luni, 6 mai 2019

În săbii să ne tăiem ori în vorbe să ne smintim

Timp de două generații, din 1945 și până în 1989, oficialitățile române au avut o grijă enormă ca publicul să nu afle nimic în afară de ceea ce hotărau ele că poate afla el. De aceea, orice publicație era controlată la sânge, atât din punct de vedere al conținutului informației, cât și al stilului de comunicare. Acesta din urmă era îngrădit și de lista scurtă de cuvinte ce puteau fi folosite, controlul de stil fiind obligatoriu, în condițiile în care publicul învățase să citească printre rânduri și chiar să identifice șiretlicuri de comunicare a informațiilor defavorabile pentru guvernanți. 

Nu trec mai departe înainte de a explica ce vreau să zic aici. Pe vremea aceea, lumea se extazia când dădea peste vreo găselniță de comunicare criptată nu din alt motiv ci doar pentru simplul fapt că acea găselniță reușise să apară în spațiul public și atât.  Nu trebuia ca ceea ce se spunea pe calea ei să fi fost vreo dezvăluire, pentru ca publicul să cadă pe spate de entuziasm că a fost servit cu așa o perlă. De exemplu, absolut toată lumea știa că nu se găseau alimente, ori că se procurau foarte greu. Dar era interzis să spui chestia asta în public, mai ales prin comunicarea profesională. Așa că, atunci când un personaj dintr-o piesă de teatru, sub îndurmarea regizorului, se isterizează la întâmplarea că i-a căzut o sticlă de ulei de gătit din mână și s-a spart, episodul se transformă într-o găselniță de a spune public faptul notoriu că o sticlă de ulei spartă reprezintă o tragedie autentică pentru o întreagă familie. Așa că toată lumea va vorbi despre acel episod de pe scenă ca despre un mare curaj din partea teatrului respectiv, de a fi îndrăznit să spună ceva ce era interzis la spus.

Revenind, libertatea de comunicare a ideilor și informațiilor, dobândită încă din primele ore de după fuga lui Ceaușescu cu elicopterul de pe sediul puterii politice din România Socialistă, a presupus în primul rând că nimeni nu a mai aprobat vreun text sau vreo imagine, din perspectiva favorabilității sau defavorabilității pentru guvernanți. Fiecare a fost liber să scrie, să spună și să arate în spațiul public ce a crezut fiecare de cuviință că trebuie comunicat publicului. 

Ceea ce a însemnat că cele două generații ce fuseseră dresate să trăiască doar cu informația și cu stilul de comunicare impuse și controlate de partid și de stat au fost aruncate în balta comunicării publice libere fără să știe să înoate. Iar cea de-a treia generație, care a apărut între timp, s-a trezit direct în baltă, tot fără să știe să înoate și fără să aibă de la cine să învețe înotatul printre cuvinte și stiluri de comunicare.

Rămânând la metafora bălții, unii au început să înoate instinctiv, în stil câinesc, cum se spune la țară, alții s-au dumirit cum este cu înotul corect, uitându-se la cum înoată alți membri ai altui public în alte bălți, iar alții s-au scufundat ca toporul, au învățat să meargă pe fundul nămolos al bălții și să se salte din când în când, atâta doar cât să iasă cu capul din baltă și să ia o gură de aer proaspăt. Dar nimeni nu a mers la vreo școală de înot prin balta comunicării publice, pentru simplul fapt că oficialitățile nu s-au gândit să întemeieze o astfel de școală. 

Cei mai interesanți sunt acei membri ai publicului care țopăie pe fundul nămolos al bălții din metafora noastră. Ei sunt cei care apreciază cel mai tare faptul că acel fund nămolos există, deoarece fără el ei nu s-ar mai putea sălta la suprafață, din când în când, să ia și ei câte o gură de aer proaspăt. Iar cei mai anoști sunt cei care știu să înoate, măcar câinește, pentru că habar nu au ce fund nămolos are balta în care înoată ei. Așa că nu ai ce să comentezi, să discuți cu ei, cu cei care văd doar că apa este limpede și curată. Între aceste două categorii sunt cei ce se lasă duși de val. Ca și când balta ar avea valuri atât de energetice încât să îi ducă pe ei dintr-o parte în alta. Dar nu are, sărmana baltă, asemenea valuri. Singurele valuri sunt cele făcute de cei care aruncă, din când în când, câte o piatră. Sau dau cu bățul în baltă.

Desigur, lăsată de capul ei, balta comunicării publice românești democratice a dezvoltat și o floră și o faună specifice. Cu alge, nuferi, broște și tânțari. Cu păduchi de baltă. Cu râme și alți viermi. Iar publicul aruncat în balta asta nu prea pare să fi fost la orele de botanică și de zoologie metaforice, dacă a mers la școală. Așa că este ușor de conturbat în înotul său prin baltă, fie de o algă ce îl trage înapoi, fie de un șerpișor de baltă, care îl face să schimbe direcția, de frică să nu i se bage șerpișorul în vreo cavitate anatomică.

Cam atât cu metafora noastră. Pentru mine, cel mai trist epilog al acestei descrieri este că stilul de comunicare nici nu mai contează, în zilele noastre. Nimeni nu se mai preocupă să găsească acea imagine sau acea vorbă percutantă, ce se agață de atenția publicului și rămâne acolo, ca o lecție bine învățată. Nimeni nu se mai obosește să își calibreze textul sau discursul după vreo scară valorică a informației conținute. Ca să nu mai vorbim despre cât de păgubos este stilul celor care comunică în spațiul public mesaje cu destinație privată, de cele mai multe ori și ascunsă, ori acoperită. 

Și mai sunt cei care scriu scrisori deschise. Care se mai și supără dacă adresantul nu le răspunde la fel de deschis. Că atâta știu ei, de pe vremea când stilul era impus de la partid.

luni, 22 aprilie 2019

Ratatul instruit

Știu că este practic imposibil să îi explici unui subinteligent lucruri elementare. Adică, poți să îi explici lucruri elementare unui ins dovedit subinteligent, dar asta nu înseamnă că îl poți face să și înțeleagă acele lucruri. Așa că, de fiecare dată când dorim să obținem un rezultat de înțelegere, de acceptare din partea unui subinteligent a unor explicații de bază, simple în esența lor, ne asumăm o misiune imposibilă.

Și totuși ne surprindem de multe ori încercând. Și nu o singură dată. Revenim asupra misiunii imposibile din nou și din nou, crezând că, dacă schimbăm modalitatea de abordare a subiectului, ori dacă adăugăm noi argumente, sau dacă clarificăm alte detalii ale lucrului esențial pe care încercăm noi să îl explicăm, vom avea până la urmă succes în a-l face pe subinteligent să înțeleagă ce vrem noi să zicem. Dar nu avem, așa că, în cele din urmă, ne oprim obosiți din încercările repetate și nereușite și ne dăm bătuți, cu regretul că ne-am asumat o misiune imposibilă, crezând că noi suntem de vină, că nu am știut cum să explicăm, cum să convingem, cum să găsim o cale de acces spre ințelesul subinteligent al subinteligentului.

Adică, suntem noi proști că am încercat. Și suntem și mai proști că am insistat. Deși era evident de la început că ceea ce dorim noi să obținem de la subinteligent este imposibil. Vorba aceea: „de unde nu este, nici Dumnezeu nu cere!”

Cazul particular aparține unui ins care nu se califică automat pentru statutul de subinteligent. Ins care știe să citească și mai și citește. Care știe să socotească și mai și socotește. Astfel încât insul poate rezolva cu succes teme de lectură și probleme de matematică. Deci nu îi poți zice subinteligent sub nicio formă. Doar că omul nu a învățat la ce îi folosește în viață nici capacitatea de a rezolva teme de lectură, nici capacitatea de găsi soluții la problemele de matematică. Așa că, pentru el, performanța școlară este una, iar perfomanța profesională ori socială este cu totul altceva. 

Vorbim despre cazul ratatului instruit. Al celui care este performat la școală, dar care se dovedește subinteligent în viață, care nu e în stare să înțeleagă sensul propriei sale vieți, să se orienteze în muncă pe bază de succes, să pună în practică ceea ce a învățat teoretic, să folosească metodele de învățare școlară pentru a deprinde cunoașterea necesară unui comportament de succes între colegii de serviciu și între prieteni. 

Spre deosebire de un subinteligent care este însă suficient de inteligent încăt să își dea seama de condiția sa intelectuală precară și eventual să o accepte ca pe o fatalitate, acest ratat instruit este convins că are exact aceleași abilități intelectuale pe care le-a dovedit la școală și în afara școlii, doar că acolo, în lumea post-școlară, el este o victimă, de are astfel de proaste rezultate profesionale și sociale regretabile, după ce a strălucit la clasă.

Așa că scopul lui în viață devine cel prin care să demonstreze că el ar fi putut fi de succes în meserie și în societate, dar a fost împiedicat în mod deliberat, tocmai pentru că a fost prea bun la școală, de a trezit invidii în rândul celor mai puțin performanți în note, dar de care s-a întâmplat să depindă el profesional și social.

Iar când ajunge la o vârstă la care nu mai contează cât de performant ai fost în viață, își face insul nostru o listă scurtă a celor care sunt de vină pentru ratarea lui profesională și socială. Pe care să îi amintească el în blestemele lui de seară, înainte de culcare. Nu o listă a celor vinovați în sensul că au luat decizii împotriva sau în defavoarea lui, ci a celor vinovați că au avut succes, acolo unde el s-a ratat. 

Și abia acum se dovedește cazul particular al ratatului instruit un caz interesant. Pentru că, așa cum nu a reușit nimic în viață, de subinteligent ce a fost el, deși nu părea, fiind școlit cu note mari, tot așa nu reușește insul nostru să explice de ce ar fi de vină altcineva pentru insuccesul său. Altcineva concret, de pe lista lui scurtă, cu nume și prenume, cu care nu a avut niciodată de a face în viață, după termnarea școlii. 

Nu reușește, dar încearcă! Și nu se oprește, nici după ce i se spune că face și zice prostii. Că e cu totul pe lângă subiect și pe lângă adevăr. Că se dovedește penibil de-a dreptul. Că îi iese prostia prin toți porii, de miroase urât și se vede dizgrațios de la distanță.

Acest caz particular al instruitului ratat din cauză de subinteligență acțională are și el o ramură particulară, cea a cazului instruitului ratat în viață din cauză de caracter infect, de netolerat de ceilalți, la muncă și în societate. 

Cazul insului care, dacă îl întrebi, zice că știe să facă bine, că l-ar duce mintea și priceperea să facă bine, dar nu poate face, că nu este în natura lui să facă bine ceea ce are el de făcut, insul fiind o replică umană a scorpionului din poveste, care știe că se va îneca dacă înțeapă cu serul său paralizant vietatea ce îl poartă în spate peste râu și totuși înțeapă acea vietate, pentru că nu se poate stăpâni. Ins care se ratează în viață prin gesturi proprii penalizabile și evident penalizate de societate.

Ajuns la vârsta retragerii din profesie, și acest ratat instruit dar și parșiv va găsi o plăcere prostească să se ia de cei care nu au fost la fel de parșivi, la fel de răi ca și el. Și el va face o listă scurtă a celor care nu l-au iertat când și-a demonstrat caracterul infect. Îi va adăuga pe lista lui și pe cei care au făcut ceva în viață, cum ar fi putut face și el, dacă ar fi avut un caracter onest și responsabil. 

Acest ratat instruit și parșiv se deosebește de cazul ratatului instruit și atât prin faptul că e și mai prost, atunci când se străduiește să demonstreze existența inexistentului. Să arate în public cum altcineva ar fi fost de vină că el a comis o infracțiune, de exemplu, și că a avut de suferit de pe urma săvârșirii infracțiunii. Vina celuilalt fiind, în mintea și în vorba insului, că celălalt nu a greșit niciodată cu nimic. Sau o fi greșit, dar a fost iertat, nu ca ratatul nostru parșiv!

Cum îi identificăm între noi, cum îi dovedim că sunt ce sunt și cum ne ferim de ei sunt teme serioase, de interes pentru oricine are de a face cu oameni răi, invidioși, ranchiunoși, supărați pe lume și pe viață, care cred cu sinceritate despre ei că sunt inteligenți, instruiți și gata pentru marea performanță, pe care o ratează de fiecare dată cu deplin succes. Fără să poată înțelege vreodată de ce o ratează.
______________
Post scriptum

Mă văd nevoit să completez acest articol cu câteva precizări.

(1) Am fost convins că toată lumea care știe să citească va citi textul acesta în sensul că este vorba despre un ins generic și nu despre un ins real, căruia nu îi dau eu numele. Desigur, am avut pe cineva în minte, dar nu un ins, ci pe mai mulți. Din care am constituit un arhetip de factură minoră. Dacă cineva anume s-a identificat măcar în parte cu acest arhetip, atunci înseamnă că descrierea lui a fost una corectă și realistă. Adică, bravo mie!

(2) Ideea mi-a venit tot din lumea reală, unde o categorie anume de indivizi au găsit în mediul online un locus propice exprimării urii intrinsece, dezamăgirilor și disperărilor acumulate de ei într-o viață reală lipsită de succes. Inși dintre care unii se pretind instruiți, ba chiar cu performanțe școlare de excepție, în sensul de note mari. Dintre ei, unii într-adevăr s-au luat și de mine, că nu aș fi de calibrul lor. Ceea ce așa și este, eu fiind de acord cu ei, neputând să fiu altfel, atunci când ne punem în față, comparativ, foile matricole. Unde eu nu am excelat niciodată, pentru că nu mi-am propus așa ceva. O eventuală impresie că mă iau de ei, pentru că ei s-ar fi luat de mine este o prostie și ca impresie, dar și ca rezultat al vreunui proces pretins inteligent.

(3) Știu de pe facebook despre cazul concret al șefului de promoție 1973 din liceul militar de la Breaza, Ciobanu Valerică, care este convins că despre el aș fi scris eu aici, deși nu este așa. Cum ziceam la punctul (1), sunt mai mulți cei pe care i-am avut în minte când am scris textul ăsta, majoritatea nefiind militari. Ciobanu Valerică nu a fost unul dintre ei, din două motive:

(a) habar nu am ce a făcut el în viață, după ce a terminat ca șef de promoție liceul militar, decât din cele ce se laudă singur că ar fi făcut și care nu sunt ratări decât în măsura în care și-ar fi propus insul mai mult decât a realizat și

(b) față de el am un dispreț declarat, dispreț care mă împiedică să îi acord vreo atenție de tipul unui articol dedicat lui în secret, dispreț care provine din faptul că Ciobanu a fost dat afară din partidul comunist în urma unei infracțiuni, cea de a bate un soldat, un militar în termen, după care, la schimbarea regimului politic, s-a dat drept dizident! Se pare că nu i-a mers cu dizidența, în post-comunism, așa că omul continuă să înjure partidul comunist și acum, după ce acesta a fost desființat de aproape trei decenii.

(4) Nu sunt în niciun fel de competiție cu nimeni, privind prestigiul dobândit în vreun fel, inclusiv prin instruire. De ce nu sunt în competiție? Deoarece ar fi o competiție idioată de-a dreptul, atâta vreme cât prestigiul provine din faptele și realizările fiecăruia. Deci, e idiot să pretinzi că aș vrea să fiu în competiție pentru prestigiul rezultat din ce a făcut altcineva.

(5) Cât despre instruirea anume, eu nu m-am revendicat niciodată a fi instruit. Tot ce am învățat în viața mea a fost pentru a ști, cu scopul de a putea face mai bine, nu pentru a mă instrui. Asta nu înseamnă că nu am apreciat întotdeauna omul instruit și că nu l-am pus pe un loc meritat, în scara mea intimă de valori. 

marți, 16 aprilie 2019

Bătaie de aripă de fluture

Bolănvicios de corpolentă
Se împinge prin mulțime o tânără
Înfulecând dintr-o gogoașă mare
Ținută în dreptul gurii în mâna stângă
Între două mușcături.

În mâna dreaptă prăbușită
De-a lungul coapsei exagerat de late
Cu florile în jos tânăra asta
Poartă patru garoafe roșii
Din acelea pentru morți.

O floare se desprinde ușor și cade
Rămânând trei și o codiță
În mâna dreaptă prăbușită
În timp ce din mâna stângă
Tânăra mușcă din gogoașă

Fără să știe că mai are doar trei garoafe
Roșii din acelea pentru morți
Oarecum târâte după ea
În timp ce merge cu greu
Împingându-se în mulțime.

Dacă merge la mort după ce va mânaca
Toată gogoașa din mâna stângă
La mort unde florile se duc pereche
E simplu: va depune doar două garoafe
Pe a treia aruncând-o la gunoi.

Dacă le duce cuiva viu și vioi
Și va ajunge cu toate trei
Ar fi ca și când a plecat cu cinci
Pe stradă să mănânce o gogoașă
Și două flori au părăsit-o.

Și-au smuls garoafele alea două
Capetele roșii de le-au rămas cozile
Fără niciun păcat căci ele
Erau deja moarte când au fost tăiate
Să fie de mort ori puse în glastră.

Așa că florile au glas și moarte
Și nasc povești pentru și iscă emoții la alții
Purtate neglijent de-a lungul coapsei
Și împrăștiate pe trotuar printre oamenii
Împinși la o parte de purtătoarea lor grasă

Ce mușcă imperturbată din gogoașă...




duminică, 7 aprilie 2019

Tinerete comunistă

Tânăr fiind, în comunism, eu și cam toți prietenii mei ne-am propus cam ce își propune orice tânăr: să trăim într-o lume mai bună decât cea a părinților noștri. 

Pornind de la lucrurile esențiale: pacea e mai bună decât războiul. Ordinea e mai bună decât anarhia. Respectarea legii e mai bună decât fărădelegea. Chestii din astea. 

Apoi ne-am propus să ne simțim bine. Să profităm cât putem de mult de tot ceea ce avem la dispoziție. Am avut și norocul să ne formăm ca adolescenți imediat după 1968, când Republica Socialistă România era singura poartă prin care civilizația occidentală intra în Lagărul Comunist. De la țigări, băuturi și brichete și până la filme și literatură. Și mai ales, ne-am format prin muzică. Care nu era disponibilă în magazine, dar era tolerată în casele noastre, prin copiere pe bandă magnetică, unul de la celălalt. 

Blue jeans nu se găseau în magazine, dar toată lumea avea o pereche, fie „din pachet”, fie „de la șop”, fie, în cazul meu, confecționate clandestin ori aduse de taică-meu, care economisea diurna de cinci zile ca să îmi ia mie o pereche. 

Și mai erau teatrul și lecturile. În rest, vara ștrand, iarna patinoar, vara la mare, iarna la munte, Paștele de Întâi Mai de cinci zile libere, Crăciunul întotdeauna cu petrecere, chestii din astea, cum ziceam și despre lucrurile esențiale. 

Ce ne propuneam noi, adolescenți și tineri, era să facem bine ceea ce voiam să facem în viață. Acesta să fie succesul nostru. Indiferent că voiam să fim medici, profesori, mecanici, ingineri, actori sau orice altceva. Nici prin gând nu ne trecea să ne alegem o meserie bănoasă. Să avem bani! Pentru bani în sine. Ne doream să avem bani atâția cât să nu avem grija lor. Să ne asigure confortul. 

Restul obiectivelor în viață fiind de cu totul altă natură decât averea. Ba mai și râdeam de părinții noștri mai economi, câ uite cum strâng ei banul, ca Hagi Tudose! 

Eu între prietenii mei din copilărie și din adolescență nu am avut niciun arivist. Niciun oportunist. Niciunul care să își fi propus vreun compromis, vreo schemă din care să ajungă bine în viață altfel decât prin muncă. Cu învățătura aferentă, desigur. Unii dintre noi au învățat mai mult și au avut școală mai multă, alții au fost mai leneși ori și-au dorit neapărat o școală exclusivistă, la care nu au mai ajuns și s-au mulțumit cu o meserie onorabilă, dar fără pretenții de mare școală. Așa cum a fost cazul meu, care mi-am dorit să fac Istoria și Teoria Artei și nu s-a putut, din cauză de liceu militar. Așa că. la 19 ani, m-am mulțumit cu școala militară de ofițeri de infanterie. 

Că țării îi zicea Republica Socialistă România, că era un partid conducător, exclusivist și unic totodată, că Ceaușescu devenea pe zi ce trece un tot mai iubit conducător și mai înțelept cârmaci nu erau teme de discuție între noi. Laudele publice, din ce în ce mai deșănțate, la adresa lui Ceaușescu, erau privite cu amuzament, dar nu erau subiect de discuție, de analiză, ori de reflecție.

Americanul are o expresie pentru ce făceam noi: luam lucrurile la valoarea lor nominală (at their face value), cea înscrisă pe bancnotă, fără să le cântărim cu alte instrumente de determinare a valorii lor ascunse. 

Cei dintre noi care am intrat în partidul comunist am făcut-o pentru că așa era țesută societatea și pentru că, dacă voiai să fii activ social, nu aveai altă cale decât să fii activ politic. 

Niciodată nu am considerat calitatea de membru de partid comunist ca pe un privilegiu ci exclusiv ca pe o condiție de fi mai responsabil, mai angajat în societate. Iar pentru militari, era obilgatoriu să fii membru de partid, deoarece calitatea asta de membru era una dintre formele de control de partid asupra puterii militare a țări. 

În același timp, am văzut cazuri și am auzit de cazuri în care activismul de partid a fost o platformă de satisfacere a unor orgolii, ori de descătușare a unor tare comportamentale, sau de maximizare a oportunismului specific unor anumiți indivizi. Am văzut și am auzit de oameni care făceau rău altor oameni, doar din satisfacție personală, folosind funcțiile lor de partid sau de stat pentru asta. 

Problema cu ei era că nu comunismul i-a făcut răi, cruzi și feroci. Așa erau ei oricum. Comunismul doar le-a dat o platformă de manifestare a răutății, cruzimii și ferocității. Așa cum și capitalismul le-a dat celor de acelși fel o altă platformă de manifestare a acelorași tare. În aceeași perioadă de tinerețe, filmele cu Belmondo, de exemplu, erau pline de intrigați, oportuniști, egoiști, criminali și de polițiști fără pic de respect față de ființa umană, vinovată sau nevinovată deopotrivă. 

Cert este că nici eu, nici prietenii mei, cu care am crescut și ne-am format împreună, nu aveam impresia, ca să nu mai vorbim despre convingere, că am fi fost părtași în vreun fel la, sau că măcar am fi tolerat un regim politic criminal prin faptul că era unul comunist. De altfel, nominal, doar partidul era comunist. Regimul era socialist și fusese înainte muncitoresc. Pe vremea dictaturii proletariatului, pe care noi nu o prinsesem decât în copilăria timpurie, cea fără discernământ. 

Așa că, atunci când ne-am propus să schimbăm lumea, să o facem mai bună decât era cea a părinților noștri, nu ne-am propus ca schimbarea să includă și schimbarea de regim politic, ori de partid conducător. Pur și simplu pentru că nu intra în discuție. 

Și nu am privit asta ca pe un compromis. Ori ca pe o asociere prin tolerare cu criminalii și torționarii din comunism. Din contră. Partidul comunist avea mare grijă să nu fie asociat în vreun fel cu torționarii, cu criminalii sau cu infractorii nici mari, nici mărunți. Nu exista vreun membru de partid condamnat penal. Dacă vreun comunist comitea vreo infracțiune pedepsibilă penal, el era imediat dat afară din partid și abia apoi judecat. Unii scăpau fără condamnare, dar asta nu conta. Important era ca partidul să nu fie asciat cu ei, fără să facă apel public la faimoasa acum prezumție de nevinovăție. 

Așa că resping orice acuzație ce mi s-ar aduce mie că, la fel ca toți din generația mea, mai puțin cei câțiva dizidenți, născându-mă și formându-mă în comunismul românesc, eu aș fi învățat și aș fi practicat arta compromisului, trecând cu vederea ori chiar asociindu-mă pasiv cu criminalii care au săvârșit crime în numele și în favoarea comunismului.

luni, 25 februarie 2019

De iarna

Iarna e când Pământul se ferește un pic de Soare
Ca atunci când privirea iubirii mă arde prea tare
Și în reflex îmi cobor obrazul spre obrazul tău
Căutând cu buzele mele uscate un unghi de răcoare
Între umăr și gât sub miros de plete în negru părău.

Iarna e un imens pretext ca Marea să înghețe în țurțuri de sare
Al căror ritm se coboară în noi în acorduri gregare
Și ne îndeamnă să tăcem fără nicio părere de rău
Când ne strângem unul în altul într-un gând de uitare
Și sufletul meu devine doar o boare din sufletul tău.


joi, 31 ianuarie 2019

Domnia legii în apărarea natională

Nu există domeniu public mai subiectiv decât apărarea națională. Din două motive principale. 

Unul este că doar în război, în confruntarea armată directă cu un inamic concret, contondent, se poate vedea obiectiv dacă apărarea națională a fost guvernată bine, eficient și efectiv, astfel încât puterea militară generată să poată fi angajată cu măiestrie militară, pentru învingerea acelui inamic. În consecință, în absența acestei validări prin război a politicii de apărare națională, orice apreciere, interpretare, măsurare a rezultatelor acelei politici sunt demersuri subiective. Asta, spre deosebire de oricare alt bun public, cum ar fi sănătatea, educația, mediul, cultura, ordinea publică, în care se vede imediat și cu suficientă obiectivitate dacă politica guvernanților este una corectă sau este una defectuoasă, precum și în ce constă defectul, dacă el există.

Al doilea motiv este că apărarea națională nu se realizează în sine. Adică, niciun guvern nu poate realiza o putere militară și o pricepere de angajare a ei împotriva a orice ar putea să afecteze națiunea.  În asemenea condiții, apărarea națională se calibrează întotdeauna și oriunde în funcție de percepții de securitate națională, de oportunități anticipate, ori de riscuri și de amenințări, a căror identificare și stabilire este întotdeauna un demers subiectiv. 

Înțelegerea profundă și acceptarea caracterului intrinsec subiectiv al domeniului public al apărării naționale este o condiție obligatorie atât pentru publicul suveran, cel în favoarea exclusivă a căruia se constituie orice putere militară, cât și pentru guvernanții care emit și implementează politici de apărare națională, dar și pentru planifiatorii acelei puteri militare. Toți aceștia sunt obligați de viață să aibă o atitudine față de subiectul apărării naționale prin care să transforme caracterul intrinsec subiectiv al ei dintr-o vulnerabilitate într-o virtute. Adică, dintr-o sursă potențială de frică, de dezorientare, de deznădejde chiar, apărarea națională să devină printr-o atitudine conștientă față de ea o expresie a voinței naționale.

Asta, înainte de război. Când guvernanții, planificatorii militari, comandanții și forțele din subordinea lor oferă publicului suveran toate garanțiile posibile că, la război, puterea militară generată în sistemul de apărare națională va fi angajată cu măiestrie și va duce la obținerea victoriei. 

În afara sau chiar deasupra acestor garanții, subiectivitatea specifică apărării naționale se ordonează obiectiv, pe timp de pace, prin două demersuri strategice: prin instituționalizarea profundă și funcțională a domeniului, și prin controlul și supravegherea asupra domeniului.

Instituționalizarea înseamnă realizarea unui complex de prevederi constituționale, de legi specifice, de norme de drept, de proceduri, de sisteme de decizie ierarhizată, de tradiții, cutume, de valori morale, toate ordonând activitatea celor implicați în domeniul apărării naționale, de la președinte sau rege și până la ultimul soldat neinstruit. Astfel încât subiectivitatea specifică să nu fie suplimentată cu subiectivitatea niciunuia dintre cei care realizează și angajează puterea militară a statului. Adică, instituționalizarea asigură nu numai funcționarea coerentă a domeniului, dar și previne ca nimeni să nu poată face ce vrea, în acest domeniu, din perspectiva regulii legale, a normei administrative și a obiceiului împământenit. 

Tot așa, controlul și supravegherea apărării naționale au obiectivul de a ordona subiectivitatea lui intrinsecă și de a preveni ca această subiectivitate să fie exacerbată cu subiectivitatea oricărui element al sistemului de apărare națională. 

Când statul care beneficiază de apărarea națională astfel instituționalizată este o democrație, vorbim despre controlul și supravegherea democratice asupra apărării naționale. Dar un control și o supraveghere permanentă și profundă a domeniului este obligatorie în orice stat, indiferent de forma de guvernământ. În absența unui asemenea mecansim, sau în condițiile în care controlul și supravegherea sunt lipsite de eficacitate reală, în domeniu se instalează liberul arbitru al fiecăruia, de la politician la militar și de la general la soldat, fiecare făcând ce îi trece prin cap, necontrolat, fără frica de consecințe. De unde și loviturile de stat militare, ori războaiele civile.

Este deci evident că atât instituționalizarea cât și controlul și supravegherea devin în asemenea condiții centre de greutate ale sistemului național de apărare. Scoaterea acestor centre de greutate în afara amprentei bazei de susținere duce automat și cu necesitate la prăbușirea întregului edificiu. Dar și deplasarea lor necontrolată dintr-o parte în alta, în interiorul amprentei bazei de susținere rezultă întotdeauna în zgâlțâirea serioasă a edificiului apărării naționale, cu consecințe dramatice pentru întreaga națiune, care devine astfel vulnerabilă la agresiuni tipice și atipice, din afară și din interior.

Vorbim de fapt despre domnia legii în apărarea națională. Când legea domnește, adică atunci când ea ocupă locul său în edificiul instituționalizat complet, precum și când, pe baza legii, controlul și supravegherea funcționează deplin, este imposibil ca centrele acestea două de greutate ale edificiului apărării naționale să fie afectate în vreun fel. 

Și invers. Când domnia legii este înlocuită voluntar cu cheful guvernanților, cu interpretări personale ale legislației, cu ignorarea tradițiilor, cutumelor, obiceiurilor împământenite, cu certuri între cei obligați de sistem să îndeplinească funcții de decizie și de comandă în sistem, precum și când alte elemente decât cele abilitate prin lege intervin în actul de control sau de supraveghere, atunci ne este clar că asistăm la un atac împotriva acestor două centre de greutate. 

Cât timp ele, centrele de greutate, se vor menține în interiorul amprentei bazei, vom asista la zgâlțâiri ale edificiului, ceea ce va duce la slăbirea lui considerabilă. Dar când vor depăși acea amprentă a bazei, edificiul apărării naționale se va prăbuși fără îndoială și fără refacere automată.

Asistăm de la o vreme în România la demersuri publice de zgâlțâire a edificiului apărării naționale în ceea ce privește domnia legii, sub toate formele imaginabile. Vedem ignorarea cu bună știință a legii, așa cum vedem entități statale fără nicio abilitare constituțională sau legală, cum intervin ele în actul de decizie strategică și cum impun ele un control inacceptabil asupra militarilor. Vedem cum pretextul se suprapune peste regulă și cum demnitarii și comandanții responsabili, trecuți printr-un control de validare a calității de decizie specializată, sunt înlocuiți prin șiretlicuri cu demnitari și comandanți inepți, analfabeți funcționali, marionete evidente, mânuite din umbră sau chiar din întuneric de cine știe cine. Inclusiv de eventuali inamici identificați sau potențiali ai națiunii române.

Iar edificiul se zgâlțâie, fără îndoială. Faptul că nu s-a prăbușit încă nu înseamnă că demersurile de zgâlțâire a lui nu au succes. Ele au și un succes imediat, dar au și succesul acumulării treptate a tensiunilor necesare scoaterii centrului de greutate în afara bazei de susținere a acestui edificiu.

Succesul imediat se poate măsura în diminuarea încrederii publicului în capacitatea Armatei României de a genera putere militară în folosul exclusiv al acestui public, în diminuarea și chiar pierderea încrederii în Președintele României că își mai poate îndeplini rolurile sale constituționale, atunci când vine vorba despre apărarea națională, în diminuarea capacității Armatei României de a fi un aliat onest și capabil în NATO, precum și de a fi un partener coerent în parteneriatele strategice cu componentă de putere militară.

Toate astea, fără să avem vreun inamic identificat. Avem doar politicieni în fruntea acestui domeniu al apărării naționale, membrii ai guvernului specific, care este Consiliul Suprem de Apărare a Țării, politicieni ce lucrează la lumină pentru șubrezirea sau chiar pentru dărâmarea edificiului de putere militară. Și mai avem un public național în rolul de spectator clandestin, fără bilet de intrare, la spectacolul oferit de toată această tărășenie.


joi, 17 ianuarie 2019

Aeriala

Am moștenit un înger nou și cărțile deja citite
Un înger antic nou doar pentru mine
Și nu știu dacă l-am moștenit ca premiu
Pentru că eu cred în îngerii de aer foc și apă
Ori eu sunt pedeapsa lui pentru cât de tare
S-a împământenit el printre oameni.

Nu știam că Mama avea un înger în posesie
Deși ar fi trebuit să îmi închipui că doar așa
Cu îngerul ei la tâmple sau în colțul ochiului
Ar fi putut Mama fi atâta minte și atâta iubire
Când își așternea un înveliș de zări și de torente
Iar eu nu știam cum e să fii copil cuminte.

Și mi-a lăsat Mama îngerul ei de taină moștenire
Mie care îmi ziceam că e suficient să cred în îngeri
Pentru ca ei să existe pentru mine și să zboare
Cât aerul să înoate cât marea să doarmă cât Planeta
Să stea cât piatra și să râdă cât Soarele
Ascuns sub dealul din vale de râul repede de munte.

Nu știam la ce altceva îmi trebuie un înger în grijă
Și l-am lăsat să facă ce știa el mai bine și mai bine
După care l-am uitat de tot acolo în copilărie
Și nu l-am luat cu mine pe unde m-au dus gândurile
Mai ales că nici măcar un înger păzitor nu părea să fie
Ci doar o nebăgată în seamă rarefiată companie.


miercuri, 16 ianuarie 2019

Curtea Constitutională în ilegalitate a României

Avem următorul text, asumat de „Compartimentul Relații externe, relații cu presa și protocol al Curții Constituționale” și publicat pe pagina oficială a Curții Constituționale a României, la adresa https://www.ccr.ro/noutati/COMUNICAT-DE-PRES-356, text accesat în data de 16 ianuarie 2019, orele 19.40: 

Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul dispozițiilor art.146 lit.e) din Constituție și ale art.11 alin.(1) pct. A lit. e), precum și ale art.34, art.35 și art.36 din Legea nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, s-a pronunțat asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, declanșat de semnarea a două protocoale între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație şi Justiție şi Serviciul Român de Informații, cerere formulată de președintele Camerei Deputaților.
Curtea Constituțională, cu majoritate de voturi, a decis:
1. A admis sesizarea şi a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 00750 din 4 februarie 2009, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.
2. A admis sesizarea şi a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parlamentul României, pe de-o parte, și Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, generat de încheierea între Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Serviciul Român de Informații a Protocolului nr. 09472 din 8 decembrie 2016, doar cu privire la dispozițiile art.6 alin.(1), art.7 alin.(1) şi art.9, precum și de exercitarea, în mod necorespunzător, a controlului parlamentar asupra activității Serviciului Român de Informații.
3. Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, precum și Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și unitățile subordonate - vor verifica, în cauzele pendinte, în ce măsură s-a produs o încălcare a dispozițiilor referitoare la competența materială și după calitatea persoanei a organului de urmărire penală și vor dispune măsurile legale corespunzătoare.
Decizia este definitivă și general obligatorie și se comunică, potrivit art.36 din Legea nr.47/1992, președintelui Camerei Deputaților, Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și JustițieParlamentului României și Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru eventualul cititor interesat de acest subiect, ori incitat de titlul articolului meu, voi face câteva precizări punctuale, urmând textul prezentat mai sus.

Articolul 146 litera e) din Constituția României prevede: „Curtea Constituțională are următoarele atribuții: ...e) soluționează conflictele juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, la cererea Președintelui României, a unuia dintre președinții celor două Camere, a primului-ministru sau a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii”. Articolul 11, alineatul (1), punctul A, litera e) din Legea nr. 47/1992 prevede că, pentru soluționarea conflictelor juridice de natură constituțională între autoritățile publice, Curtea Constituțională emite decizii. Articolul 36 din aceeași lege prevede că decizia de soluționare este definitivă și se comunică autorului sesizării, părților aflate în conflict juridic de natură constituțională, înainte de publicarea ei în Monitorul Oficial, partea I.

Din aceste precizări rezultă că nu oricine poate sesiza Curtea Constituțională privind existența vreunui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice, ci doar cinci persoane, în toată țara asta. Nimeni altcineva nu poate să o facă. Nici adjuncții, nici locțiitorii, nici alte persoane, aflate în apropierea celor cinci. Ca să nu mai vorbim despre oricine altcineva. De ce numai așa? Din două motive: (1) nimeni altcineva în România nu are competența constituțională și legală să identifice existența vreunui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice și (2) cei cinci nominalizați expres în Constituție și în lege sunt și în fruntea celor patru autorități publice, care exercită cele trei puteri ale statului și care s-ar putea afla în conflict juridic de natură constituțională între ele. Adică Parlamentul României, Președintele României, Guvernul României și Autoritatea judecătorească. Cea de-a cincea autoritate publică prevăzută în Constituție, la Titlul III - Autoritățile publice, este Administrația publică, constituită din ministere, agenții, prefecturi, consilii naționale și locale și altele asemenea, aflate oricum sub autoritatea unuia dintre cei cinci. 

Astfel, Curtea Constituțională, atunci când primește o sesizare privind existența vreunui conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice, mai înâi se uită la cine a sesizat-o. Dacă nu este unul dintre cei cinci expres nominalizați în Constituție și în lege, cum ar fi vice-președintele uneia dintre cele două camere ale Parlamentului, chiar dacă ține locul președintelui, Curtea aruncă la coș sesizarea și își vede de alte treburi. Dacă este sesizată de unul dintre cei cinci, cum este nominalizat în comunicat președintele Camerei Deputaților, adică domnul Dragnea Liviu el însuși, atunci trece la verificarea îndeplinirii celorlalte condiții impuse expres ei de Constituție și de legea proprie, în ordine inversă formulării constituțional-legale. 

Verifică dacă este vorba despre cel puțin două dintre cele cinci autorități publice listate în Constituție, la Titlul III. Dacă nu este vorba despre așa ceva, îi răspunde politicos reclamantului că a greșit adresantul, Curtea Constituțională nefiind învestită să soluționeze nimic altceva între alte autorități sau agenții ale statului. Cum ar fi cazul aici, ar fi trebuit să îi răspundă domnului Dragnea Liviu că plenul Curții Constituționale nu este învestit să se uite la ce probleme sunt între Ministerul Public și Parlamentul României, deoarece doar Parlamentul României este autoritate publică în textul Constituției, Ministerul Public fiind doar un segment al autorității judecătorești. Ca să nu mai vorbim despre instanțele menționate în speță, care sunt și mai subdiviziuni ale aceleiași autorități judecătorești. 

Doar că, în cazul din citatul nostru, se pare că plenul Curții Constituționale a ales să încalce atât Constituția, cât și legea proprie de organizare și funcționare. Și a trecut la decizie, într-o speță în care nu are nicio calitate constituțională sau legală. 

Dacă ar fi să domnească legea în România, curtenii constituționali care au decis ceva în acestă speță ar trebui deferiți procuraturii, pentru săvârșirea infracțiunii împotriva autorității, de uzurpare de calități oficiale, așa cum este ea descrisă de Art. 258 (1) Cod penal („Folosirea fără drept a unei calități oficiale care implică exercițiul autorității de stat, însoțită sau urmată de îndeplinirea unui act legat de acea calitate, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă”). Zic asta deoarece nicio lege nu le dă dreptul curtenilor constituționali să își exercite autoritatea pentru a judeca o cauză de neînțelegere între diferitele componente ale autorităților publice consitutionale sau orice altă cauză decât cele prevăzute expres și denotativ în Constituție și în legea proprie. Iar în momentul în care, în urma exercitării fără drept a autorității de curteni constituționali au emis o decizie, adică au îndeplinit un act legat de calitatea aceea de curteni constituționali fără drept, sunt infractori în ochii legii. 

Dar plenul Curții Constituționale a mers mai departe. Și a investigat natura conflictului dintre Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pe de-o parte, și Parlamentul României, Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe judecătorești, pe de altă parte, și a constatat că acesta ar fi unul juridic, de natură constituțională.

Să vedem dacă este așa! În primul rând, să notăm că însăși Curtea Constituțională a afirmat oficial că nu știe ce e ăla „conflict juridic de natură constituțională”. De aceea, Curtea a decis că singura sursă de cunoaștere a conținutului sintagmei să fie propria jurisprudență. Așa că, în orice decizie pe litera e) din articolele relevante din Constituție și din legea proprie, Curtea va menționa ceva de genul „Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, un conflict juridic de natură constituțională dintre autorități publice „presupune acte sau acțiuni concrete prin care o autoritate sau mai multe își arogă puteri, atribuții sau competențe care, potrivit Constituției, aparțin altor autorități publice, ori omisiunea unor autorități publice, constând în declinarea competenței sau în refuzul de a îndeplini anumite acte care intră în obligațiile lor (Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.144 din 17 februarie 2005). Mai mult, prin Decizia nr.270 din 10 martie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.290 din 15 aprilie 2008, Curtea a statuat că textul art.146 lit.e) din Constituție „stabilește competența Curții de a soluționa în fond orice conflict juridic de natură constituțională ivit între autoritățile publice, iar nu numai conflictele de competență născute între acestea”. Prin urmare, potrivit jurisprudenței Curții, conflictele juridice de natură constituțională nu se limitează numai la conflictele de competență, pozitive sau negative, care ar putea crea blocaje instituționale, ci vizează orice situații juridice conflictuale a căror naștere rezidă în mod direct în textul Constituției (a se vedea și Decizia nr.901 din 17 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.503 din 21 iulie 2009).” (DECIZIA Nr.875 din 19 decembrie 2018 asupra cererii de soluționare a conflictului juridic de natură constituțională între Președintele României, pe de o parte, și Guvernul României, reprezentat de prim-ministru, pe de altă parte, publicată în Monitorul Oficial nr.1093 din 21.12.2018).

Cu alte cuvinte, Curtea Constituțională este obligată de fiecare dată să referențieze ce înțelege ea prin „conflict juridic de natură constituțională”. Ceea ce va face și în cazul de față. Cel mai probabil, în decizia sa, Curtea va completa propria jurisprudență, afirmând că și semnarea de protocoale între agenții și subdiviziuni ale autorităților publice ar fi un conflict juridic de natură constituțională, deși Constituția nu include Serviciul Român de Informații între autoritățile publice, nici măcar ca parte a administrației publice centrale. Deci, orice act ar emana acest serviciu, în relație cu vreo autoritate publică, nu poate fi de natură constituțională. Așa cum nici controlul decis a fi „defectuos” al acestui Serviciu Român de Informații de către Parlamentul României nu poate fi de natură constituțională. Oricât s-ar simți plenul Curții Constituționale de necontrolabil, încât să decidă de capul lui colectiv că ar putea fi și așa, cum nu poate fi.

Și nu mai insistăm asupra naturii nejuridice a unor protocoale cu caracter administrativ.

Ca să fim bine înțeleși: nu putem să ne pronunțăm din public decât asupra caracterului moral sau după caz imoral al unor aranjamente administrative între Serviciul Român de Informații și diferitele entități juridice sau parlamentare, aranjamente formalizate în protocoale sau alte acte de înțelegere bilaterală. Iar această pronunțare pe moralitate va fi întotdeauna o pronunțare subiectivă, dependentă de nivelul de moralitate, dar și de cultură, de inteligență, de pregătire al fiecăruia care se pronunță.

Fără îndoială, aceste acte pot fi firești sau greșite. Pot fi legale sau ilegale. Pot fi parte a unei conspirații de control al Serviciului Român de Informații, exercitat asupra magistraților și chiar a instituțiilor magistraturii. Pot fi chiar acte de trădare, de promovare a unor interese străine, ostile României. Pot fi și intenții de compromitere a reformei justiției românești, pentru a o împiedica să devină una de tip european. Oricare ar fi cazul concret cu protocoalele menționate în comunicatul Curții Constituționale, un singur lucru este clar pentru oricare membru al publicului: cazul nu are cum să fie un conflict juridic de natură constituțională între autoritățile publice, cele prevăzute expres și restrictiv de Constituția României.

Adică, acest caz al protocoalelor secrete trebuie investigat, iar rezultatul investigației trebuie adus la cunoștința publicului. Doar că nu Curtea Constituțională poate să facă această investigație, deoarece nu are nici învestirea, nici competențele, nici instrumentele de a face o asemenea investigație și de a ajunge la vreo concluzie. La adevăr. 

Deoarece nu pentru așa ceva există Curtea Constituțională.

marți, 8 ianuarie 2019

Pericolul de securitate natională

Peste douăzeci de zile, Dăncila Viorica Vasilica va împlini un an în funcția de premier al României. Adică, de un an, domnia sa conduce Guvernul Dăncilă și coordonează activitatea membrilor acestui guvern, din interior, așa cum prevede Constituția României, la articolele 102 (3) și 107 (1). 

Exact în momentul când a intrat pentru prima dată în Palatul Victoria și s-a așezat în spatele mesei de lucru a premierului, Dăncila a aflat că, în timpul mandatului său, are câteva puncte fixe în timp, în agenda națională. Adică, din dimineața zilei de 29 ianuarie 2018, premierul Dăncila avea scris în agendă că, în 31 decembrie 2018, deci peste 336 zile, expiră mandatul de șef al Statului Major al Apărării al ocupantului legal și legitim al funcției, generalul Ionel Ciucă. 

Asta știu cu siguranță că așa a fost. Ce nu știu dacă așa a fost, dar știu că așa ar fi trebuit să fie, este dacă punctul acesta din agenda premierului avea alăturat sau nu avea și o trimitere de referință la Legea organizării Ministerului Apărării Naționale, cu articolul care spune că șeful Statului Major al Apărării este numit de Președintele României, la propunerea ministrului apărării naționale, cu avizul ei, al Dăncilei. Dar, indiferent dacă a a aflat sau nu a aflat ce are de făcut până la sfârșitul anului, Dăncila a devenit responsabilă de avizarea propunerii de numire a șefului Apărării în momentul în care a venit pentru prima dată la serviciul ei de premier al României.

Pentru a aviza o propunere, indiferent dacă știe sau înțelege ce înseamnă asta ori nu, premierul Dăncila  răspunde legal, adică penal, pe bază de Constituție, de Legea răspunderii ministeriale, de Legea organizării Ministerului Apărării Naționale și de Codul penal, de acordarea unui aviz avizat pentru numirea propusă de ministrul apărării naționale. 

Procesul de avizare a propunerii, presupus a fi parcurs de premierul Dăncila, conține cu necesitate următoarele elemente: 

(1) Premierul verifică dacă cel propus se află la data propunerii în funcția de locțiitor al șefului Statului Major al Apărării, ori în funcția de șef al unuia dintre statele majore ale forțelor terestre, aviației militare sau marinei, precum și dacă propusul are un stagiu în funcție suficient de lung pentru a-i convinge atât pe superiorii politici cât și pe subordonații militari că insul are habar de cerințele concrete ale funcției de șef al Apărării și de conținutul intim al agendei multi-anuale, strategice, a celor două mari domenii ale Apărării militare a României: (a) constituirea puterii militare prin instruire, educare, exerciții, structură și înarmare, și (b) operațiile probabile și în desfășurare, conform misiunilor strategice și operative ale Armatei României.

(2) Mai verifică premierul că ministrul care propune, cel coordonat permanent și constituțional de premierul care avizează, a parcurs până la propunere un proces de selecție a propusului dintre cei patru propozabili în deplină transparență instituțională. Adică, pentru a avea calitatea de element de securitate națională, propunerea ministrului nu poate fi niciodată vreo supriză pentru nimeni din domeniu. Nici pentru Președintele României, nici pentru actualul șef al Apărării, nici pentru ceilalți propozabili legali, nici pentru vreun membru al Consiliului Suprem de Apărare a Țării, nici pentru omologii din NATO ai șefului Apărării, nici pentru principalii actori din Ministerul Apărării Națioanle și, desigur, din Statul Major al Apărării. 

(3) Totodată, premierul este obligat să se convingă de faptul că generalul propus dintre cei patru propozabili a fost verificat conform celor mai exigente standarde și pe baza celor mai performante proceduri că este într-adevăr capabil, din toate punctele de vedere, să își îndeplinească atribuțiile funcției de șef al Apărării și că este loial exclusiv poporului român,  precum îi cere expres Constituția.

Așa că, atunci când premierul Dăncila a avizat propunerea de numire în funcția de șef al Statului Major al Apărării a unui general care nu este unul dintre cei patru specificați cu caracter de exclusivitate în lege, indiferent de care ar fi argumentele din afara legii, formulate de ministrul care propune, ea, premierul, a comis o infracțiune. A devenit penală. 

Întâmplarea concretă care a declanșat observațiile de mai sus este că, cu câteva zile înainte de data de 31 decembrie 2018, în ultima ședință a Consilului Suprem de Apărare a Țării, ministrul apărării naționale, Leș, i-a prezentat Președintelui României o propunere de decret de numire a generalului reprezentant militar național al șefului Statului Major al Apărării României la NATO, în funcția de șef al Statului Major al Forțelor Terestre. Cu explicația că, imediat după numirea generalului în funcția respectivă, care este într-adevăr una dintre funcțiile din care poate fi nominalizat șeful Apărării, același general va fi propus de același ministru ca șeful Statului Major al Apărării. 

Bineînțeles că Președintele României a refuzat o asemenea propunere, ca fiind nu numai ilegală, dar și profund imorală. Este adevărat că generalul de la NATO mai fusese șeful Statului Major al Forțelor Terestre. Dar re-numirea lui doar pentru a fi apoi numit „legal” șef al Apărării era o propunere absurdă. De ce? Deoarece chiar dacă președintele Iohannis l-ar fi numit la Trupele Terestre, propunerea următoare, de numire a aceluiași general în funcția de șef al Apărării ar fi avut un aviz al premierului Dăncila cu totul infracțional. Pentru că, în secundele dintre numirea în funcția de la tereștri și cea de la Apărare, Dăncila n-ar fi putut îndeplini niciuna dintre cele trei condiții discutate mai sus. Așa că, prin refuzul de a-l numi pe generalul propus la forțele terestre, președintele Iohannis a împiedicat-o pe Dăncilă să comită o infracțiune. Doar că, dacă ne uităm atent în legi și în Codul penal, am putea găsi acolo o prevedere din care să deducem că și tentativa se pedepsește.

Dar asta nu este totul. Profitând de faptul că președintele Iohannis este extrem de permisiv cu ceilați trei demnitari de sub el, în ordine ierarhică constituțională, demnitari care îi desconsideră atribuțiile constituționale și îl iau permanent în derâdere, ca și când ar fi un neavenit în Palatul Cotroceni, premierul Dăncila și ministrul Leș, cei doi infractori neconfirmați în justiție în ale propunerii ilegale de șef al Statului Major al Apărării, au ieșit în public. Și în decembrie 2018, și în primele zile ale acestui an. Și, ieșind ei în public, au anunțat că președintele ar fi procedat ilegal și chiar neconstituțional, atunci când a refuzat să intre în jocul lor infracțional și când, în limită de timp și în absența oricărui dialog instituțional, a fost practic obligat să asigure continuitatea la șefia Statului Major al Apărării României prin prelungirea mandatului generalui Ciucă cu un an, așa cum îi permite legea.

Declarații publice ce se constituie fără nici cea mai mică îndoială în infracțiunea prevăzută de Articolul 404 Cod penal, de răspândire de informații false, prin care se pune în pericol securitatea națională a României. 

De ce ar fi falsă informația că președintele Iohannis i-a prelungit ilegal și chiar neconstituțional mandatul actualului șef al Statului Major al Apărării? Din trei motive: 

(1) Nici premierul și nici ministrul apărării nu au competențe legale și/sau constituționale să determine care acte ale Președintelui României sunt legale și care nu. Care sunt constituționale și care nu. Este drept că premierul contrasemnează unele dintre actele președintelui și, prin această contra-semnătură, exercită un control de legalitate și de constituționlitate al întocmirii actului respectiv, dar, în materia numirilor, Constituția prevede expres că premierul va sta deoparte de actul numirii. Iar ministrul nici nu are treabă cu ce face președintele. Deci, nu au niciunul dintre ei de unde să știe, nemijlocit, dacă președintele Iohannis ar fi emis ori nu un decret ilegal de prelungire a mandatului. Dacă totuși spun treaba asta public, atunci categoric dezinformează. Adică, spun informații false.

(2) În situația că premierul ar fi avut totuși vreo suspiciune că politica sa ori a guvernului său în materia Apărării naționale se lovește de vreo problemă în relația cu Președintele României, singura procedură constituțională pe care o are premierul la dispoziție este, conform Articoului 107 (1), să prezinte uneia dintre cele două camere ale Parlamentului României, respectiv Camerei Deputaților  sau Senatului, un raport sau o declarație privind această problemă de politică de securitate națională a guvernului, pe care camera receptoare este obligată să o dezbată cu prioritate. Ceea ce Dăncila nu a făcut. Ea s-a adresat publicului intern și internațional, deinformându-l. 

(3) În materia securității naționale și, implicit, a apărării naționale, și premierul și ministrul sunt subordonați ierarhici Președintelui României. Adică, dacă vreunul dintre ei sau amândoi ar fi depozitarii vreunei informații că șeful lor strategic ar fi încălcat legea sau Constituția, ierarhia de securitate națională îi obligă să tacă față de public. Dacă totuși vor să vorbească publicului despre opinia lor privind comportamentul Președintelui României, regula scrisă și nescrisă, valabilă peste tot în lume, este că, mai întâi ieși de sub subordonarea celui pe care vrei să îl critici și abia apoi îl pârăști publicului. Adică, întâi demisionezi și abia apoi îți exprimi nemulțumirile pe care le ai față de șef. Pentru că un subordonat care își critică șeful sau comandantul în public și rămâne în funcția aceea de subordonat săvârșește infracțiunea morală și penală de insubordonare. Chiar dacă șeful sau comandantul este realmente criticabil.

Interesant este că, pentru a fi infracțiune dezinformarea publicului, ea trebuie să pună în pericol securitatea națională a României. Adică, premierul și ministrul apărării nu sunt condamnabili penal pentru că mint publicul, ci pentru că minciuna lor periclitează securitatea națională. Astfel încăt, chiar dacă publicul îi crede, sau nu îi bagă în seamă, deoarece s-a periclitat securitatea națională, mincinoșii devin penali automat. 

Cazul este similar cu cel al hoțului de fier vechi, care fură buloanele/cuiele de prindere a șinelor de traverse, pe distanța de o sută de metri din zece mii de kilometri de cale ferată, furt făcut cu scopul de a le vinde la fier veghi, pe 20 - 30 de lei. Doar că acea pagubă de câțiva lei, prin furt, pune în pericol securitatea transportului feroviar, cu pagube inestimabile, dar nu mai mici de milioane de lei.

Dăncila și Leș deja au fugit cu buloanele, dacă nu cumva i le-au și vândut șefului lor politic. Mai urmează acum să se stabilească pericolul în care au pus securitatea națională. Singura speranță care ne mai rămâne este că cei doi încă nu au apucat să producă chiar pagube reale și că, acum că tot am descoperit furtul, adică minciuna, la timp, cei responsabili de securitatea națională vor lua toate măsurile necesare și obligatorii pentru eliminarea acelui pericol. Înainte de a trece trenul menit să deraieze de pe șinele fără buloane.

duminică, 6 ianuarie 2019

Răii din viata mea

Pompierul știrb

Primul om care mi-a făcut un rău în viața mea, complet gratuit și inutil, a fost un elev pompier, din școala militară de ofițeri activi Nicolae Bălcescu, de la Sibiu. Plutonul lui avea un exercițiu de adus apa cu furtunul de la un hidrant la locul de incendiu, pe o stradă din Sibiu, care era de-a lungul părculețului cu leagăne, unde se jucau și se joacă și astăzi copiii. Așa că viitorii ofițeri pompieri alergau niște furtune făcute sul, de la un capăt la celălalt al străzii, apoi le înfășurau la loc, doar ca să le alerge încă o dată. Și încă o dată. După care au luat pauză. Așa că noi, copiii ce ne aflam pe acolo, ne-am apropiat de ei, să le vedem echipamentul mai de aproape. Aveau mănuși aspre de piele, aveau centuri late și grele, roșii. Aveau căști de pompier, din acelea mari-mari, să nu le cadă jarul sub guler, când se luptă ei cu focul.

Eu să tot fi avut vreo patru ani. Desigur, eram sub supraveghere, dar cine mă supraveghea pe mine era ceva mai încolo, pe o bancă. Oricum nu eram singurul copil și nici nu era vreun pericol, având în vedere că pe stradă nu se întâmpla nimic, circulația fiind oprită și pompierii elevi fiind în pauză.

Așa că unul dintre viitorii ofițeri de pompieri mă invită să îi încerc casca aia mare. Iar eu accept. Nu cu entuziasm cât mai degrabă cu o curiozitate prudentă. Era într-adevăr imensă. Practic, îmi acoperea și capul, dar și umerii. De sub ea, abia îi mai vedeam pe cei patru-cinci militari din jurul meu, de la mijloc în jos. Cel cu casca mă ajută să mi-o ridic oarecum pe spate și mă întreabă, stând pe vine, la distanța brațelor cu care îmi aranja casca de pompier pe cap, „Acum vezi mai bine?” Eu încântat zic „Da!” El: „Atunci deschide gura!” Eu mersesem deja cu avionul și știam că gura deschisă ajută la echilibrarea presiunii în urechi, la decolare și aterizare. Așa că, efectiv crezând că, în afară de vizibilitate, mai trebuie să rezolv și o problemă de urechi înfundate, deschid gura. Doar că să mă trezesc că viitorul ofițer de pompieri militari mă scuipă în gură! Spre încântarea gălăgioasă a celorlalți elevi în uniformă de pompieri!

Numai că, eu știind deja cum e să îl lovești în dinți pe un prieten de familie, căruia i-a părut apoi rău că m-a luat în brațe, în pofida voinței mele, i-am repezit instantaneu celui ce mă scuipase o țeavă de pistol de tir cu ventuze, pe care îl aveam la mine, exact într-unul dintre cei doi dinți de sus din față, care s-a rupt imediat, ca și când am fi fost la o comedie cu proști. Cu gestul următor mi-am aruncat și casca ăluia de pe cap, în timp ce idiotul se ținea cu mâinile amândouă de gură, cu sângele amestecat cu salivă curgându-i printre degete și cu lacrimile șiroindu-i pe obraji. Bineînțeles că am fugit imediat de acolo, în timp ce colegii știrbului și-au întors hohotele tâmpe spre el.

Acesta a fost primul caz din viața mea când mi-a făcut cineva rău cu totul gratuit și inutil. Și care cineva a fost sancționat de mine pentru răul făcut. Atunci, pe loc. Alții care mi-au făcut rău mai târziu în viață au trebuit să aștepte luni și chiar ani, pentru a ajunge pe mâna mea. Dacă vă interesează, le pot spune și lor poveștile, mai departe.

Locotenentul zelos

În toamna lui 1971, ceistul (adică ofițerul de Securitate cu contra-informațiile) Liceului Militar Dimitrie Cantemir a decis ca patru elevi să fie exmatriculați. Povestea lor o să o găsiți în altă parte. Ce v-ar interesa acum ar fi să știți este că, pe vremea aceea, indezirabilii nu erau pedepsiți pentru ce îi făcea indezirabili, atâta vreme cât indezirabilitatea lor era legată de poliția politică, ci pentru orice altceva, real sau închipuit. În cazul acesta, cei patru elevi de clasa a XI-a, care trebuiau exmatriculați pentru că nu făcuseră jocul ceistului liceului, au fost prinși jucând poker pe bani, noaptea, într-o sală de clasă.

Numai că, deși ei chiar jucaseră poker pe bani, noaptea, într-o clasă, nu fuseseră realmente prinși făcând asta. Ei, adică noi, deoarece eu eram unul dintre cei patru. Pur și simplu, eram vreo opt-nouă în clasă, seara. Patru dintre noi jucaseră poker, de distracție, desigur, la 25 de bani deschiderea, unul rămăsese fără bani, așa că se ridicase de la masă, ceilalți trei continuând să jucăm așa, cu o mână moartă, tot de distracție. Când i-am auzit pe ofițerul de serviciu și pe șeful gărzii că vin tropăind pe holul dintre clase, ne-am oprit din joc. Eu am scos o carte din pupitrul băncii, ca și când aș fi fost la studiu, ceilalți s-au ridicat și ei de la masă, făcând câte ceva, printre nejucători.

Intră ofițerul, vine direct la mine, mă somează să îi arăt ce am în buzunare, eu îi arăt banii și batista, fără să scot țigările și bricheta, pentru că fumatul era pedepsibil, el îmi ia banii, vreo 60 de lei în bancnote de 10 lei, se uită în bancă, găsește pachetul de 24 de cărți, din care scosesem mâna moartă, mai găsește apoi și o parte din restul de cărți, până la 52, ne notează numele tuturor celor care ne aflam în clasă, bagă în buzunar banii și cărțile, și pleacă.

După câteva zile, părinții celor patru sunt chemați la comandantul liceului, în biroul căruia are loc reconstituirea verbală a evenimentelor. Eram și noi prezenți. Aflu cu acea ocazie, de la locotenentul major ce fusese ofițer de serviciu în seara aceea, că noi am fi fost doar patru în clasă, pe când noi eram mai mulți, cum am zis deja, că am fi avut ușa încuiată, cu o pătură pe geamul ușii, pe când ușa era nu numai descuiată, dar chiar deschisă larg, ca să auzim dacă vine cineva pe sală, că am fi fost prinși în jurul mesei de poker, pe care s-ar fi aflat cărțile și banii. Banii fiind doar cei luați din buzunarul meu.

La fiecare dintre aceste afirmații eu exclamam, de lângă taică-meu, are era complet nedumerit de ceea ce se întâmplă: „Minte, tovarășe general!”, în condițiile în care comandantul liceului era general. Așa că generalul cerea să intre martorul. Adică comandantul gărzii, un caporal în termen, ce îl însoțise pe ofițerul de serviciu, probabil pentru că inspectaseră și posturile de santinelă, cu ocazia aia. „Ia, spune, cum a fost?” îl întreba generalul pe caporal. „Păi, cum să fie. Am intrat în clasă...” „Stai așa! Cum ai intrat în clasă? Cum era ușa?” se interesa generalul. „Ușa? Era...” se bâlbâia caporalul. „Așa-i că ușa era închisă?” întreba locotenentul major, cu subînțeles în voce. „Da!” se lumina la față caporalul. „Și era cu pătură pe geam?” plusa locotenentul. „Da!” era și mai fericit caporalul că știe răspunsul. Și tot așa.

Atât de revoltat am fost de înscenarea aia, încât i-am cerut tatălui meu să mă ia acasă, să nu mai am de-a face nici măcar un minut cu liceul ăla de farsori. Iar, dacă nu voia să mă ia acasă, eu aveam unde să merg și aveam și venitul meu lunar, garantat, de pe urma mamei care murise cu un an și ceva în urmă. La care tata s-a dus înapoi la general și a ieșit din biroul lui cu o permisie de cinci zile, să mă ia acasă și să mă lămurească că nu merg toate lucrurile cum vreau eu.

La câteva zile după ce am revenit la liceu, doi dintre noi au fost într-adevăr exmatriculați, iar mie și celuilalt coleg ne-au scăzut nota la purtare pe trimestrul unu la nota trei! Desigur, la acea vreme nu știam nici de rolul ceistului în toată povestea asta, nici alte detalii despre ce s-a întâmplat de doar doi au fost exmatriculați, din patru. Dar, după o vreme, m-am trezit cu profesori pe care nu îi avusesem niciodată la clasă, că mă opreau prin curtea liceului să îmi șoptească: „Știi, și eu am votat împotriva exmatriculării tale!” Abia ani mai târziu, când terminasem liceul și rămăsesem prieten cu unul dintre profesori, cu care ne vizitam acasă, acela mi-a povestit toată tărășenia, cu ceistul care a insistat să fim exmatriculați și cu consiliul profesoral care s-a opus practic în unanimitate la exmatricularea mea. Și cu menținerea celuilalt coleg, ca să nu fiu eu individualizat ca obiect al opoziției corpului profesoral față de decizia ceistului.

În tot cazul, înainte de a ști motivele, am concluzionat că locotenentului major i-a făcut plăcere să îmi facă rău. Chiar dacă nu făceam pe atunci diferența între plăcere și zel. Zel provenit din dorința de a servi patria și partidul, cu ceistul în frunte, în lupta lor cu elementul periculos pe care îl reprezentam noi, la 17 ani. Așa că, pe parcursul anului acela și al celui următor, bietul locotenent a tot încasat-o de la mine.

De exemplu, m-a prins jucând tenis de masă pe un hol de la clase, unde era un geam spart și mi-a confiscat paleta de ping pong, până la înlocuirea geamului. Deși nicio minge de ping pong nu poate sparge un geam, oricât ar încerca. Paleta era a mea, dar nu mi-a luat-o mie din mână, ci prietenului cu care jucam, pentru că el se plânsese că de aia îl bat la tenis de masă, deoarece am o paletă mult mai tare decât a lui și tocmai făcuserăm schimb, ca să demonstrez că măiestria nu stă în unealtă.

Nu am înlocuit niciodată vreun geam. Din contră. Le-am spart și pe cele încă întregi, dacă tot erau în „sectorul” de care răspundea locotenentul nostru. După care am aflat că cineva îi luase din cancelarie paleta mea și nu o mai avea. Așa că m-am dus la el și i-am spus că paleta avea o valoare sentimentală pentru mine, deoarece mi-o adusese tata din străinătate, cu eforturi și cu privațiuni de diurnă. Asta, atunci când bietul om s-a oferit să îmi dea bani pe ea, pentru că nu o mai are, iar eu l-am amenințat că, dacă nu mi-o dă înapoi, mă duc la general și îi spun că am informații că ar fi vândut-o. Bineînțeles că nu m-am dus la niciun general, dar a trebuit să îl frământ un pic, chiar dacă nu el era autorul, ci doar unealta exmatriculării.

La fel, când am fost eu ajutorul ofițerului de serviciu pe liceu și i-am inspectat seara compania pe care ajunsese să o comande, am făcut o listă lungă cu nereguli reale. Pe care ar fi trebuit să i le trec în registru, dar nu am făcut-o. M-am mulțumit să îi demonstrez că pot retalia destul de dur, dar nu o fac, pentru că mi-e suficient faptul că el știe. Mulți ani mai târziu, m-a rugat să îi facilitez o chestie profesională și am făcut-o cu toată plăcerea. Desigur, nu era nimic ilegal sau imoral în solicitarea lui, dar puteam la fel de corect să îl refuz. Nu am făcut-o.

Aviatorul cel dur cu infanterul

Eram înaintea ultimului examen, cel de tactică a infanteriei, înainte de absolvirea școlii militare de ofițeri activi de la Sibiu. Tradiția școlii era că examenul nu putea fi dat decât dacă comisia de examen avea un bufet suedez la dispoziție, cu barul aferent. Adică, niște gustări și ceva băutură. Cu cât mai diversificate, cu atât mai amabili examinatorii. Deși notele se dădeau pe cunoștințe, nu pe bufet sau pe bar, să fie clar! Așa că eu și cu un prieten ne ducem la cumpărături în Sibiu, ca să alcătuim bufetul și barul de examen la tactică. Aveam bineînțeles bilet de voie. Doar că am vrut să ieșim pe la poarta pe unde ies mașinile, că era cu vreo două sute de metri mai înspre direcția în are urma noi să mergem prin Sibiu, la cumpărături. În 1976, vara.

Cum nu ieșea și nici nu intra vreo mașină, poarta era închisă și păzită de un plutonier de la muzică. Noi îi spunem că vrem să ieșim, să ne deschidă poarta doar cât să ne strecurăm noi prin ea, el ne spune că a primit ordin de sus să nu mai lase elevii să iasă pe acolo. Noi că avem bilet de voie. El că nu îl interesază, ordinul e ordin. Noi că mai suntem elevi doar trei zile, după care primim gradul de locotenent, el că nu contează, astăzi el e mai mare în grad decât noi. Așa că, într-un amuzament copios, prietenul meu și cum mine ne hotărâm să sărim gardul la o jumătate de metru de poartă, doar ca să îi explicăm muzicantului cum stă treaba cu elevul ofițer. Sare colegul, eu sunt sus pe gard, când se oprește o mașină în dreptul nostru și se dă jos un locontenet colonel de aviație. Eu îi spun prietenului: „Vino înapoi!” El sare gardul înapoi și gata.

Doar că aviatorul ne strigă prin gard că vrea să stea de vorbă cu noi. Eu îi răspund că nu prea avem ce discuta, deoarece e doar o glumă, nu facem nimic ilegal, avem bilete de voie, suntem în pragul absolvirii, chestii din astea. El zice că nu e frumos să vorbim prin gard, așa că să venim la el în stradă. Eu îi spun că nu ne dă voie plutornierul de serviciu, el îi spune muzicantului să ne dea drumul, muzicantul ne deschide poarta și vorbim noi, civilizat, pe trotuar. Îi arăt biletele de voie, îi mai explic o dată poanta, colonelul îmi spune că tocmai a ieșit de la generalul comandant al școlii, care este și comandantul garnizoanei Sibiu, deoarece aviatorul venise pentru a înființa aici o unitate militară de elicoptere. Apoi ne mustră blând că ce va zice lumea din jur, când vede cum sar gardul elevii militari. Îi explic omului că lumea s-a obișnuit și nici nu e prea multă lumea aia, fiind vorba despre câteva case numai. După care el se urcă în mașina lui și noi plecăm la cumpărături.

A doua zi, la examenul de tactică, aflu că pot să știu eu materie cât oi ști, dar mai mult de șase nu voi primi. Deoarece așa a ordonat comandantul școlii de ofițeri! Care comandant a decis ca eu și prietenul meu să primim calificativul bine la absolvirea școlii, în loc de foarte bine, ca pedeapsă pentru că l-am fi făcut pe el de râs, cu săritul gardului. Și pentru a primi calificativul bine, trebuia să iau notă mică la ultimul examen. Indiferent la ce materie era el.

Ce se întâmplase? După discuția cu noi, locotenentul colonel de aviație s-a urcat în mașină și s-a dus direct la comandant, cu numele noastre proaspete în minte și ne-a pârât! Că uite ce fac elevii dumneavoastră, cu nume și prenume, pe când mie mi-ați spus că în garnizoana Sibiu domnește ordinea și disciplina militară!

Cum ziceam, asta era în vara lui 1976. În primăvara lui 1981, adică după aproape cinci ani, divizia de aviație desfășoară o inspecție tematică, dar cu calificativ, la regimentul de elicoptere de la Sibiu, pe care îl avea în subordine. Eu eram pentru prima dată secretarul comisiei de inspecție. Adică, eram responsabil de agendă, de planificarea evenimentelor, de distribuirea membrilor comisiei pe subunități și sectoare de activitate din regimentul inspectat, de bilanț, raport și de planul de măsuri. Sub autoritatea șefului comisiei, care era din comanda diviziei.

Așa că ne ducem noi cu toții la Sibiu. Asistăm la briefingul de bun venit, după care eu mă apuc de treaba de secretar de comisie. Îl întreb pe șeful de stat major al regimentului prima întrebare: „Cine mai este astăzi dintre cei care au venit acum cinci ani să înființeze unitatea?” Aflu că mai sunt cinci prezenți. „Din ăștia cinci, câți au venit de la Buzău?” Doi și amândoi locotenenți colonei! „Din ăștia doi, cine avea un Fiat 2300 albastru?” Colonelul cutare! „Și ce face el acum?” Este șef peste compartimentul acela, aflu eu. Așa că am început să întocmesc lista de repartiție a membrilor comisiei de inspecție cu mine pentru compartimentul acela!

La ora planificată, ajung în birou la tovarășul colonel. Care mă aștepta cu o cafea aburindă și cu un pahar gol, gata să fie umplut cu ceva plăcut gustului și mirosului, numai să zic eu ce. Eu: „Mulțumesc, nu! Nu beau nimic, nu mănânc nimic, am venit să facem treabă, mă și grăbesc, că am foarte multe pe cap, dați-mi dosarele, să mă uit pe ele, vă rog frumos!” Omul îmi pune un teanc de dosare în brațe, eu mă uit peste ele, găsesc imediat probleme și îi zic: „Astea nu sunt pentru mine! Cred că sunt pentru alt fel de control. Din ăla care se lasă cu sancțiuni grave! Dar facem așa: zic că nu le-am văzut. Eu plec și vin mâine, ca prima dată. Poate le puneți la punct până atunci. Doar e vorba despre niște hârtii, ce naiba!” Și plec.

Bineînțeles că mă trezesc după vreo două ore cu o delegație de localnici, cu care mă cunoșteam de ceva vreme, din afara serviciului, și care mă întreabă ce am cu omul, că e disperat. Îi e frică de pușcărie, deși nu a făcut nimic. Doar că nu și-a ținut evidența la timp. Le spun să stea liniștiți, că i-am dat omului șansa să se adune și să repare eventualele erori.

A doua zi, mă duc la compartimentul cu pricina. Colonelul cu fața trasă, cu ochii duși în fundul capului, fără nicio cafea sau vreun pahar pe masă, copleșit: „N-am dormit toată noaptea! Am făcut ce am putut. Mai am mult de lucru! Vă rog frumos...” La care, eu: „Trebuie să recunoașteți că și evidența hârtiilor este necesară. Fără ea, ar putea crede cineva că nu vă faceți treaba cum se cade.” El: „Așa este, desigur. Numai că aici vorbim despre cinci ani!” Eu: „Desigur, nu putem rezolva problemele nerezolvate cinci ani într-o noapte. Dar facem așa. Dacă îmi promiteți că le veți rezolva în două săptămâni, eu trec în planul de măsuri că vom controla compartimentul dumneavoastră abia atunci și gata. Iar controlul îl fac prin telefon, că la fața locului am fost deja. E bine așa?” Colonelul mai că voia să mă sărute. „Da, desigur!” „Atunci poate că bem o cafea împreună, ca să ne cunoaștem mai bine, sugerez eu. Dau eu cafeaua!”

Mi-ar fi fost foarte greu să îi explic omului că cel care îl controla era infanteristul ăla pe care îl pârâse cu doar cinci ani înainte că sare gardul ca distracție, în școala militară.