sâmbătă, 30 noiembrie 2013

Mentalitatea de slugă

Ideea că în relațiile internaționale se întâmplă numai jocuri cu sumă nulă relevă o mentalitate de slugă. Pentru cine nu este familiarizat cu termenul, jocul cu sumă nulă este acel joc în care câștigul unuia dintre jucători devine automat pierderea celuilalt, astfel încât suma câștigurilor celor doi, luate împreună, va fi întotdeauna zero.


În relațiile internaționale, acest joc cu sumă nulă descrie situația în care un stat nu poate avea aceleași relații strânse cu doi actori diferiți, cel mai bun exemplu de asemenea actori diferiți fiind Statele Unite ale Americii și Uniunea Sovietică, până cum 22 de ani. Astfel, de câte ori un stat aflat în tabăra sovieticilor a trecut în tabăra americanilor, sovieticii au pierdut acel stat. Sau invers.
De ce zic eu că această realitate și interpretarea ei relevă o mentalitate de slugă? Pentru că se referă la relațiile internaționale care se asemuiesc cu cele dintre stăpâni și slugi, bazate pe principiul că un stăpân poate avea mai multe slugi, dar o slugă nu poate sluji la doi stăpâni.
Una dintre interpretările teoretice foarte răspândite și general acceptate este că relațiile internaționale sunt, în esență, relații de putere. De aici, cei mai puțini familiarizați cu teoria ajung să creadă că relațiile de putere înseamnă întotdeauna relații de forță, de dictat, în care cel mai puternic îl supune pe cel mai slab. Ceea ce, evident, nu corespunde realității.
În primul rând, relațiile internaționale nu sunt numai relații de putere. Mai sunt și relații de persuasiune, de apel la puterea argumentului, ca să zic așa, la cântărirea avantajelor reciproce între state, la dialog și cooperare. Rezultatul acestor relații de persuasiune se regăsește în tratate și convenții internaționale, în alianțe și uniuni de state, făcând ca ele să fie tipul dominant de relații în zilele noastre. Și mai sunt și relațiile de prietenie, bazate pe sentimente, nu pe logica intereselor materiale sau pe putere.
În al doilea rând, puterea care caracterizează relațiile internaționale nu este reprezentată doar de forța brută, cum este cea a armelor sau altor mijloace distructive, amenințătoare. Tot de putere sunt considerate și relațiile diplomatice sau politice, cele economice, culturale sau de alt fel asemănător.
Specificul tuturor acestor tipuri de relații, bazate pe persuasiune, pe prietenie, ori caracterizate de puterea diplomatică, economică, culturală și așa mai departe este că ele, relațiile, nu pot fi niciodată descrise ca un joc cu sumă nulă. Imaginați-vă, de exemplu, cum ar arăta lumea dacă statele aparținând francofoniei ar fi obligate să nu aibă niciun fel de relații culturale cu oricare alt stat ce nu aparține acestui club.
Desigur, omenirea nu a ajuns încă în stadiul în care statele să nu mai aibă nevoie deloc de putere militară. Această formă de putere rămâne în continuare necesară pentru satisfacerea celor mai serioase interese naționale. Numai că destinația și modul de întrebuințare ale puterii armate s-au schimbat major, după sfârțitul războiului rece, de la care a trecut deja aproape un sfert de secol.
Încă de la finele celui de-al doilea război mondial se ajunsese la un consens general că armele ar trebui destinate numai apărării națiunilor, nu și agresiunii. Astfel, peste tot au apărut ministerele apărării, în locul ministerelor de război, cum fusese mai înainte, iar agresiunea a devenit delict de drept internațional. Cât despre modul de întrebuințare, statele care au apelat la puterea lor militară au făcut-o doar pentru scopuri limitate, de tipul schimbării uneia dintre politicile statului supus intervenției militare, cum ar fi politica sa umanitară inacceptabilă, sau pentru schimbarea unui anume regim politic, de asemenea considerat inacceptabil.
Asta nu înseamnă că nu mai există în lume națiuni care să se comporte ca stăpâni sau ca slugi la stăpân. Iar ele vor exista atâta vreme cât popoarele acelor națiuni vor considera că le este mai bine dacă au un astfel de comportament. Caracteristica acestor națiuni este că ele nu reușesc să își dezvolte alte forme de putere decât cele de forță, de dictat, de șantaj ori amenințare, sau, după caz, alte forme de obediență, de renunțare la orice ambiții de independență și nici relații alternative celor de putere, cum sunt cele de persuasiune sau prietenie.
Statele aflate în pozița de subordonare față de un stat puternic militar beneficiază totuși de dreptul la autodeterminare a popoarelor, consfințit de legislația internațională și de practica relațiilor între state. Pe baza acestui drept, fostele colonii din Africa și din Asia și-au câștigat independența în anii 1950 – 1960. Tot pe baza acestui drept, statele foste republici sovietice s-au putut desprinde de Rusia, așa cum statele din Balcanii de Vest, cu excepția Albaniei, au rezultat din destrămarea Yugoslaviei.
Ar mai fi unele statele care, aparent, sunt independente, libere de orice formă de dominație, dar care se situează benevol sub influența sau chiar dictatul unui alt stat mai puternic. Foarte rar se întâmplă ca această plasare în poziție de subordonare să fie rezultatul unei presiuni sau amenințări din partea statului dominant. De cele mai multe ori, se petrece cu aceste state subordonate un fenoment de persuasiune negativă, de tipul convingerii că le-ar fi mai bine dacă ar rămâne în această poziție, deoarece alternativa ar fi să se plaseze tot ca subordonați, dar față de un alt actor internațional puternic, ce le-ar fi mai ostil decât actualul dominant. Adică, persuasiunea negativă se folosește de formula unui joc cu sumă nulă.
Acceptarea acestor argumente duce la dezvoltarea mentalității de slugă în statele dominate, prin mentalitate înțelegând un set de idei, concepții și reprezentări foarte bine înrădăcinat în mintea unei persoane sau în mentalul colectiv ca fiind un adevăr indubitabil, pe baza căruia acea persoană sau acel colectiv își formulează năzuințele și își ia deciziile. Iar prin slugă înțeleg opusul omului sau colectivului liber, și nu opusul stăpânului.
Concret, de câte ori auziți pe cineva că zice că este mai bine să ne vindem resursele naturale neregenerabile americanilor, ca să nu ni le ia rușii, să știți că acel cineva are o mentalitate de slugă, așa cum tot mentalitate de slugă are și publicul care acceptă respectiva spusă, dilema slugii fiind doar căruia dintre potențialii stăpâni să îi pupe mai degrabă mâna sau să îi lingă pantoful.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu