ca domnul Ion Iliescu, precum și cu progenituri ale colegilor lor, cum este domnul Petre Roman. Pe lângă ei au gravitat tineri sau mai puțin tineri oportuniști, care au „simțit” momentul și s-au făcut utili, fie ca figuranți în studiourile televiziunii devenite liberă, care a montat, a coordonat și a transmis revoluția română în direct, fie ca trepăduși în acțiunile de „asumare” a guvernării Țării în momente de răstriște. Cu toții s-au strâns grămadă și și-au dat numele de Frontul Salvării Naționale. Alții, care ori au ajuns mai târziu, ori au fost trimiși expres acolo, au intrat în așa-zisele partide istorice, de se mirau bieții seniori, cu ani grei de pușcărie politică în spate, cum de au devenit ei dintr-o dată atât de populari, de unde, până atunci, nimeni, cu excepția Securității Statului, nu știa că ei mai trăiesc în România. Câți au fost din ăștia știm cu siguranță, pentru că și-au găsit cu toții loc pe listele de candidați la primele alegeri libere, din anul 1990. Adică, cu toții au fost mai puțini de 30.000 în toată Țara. Dintre ei, mai puțini de 400 au intrat în Parlament, iar câteva mii au ajuns în consilii locale.
Deci, la momentul formării ei, minoritatea căreia poporul român i-a abandonat România nu era mai mare de 0,1 la sută din total. Astăzi, cu generația a doua încă pe scenă și cu generația a treia în plin proces de afirmare, această minoritate se apropie de 0,5 din populația majoră a României.
Acum aproape un sfert de secol, românii care au mers la vot și au dat România pe mâna celor despre care am scris mai sus erau peste 13 milioane. Ei reprezentau adevarata majoritate, de-a dreptul covârșitoare, a populației care ocupa această Țară. La vremea votului, propagandiștii minorității conducătoare avertizaseră deja întregul popor să nu se aștepte la o democrație imediată și i-au sfătuit pe români să aibă răbdare cel puțin o generație până să dea și ei de beneficiile și bunăstarea democrației, după modelul biblic al exodului evreilor lui Moise, popor ce a hălăduit prin deșert, până ce toată generația de robi la egipteni a pierit, astfel încât pe Pământul Făgăduinței au intrat doar evreii liberi.
La ultimile alegeri generale, de acum un an, doar vreo șase milioane de români au mai mers la vot. Lor li s-au adăugat vreo două milioane de votanți fictivi, așa cum reiese din comparația listelor de alegători cu datele oficiale ale recensământului de acum doi ani. Chiar și cu fictivii la un loc, votanții români sunt minoritari ei înșiși, atunci când își aleg minoritarii care să îi conducă. Adică, majoritatea poporului român a abandonat România pe mâna unei minorități care, la rândul ei, a abandonat România unora ce s-au constituit în așa-zisa clasă politică. Și gata. Nu îi mai interesează pe majoritari această Țară.
Deci, numeric, tabloul României de astăzi arată așa: ceva mai puțin de 40.000 de politicieni de profesie ocupă funcții la stat, în guvernarea locală și centrală. Ei sunt puși acolo de vreo patru milioane de cetățeni care, din an în paște, se tot duc și tot votează ba pe unii, ba pe alții și din nou ba pe unii. Lor li se alătură alte vreo două milioane de cetățeni care își aduc aminte că au o oarece obligație față de statul care le-a dat cartea de identitate când văd la televizor campania electorală și merg și ei la vot. Dintre aceștia, mulți fac asta convinși că, dacă nu au bilețelul cu votat lipit pe spatele plasticului care arată cine sunt ei, vor fi pedepsiți de autorități, fie că nu mai primesc ajutoare, fie că li se ia pensia. Restul de vreo zece milioane habar nu au că sunt cetățeni ai României. Între ei se află și cei șase milioane de evazioniști totali sau parțiali, care nu prea plătesc statului taxele și impozitele.
În aceste condiții, cei 40.000 de minoritari care guvernează România nu au nicio problemă care să îi determine să guverneze bine sau în folosul românilor. Nu există nicio presiune pe ei să se educe, să se istețească, să se cultive, să devină mai modești și mai umili. Ca să nu mai vorbim că nu au nicio cerință să fie devotați Țării și loiali poporului român, ori să fie patrioți și cu spirit de sacrificiu.
Și este firesc să fie așa. Ce om în toate mințile s-ar apuca să citească, să studieze, să se instruiască, să piardă zeci și sute de ore dând examene și teste care să dovedească ce capacități intelectuale și ce cunoștințe are, să își însușească metode și procedee performante de gestionare a banului public și a sorții oamenilor de rând, când tot ceea ce i se cere pentru a fi pus ministru sau judecător, ori ales parlamentar sau consilier este să fie înscris pe o listă de partid pe o poziție eligibilă?
Lipsiți de orice presiune ori control din partea publicului, minoritarii politici își ocupă peste 60 la sută din timpul vieții lor cu consolidarea propriei poziții, față de oricare alt minoritar politic. În același timp, se protejează unul pe altul, printr-un sistem din ce în ce mai încurcat de încuscriri și condiționări reciproce. Și tot între ei se și reproduc, astfel încât asistăm acum la avântul unei noi generații, după modelul feudal al boierimii, în rândurile căreia nu au ce căuta pălmașii sau slugile.




joi, 12 decembrie 2013

Lovitura de stat în formă continuă

Într-un fel, Occidentul are dreptate să se rățoiască la guvernanții români, pe subiectul modificării Codului penal în Camera Deputaților din Parlamentul României. Dar, dacă eu aș fi fost în locul Occidentului, aș fi tăcut din gură, cel puțin în public.


Sunt două motive pentru care ar fi trebuit Occidentul să tacă. Unul este profund, iar celălalt este de suprafață.
În profunzime, votul parlamentar de protejare a unor demnitari, între care, bineînțeles, se află parlamentarii înșiși, de abuzurile așa-zisei justiții românești, este un vot de blam la adresa Direcției Naționale Anticorupție din Ministerul Public și a Agenției Naționale de Integritate. Adică, Parlamentul României consideră că aceste două chestii, uneori numite „instituții”, ori „agenții” sau „structuri” fac rău ceea ce fac. Și că ele nu au nicio șansă să se schimbe, să înceapă să facă și bine vreodată.
Cum aceste două chestii sunt creația Occidentului, ca forme singulare și exhaustive de luptă împotriva corupției românești, eșecul lor, așa cum a fost el consfințit de votul parlamentar este și eșecul Occidentului. Ca urmare, dacă ar fi avut un pic de prestanță și orgoliu, Occidentul ar fi trebuit să tacă și nu să se ia de cei ce îi arată cu degetul cât de prost a fost el în a gestiona subiectul corupției în România, pentru că menținerea în discuția publică a acestui subiect nu este deloc în favoarea sa.
Dar, cum ziceam, acest aspect este profund și ceva mai greu de înțeles de opinia publică. Așa că putem accepta că Occidentul s-a simțit confortabil dând din gură când ar fi trebuit să tacă și, mai ales, să facă ceva pentru remedierea situației.
La suprafață, însă, același Occident nu avea voie să intervină public în problema românească a votului de auto-protecție a parlamentarilor, deoarece această problemă a fost etichetată de domnul Băsescu Traian, președintele peren al României, ca fiind continuarea loviturii de stat începute acum un an și jumătate, tot în Parlamentul României, odată cu votul de suspendare a domniei sale din funcția din care nu vrea să plece nici mort.
Nu este acceptabil pentru publicul românesc, așa cum nu este acceptabil nici pentru publicul occidental, ca înalți funcționari comunitari, ambasadori sau membri ai ambasadelor occidentale la București, între care se distinge cu precădere Ambasada Statelor Unite ale Americii, să se pronunțe asupra unui subiect ca acesta al modificării prin vot parlamentar a Codului penal al României, situându-se pe poziția celui ce nu mai contenește să strige că, în România, se întâmplă, de 18 luni, o lovitură de stat neîntreruptă.
Lăsând la o parte ridicolul și derizoriul în care se situează clamarea nerealistă și complet propagandistică a domnului Băsescu privind lovitura de stat în formă continuă, Occidentul ar fi trebuit să vadă că, a fi de acord cu ea, chiar și numai tacit, este ca și când ar fi fost de acord cu teza comunistă, promovată de Ceaușescu, a revoluției permanente și nesfârșite. Adică, aprobându-l pe domnul Băsescu,  Occidentul este de acord cu o cretinitate.



marți, 10 decembrie 2013

Guns or butter

În România domnește proasta guvernare. Se pare că lumea este atât de mulțumită cu această situație, încât nici nu mai interesează pe nimeni cum ar fi să fie bună guvernare în România. Iar când zic lumea, mă gândesc atât la lumea de pe la noi, din Țară, cât și la cea de aiurea, de pe planeta Pământ. Cu toate astea, îmi asum riscul de a vorbi singur, sau de a fi singurul cititor al celor scrise aici de mine, atunci când mă refer la proasta guvernare a domnului ministru Barbu, de la Cultură.


Nu știu ce specialitate academică are domnia sa, dacă are vreuna. Și zic asta nu ca o aluzie transparentă la faptul că, în România, ajung profesori universitari doctori inși complet inculți și nepregătiți chiar în specialitatea în care și-au publicat lucrările fără măcar să le citească. Eu mă întreb care o fi specialitatea academică a domnului Barbu de la Cultură, dacă are vreuna, în sens renascentist. Adică, o fi omul polivalent, s-o pricepe la toate sau la foarte multe și nu știi pe care dintre priceperile sale să pui mâna.
De ce m-ar interesa așa ceva? Simplu, pentru că un ministru al culturii, cum este domnul Barbu de la Cultură, ar trebui să se priceapă, înainte de toate, să fie ministru și, doar în general, să fie și om de cultură. Și asta deoarece, în buna guvernare, cultura poate exista fără ministru, dar ministrul nu poate exista fără cultură. Iar, într-o proastă guvernare, cultura trebuie să aibă neapărat ministru, altfel n-ar putea exista, pe când ministrul nu trebuie să aibă nicio cultură, nici măcar cea managerială a domeniului public pe care îl cârmește.
Cum spuneam de la început, în România domnește proasta guvernare. Deci, nu poate mira pe nimeni faptul că domnului Barbu îi lipsește minima cultură pentru gestionarea unui domeniu public. Iar domnia sa este sincer și nu precupețește nicio ocazie să ne demonstreze acest lucru, de un an de zile, de când i-a jurat domnului Băsescu Traian, președintele României, la Cotroceni, că va fi ministru. Cea mai recentă expunere în public a imensei sale inculturi ministeriale s-a petrecut ieri, când domnul Barbu de la Cultură a arătat unei populații ce se uita în gura păroasă a domniei sale că nu știu ce festivaluri Shakespeare ar fi putut fi și mai nemaipomenite decât au fost, dacă ministerul său ar fi primit bani din alte părți ale bugetului de stat, unde s-au pus nejustificat, cum ar fi de la bolnavii de sindromul deficienței imunitare, cunoscut popular cu numele de SIDA.
Incult în ale guvernării fiind, domnul Barbu de la Cultură habar nu are că problema repartiției resurselor financiare între competitori este extrem de bine fundamentată teoretic și foarte detaliat instrumentată matematic, încă de acum o sută de ani, de când italianul Vilfredo Pareto a introdus conceptul de optimal în distribuție, în domeniul economic. În mediul guvernamental cult, adică bazat pe știință și cunoaștere, acestă problemă este descrisă și cu sintagma „guns or butter” (în traducere liberă, arme sau mâncare) provenită din engleza americană, în care a fost ea formulată în primul deceniu de după cel de-al doilea război mondial, când s-a constatat că guvernul american exagera cu cheltuielile militare și se bănuia că ar face asta în detrimentul bunăstării populației proprii.
În realitate, doar guvernele nepricepute ori fundamental corupte au aplicat distribuția resurselor prin favorizarea unui competitor și defavorizarea implicită a altuia. În contrapartidă, orice gestionar educat și rezonabil al banului public aplică un cu totul alt procedeu de distribuție, prin care toți membrii societății au ceva de câștigat. Există chiar și un nume dat acestui procedeu, Îmbunătățirea Pareto, prin care repartiția unei resurse pentru ameliorarea condiției unui competitor nu se realizează prin înrăutățirea condiției celuilalt competitor.
Bine-bine, veți zice dumneavoastră, dar ce este deosebit ori remarcabil în faptul că domnul Barbu de la Cultură este incult? Este evident că domnia sa nu face notă discordantă față de alți membri ai Guvernului Ponta din Regimul Băsescu. Nici măcar faptul că domnia sa are tupeul de a arăta cu nonșalanță lumii întregi cât de incult este în probleme guvernamentale nu îl deosebește de șeful său ori de colegii săi de la guvern. Si aveți perfectă dreptate să ziceți așa ceva. Numai că nu despre ceva deosebit ori remarcabil scriu eu aici, ci despre ceva îngrijorător.
Este deosebit de îngrijorător că domnul Barbu de la Cultură, la fel ca ceilalți co-guvernanți pontiști, ia decizii în numele nostru și pe banii noștri, așa incult cum este. Dacă ar lua decizii doar privind prețul biletelor la spectacolele de manele ar mai fi cum ar mai fi, dar domnia sa ia decizii privind distrugerea vestigiilor istorice din milenarii Munți Apuseni. Ori, privind distrugerea fizică a unor artiști naționali consacrați, prin sărăcire.
Așa că, în loc de dilema arme ori mâncare, ar trebui să ne lămurim: ori Barbu, ori cultură.



duminică, 8 decembrie 2013

Lasă că merge si asa

Dreptul la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic nu este unul colectiv, ci unul individual. Adică, nu trebuie să fim mai mulți de unu pentru a beneficia de acest drept sau, la nevoie, pentru a reclama orice încălcare sau negare a lui.


Așa că, atunci când domnul premier Ponta Victor remarca faptul că doar vreo 70 de persoane se împotrivesc îmbolnăvirii mediului înconjurător la Pungești și dezechilibrării lui ecologice prin forare în vederea fracturării hidraulice a rocilor îmbibate de gaze naturale, domnia sa spunea de fapt că protestatarii sunt de 70 de ori mai mulți decât ar trebui pentru a fi luați în seamă de statul România, prin reprezentanții săi oficiali.
Iar obligația statului de a-i băga în seamă pe protestatarii de la Pungești derivă direct din legea fundamentală a Țării, Constituția României. „Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic” afirmă articolul 35 din această Constituție a României.
Desigur, poate veni cineva să spună că a recunoaște un drept nu este echivalent cu a-l lua în seamă pe cel care se plânge că acel drept îi este negat ori încălcat. Ca să nu mai vorbim de obligația statului ce recunoaște acel drept de a repune în drepturi persoana lezată sau împiedicată în exercitarea lui. Numai că, ce credeți că face acelaști stat România, conform aceleiași constituții? „Asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept”, ne promite textul suprem, la același articol 35.
Dacă nu avem de-a face cu o limbă română oficială de lemn, atunci asigurarea cadrului legislativ ar însemna că toate legile Țării sunt întocmite de puterea executivă a statului, sunt aprobate de puterea legislativă a statului și promulgate de președintele României, adică al statului, sunt aplicate de autoritățile statului și, bineînțeles, sunt apărate de puterea judecătorească a statului astfel încât orice persoană să își poată exercita acest drept de a beneficia de un mediu încojurător sănătos și echilibrat ecologic.
Iar dacă statul România vi se pare un concept abstract, ori o entitate difuză, pe care nu o poți trage la răspundere decât pe la curțile de justiție internaționale pentru drepturile omului, trebuie să vă amintim că statul este reprezentat de președintele României, de membrii guvernului, de magistrați și membrii ai forțelor de ordine publică și siguranță națională. Pentru a ajunge să reprezinte statul, orice președinte al României, orice membru al guvernului României, inclusiv premierul și prefectul de Vaslui, orice jandarm sau procuror, orice judecător sau curtean a jurat să respecte Constituția Țării și să apere drepturile cetățenilor, printre altele.
În consecință, orice premier, orice ministru, orice prefect, orice jandarm, orice procuror, orice judecător sau altcineva angajat la stat și mandatat să facă ceva în numele lui, al statului, trebuie să recunoască și să respecte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. Și asta, necondiționat.
Când colo, săptămâna care s-a încheiat, premierul Ponta Victor, ministrul de interne Stroe, prefectul de Vaslui, jandarmii locali sau aduși ca întărire din alte părți, procurorii de pe acolo și alți reprezentanți ai statului România nu au respectat niciunei persoane aflate în zona Pungești, Vaslui, acest drept la mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic. În schimb, au apărat și au promovat în forță dreptul companiei Chevron de a îmbolnăvi acest mediu prin forări în vederea exploatării gazelor de șist prin fracturare hidraulică, drept primit de companie de la aceiași reprezentanți ai statului România.
Cum a fost posibil acest lucru? Simplu! Acest lucru a fost posibil deoarece în statul România merge și așa.



sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Mentalitatea de slugă

Ideea că în relațiile internaționale se întâmplă numai jocuri cu sumă nulă relevă o mentalitate de slugă. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, jocul cu sumă nulă este acel joc în care câștigul unuia dintre jucători devine automat pierderea celuilalt, astfel încât suma câștigurilor celor doi, luate împreună, va fi întotdeauna zero.


În relațiile internaționale, acest joc cu sumă nulă descrie situația în care un stat nu poate avea aceleași relații strânse cu doi actori diferiți, cel mai bun exemplu de asemenea actori diferiți fiind Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, până cum 22 de ani. Astfel, de câte ori un stat aflat în tabăra sovieticilor a trecut în tabăra americanilor, sovieticii au pierdut acel stat. Sau invers.
De ce zic eu că această realitate și interpretarea ei relevă o mentalitate de slugă? Pentru că se referă la relațiile internaționale care se asemuiesc cu cele dintre stăpâni și slugi, bazate pe principiul că un stăpân poate avea mai multe slugi, dar o slugă nu poate sluji la doi stăpâni.
Una dintre interpretările teoretice foarte răspândite și general acceptate este că relațiile internaționale sunt, în esență, relații de putere. De aici, cei mai puțini familiarizați cu teoria ajung să creadă că relațiile de putere înseamnă întotdeauna relații de forță, de dictat, în care cel mai puternic îl supune pe cel mai slab. Ceea ce, evident, nu corespunde realității.
În primul rând, relațiile internaționale nu sunt numai relații de putere. Mai sunt și relații de persuasiune, de apel la puterea argumentului, ca să zic așa, la cântărirea avantajelor reciproce între state, la dialog și cooperare. Rezultatul acestor relații de persuasiune se regăsește în tratate și convenții internaționale, în alianțe și uniuni de state, făcând ca ele să fie tipul dominant de relații în zilele noastre. Și mai sunt și relațiile de prietenie, bazate pe sentimente, nu pe logica intereselor materiale sau pe putere.
În al doilea rând, puterea care caracterizează relațiile internaționale nu este reprezentată doar de forța brută, cum este cea a armelor sau altor mijloace distructive, amenințătoare. Tot de putere sunt considerate și relațiile diplomatice sau politice, cele economice, culturale sau de alt fel asemănător.
Specificul tuturor acestor tipuri de relații, bazate pe persuasiune, pe prietenie, ori caracterizate de puterea diplomatică, economică, culturală și așa mai departe este că ele, relațiile, nu pot fi niciodată descrise ca un joc cu sumă nulă. Imaginați-vă, de exemplu, cum ar arăta lumea dacă statele aparținând francofoniei ar fi obligate să nu aibă niciun fel de relații culturale cu oricare alt stat ce nu aparține acestui club.
Desigur, omenirea nu a ajuns încă în stadiul în care statele să nu mai aibă nevoie deloc de putere militară. Această formă de putere rămâne în continuare necesară pentru satisfacerea celor mai serioase interese naționale. Numai că destinația și modul de întrebuințare ale puterii armate s-au schimbat major, după sfârțitul războiului rece, de la care a trecut deja aproape un sfert de secol.
Încă de la finele celui de-al doilea război mondial se ajunsese la un consens general că armele ar trebui destinate numai apărării națiunilor, nu și agresiunii. Astfel, peste tot au apărut ministerele apărării, în locul ministerelor de război, cum fusese mai înainte, iar agresiunea a devenit delict de drept internațional. Cât despre modul de întrebuințare, statele care au apelat la puterea lor militară au făcut-o doar pentru scopuri limitate, de tipul schimbării uneia dintre politicile statului supus intervenției militare, cum ar fi politica sa umanitară inacceptabilă, sau pentru schimbarea unui anume regim politic, de asemenea considerat inacceptabil.
Asta nu înseamnă că nu mai există în lume națiuni care să se comporte ca stăpâni sau ca slugi la stăpân. Iar ele vor exista atâta vreme cât popoarele acelor națiuni vor considera că le este mai bine dacă au un astfel de comportament. Caracteristica acestor națiuni este că ele nu reușesc să își dezvolte alte forme de putere decât cele de forță, de dictat, de șantaj ori amenințare, sau, după caz, alte forme de obediență, de renunțare la orice ambiții de independență și nici relații alternative celor de putere, cum sunt cele de persuasiune sau prietenie.
Statele aflate în pozița de subordonare față de un stat puternic militar beneficiază totuși de dreptul la autodeterminare a popoarelor, consfințit de legislația internațională și de practica relațiilor între state. Pe baza acestui drept, fostele colonii din Africa și din Asia și-au câștigat independența în anii 1950 – 1960. Tot pe baza acestui drept, statele foste republici sovietice s-au putut desprinde de Rusia, așa cum statele din Balcanii de Vest, cu excepția Albaniei, au rezultat din destrămarea Yugoslaviei.
Ar mai fi unele statele care, aparent, sunt independente, libere de orice formă de dominație, dar care se situează benevol sub influența sau chiar dictatul unui alt stat mai puternic. Foarte rar se întâmplă ca această plasare în poziție de subordonare să fie rezultatul unei presiuni sau amenințări din partea statului dominant. De cele mai multe ori, se petrece cu aceste state subordonate un fenoment de persuasiune negativă, de tipul convingerii că le-ar fi mai bine dacă ar rămâne în această poziție, deoarece alternativa ar fi să se plaseze tot ca subordonați, dar față de un alt actor internațional puternic, ce le-ar fi mai ostil decât actualul dominant. Adică, persuasiunea negativă se folosește de formula unui joc cu sumă nulă.
Acceptarea acestor argumente duce la dezvoltarea mentalității de slugă în statele dominate, prin mentalitate înțelegând un set de idei, concepții și reprezentări foarte bine înrădăcinat în mintea unei persoane sau în mentalul colectiv ca fiind un adevăr indubitabil, pe baza căruia acea persoană sau acel colectiv își formulează năzuințele și își ia deciziile. Iar prin slugă înțeleg opusul omului sau colectivului liber, și nu opusul stăpânului.
Concret, de câte ori auziți pe cineva că zice că este mai bine să ne vindem resursele naturale neregenerabile americanilor, ca să nu ni le ia rușii, să știți că acel cineva are o mentalitate de slugă, așa cum tot mentalitate de slugă are și publicul care acceptă respectiva spusă, dilema slugii fiind doar căruia dintre potențialii stăpâni să îi pupe mai degrabă mâna sau să îi lingă pantoful.



vineri, 29 noiembrie 2013

Un chinez în România

Să scriu un eseu despre vizita oficială a premierului chinez Li Kegiang la București, în ultima parte a lunii noiembrie 2013, mi se pare ca și când aș adăuga un pahar de apă într-o fântână. Chiar dacă apa din paharul meu ar fi ceva mai limpede decât cea din fântâta informării publice, odată aruncată în marea de dări cu părerea despre „relațiile sino-române”, în general, și despre vizita propriuzisă, în particular, această apă mai limpede nu ar face nicio diferență în rândul băutorilor de asemenea opinii.Totuși, am o mâncărime în degetele de deasupra tastaturii să scriu măcar un lucru, ce mi se pare că ar putea pluti la suprafața apei din fântântă, ca să mă păstrez în metafora propusă aici.


Premierul Li a ținut un discurs în Parlamentul României. Acest discurs a fost televizat în direct și urmărit de o mulțime de cetățeni români. Deși aș fi vrut și eu să îl urmăresc și chiar am avut posibilitatea să stau în fața televizorului pe timpul acestui discurs, nu am fost în stare să mă uit la transmisia în direct. Mi-a fost imposibil să asist la chinurile bietului translator sau bietei translatoare, care, mai mult ca sigur, pierduse textul pregătit din timp al discursului premierului chinez și încerca acum să bănuiască, în direct și bâlbâit, ce voia să zică domnia sa și să traducă simultan în limba română, limbă cu care, evident, nu apucase să se familiarizeze îndeajuns. Și, de jenă, mi-a mai fost imposibil să mă uit la imaginile cu premierul român, domnul Ponta Victor și la cele cu președintele Senatului României, domnul Crin Antonescu, care arătau lumii întregi cum se hizleau domniile lor, așa, fără nicio noimă, ca niște copii incapabili să se concentreze pe un subiect mai mult de două minute, dar obligați să stea în bancă, la școală, pe timpul unei prelegeri mai lungi, din care nu înțeleg nimic și, ca urmare, pretind că nici nu îi interesează și își omoară timpul râzând pe ascuns și ținându-se de șotii.
Asta nu înseamnă că discursul nu a fost unul memorabil și foarte bine pregătit, așa cum este tot ceea ce face orice chinez de treabă. Domnul Li a spus foarte multe lucruri interesante și importante, domnia sa făcând dovada că nu a ajuns întâmplător în fruntea executivului chinez, ci se află în această postură în urma unei selecții riguroase și a unei pregătiri personale ce a început, probabil, încă dinainte de nașterea sa.
Ceea ce m-a îndemnat să scriu aceste rânduri este teza domnului Li că sentimentalul poate fi un impuls, ba chiar un motor al politicii externe și al celei economice chineze. Domnia sa a nominalizat sentimentul de prietenie între cele două națiuni ca exemplu de rațiune sentimentală, ca să zic așa. Acest sentimental constituie, de altfel, singura explicație plauzibilă pentru care China insistă să aibă relații politice și economice strânse cu România. Zic asta, deoarece, la o privire generală, cele două state sunt atât de departe unul de celălalt, încât pot fi considerate incompatibile.
Nu mă refer aici la incompatibilitatea de dimensiune, ori de poziție geografică, sau de sistem politic. Am în minte faptul că România este un stat suficient de corupt pentru a nu își putea îndeplini funcțiile nici măcar la modul minimal, în timp ce China este foarte eficientă în menținerea corupției la un nivel din care aceasta nu poate influența funcționarea statului și nici performanța economică. Mă mai refer la faptul că România consideră un succes al guvernării sale faptul că nu are creștere economică negativă, menținându-se la plus câteva zecimi de procent, în timp ce China este necăjită că nu a reușit decât o creștere economică de 7,7 la sută în primele nouă luni, cu 0,2 la sută mai mult decât își propusese pentru acest an.
Mai am în minte și incompatibilitatea evidentă între protagoniștii vizitei chinezului la români. Domnul Ponta, din secunda în care l-a pus domnul Băsescu Traian premier, a descoperit că știe domnia sa mai bine orice și ia decizii în consecință, fără să se consulte cu nimeni, nici politic, nici pentru susținerea rațională a acelor decizii. Domnul Li tocmai a solicitat experților și antreprenorilor chinezi să contribuie cu știința lor la fundamentarea deciziilor pe care conducerea de partid și de stat chineză le ia în vederea contracarării efectelor negative ale mediului economic internațional aflat încă în criză și pentru adâncirea reformelor, ca rețetă verificată de succes și de progres.
De aceea zic eu că existența sentimentului de prietenie sino-română este singura explicație pentru care chinezii ar fi interesați de români, altfel decât să se alăture și ei străinilor care jumulesc de zor această Țară și îi umilesc populația, spunând că respectiva jumulire este, de fapt, îndreptată spre binele național.



luni, 25 noiembrie 2013

Perenitatea ideilor bizare

Ziarul Financiar publica prin aprilie anul acesta spusele domnului Øystein Hovdkinn, ambasadorul Norvegiei la București, despre „nebunia” că, deși românii au un potential agricol de hrană pentru 80 de milioane, totuși ei importă două treimi din alimentele pe care le consumă populația României.


Avem aici încă un exemplu, din enorm de multele, în care ne minunăm de ceea ce cred și zic străinii despre noi, românii. Și ne minunăm atât de tare, încât ideile bieților străini ni se par extrem de bizare. Eu fiind ceva mai umblat și mai citit, ba chiar și mai experimentat în a face câte ceva, mă minunez mai degrabă de faptul că trebuie să vină străinii să ne spună ceea ce ar fi trebuit să vedem, să știm și, mai ales, să facem chiar noi înșine, ca popor european de secolul 21.
Acum, dacă este să ne gândim la rece, că tot vine iarna, nici cu spusa străinilor nu este mare lucru. Ei vin, spun ce au de spus și pleacă, iar noi rămânem tot așa, ancestrali pe aceste meleaguri.
Acum câțiva ani făcusem o clasificare a statelor, în state de prima mână, de mâna a doua și state vai-de-capul-lor.
Un stat de mâna întâi are întotdeauna un popor conștient de puterea sa de guvernare directă și de control asupra faptelor reprezentanților săi în legislativ, juridic și executiv. Acest popor are o viziune privind locul și rolul pe care vrea să îl ocupe în comunitatea de națiuni independente și în organizații și alianțe multistatale. Ca urmare, el are și politici departamentale sau sectoriale pe termen lung pentru canalizarea eforturilor naționale spre atingerea unei asemenea viziuni strategice. Și, bineînțeles, are instituții care să sprijine și să garanteze transpunerea în viață a unor asemenea politici. Mai pe scurt, un stat de mâna întâi are un popor care știe cu precizie de ce există statul în care viețuiește și care se comportă ca atare, adică foarte conștient de menirea sa, atât în interior, cât și în exteriorul țării. În discursul public, deciziile guvernaților sunt în mod obligatoriu argumentate exclusiv pe baza năzuințelor, dorințelor și opțiunilor poporului, consemnate în documentele strategice.
Un stat de mâna a doua are un popor în cadrul căruia nimeni nu știe de ce există acel popor pe harta politică a lumii, în afara argumentului istoric, că este aici de sute sau chiar de mii de ani. De fapt, populația acelui stat nu are conștiința că este un popor și nu are nicio viziune strategică. De aceea, nu are nici politici pe termen lung, în nici unul dintre sectoarele de guvernare a domeniului public. Pentru a funcționa ca stat, populația respectivă primește sfaturi și sprijin din afară. Instituțiile acelui stat sunt slabe și importă norme și proceduri după care să funcționeze. Fără să pătrundă însă esența ori rațiunea de a fi a acelor importuri. Singura salvare ca stat, pe termen lung, este ca nația respectivă să fie integrată în organizații internaționale, unde guvernul statului de mâna a doua va aștepta să i se spună ce să facă, fie sub forma de acquis, fie sub forma de directive sau rezoluții. În discursul public, deciziile guvernanților vor fi susținute de argumente de tipul: „așa au făcut și alții”, sau „așa ne-a cerut NATO sau Uniunea Europeană”.
Un stat vai-de-capul-lui nu este nici măcar un stat de mâna a doua. Este un stat din care cetățenii săi nu mai vor să facă parte. Muți dintre ei îl părăsesc și nu mai vor să audă de el, iar alții se opun direct statului, fie prin evaziune fiscală, fie prin furt de la stat, fie prin ambele. Asta, ca să nu mai vorbim de înmulțirea masivă a trădătorilor și vânzătorilor de țară de toate felurile, dar mai ales a celor din rândurile guvernanților. Nu numai că nu se poate vorbi de vreo viziune strategică de dezvoltare a colectivității umane în interiorul granițelor unui asemenea stat și, în consecință, nu ar avea cum să fie vorba și de vreo politică pe termen lung, dar nu mai funcționează nici instituțiile de bază, nici măcar cele croite conform normelor și procedurilor importate din afară. Singura regulă de guvernare este bunul plac al celor la putere, atât în legislativ, cât și în juridic și executiv. În discursul public, care, de fapt, se transformă într-un monolog al puterii, guvernații nu mai explică deciziile luate, sau, dacă pretind că o fac, de fapt ei mint și dezinformează cu seninătate.
Dacă ar fi să ne luăm după atitudinea și spusele domnului ambasador norvegian, România ar fi un stat de mâna a doua, norvegianul nostru spunându-ne ce avea domnia sa de spus în contextul în care tocmai anunțase un sprijin financiar nerambursabil de peste 300 de milioane de euro, din partea Guvernului Norvegiei, pentru România.
Numai că noi, românii, aflați pe aceste meleaguri de dinainte de descoperirea Norvegiei de către vikingi, ne cunoaștem mai bine atât realitățile, cât și specificul național. Nici nu se poate pune problema că am fi un stat de mâna a doua! Nu știe domnul ambasador ce vorbește, altă explicație nu poate fi.
Pentru oricine este familiarizat cu românii și modul lor de viețuire în comun, între granițele statului ce le poartă numele, este evident că România este cu totul alt fel de stat, decât unul de mâna a doua, conform clasificării de mai sus.



vineri, 22 noiembrie 2013

Afacerea creditul agricol

Conform declarațiilor domnului Băsescu Traian, președintele României, fiica sa, doamna Ioana Băsescu a făcut un credit ipotecar pe trei decenii la CEC Bank, care este singura bancă propietate a statului român, iar cu banii obținuți astfel a cumpărat, pentru familia președintelui Băsescu, un teren agricol de aproape 300 de hectare, undeva prin Țară. Domnul Băsescu a mai explicat că pământul acesta este, de fapt, al domniei sale, fiica sa făcând doar oficiul de a obține creditul în valoare de un milion de euro, deoarece ea îndeplinea condițiile de vârstă mai fragedă și de veniuri lunare mai mari decât cele ale tatălui său prezidențial.


Jurnaliștii trustului de presă Intact, aparținând rivalului băsescian Dan Voiculescu printr-o fiică de-a domniei sale, au arătat public faptul că această situație este o treabă necurată și, în lungi emisiuni tip șezătoare sau clacă, au dezbătut pe ecranul Antenei 3 detaliile afacerii respective. În momentul în care acul contorului audienței s-a mișcat în sus la postul de televiziune Antena 3, și celelalte televiziuni au abordat subiectul, fie apărându-l pe președinte, fie dezaprobându-l, în funcție de tipul predominant al telespectatorului din audiența lor, fie el băsist, fie anti-băsist. Telespectatorul indiferent la existența și activitatea domnului Băsescu Traian nu a fost băgat în seamă.
Am fost întrebat cât va mai ține acest subiect capul de afiș al circului mediatic, sau prima pagină, cum se spune în limbaj jurnalistic? Răspunsul se află la telespectatori și la plătitorii de propagandă mediatică. Televiziunile și ziarele care se hrănesc din audiență vor abandona subiectul în momentul în care telespecatorul nu va mai fi interesat de el. Adică, poate chiar și astăzi. Televiziunile care se hrănesc din sponsorizări ale plătitorilor de propagandă vor abandona acest subiect doar atunci când nu vor mai primi bani pentru el de la respectivii sponsori.
Pentru a afla când se va întâmpla așa ceva, va trebui să bănuim ce interese i-au mânat pe propagandiști să abordeze subiectul, pentru a constata apoi că subiectul se va răci doar atunci când interesele respective au fost satisfăcute.
Înainte de a face asta, este nevoie să vedem, în câteva cuvinte, despre ce vorbim aici. Toate datele și informațiile publice ne arată că avem de a face cu o afacere de spălare de bani. Domnul Băsescu Traian și fiica acestuia, doamna Ioana Băsescu sunt notorii pentru dificultatea cu care au explicat, în trecut, sursa averii lor imobiliare, de valoare mult mai mare decât veniturile realizate cinstit și transparent de domniile lor. La un moment dat, domnul Băsescu chiar a încercat o explicație pe rațiuni de afaceri cu terenuri, în sensul că ar fi cumpărat ieftin și ar fi vândut scump, devenind celebru cu expresia „mai un teren, mai un hă hă hă...”
În asemenea condiții, faptul că tranzacția actuală de cumpărare a terenului agricol a avut loc simultan cu anunțul public al liberalizării cumpărării de terenuri în favoarea cetățenilor străini ne îndeamnă să ne gândim că, la anul, imediat după ce nu va mai fi președintele României, domnul Băsescu va găsi un cumpărător al acestui teren de aproape 300 de hectare, care va fi bucuros să plătească pe el două sau trei milioane de euro. Imediat după aceea, orice cheltuială făcută publică a domnului Băsescu și familiei sale va putea fi explicată prin faptul că banii provin din tranzacția respectivă de vânzare scumpă a unui teren agricol cumpărat ieftin și cu credit de la bancă. De altfel, domnul Băsescu a ținut expres să ne subilineze faptul că prețul obținut de domnia sa pe tăpșanul în cauză este mult mai mic decât cel al pieții sau al evaluatorului băncii de unde a luat fiica domniei sale împrumutul.
La aceeași concluzie a prezumatei spălări de bani ne duce și analiza economică a tranzacției băsesciene. Deși domnul Băsescu a avut grijă să ne arate că domnia sa este un agricultor în devenire, chiar înainte ca noi să fi aflat că și-a cumpărat pământ, filmându-se într-un răzor de castraveți, din punct de vedere economic nu este eficient să cumperi un teren de 300 de hectare în vederea exploatării prin efort propriu. Pentru a produce cât de cât un venit net, o asemenea suprafață trebuie dată în arendă unui arendaș care gestionează peste o mie de hectare, deși sunt economiști care cred că și o mie de hectare este prea puțin pentru a face agricultură profitabilă. Numai că banii pe care i-ar primi proprietarul terenului de la arendaș nu ar acoperi rata lunară a împrumutului de la CEC Bank al doamnei Ioana Băsescu.
Dacă domnul Băsescu ar fi vrut de-adevăratelea să se ocupe personal de agricultura mare, nu ar fi trebuit să cumpere nicio palmă de pământ. Era suficient să arendeze, plătind arendatorului o arendă întotdeauna mai mică decât rata împrumutului la bancă pentru cumpărarea terenului, așa cum fac toți marii agricultori din România și de pretutindeni.
Am ținut să amintesc aceste aspecte ale afacerii creditului agricol băsescian doar pentru a constata că discuția publică despre acest subiect se poartă pe alte coordonate, mai tehnice și mai încâlcite, cum ar fi telefonul dat de președintele Băsescu ministrului de finanțe pentru a-i pune o pilă directorului băncii CEC Bank ce tocmai îi aprobase fiicei sale creditul în cauză.
Una dintre caracteristicile propagandei anti-băsiste este că subiectul Băsescu trebuie ținut în atenția publicului fără ca această atenție să aibă consecințe în sancționarea actelor reprobabile sau chiar ilegale ale domnului Băsescu. Asa nu înseamnă că leaderii acțiunii anti-băsiste sunt ipocriți sau chiar țin cu domnul Băsescu în ascuns. Este ca și cum trăgătorul cu arcul ar vrea să nimerească de fiecare dată ținta, dar cu grijă ca nu cumva să o strice, că nu are alta de pus în locul acesteia. Adică, domnii Antonescu, Constantin, Ponta și Voiculescu au nevoie ca domnul Băsescu să existe și să fie în funcție, pentru că domnia sa reprezintă atât unitatea de nezdruncinat a uniunii care îi încorporează pe acești domni, cât și principalul program ideologic de partid care i-a promovat în fruntea preferințelor electoratului și, în consecință, și în fruntea Țării.
Așa că, din perspectiva propagandei anti-Băsescu, subiectul afacerii creditului agricol va fi epuizat doar atunci când va fi descoperit un alt subiect, la fel de percutant pentru publicul românesc și de irelevant pentru viitorul domnului Băsescu Traian, președintele României.



duminică, 10 noiembrie 2013

Sfaturi gratis

Este bine să îi deosebiți pe oamenii inteligenți de cei isteți sau șmecheri.
Oamenii inteligenți sunt cei care pot pătrunde cu mintea înspre esența lucrurilor și fenomenelor care îi înconjoară. Nu vor investiga neapărat aceste lucruri și fenomene până în străfundurile lor, ci numai până acolo unde vor fi satisfăcuți că le înțeleg și le pot folosi, după caz, fie ca oportunități, fie ca soluții la problemele vieții.


Ca urmare a acestei calități, oamenii inteligenți nu vor avea neapărat cele mai înalte titluri academice sau științifice, ci vor obține doar acele diplome necesare exercitării inteligenței lor. De aceea, nu îi veți recunoaște pe aceștia după numărul diplomelor sau după valoarea acestora, nici după numărul cărților citite sau a programelor de instruire parcurse, ci după relevanța raționamentului și calitatea soluțiilor la orice probleme au avut de rezolvat.
Nu veți ști niciodată cât de inteligenți sunt oamenii isteți sau șmecheri. Dacă ar fi să le aplicați un test pentru coeficientul de inteligență, aceștia nu vor răspunde cât mai bine posibil, ci vor căuta să trișeze, prin toate formele, pentru a obține un scor cât mai mare. Dacă scorul pe care îl vor obține prin aceste eforturi nu va fi cel dorit, vor găsi tot felul de motive pentru a anula orice efecte ale testului acela de inteligență în viața lor. Dar, în general, isteții sau șmecherii se vor feri cu atenție de orice test de inteligență, cum se feresc de orice examen ale cărui rezultate nu pot fi controlate.
În același timp, îi puteți ușor recunoaște pe șmecheri după numărul mare de diplome și certificate de la studii și cursuri de specializare dobândite în condițiile în care nu au fost însoțite de testări și examinări, sau care au fost obținute la școli relaxate în testarea cunoștințelor și deprinderilor.
Pe șmecheri îi mai puteți recunoaște cu ușurință și după numărul mare de improvizații în tot ceea ce fac și după îndemânarea cu care „învârt pe degete” orice colectiv, audiență sau persoane cu care se află în dialog sau orice tip de relații.
De ce vă dau sfatul acesta?
Pentru că, în România, istețimea sau șmechereala sunt la mare preț, iar inteligența este prea des asemuită cu fraiereala.
Istețul este frecvent admirat pentru modul în care se „descurcă” în tot ceea ce întreprinde. Dar, dacă vă veți asocia cu un asemenea șmecher, veți fi în pericol permanent ca acesta să compenseze pe seama dumneavoastră lipsa lui de pricepere, sau chiar lipsa lui de inteligență.
Iar acest lucru vă va aduce numai frustrări, necazuri și vă va face viața mai grea și mai urâtă.
În schimb, asocierea cu o persoană inteligentă vă va situa, cu siguranță, în zona interesantă a vieții, vă veți îmbogăți sufletește și veți avea și un acces ușor și plăcut la soluții pentru multele probleme de zi cu zi sau chiar pentru cele existențiale.
Adică, veți trăi mai plăcut și veți fi mai fericiți.

Este bine să îi deosebiți pe adevărații intelectuali de așa-zișii intelectuali.
Cea mai precisă modalitate de identificare a unora și a celorlalți este să vă uitați la producțiile intelectului lor. Dacă această producție ia forma unor cărți, nu vă uitați la numărul lor, la grosimea lor ori la calitatea hârtiei pe care sunt scrise. Aceste criterii nu sunt de loc relevante, mai ales în condițiile în care sunt mulți cei ce plătesc pentru publicarea propriei literaturi. Uitați-vă doar la cine citește acele cărți și, mai ales, ce se întămplă cu cititorii după lectură.


Dacă producțiile intelectualilor sunt de natură orală, nu vă luați după timbrul vocii, pentru că sunt mulți vorbitori care își îngroașă vocea, ca să pară mai virili în gândire, pe când ei sunt, de fapt, intelectualicește impotenți. Nu vă luați nici după debitul verbal, pentru că sunt mulți semi-docți cu un debit verbal atât de rapid încât gândirea vorbitorului nu poate ține pasul cu el și acesta ajunge să spună numai inepții. Nici volumul rostirii nu este un bun criteriu, deoarece cei care strigă mai tare nu sunt cei care au mai multă dreptate, ci cei care sunt în totală lipsă de argumente ale intelectului.
Uitați-vă doar la acei vorbitori care vorbesc pentru dumneavoastră și nu pentru a se auzi pe ei, care sunt atenți la ce spun, cum spun și, mai ales, cum primiți dumneavoastră ceea ce spun ei.
Sunt intelectuali care folosesc citate sau referiri la zicerile altor intelectuali, mai de vază sau mai internaționali. La noi, în România, citatele sau referirile sunt folosite de falșii intelectuali pentru a epata, a surprinde și a uimi auditoriul cu originalitatea și complexitatea lecturilor lor și a capacității de memorare a unor pasaje. Din păcate, aceste apucături nu sunt de loc intelectuale, ci semi-docte.
Adevărații intelectuali sunt cei care folosesc citatele și referirile la alții pentru a crea o punte comună din lecturi și școli de gândire comune între ei și auditoriu. Când folosesc un citat, nu se uită la dumneavoastră ca să vadă uimire sau admirație față de cât de citiți sunt ei și ce memorie bună au, ci ca să vadă aprobarea că citatul a fost bine ales din scrierea care vă este și dumneavoastră cunoscută.
De ce vă dau sfatul acesta?
Pentru că viața dumneavoastră poate fi mai frumoasă sau chiar mai ușoară dacă în ea intră intelectuali care vă pot face să înțelegeți mai bine ce se întâmplă cu noi, cu lumea și cu viața.
Sau, aceeași viață se poate complica sau chiar urâți dacă vă luați după niște impostori care vă pot păcăli cu idei deșucheate sau furate cu stângăcie ori preluate trunchiat de la adevărații intelectuali, astfel încât să vă înfunde și mai adânc în necunoaștere și dezorientare.

Este bine să aveți un plan personal pentru următorii ani.
Iar atunci când vă faceți planuri sau proiecte de viitor, aveți grijă ca acestea să nu fie mai mult dorințe, vise și idealuri, ci adevărate obiective sau scopuri pe care vreți să le atingeți.


De ce vă dau sfatul acesta?
Pentru că, atât cultura, cât și mentalitatea românească vă îndeamnă să trăiți de-pe-azi-pe-mâine.

Este bine să nu vă refuzați singuri succesul.
Gândiți-vă de câte ori nu v-ați spus: „nu are rost să mă străduiesc, pentru că oricum nu o să îmi meargă...” Adică, ați stabilit chiar dumneavoastră că este imposibil să aveți succes în ceea ce voiați să întreprindeți. Sau, dacă sunteți sinceri cu dumneavoastră, ați preferat să nu faceți nimic decât să dați satisfacție altora, inclusiv sorții, că v-au făcut să pierdeți sau să eșuați.


Ar trebui să recunoașteți că un asemenea mod de a vă apuca de orice treabă este deosebit de păgubos. Pentru că prima condiție a succesului este să participi! Dacă această condiție nu este îndeplinită, atunci, cu siguranță, nu aveți cum să izbândiți în ceea ce nu faceți. Iar singura satisfacție cu care vă alegeți din această atitudine este că nu ați dat prilejul altora să vă taie craca de sub picioare, ci v-ați tăiat-o singuri, așa, ca să le faceți celorlalți în ciudă.
Toate popoarele care au acum o bunăstare generală, care au un nivel de dezvoltare de câteva ori mai mare decât cel al poporului român, toate aceste popoare au o mentalitate de temerari, de exploratori, de aventurieri, ori de vizionari. Adică o mentalitate care îi îndeamnă să nu se oprească din încercări, de teamă că s-ar putea să nu izbândească.
Printre cele mai populare personalități din istoria scurtă a națiunii americane sunt situați la loc de cinste Lewis și Clark. Aceștia au fost doi americani ce s-au încumetat să întreprindă o expediție de-a lungul fluviului Mississippi, de la Oceanul Atlanticului la Oceanul Pacific, la începutul secolului XIX. Expediția lor este studiată de fiecare elev american, iar cultura generală îi obligă pe aceștia să știe cum s-au ajutat Lewis și Clark de diverși indieni sau vânători ori aventurieri. Și, mai ales, cum au reușit ei să cunoască limitele continentului America de Nord, de la Est la Vest. Asta în pofida multor obstacole și chiar pericole ce le-au stat în față. 
Alte națiuni, de la britanici la portughezi sau belgieni, au avut o pleiadă de temerari care au descoperit drumuri necunoscute spre locuri neștiute, până au dovedit că planeta pe care trăim este rotundă. Numele acestora este consemnat la loc de cinste în manualele de istorie națională și chiar internațională. Ei sunt și astăzi exemple de urmat pentru cetățenii țărilor unde s-au născut sau au activat. Italienii se mândresc cu faptul că sunt un popor de artiști și exploratori.
Știu că acum gândul vă zboară spre români de aceeași factură, cum ar fi Racoviță sau Milescu Spătaru. Diferența este însă esențială, pentru oricare român ați aduce în discuție. Niciunul dintre mai cunoscuții sau mai modeștii temerari români nu a acționat în spiritul și în mentalitatea românească. Chiar și inventatorii români, unii de prestigiu mondial, sunt consemnați în cultura românească numai cu titlul de curiozități, sau, în cazul în care invenția ori nu a fost fructificată, ori a fost chiar furată, cu titulul de anecdotă. Și cu morala specific românească: vedeți ce a pățit dacă s-a apucat să facă ceva? I-au furat ăia invenția.
De ce introduc alte popoare dezvoltate în cultura lor națională exemple de temeritate, de aventură sau chiar de viziune? Pentru că aceste exemple susțin mesajul puternic: au succes în viață, pentru ei și pentru semenii lor, numai cei care cutează, care nu se sperie de dificultățile posibile pe care le-ar putea întâmpina pe parcurs, care nu se pleacă în fața eșecului! Iar acest mesaj este indispensabil celor ce își edifică bunăstarea pe creșterea productivitîții. Iar această creștere se bazează, de la un anumit nivel în sus, exclusiv pe inovație și temeritate.
Din păcate, românii nu au ajuns încă la acest nivel. Noi mai suntem încă la nivelul la care creșterea eficienței și eficacității activității noastre, în oricare sector, fie el public sau privat, se bazează pe importul de experiență de la cei care au trecut deja pe acolo. Asta pentru că suntem mult rămași în urmă, așa cum ne arată toți indicatorii socio-economici.
Însă, nici nu putem aștepta să ajungem la un nivel de dezvoltare de la care inovația și temeritatea sunt atribute esențiale pentru progres. Dacă vreți să vă fie bine, urmați acest sfat și nu vă mai autocenzurați, înainte de a face ceva, orice și oricât de temerar sau de inovativ ar fi acel ceva.
Îndrăzniți!
S-ar putea să nu reușiți. S-ar putea să reușiți doar uneori. Dar, cu siguranță veți fi mult mai câștigați, oricare ar fi rezultatul, decât dacă vă condamnați chiar dumneavoastră, de la început, eșecului.