miercuri, 31 mai 2017

Armata e cu noi!

Doar extrem de puțini dintre noi au habar că alarmarea de luptă a Armatei României, în decembrie 1989, a fost obligatorie nu pentru că începea războiul împotriva vreunui invadator, ori începea vreun război civil, ci pentru că, fără acea alarmare, comandanții n-ar fi putut fi autorizați legal să intre în depozitele de „stocuri de război”, cum li se zicea și să își alimenteze trupele și plaformele de luptă cu baterii, carburanți și muniții. Iar fără acele „stocuri”, nu ar fi putut ieși niciun tanc sau niciun transportor blindat pe străzile Timișoarei și, apoi, ale Bucureștilor. 

Foto: mapn.ro


La „pace”, trupele destinate apărării patriei și partidului de atunci erau complet lipsite de baterii,  de carburanți și de muniții. La instrucție, în tot anul acela 1989, tanchiștii abia dacă conduseseră vreo doi km., piloții abia dacă zburaseră vreo șase ore, iar soldații abia dacă trăseseră vreo patru cartușe. 

Oficial, se făceau „economii”, ca să poată fi plătită „datoria externă” a României. În realitate, Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul său general, decisese că Armata României să fie slabă, până la limita inexistenței puterii militare. De frică să nu fie folosită această putere militară împotriva lor, a conducătorilor de partid și de stat. Sau, mai precis formulată ideea, partidul a avut grijă ca armata să fie atât de slabă, încât, chiar dacă s-ar fi întors împotriva sa, să nu conteze. Pentru că brațul înarmat al partidului erau trupele de Securitate.

Extrem de slaba pregătire de luptă a Armatei României, în decembrie 1989, a dus, în nici două zile, la pierderi de vieți omenești din rândul militarilor în număr de peste o mie, toate din cauza focului prietenesc, tras între ei, militarii neinstruiți și necomandați. Militari foarte vulnerabili la cea mai ușoară adiere de influențare psihologică ostilă, tot ca rezultat al slabei pregătiri. Asta, în condițiile în care nu a fost niciodată cazul de vreun inamic real.

În România, a existat întotdeauna o dilemă politică privind puterea militară. Fiind poate prea aproape de exemplul turcesc și, apoi, de cel grecesc, exemple în care militarii au intervenit în conducerea statelor lor, politicul românesc, indiferent de culoarea sa și de momentul istoric, ori de regimul constituțional, a avut întotdeauna grijă să nu permită constituirea unei puteri militare mai mari decât poate să controleze el, chiar dacă acea putere militară era insuficientă pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de apărare a Patriei. Ceea ce a dus la rezultate militare românești dezastruoase în cele două războaie mondiale. Comuniștii anilor 1984 - 1989 au mers și mai departe, anulând aproape complet orice putere militară reală a Armatei României.

Publicului nu i s-a spus niciodată că puterea militară nu se exprimă în număr de trupe, ori de tancuri, avioane, mitraliere sau tunuri, ca atare. Ci în capacitatea de a angaja aceste trupe, cu succes, pe o perioadă determinată de timp, în operații militare de o anumită intensitate. Așa că publicul a fost mințit că, dacă avem sute de mii de soldați am avea o putere militară de sute de mii de soldați. Asta, pe când, doar soldații capabili să tragă foc ochit, să nimerească ținta, să facă manevre pentru a angaja cu succes și prin surprindere inamicul contează ca putere militară. Ori, în decembrie 1989, aceștia erau în proporție de unul la cincizeci. Și erau toți comasați în trupele de parașutiști.

Nu-i vorbă că nici publicului nu i-a prea păsat de chestia asta. El a fost extrem de mulțumit că Armata e cu noi!

Și astăzi publicul este ignorant privind soluția aleasă de segmentul său politic în rezolvarea dilemei puterii militare. Habar nu are acest public dacă politicul a ales să constituie atâta putere militară câtă este nevoie pentru apărarea Patriei și pentru apărarea comună în cadrul NATO, sau doar atâta putere militară câtă poate controla el, politicul de astăzi? 

Deși răspunsul este extrem de transparent. 




marți, 30 mai 2017

Sistemul subrezit de Sercan

Știu că vi s-a mai întâmplat să urmăriți cu sufletul la gură o poveste pe care o știți pe de rost. Dacă n-ar fi așa, nu ar fi avut de ce să se fi inventat remake-ul, în cinematografie. Nu ar mai avea succes piesele de teatru deja studiate minuțios în școală. Nu ni s-ar mai umezi ochii în finalul scenei din criptă, când cei mai faimoși îndrăgostiți ai Planetei mor unul lângă altul, pentru că n-ar fi putut trăi unul fără altul. Așa că sunt convins că mă înțelegeți când vă spun că mie mi s-a întâmplat aseară să citesc pe nerăsuflate o poveste pe care o știam pe de rost. Este vorba despre povestea spusă de Emilia Șercan în cartea ei „Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei nații”, apărută la sfârșitul săptămânii trecute la Editura Humanitas din București.


Desigur, ar fi o stângăcie din partea mea să mă apuc acum să conspectez această carte. Adică, să vă mai spun și eu, cu cuvintele mele, aceeași poveste arhicunoscută despre acest personaj din non-ficțiunea noastră națională, Oprea Gabriel. Însă pot să vă spun cum a reușit Emilia Șercan să mă facă să citesc în prima seară cartea ei și să dorm apoi o noapte scurtată de nerăbdarea de a mă scula cât mai repede, ca să scriu despre cele citite.

Desigur, Emilia Șercan are, indubitabil, un talent literar și jurnalistic remarcabil, cel de a spune cu pasiune și inteligență o știre. Și de a te face pe tine, consumatorul de știri, să vrei să afli mai multe. Mai ales când știrea este rezultatul propriei sale investigații jurnalistice. Cu un asemenea talent, autoarea ar fi putut alege subiectul găsirii unui pisoi în spatele blocului în care locuiește Oprea G. și  ar fi putut să își vândă cu succes cartea scrisă despre acest subiect. Asta, în eventualitatea că Oprea G. ar locui la bloc. 

Dar, nu! Doamna Șercan a investigat și ne spune știrea că există un „Sistem” care l-a inventat pe acest Oprea Gabriel, l-a făcut doctor în drept, pe când omul nu știe să citească, d-apoi să scrie, l-a făcut profesor universitar, pe când omul nu știe să vorbească, d-apoi să predea în aulă, l-a făcut general, pe când omul abia dacă știe să primească comenzi la cârciumă, d-apoi să conducă o armată de o sută de mii de oameni, cât înseamnă stelele de pe un umăr de-al său. Și l-a făcut șef de partid, ministru, vice-premier și premier intermar al României. Și, dacă nu era această jurnalistă Emilia Șercan, „Sistemul” l-ar fi făcut chiar premier cu drepturi depline și șef al partidului „prezidențial”. 

Pe îndelete și deosebit de convingător, cu măiestrie jurnalistică, Emilia Șercan ne mai spune că, la rândul său, Oprea G. a inventat o disciplină academică nouă, dar a făcut-o doar administrativ, doarece ea este imposibilă din punct de vedere academic. A făcut doctori în această disciplină, ca și când ar fi fost chiar o știință ce merită aprofundată la nivel doctoral. A făcut chiar o Academie de studii în domeniul acesta neștiințific. Doctorii și academicienii făcuți de Oprea fiind aleși pe sprânceană, din rândul politicienilor de top, adică parlamentari, miniștri și demnitari la conducerea unor structuri de informații sau de forță ale statului, dar și din rândul magistraților, al militarilor și al polițiștilor. Adică, Oprea și-a făcut o rețea. Căreia i-am putea zice personală, dacă am uita că Oprea G. nu e de capul lui, el fiind invenția, creația „Sistemului”. Și, probabil, proprietatea „Sistemului”.

Stilul cărții „Fabrica de doctorate” este impecabil. O tânără jurnalistă fără jurnal se oprește din tocat verdeața în bucătăria proprie și se ia de acest „Sistem”, deoarece a fost deranjată că „Sistemul” l-a promovat tocmai pe Oprea Gabriel. Și îi reușește! În numai câteva luni, Emilia Șercan convinge „Sistemul” să îl abandoneze pe Oprea, ca pe un proiect eșuat. 

Bineînțeles, „Sistemul” nu s-a lăsat ușor convins. Ori învins. Doar că nu a fost pregătit să îi facă față Emiliei Șercan. Care Emilia Șercan a avut, pe lângă armele inefabile ale onestității investigației și  ale dreptății concluziilor, și neașteptata armă a noilor mijloace de comunicare în masă. Care s-au contrapus mediilor tradiționale, controlate cu mână forte de „Sistem”. Dacă n-ar fi devenit virale pe internet, n-ar fi fost niciodată luate în seamă de cineva oficial rezultatele investigațiilor din care a rezultat că Oprea este o făcătură academică, politică și administrativă, și că, la rândul lui, i-a făcut pe alții doctori și academicieni fără niciun merit. Nu ar fi fost luate în seamă nici de președintele României, nici de Ministerul Educației, nici de alți profesori universitari doctori, nici de instituțiile de învățământ superior din România, care acordă tituluri de doctor în științe, nici de Parlament, nici de Justiție, de nimeni.

Oricum, Emilia Șercan ne promite că nu se va opri aici. Ea are curiozitatea să vadă cine este acest „Sistem”. Iar noi, publicul, cei care constituim puterea adevărată, din spatele ei, putere care s-a dovedit mai zdravănă decât cea a „Sistemului”, suntem, practic, obligați să îi stimulăm această curiozitate jurnalistică. Și să o sprijinim în tot ceea ce face pentru noi. Pentru sănătatea noastră academică națională. Pentru că noi suntem interesul național!





luni, 29 mai 2017

Soldati fără solde

Nu îmi este clară și nici nu vreau să îmi clarific situația creată de „dezbaterea publică” a unei așa-zise legi a salarizării unitare. Nu știu dacă proiectul este guvernamental sau doar tolerat de partidul de guvernământ, nu știu în ce etapă de devenire a lui în lege se află în Parlament, nu am înțeles nimic din desele și contradictoriile apariții publice ale ministrului de resort, nu am consultat „grilele” de salarizare propuse. Așa că nu am cum să comentez ceea ce nu știu.

Foto: mapn.ro


Știu însă că militarii Armatei României sunt și ei trecuți în proiectul de lege. Și mai știu că acest lucru  este o problemă de apărare națională. Mai precis, de diminuare a puterii militare pe care sistemul național de apărare ar trebui să o pună la dispoziția guvernanților, pentru aplicarea politicilor și strategiilor în domeniu.

Adică, din momentul în care legea se aplică, puterea militară a României scade în mod semnificativ. Să vă dau un exemplu generic. Dacă puterea militară actuală a României ar fi de două divizii convenționale terestre, capabile să participe la o operație militară de mare intensitate, pe teritoriul național, cu durata de un an și jumătate, după aplicarea acestei legi în Armata României, aceasta ar mai fi capabilă să participe cu o divizie la operații militare pe teritoriul național și nu mai mult de șase luni. 

De unde vine diferența asta atât de mare, de înjumătățire a forțelor și de scădere la o treime a timpului în care ele ar fi capabile de luptă? Vine din trei surse. 

Prima, în orice ordine aleasă, este moralul trupelor. În momentul în care trupele de luptători sunt constituite din salariați, aceștia vor avea exact moralul pe care orice salariat cu munca la stat îl are. Ei își vor pune viața și sănătatea în slujba serviciului la care sunt angajați exact la fel de mult și cu la fel de mare plăcere ca oricare alt salariat, care merge la muncă la stat. 

Foarte concret, ca orice angajat la stat, orice militar, fie el oștean simplu (fostul soldat, pe vremea când era plătit cu soldă) sau general, se raportează la angajator cu scopul explicit de a depune exact atât de mult efort cât consideră el, oșteanul, că este plătit, indiferent de numărul de ore de muncă prevăzut în contract. Cum munca militarului este să se pregătească pentru a merge la război și, uneori, la operații militare de intensitate mai mică decât războiul, dar la fel de periculoase pentru viața lui, acel militar se va pregăti, cu siguranță, doar de câți bani primește ca salariu și nu cât i-ar trebui să se pregătească pentru a obține victoria în operația militară. Adică, pentru a învinge inamicul. 

În plus, așa cum s-a observat în alte locuri în care militarii au devenit angajați la stat, oșteanul nostru va analiza cu atenție fiecare misiune, cu lupa contractului individual de muncă și o va refuza, dacă aceasta nu se încadrează strict în prevederile acelui contract. Sau va pretinde bani în plus. Așa cum fac angajații la stat cărora li se cere să lucreze în alte condiții și pentru alte activități decât cele din contract. Având tot timpul în minte ideea că, dacă nu îi convine angajatorului, să îl dea afară și să aducă pe altul. Să vadă numai dacă mai găsește alt fraier ca el, care să lucreze la stat!

Vă dați seama că, beneficiind de un asemenea moral, puterea militară generată de sistemul național de apărare nu are cum să nu scadă la jumătate. Iar această jumătate nu are cum să nu se uzeze într-un timp de trei ori mai mare decât normalul.

A doua sursă a scăderii puterii militare este schimbarea bazinului de forță de muncă din care sunt atrași viitori oșteni. În momentul de față, militarii sunt recrutați dintr-un bazin de persoane care pun idealul național și onoarea servirii patriei mult deasupra interesului material satisfăcut de veniturile realizate prin serviciul militar. 

Transformarea militarilor în angajați, cu situarea lor în grila de salarizare, comparativ cu alte categorii de angajați la stat lărgește semnificativ bazinul de recrutare. În sensul că, cine ar fi vrut să se facă păpușar, de exemplu, are acum posibilitatea să se facă ofițer superior, pentru același salariu. Dar, în același timp, îngustează la fel de semnificativ accesul angajatorului la bazinul celor care vor să își servească patria. Sub arme. Pentru că, cel puțin jumătate dintre aceștia nu vor mai recunoaște poziția de angajat la stat ca fiind compatibilă cu cea de serviciu militar activ.

Iar a treia sursă de diminuare a puterii militare prin salarizarea propusă este corupția de stat. 

Tradițional și instituțional, militarul român este protejat de corupție de statul însuși. Care stat are obligația morală, dar și operațională, de a ține corupția cât mai departe de cetățeanul în uniformă. Pentru ca acesta să îl servească exclusiv pe el, pe stat. Și nu pe cine plătește mai bine sau are o ofertă personalizată mai bună. De aceea militarii nu au forme de reprezentare în relația cu statul. Cum ar fi sindicatele. Pentru că este în interesul statului ca militarul să fie fericit. Și să își dea viața pentru apărarea lui. a statului. 

Însă, includerea militarilor în grilele de salarizare a angajaților la stat schimbă acest lucru. Militarul nu mai este protejat de stat împotriva corupției. Iar „dezbaterile” privind constituirea grilelor indică deja acest lucru. Funcțiile predispuse la marea corupție de stat, începând cu parlamentarii, miniștrii și continuând cu demnitarii din administrația centrală și locală, precum și cu funcționarii publici specializați în domenii corupte instituționalizat, cum sunt educația, cultura sau sănătatea, sunt funcții situate pe grile mult deasupra celorlalte categorii de angajați. 

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, în esența sa, legea salarizării unitare este o lege a corupției. Atâta vreme cât ea nu măsoară și nu plătește munca. Și nici nu are cum să măsoare și să plătească munca, atâta vreme cât unitatea de măsură este salariul lunar. Dar nu este aici locul de a critica această lege. 

Ce trebuie să înțelegem din cele spuse până acum este că organismul militar nu este imun la corupție. Că el contează pe factori exteriori să fie protejat de corupție. Și că, dacă acești factori exteriori, între care statul însuși este cel mai important, își abandonează rolul de protejare a militarilor de corupție, organismul militar va fi slăbit în bună măsură. Această slăbiciune ducând, evident, la scăderea puterii militare a României.

Concluzia firească este că militarii trebuie neapărat lăsați în afara legii salarizării unice. Dacă vrem să rămână militari, să constituie o putere militară și să fim siguri că această putere militară își poate îndeplini misiunile în cantitatea și cu efortul necesare obținerii victoriei. 

Asta, deși unii militari și, mai ales, unii foști militari au văzut în dezbaterile pe marginea proiectului de lege privind salarizarea unitară o ocazie să „negocieze” unele creșteri salariale pentru militarii activi și pensionați, deopotrivă. Iar politicienii, mai ales cei de la puterea exectutivă, i-au încurajat cu deplin cinism. Doar ca să arate cât de ahtiați după bani sunt militarii ăștia.

Crima de a fi ceea ce esti

Faptul de a te naște vinovat este una dintre cele mai cumplite tragedii personale ale ființei umane. Indiferent dacă nașterea vinovatului se produce într-o societate deschisă, liberă și diversificată, ori într-una închisă, opresivă și monocoloră. Atât de cumplită este o asemenea tragedie, încât Platon îl pune pe Socrate, în dialogul Theaetetus, să propună uciderea unei idei abia născute la fel cum ar fi uciderea unui copil născut strâmb, doar pentru a nu fi expus, ulterior, condamnării sale de societatea în care acesta ar fi trebuit să trăiască. În paranteză academică fie spus, din moment ce acest dialog platonian este despre cunoaștere, probabil că de aici a apărut și expresia consacrată de a ucide o idee încă din fașă, pentru că ar exista riscul să nu fie bine primită de societate.

Foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Juba_II#/media/File:JubaIIMauretania.JPG


Dar noi vorbim despre oameni aici, nu despre idei. Iar vinovățiile cu care s-ar putea naște oamenii, în orice societate, sunt multiple. De la vina de a avea vreun defect fizic, vină vizibilă încă de la naștere și până la vina de a fi construit psihic diferit față de ceilalți, cum se poate constata la unii pe parcursul vieții lor. Dar mai există vina de a aparține unei alte rase decât cea favorizată de o anumită cetate. Sau vina de a aparține, uneori fără să fii întrebat, de o religie repudiată de o anumită cetate.

Nu cred că există vreun matur pe planeta aceasta care să nu fi fost arătat cu degetul măcar o singură dată. De care să nu se fi râs doar pentru că era sau arăta într-un anumit fel. Ori pentru că gândea și se exprima într-un anumit fel. Diferit de cel al celorlalți din audiență.

În facultate, a trebuit să dau două probe de pedagogie. Una la Limba și literatura română, cealaltă la Limba engleză. La română, am făcut practica pedagogică și am primit inspecția la clasa a opta, la o școală bucureșteană. Am fost extrem de atent ca să nu cumva să stric ceva din pregătirea copiilor din clasa respectivă, pentru proba de admitere în liceu, cum era pe vremea aceea. Așa că nu am mai fost atent la cazurile individuale. Era evident că se stratificase mica societate a celor din a opta. Erau cei care se pregăteau acasă, intensiv și pentru care venitul la școală era doar o formalitate. Apoi erau cei care contau pe școală să se pregătească pentru admitere. Și mai erau și cei cărora nu le mai păsa. Știind că nu vor ajunge la vreun liceu bun. Sau chiar deloc la vreun liceu. Dar nu identificasem niciun caz individual.

În schimb, la Engleză, am avut clasa a cincea. Clasă nouă, materie nouă, limbă nouă, metodă de predare nouă. Aici, stratificarea era incipientă. Mi-a fost ușor să identific o fetiță, de pe rândul din mijloc, a treia bancă de la tablă. Îmbrăcată foarte sărăcăcios, cu probleme evidente, dar ușoare de igienă personală și devenită deja bătaia de joc a clasei. Ce m-a impresionat la ea a fost că, la ora de inspecție, a venit îmbrăcată în cea mai curată uniformă posibilă. Deși era ponosită. Și se spălase pe păr și pe față special pentru ora aceea! Adică, făcuse tot ce depindea de ea să fie în rândul lumii. 

Ca să nu mai vorbim despre faptul că învățase! Știa lecția la fel de bine ca oricare alt copil din clasa ei. Fiind vorba despre Limba engleză, pe parcursul orei, am trecut de două ori pe la fiecare copil, astfel încât fiecare să poată vorbi în engleză și să fie ascultat de toți ceilalți. Prima dată când am ajuns la micuța aceea din banca a treia, rândul din mijloc, abia a șoptit răspunsul. Toată clasa a râs, bineînțeles. La care, eu am fost obligat să spun singurele vorbe în limba română din timpul orei, ca să fiu sigur că sunt perfect înțeles și riscând, evident, depunctarea inspecției. „De ce râdeți? A răspuns perfect, doar că vorbește mai încet decât voi!” A doua oară când am ajuns la ea, nu a mai râs nimeni. A răspuns ceva mai tare și toată lumea a înțeles că știe. Că nu e atât de diferită de lumea toată.

Anecdota asta îmi servește ca argument al ideii că stratificarea socială și excluziunea socială sunt naturale, în sens aristotelian. Deoarece, pe copiii aceia de 11-12 ani nu îi învățase nimeni să fie așa. Am mai spus în altă parte că, până când nu vom vedea predată, în România, cartea „Lord of the Flies”, a lui William Golding, tradusă la noi cu titlul „Împăratul muștelor”, nu vom putea discuta și noi meritele educației în evitarea unor asemenea comportamente naturale, dar păguboase, de stratificare socială și de exclusiune, pe criterii de vinovății născute. 

De ce ar fi stratificarea și excluziunea sociale maligne, dacă ele sunt naturale? Pentru simplul fapt că și stratificarea și excluziunea rezultă din decizii pe care le iau unii membri ai societății, în numele tuturor. Plutarh ne povestește că, în Sparta, noul născut era supus examinării unui comitet de bătrâni, care stabileau dacă pruncul se califică sau nu pentru viață. Iar decizia lor era irevocabilă. În zilele noastre, vin unii, puțini, și stabilesc, prin lege, ce este bine și ce este rău. După care vin alții, și mai puțini, și stabilesc dacă cei mulți sunt ori nu sunt conform legii. Dacă sunt sau nu sunt vinovați de încălcarea acelei legi. Și, natural, mai sunt alții, nu prea mulți, dar destui, care își dau cu părerea.

Lăsați de capul lor, în mod la fel de natural, cei ajunși să se pronunțe în domeniile stratificării și excluziunii sociale, ca și în alte domenii publice, vor lua doar acele decizii care le satisfac propriile nevoi, chefuri sau orgolii. Sau, propriile planuri de intervenție în favoarea exclusivă a lor și a celor care i-au pus acolo. Cu cât cei care i-au pus acolo nu au pretenții de la ei, cu atât decidenții vor acționa în interes propriu și, inevitabil, împotriva interesului general sau comun. Și, invers. Cu cât cei care i-au făcut decidenți, fie în legislativ, fie în judiciar, sunt cu pretenții mai mari privind deciziile responsabile, în interesul național și social, cu atât decidenții vor lua doar acele decizii care servesc unor asemenea interese.

În context, să menționăm că, statistic și istoric, societățile stratificate pe bază de merit și cât mai inclusive, mai diversificate, au fost, indiferent de momentul dezvoltării civilizației și culturii lor, societăți mai performante. Atât față de ele însele, în etape anterioare, cât și comparativ cu societățile stratificare pe bază de putere, de influență și exclusive, monocolore.

Nu vreau să pun capăt acestor observații fără să discut, extrem de repede, un caz anume. Unul aparent dilematic.

Este vorba despre homosexualitate. Singura abordare lineară a acestui subiect este cea ipocrită. În care, dacă ești de acord, de la bun început, te apuci să aduni argumente justificative, ca și când ai fi devenit de acord în urma procesării acelor argumente. Și invers, evident. Așa că, în doar câteva cuvinte, sunt obligat la o abordare tri-dimensională. Volumetrică. Dimensiunile fiind, ca de fiecare dată când adopt această abordare, dimensiunea istorică, cea instituțională și cea comportamentală.

Istoric vorbind, omenirea care are relevanță pentru ceea ce suntem astăzi a început cu o deplină toleranță față de homosexuali. Atâta vreme cât homosexualitatea era consensuală și nu agresivă. Inclusiv Cuvântul Domnului, consemnat în Biblia ebraică, Vechiul testament și Coran, ne vorbește despre pedeapsa asupra Sodomei aplicată divin doar atunci când locuitorii cetății au devenit agresivi la adresa celor trei trimiși ai lui Dumnezeu în casa lui Lot. Gomora intrând la pachet, cum se spune. Despre Caesar, cel care a dat numele unei instituții și a devenit un model cultural occidental, se spunea, cu umor și fără nicio urmă de condamnare, în timpul vieții sale, că ar fi avut un „prieten”, în persoana tânărului rege al Numidiei, Juba al II-lea. 

După care, omenirea creștină și musulmană a cunoscut o întoarcere însemnată împotriva homosexualilor. Foarte explicabilă, în contextul multiplicării mănăstirilor monosexuale, la creștini și a armatei exclusiv masculine, la musulmani. Adică, apariția unor tipuri de societăți închise, în care sodomia devenea repulsivă și contraproductivă. Așa cum se vede și în legendele urbane despre deținuții din închisori. Condamnarea medievală generalizată a avut grade de toleranță diferite. Cel mai adesea, li se cerea homosexualilor discreție. Sau disimulare. Și, bineînțeles, reținerea de la orice agresiune sexuală.

Așa a fost și în comunism. În tinerețea mea, ba, aș putea spune, chiar în adolescență, am avut două abordări pe stradă, din partea unor domni. De fapt, abordări au fost ceva mai multe. Nu numai pe stradă. La un moment dat, devenise aproape o obișnuință să accept să mi se ofere o băutură de la altă masă, în restaurant, sau chiar să mi se plătească toată masa mea. Cazuri pe care eu le-am tratat întotdeauna cu grație. Adică, am acceptat oferta, atâta vreme cât ea nu presupunea nimic altceva decât acel accept al meu. Și o conversație. Iar cei care îmi ofereau ceva erau și domni și doamne, deopotrivă. Doar două dintre aceste abordări, însă, mi-au dat de bănuit. De fiecare dată, domnul în cauză mi-a propus continuarea discuției într-un loc discret. Așa că am refuzat. Fără niciun fel de insistență sau de supărare evidentă, din partea domnului respectiv.

Tot atunci, în tinerețea mea, am cunoscut câțiva homosexuali care se desconspiraseră față de mine. Nu în ideea de a mă cuceri, ci doar pentru a-și dovedi încredrea fiecăruia în mine, că nu voi profita în vreun fel instituțional de drama pe care o trăia. 

Să menționăm că legislația, instituționalizarea poziției oficiale față de homosexuali, a fost întotdeauna și oriunde subsecventă schimbării de atitudine față de homosexualitate. Poate, cu excepția României. Care a adoptat multe dintre normele instituționale europene, occidentale, înainte ca publicul aborigen să dobândească atitudini și comportamente europene, occidentale.

Iar tema homosexualității a fost una tabu. Despre care nu se discuta. Nici la modul general, nici în cazuri concrete. Deși, în comunism, homosexualitatea era pedepsită penal, eventualele cazuri nu erau mediatizate. Nu se discuta la școală condiția biologică sau psihologică a homosexualilor. De fapt, nu se făceau niciun fel de cercetări științifice notabile în domeniu. Nu s-a măsurat niciodată, sociologic și comportamental, gradul de repulsie pe care ideea de homosexualitate îl provoacă la individ sau în grupuri-țintă românești. Îmi aduc aminte de unii care se lăudau că ar fi răspuns unei propuneri homosexuale cu violență. Dar nu cred că erau altceva decât laude nefundamentate. Asta, la noi. Pe când, la alții, homosexualii sunt aruncați și acum de pe blocuri înalte. Ori sunt uciși în alte moduri. Doar pentru crima de a fi homosexuali.

Noi nu îi omorâm în public. Dar nici nu putem spune că stăm prea bine. Ca societate. Pe subiectul acesta. Toleranței la condiția de homosexualitate, specifice democrației incipiente, instalate la noi acum mai bine de un sfert de secol, îi ia tot mai mult locul o manipulare mediatică susținută, cu scopul evident de a obține intoleranță publică, transpusă în legislație. Manipulare în care orice mijloc este permis și orice minciună este adevăr. Asta, în locul unei educații publice privind subiectul. 

Cine are de câștigat și de pierdut din această situație? Cu siguranță, nu homosexualii înșiși. Aceștia, la fel ca alte cadegorii de public excluse din societatea românească, își vor găsi alte state care să îi accepte. Așa cum sunt. Și să le recunoască toate drepturile individuale. Așa cum merită. România rămânând mai sărăcită. Mai omogenă. La cel mai mic numitor comun. Din păcate.



joi, 25 mai 2017

Acasă

Acum 23 de ani am plecat, pentru prima dată, în Occident. Direct în America. Și de unul singur. Pentru trei luni. După care, vorba poetului, m-am întors. În trei luni de zile, România rămăsese cum o știam. Enorm de departe de civilizația occidentală. La care nici măcar nu aspira, pe vremea aceea. Doar unii conducători „dădeau semnale” că ar putea fi favorabili unei integrări euro-atlantice a României. Dar atât.

Foto:jurnalul.ro


Pe parcursul plecării mele am ajuns pe vreo opt aeroporturi mai mari sau mai mici. Inclusiv pe două baze aeriene militare americane, din Statele Unite. Cu cât era aeroportul mai mic sau mai sărac, cu atât era mai mare grija pentru a găsi soluții ca, din punct de vedere al operării aeronavelor și pasagerilor, acel aeroport să nu difere de cele mari și bogate.  Să vă dau numai un exemplu. Există o regulă de siguranță ca, pe  marginea pistelor de decolare-aterizare, să fie o peluză cu iarbă tăiată mărunt în permanență, astfel încât o eventuală ieșire din pistă a vreunui avion să fie lină și să se întâmple pe moale. Ei bine, deoarece costă destul de mult întreținerea unei asemenea peluze, două dintre aeroporturile mici vizitate aleseseră soluția unei mochete verzi, desfășurată de-a lungul pistei, pe cei trei și ceva kilometri, de o parte și de alta. Mochetă ce, evident, nu necesita nicio întreținere suplimentară.

Ei bine, la întoarcerea acasă, mi-am dat seama imediat că sunt în România, uitându-mă, din avionul ce rula pe pistă, după aterizare, la bălăriile ce însoțeau banda de beton, de la marginea ei și până în zare. Ca să nu mai vorbim despre faptul că, pe vremea aceea, pe aeroportul internațional românesc nu existau porți de acces în aerogară, nu existau benzi de distribuire a bagajelor de cală, nu exista poliție de frontieră. Exista doar un soldat, postat lângă scara avionului, îmbrăcat încă în uniformă sovietică, cu o carabină pe umăr, cu baioneta pusă. Adică, imaginea unuia care păzește țara de inamicul ce ar putea debarca din avionul de pasageri, direct pe solul strămoșesc.

Atunci m-am întrebat dacă, oare, se vor schimba vreodată lucrurile pe aici, pe acasă, astfel încât să arătăm și noi a occidentali? Decum pune un străin ochii pe prima imagine națională. 

Desigur, astăzi știm cu toții că lucrurile s-au schimbat în bine. Aeroportul Internațional Henri Coandă arată ca un aeroport de mărime medie, occidental, obișnuit. Cu tot ce îi trebuie. Unii dintre noi nici nu mai știm cum erau lucrurile pe vremea aceea, acum aproape un sfert de secol. Dar merită consemnat faptul că transformarea a fost lentă. Prea lentă. Și asta nu pentru că a fost nevoie de mult timp ca să se schimbe mentalitățile aborigenilor, cele orientalo-comuniste. Ci pentru că, încă din primele momente de libertate, aeroportul, ca întreaga țară, de altfel, a fost căpușat de mafiile formate din cei care se ocupau de diferitele sectoare de operare a aeroportului. 

Pentru că specificul național a fost că, în comunism, unde proprietatea era publică prin lege, fiecare își privatizase deja locul de muncă. De la portar la director. Iar șoferii erau chiar niște privilegiați, pentru că puteau să își ia locul de muncă acasă. Așa că, atunci când proprietatea publică a fost abolită, tot prin lege, fiecare a făcut ca șoferii. Sau, dacă nu au putut să ia acasă, au pus stăpânire pe ce era acolo, la locul de muncă. Încet-încet, această stăpânire informală s-a transformat în mafii. Ca să revenim la exemplul nostru, în aeroport puteam întâlni mafia manipulatorilor de bagaje, mafia taximetriștilor de aeroport, mafia buticarilor tax-free, mafia controlorilor de trafic, mafia deservirii aeronavelor și așa mai departe.

La nivel național, aceste mafii au permis progresul doar în măsura în care existența lor nu a fost amenințată. Așa că ele trebuie că există și astăzi. Doar că, la fel ca adevăratele și cunoscutele mafii occidentale, și ale noastre s-au legitimat. Au devenit oneste, în ochii legii. Participă la procesul de luare a deciziilor, pe care, dacă nu îl controlează, îl influențează, de multe ori decisiv. Direct sau prin politicienii și magistrații aflați în slujba lor.

Pentru că așa e acasă. Ne simțim bine între noi. Doar străinii ne mai încurcă, din când în când.

miercuri, 24 mai 2017

Atingere

Dacă îmi închid strâns ochii încă știu că ești cu mine
Imaginea ta îmi iese din minte prin tâmple și mi se prelinge pe buze
Unde se atinge cu căldura trupului tău suficient de aproape
Ca să picure pe obrazul meu un strop de miros de bine



Nu te ating decât cât te-ar atinge o ceață născută nu din apă
Ci dintr-un ulei rafinat într-o o frunză de iasomie uscată
La căldura unui căuș de lavă șuvoită din scoarță de planetă
Rătăcită pe o orbită sub-solară aproape de o cometă

Ar trebui să te previn că nu sunt altceva decât că o ceață verde
Dar nu pot cu ochii strâns închiși să spun nimic pentru tine
În întunericul pleoapelor sunt exact ceea ce nu poate fi o privighetoare
Sunt treaz și mut și mi-e foarte tare dor de ziua ce vine.


marți, 23 mai 2017

Răii perdanti

Aseară, 22 mai 2017, Saffie Rose Roussos, o fetiță frumoasă de opt ani, se afla, împreună cu mama și  cu sora sa, în holul Arenei din Manchester, Marea Britanie, la ieșirea de la spectacolului idolului ei muzical, Ariana Grande, când a fost ucisă în explozia provocată de un terorist sinucigaș. Mama și sora Saffiei se află sub îngrijiri medicale, într-unul dintre cele opt spitale ce au primit 59 de răniți în explozie. Dintre care răniți 12 au vârste sub 16 ani. Împreună cu Saffie și-au mai pierdut viața alte 21 de persoane, dintre care a mai fost identificată, până acum, doar o tânără de 18 ani. 

Foto: telegraph.co.uk
Se pare că sinucigașul a detonat o bombă artizanală aflată asupra lui. O armă improvizată, umplută cu cuie și nituri transformate, prin explozie, în schije, cu scopul evident de a provoca victime cât mai numeroase. Criminalul nu a încercat să intre în sala în care se aflau peste 20.000 de spectatori, aproape toți copii și adolescenți. A pătruns, însă, în zona de ieșire de la spectacol, unde se aflau părinții care își așteptau copiii, să îi ia acasă. 

Locul ales pentru explozie predispune la iscarea de haos în rândul celor care purced spre ieșire, doar ca să dea peste cei ce deja încercaseră să plece, dar fuseseră împiedicați și întorși din drum de explozie. 

Poliția și forțele de intervenție la un asemenea dezastru au tratat situația ca pe un atac terorist, încă din primele momente. Au izolat zona, au coordonat evacuarea arenei, au acordat primul ajutor și au evacuat victimele la spitale, au cules probe de la fața locului și de la victimele spitalizate, pentru a obține o imagine cât mai clară a atrocității. Cu toată panica, miile de spectatori s-au purtat rezonabil, având în vedere situația în care se treziseră. Localnicii au sărit imediat în ajutor. În condițiile în care trenurile au fost oprite iar Gara Victoria, din apropierea Arenei, a fost închisă, taximetriștii au oferit curse gratuite celor ce plecau de acolo, au fost aduse autobuze suplimentare, a fost lansată ințiativa privată de cazare a celor care nu puteau ajunge acasă la familiile din zonă, care și-au pus la dispoziție camere și paturi, publicul local a oferit ceai cald și, ca în multe alte situații similare, s-a donat sânge. Comunicarea de criză a funcționat bine. S-a pus la dispoziție un număr de telefon special. 

Impresionant este că, în contextul ridicării nivelului de alertă la terorism din Marea Britanie, spitalele din Manchester erau deja pregătite să trateze cazuri multiple de răniți cu schije, cuie și nituri. Ce nu fuseseră ei pregătiți, pentru că nimeni nu anticipase, a fost să trateze un număr atât de mare de copii și adolescenți.

După o jumătate de zi, gruparea teroristă internațională auto-intitulată Statul Islamic, sau Daesh, a revendicat atacul, deși, comparativ cu alte dăți, nu a oferit niciun indiciu de credibilitate. Deocamdată. Autoritățile au anunțat că știu identitatea criminalului sinucigaș, dar nu o vor comunica. Deocamdată. Probabil vor să folosească această identitate ca pe o cheie de control, să vadă dacă Daesh chiar știe cine este „soldatul lor jihadist”. Ori doar se laudă cu atentatul. Care este cel mai violent din Marea Britanie, din 2005 și până acum.

Primarii marilor orașe, între care Londra, Paris și Nisa au transmis mesaje de susținere și de condoleanțe pentru victime. Șefi de stat și de guvern și-au exprimat revolta față de actul terorist și sprijinul față de cei loviți de atacul criminal. Președintele american Donald J. Trump s-a individualizat prin cuvintele alese de domnia sa pentru a spune același lucru. În context, a anunțat că a decis să îi numească pe teroriști „evil losers”, ca pe o formă de pedeapsă. Sau de retaliere. 

Ce urmează? Poliția a făcut deja o reținere a unei persoane legate direct de atentat. Ceea ce confirmă că este în posesia identității teroristului sinucigaș. Indiferent dacă Daesh va dovedi sau nu că are vreo legătură cu atacul revendicat de el, așa-zisul Stat Islamic este de condamnat. În continuare. Și de sancționat în modul cel mai radical pentru această crimă oribilă. Cum e de condamnat pentru toate celelalte crime săvârșite sub numele ori în numele lui. 

În contextul alegerilor de peste două săptămâni, din Marea Britanie, ne așteptăm ca vocile politicienilor și activiștilor extremiști, naționaliști, populiști (toate atributele luate la un loc sau luate în parte) să se acutizeze pe tema lipsei de previziune a autorităților, pe incapacitatea lor de a apăra viețile tinerilor și pe pericolul de moarte pe care străinii de pe teritoriul britanic îl reprezintă pentru britanicul de rând.

Ca de fiecare dată, sunt nevoit să notez și aici că populismul este anti-național. Că servește exact programul jihadist. Pentru că jihadiștii Daesh exact asta își doresc să obțină prin asemenea atentate lipsite ce cea mai simplă rațiune. Dar extrem de pline de cruzime. Dacă reușesc să divizeze societatea occidentală, să anuleze toleranța proverbială a Vestului la orice forme de exprimare religioasă, dacă ajung să îi asmută pe creștini împotriva musulmanilor, dacă se vor stabili vinovății pe bază de apartenență religioasă, chiar și numai pentru anumite persoane, atunci Daesh câștigă.  Chiar dacă pierde pe câmpul de luptă din Irak și Siria, unde și-a stabilit așa-zisul stat, căruia îi spun califat.

Asta nu înseamnă că nu este nimic de făcut. Că trebuie să luăm atacurile teroriste ca pe o fatalitate. Dar inactivitatea este mai puțin malignă decât exacerbarea măsurilor de retaliere îndreptate asupra celor care sunt identificați ca inamici, pe când ei nu știu că sunt inamici. Cum ar fi musulmanul normal și majoritar. 

Între lucrurile care sunt de făcut este și cel de a decide consensual că există o ideologie agresivă, criminală, care se ascunde sub pulpana islamului. Așa cum a fost condamnat național-socialismul, alături de fascism, precum și, la noi, comunismul, ca ideologii aducătoare de moarte în masă, așa ar trebui condamnat și această ramură ideologică a islamului care justifică terorismul ca război sfânt. Iar cei care promovează o asemenea ideologie a crimei să fie sancționați exact la fel cum sunt sancționați naziștii și fasciștii. Fără să fie condamnați, însă, toți membrii publicului din care se ridică o asemenea ideologie. Și fără condamnări în masă, ca răspuns la crimele în masă. Desigur.

duminică, 14 mai 2017

Relativitate

Privit dinspre cei rămași prin viață
Cel plecat e dus departe
În sus ori în jos
Pentru a trăi acolo așa cum e orânduit să fie.

Îi va lua o vreme să ajungă
Să fie procesat în parte
De bine sau de rău
Cum știm că cei plecati se petrec în altă lume.

Doar că cei rămași prin viață
Cât timp sunt într-un loc anume
Nu mai sunt altundeva
Și nu mai au nici netimpul și nici nemărginirea să cugete.

Priviți dinspre cel ce nu mai este acasă
Ei rămân închiși în precaritate
Unde se judecă între ei
Ca și când ar fi stăpâni pe viața lor în toate lumile posibile.

sâmbătă, 13 mai 2017

Statul biserică sau biserica stat

Sistemul actual și mondial de state a fost, la origine, un sistem de state religioase. Recunoașterea și respectarea religiei celuilalt fiind principiul de bază al păcii între statele europene, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în continuare. 

Foto: catedralaneamului.ro

A fost perioada statelor mici, cu principi care guvernau credincioși monocolori, în marea lor majoritate. Perioadă încheiată cu Independența Statelor Unite și, apoi, cu Revoluția franceză.
Amândouă au dus la formarea unor state separate complet de biserică. La americani, pentru simplul motiv că orice intervenție a religiei în treburile statului ar fi însemnat și o formă de opresiune asupra celorlalte religii, prin intermediul puterilor în stat. Ceea ce era și este inacceptabil. Iar la francezi, pentru că, de la Napoleon pornire, Revoluția franceză a fost exportată ca formă de edificare a statelor burgheze. Ori sistemul statal burghez era integrator, astfel încât nu mai permitea și nu permite nici astăzi competiția între religii, pe domeniul public.
Așa că războaiele care au avut loc între state nu au mai avut caracter religios, iar pacea dobândită prin victoria unora asupra celorlalte nu a mai fost fundamentată pe principii de respect al religiei celuilalt, ci pe respect al drepturilor și libertăților omenirii, formulate la nivel de individ.
Al treilea tip de stat a fost cel comunist. Nu numai laic, ci și ateu. Adică, anti-Dumnezeu. Din simplul motiv că ideologia comunistă a avut, de la început, pretenția de a fi o nouă religie. Fără de Dumnezeu. Sau, mai precis, dumnezeul ei fiind Partidul.
Între statele comuniste și cele laice s-a dus un război rece. Ca singura formă acceptabilă de competiție ideologică. După mai bine de o generație, din acest război au ieșit învingători laicii occidentali. Învinșii comuniști au fost obligați să accepte manifestarea religiilor în țările pe care le conduseseră. Iar statele democratice, rezultate în urma căderii regimurilor comuniste au redevenit laice.
Asta, în timp ce bisericile și-au relansat competiția între ele, în afara domeniului public, inițial. Dar, văzând șubrezenia edificiului statal post-comunist, unele dintre ele nu au avut nicio reținere pentru a se confrunta și a căuta victoria asupra altor biserici și pe domeniul public. Un caz individualizabil îl constituie ofensiva ortodoxiei moscovite, a cărei influență asupra domeniului public nu se rezumă la granițele Federației Ruse și care face și oficiul de ideolog al guvernanților de la Kremlin.
Războiul civil deosebit de sângeros, dus între catolicii, musulmanii și ortodocșii conlocuitori și co-naționali ai federației iugoslave și, mai ales, ai Bosniei și Herțegovinei, dus cu mijloace militare statale și para-militare deopotrivă, poate fi citit și ca pe un simptom al importanței religiei în conflict. Dar și în pacea de după conflict, în Europa secolului 21. 
Ne aflăm acum într-o epocă în care un inamic al Occidentului se identifică religios. E vorba despre terorismul cu etichetă islamică fundamentalistă. De câțiva ani, acest terorism a aspirat la statalitate. Atât pentru a avea asigurate sursele de putere și resursele necesare constituirii acelei puteri, cât și pentru a se ridica la paritate cu țintele sale occidentale. Așa a apărut așa-zisul Stat Islamic. Sau Daesh.
Pentru ca să aibă succes în mentalul occidental, Daesh insistă pe o confruntare religioasă. Preluând de la alte organizații teroriste musulmane, prin compoziție, ideea că Occidentul este inamicul său religios, deoarece aduce ofense Coranului și Profetului, și ignorând complet toleranța religioasă totală și instituționalizată, din statele occidentale temeinice, Daesh proclamă pretenția absurdă, chiar imbecilă, că duce un război sfânt asupra infidelilor euro-atlantici.
În acest context, orice altă ofenisvă religioasă asupra statului occidental, mai ales atunci când acesta este incomplet sau strâmb edificat, dusă din interior, pe principii de competiție între biserici, seamănă, mai degrabă, a vulnerabilitate de securitate națională, decât a potențator de moralitate și de spiritualitate, în rândul publicului guvernat. 

Asta, în timp ce este evident că o întărire a moralei creștine, inclusiv prin reconcilierea între bisericile creștine, este mai mult decât necesară. Este esențială pentru asigurarea unui viitor civilizației europene. Iar suprastatalitatea poate fi un mediu propice pentru atingerea unei astfel de reconcilieri.

marți, 9 mai 2017

De Nouă Mai hai la lupta cea mare!

Spre sfârșitul zilei de astăzi, 9 mai 2017, aflu trăsnaia că Parlamentul României a votat un referendum. Ceea ce este de mai multe ori o idioțenie anti-democratică.

Foto: informatiazilei.ro

(1) Parlamentul este ultima instituție care să nu știe ce vrea publicul suveran, care își exercită suveranitatea tocmai prin domnia sa, parlamentul. De fapt, Parlamentul nici nu poate fi parlament fără să știe exact ce vrea publicul suveran. Așa că nu are ce să îl întrebe pe public, prin referendum.
(2) Ceea ce a votat Parlamentul este o întrebare la care Parlamentul vrea ca publicul să se răspundă prin referendum. Doar că întrebarea este idioată. Se referă la cum ar vrea publicul să fie definită familia. Este extrem de idiot să aflăm că sunt nedumeriri privind definirea familiei în Constituția României, la 26 de ani de la adoptare și la 14 ani de la revizuire.
(3) Referendumul votat de Parlament este o etapă a unui proces legislativ niciodată exersat pe la noi. E vorba despre inițiativa cetățenească de modificare a Constituției României. Ce este idiot aici este că această ințiativă concretă cetățenească de modificare a Constituției României propune o modificare ineptă, în condițiile în care Constituția colcăie de prevederi ce trebuie modificate imediat, pentru buna exercitare a principiilor de guvernare democratice. Dar, în afara publicului, nimeni nu vrea să fie modificate strâmbăturile curente ale Constituției. Iar publicul nu are nicio inițiativă de îndreptare a adevăratelor mari probleme consituționale, ci doar să definească familia!
(4) Inițiativa cetățenească este, de fapt, un pretext. Pentru că, de-adevăratelea și incorect politic, avem de a face cu o demonstrație de forță a unor biserici și culte religioase, majoritatea creștine. Care demonstrează că sunt instrumentale în proporție de milioane de voturi, ca să stabilească cine să acceadă la puterea legislativă și la cea executivă în România.
(5) Întreaga poveste poartă amprenta populismului, a știrilor false, a adevărului alternativ, a manipulării și a dezinformării. 
(5.1.) Nu există nici cea mai infimă credibilitate că inițiatorii inițiativei cetățenești chiar ar fi strâns peste trei milioane de semnături. Într-adevăr, ei au prezentat Parlamentului un camion cu hârtii pe care erau trecute peste trei milioane de nume și coordonate de identificare a acelor nume. Dar nimeni nu a îndrăznit să verifice nici măcar una la mie dintre „semnăturile” de pe acele liste. Adică, să vadă, din trei mii de semnături alese aleator, câți dintre purtătorii numelor din dreptul lor recunosc că ar fi semnat acea scrisoare. În schimb, există bănuiala întemeiată pe precedente că s-a aplicat și aici practica de „strângere” a semnăturilor pentru candidații la președinție, unde se folosesc bazele de date pe care și le-au construit partidele, de-a lungul timpului. În cazul de față, bazele de date ale bisericilor și cultelor religioase au fost folosite aproape sigur.
(5.2) În toate pozițiile lor publice, inițiatorii și susținătorii lor au declarat, verde în față, că se opun constituirii legale a familiilor monosexuate. Numai că, în loc să propună o modificare a Constituției României în acest sens, ei propun o definire a familiei din care să fie excluși părinții singuri, care pot fi cât se poate de heterosexuali, dar să fi avut ghinionul să le moară partenerul de sexul opus, ori să se despartă de acela, ori să nu găsească să se căsătorească vreodată cu tatăl sau cu mama copiilor săi, din miile de motive posibile, toate morale și creștine, fără îndoială. Practic, mințind cu nerușinare că „luptă” împotriva flagelului homosexualității, inițiatorii, activiștii și susținătorii inițiativei propun, iar Parlamentul votează cu o covârșitoare majoritate, ca fie scoși în afara legii orice părinți care nu sunt o pereche formată dintr-un bărbat și o femeie. Ceea ce nu mai este idiot. Este ticălos, de-a dreptul.
(5.3) În susținerea aberantei inițiative, inițiatorii, susținătorii și parlamentarii dezinformează publicul cum că ar apăra „valorile creștin ortodoxe”. Precum și „tradițiile poporului român”. Asta, pe când niciunul dintre ei, nici măcar capii bisericilor implicate, nu sunt în stare să pună degetul pe ce valoare anume creștin-ortodoxă apără ei când propun ca familia să fie definită în Constituția României ca fiind formată doar și numai dintr-un bărbat și o femeie. De câte ori sunt întrebați asta, sar în sus, de parcă le-ar cere cineva să se lepede de Dumnezeu. Schimbă vorba, se răstesc la cel ce întreabă, îl acuză de blasfemie, de trădare de neam și de țară, de vândut al străinilor, de reptilism, de conspirația universală împotriva vașnicului popor geto-daco-trac, și aplică orice altă diversiune, numai să nu spună scurt și cu nume despre ce valoare sau ce valori ar fi vorba. Cât despre tradiții, nici măcar nu se omoară să ne spună ce sunt acelea, tradițiile.
(5.4) De altfel, orice opoziție la inițiativa cetătețească de modificare a Constituției României în minusculul punctișor de definire a familiei este considerată, din start, ca fiind anti-valorile naționale, anti-creștin-ortodoxă, anti-națională, anti-tradițională, anti-populară, anti-română și chiar anti-Dumnezeu. 
6. Dacă întreaga poveste este doar un exercițiu de putere, de influență (și nu avem niciun argument că nu ar fi așa), atunci succesul acestei „inițiative cetățenești” va consfinți puterea și influența deținute de inițiatorii reuniți în „Coaliția pentru Familie”. Iar această putere este exclusiv anti-democratică. Dar și anti-românească și anti-europeană. Și nimeni nu știe astăzi la ce le trebuie o asemenea putere și o asemenea influență asupra treburilor României, la nivelul cel mai strategic cu putință.