luni, 25 noiembrie 2013

Perenitatea ideilor bizare

Ziarul Financiar publica prin aprilie anul acesta spusele domnului Øystein Hovdkinn, ambasadorul Norvegiei la București, despre „nebunia” că, deși românii au un potential agricol de hrană pentru 80 de milioane, totuși ei importă două treimi din alimentele pe care le consumă populația României.


Avem aici încă un exemplu, din enorm de multele, în care ne minunăm de ceea ce cred și zic străinii despre noi, românii. Și ne minunăm atât de tare, încât ideile bieților străini ni se par extrem de bizare. Eu fiind ceva mai umblat și mai citit, ba chiar și mai experimentat în a face câte ceva, mă minunez mai degrabă de faptul că trebuie să vină străinii să ne spună ceea ce ar fi trebuit să vedem, să știm și, mai ales, să facem chiar noi înșine, ca popor european de secolul 21.
Acum, dacă este să ne gândim la rece, că tot vine iarna, nici cu spusa străinilor nu este mare lucru. Ei vin, spun ce au de spus și pleacă, iar noi rămânem tot așa, ancestrali pe aceste meleaguri.
Acum câțiva ani făcusem o clasificare a statelor, în state de prima mână, de mâna a doua și state vai-de-capul-lor.
Un stat de mâna întâi are întotdeauna un popor conștient de puterea sa de guvernare directă și de control asupra faptelor reprezentanților săi în legislativ, juridic și executiv. Acest popor are o viziune privind locul și rolul pe care vrea să îl ocupe în comunitatea de națiuni independente și în organizații și alianțe multistatale. Ca urmare, el are și politici departamentale sau sectoriale pe termen lung pentru canalizarea eforturilor naționale spre atingerea unei asemenea viziuni strategice. Și, bineînțeles, are instituții care să sprijine și să garanteze transpunerea în viață a unor asemenea politici. Mai pe scurt, un stat de mâna întâi are un popor care știe cu precizie de ce există statul în care viețuiește și care se comportă ca atare, adică foarte conștient de menirea sa, atât în interior, cât și în exteriorul țării. În discursul public, deciziile guvernaților sunt în mod obligatoriu argumentate exclusiv pe baza năzuințelor, dorințelor și opțiunilor poporului, consemnate în documentele strategice.
Un stat de mâna a doua are un popor în cadrul căruia nimeni nu știe de ce există acel popor pe harta politică a lumii, în afara argumentului istoric, că este aici de sute sau chiar de mii de ani. De fapt, populația acelui stat nu are conștiința că este un popor și nu are nicio viziune strategică. De aceea, nu are nici politici pe termen lung, în nici unul dintre sectoarele de guvernare a domeniului public. Pentru a funcționa ca stat, populația respectivă primește sfaturi și sprijin din afară. Instituțiile acelui stat sunt slabe și importă norme și proceduri după care să funcționeze. Fără să pătrundă însă esența ori rațiunea de a fi a acelor importuri. Singura salvare ca stat, pe termen lung, este ca nația respectivă să fie integrată în organizații internaționale, unde guvernul statului de mâna a doua va aștepta să i se spună ce să facă, fie sub forma de acquis, fie sub forma de directive sau rezoluții. În discursul public, deciziile guvernanților vor fi susținute de argumente de tipul: „așa au făcut și alții”, sau „așa ne-a cerut NATO sau Uniunea Europeană”.
Un stat vai-de-capul-lui nu este nici măcar un stat de mâna a doua. Este un stat din care cetățenii săi nu mai vor să facă parte. Muți dintre ei îl părăsesc și nu mai vor să audă de el, iar alții se opun direct statului, fie prin evaziune fiscală, fie prin furt de la stat, fie prin ambele. Asta, ca să nu mai vorbim de înmulțirea masivă a trădătorilor și vânzătorilor de țară de toate felurile, dar mai ales a celor din rândurile guvernanților. Nu numai că nu se poate vorbi de vreo viziune strategică de dezvoltare a colectivității umane în interiorul granițelor unui asemenea stat și, în consecință, nu ar avea cum să fie vorba și de vreo politică pe termen lung, dar nu mai funcționează nici instituțiile de bază, nici măcar cele croite conform normelor și procedurilor importate din afară. Singura regulă de guvernare este bunul plac al celor la putere, atât în legislativ, cât și în juridic și executiv. În discursul public, care, de fapt, se transformă într-un monolog al puterii, guvernații nu mai explică deciziile luate, sau, dacă pretind că o fac, de fapt ei mint și dezinformează cu seninătate.
Dacă ar fi să ne luăm după atitudinea și spusele domnului ambasador norvegian, România ar fi un stat de mâna a doua, norvegianul nostru spunându-ne ce avea domnia sa de spus în contextul în care tocmai anunțase un sprijin financiar nerambursabil de peste 300 de milioane de euro, din partea Guvernului Norvegiei, pentru România.
Numai că noi, românii, aflați pe aceste meleaguri de dinainte de descoperirea Norvegiei de către vikingi, ne cunoaștem mai bine atât realitățile, cât și specificul național. Nici nu se poate pune problema că am fi un stat de mâna a doua! Nu știe domnul ambasador ce vorbește, altă explicație nu poate fi.
Pentru oricine este familiarizat cu românii și modul lor de viețuire în comun, între granițele statului ce le poartă numele, este evident că România este cu totul alt fel de stat, decât unul de mâna a doua, conform clasificării de mai sus.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu