miercuri, 31 mai 2017

Armata e cu noi!

Doar extrem de puțini dintre noi au habar că alarmarea de luptă a Armatei României, în decembrie 1989, a fost obligatorie nu pentru că începea războiul împotriva vreunui invadator, ori începea vreun război civil, ci pentru că, fără acea alarmare, comandanții n-ar fi putut fi autorizați legal să intre în depozitele de „stocuri de război”, cum li se zicea și să își alimenteze trupele și plaformele de luptă cu baterii, carburanți și muniții. Iar fără acele „stocuri”, nu ar fi putut ieși niciun tanc sau niciun transportor blindat pe străzile Timișoarei și, apoi, ale Bucureștilor. 

Foto: mapn.ro


La „pace”, trupele destinate apărării patriei și partidului de atunci erau complet lipsite de baterii,  de carburanți și de muniții. La instrucție, în tot anul acela 1989, tanchiștii abia dacă conduseseră vreo doi km., piloții abia dacă zburaseră vreo șase ore, iar soldații abia dacă trăseseră vreo patru cartușe. 

Oficial, se făceau „economii”, ca să poată fi plătită „datoria externă” a României. În realitate, Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul său general, decisese că Armata României să fie slabă, până la limita inexistenței puterii militare. De frică să nu fie folosită această putere militară împotriva lor, a conducătorilor de partid și de stat. Sau, mai precis formulată ideea, partidul a avut grijă ca armata să fie atât de slabă, încât, chiar dacă s-ar fi întors împotriva sa, să nu conteze. Pentru că brațul înarmat al partidului erau trupele de Securitate.

Extrem de slaba pregătire de luptă a Armatei României, în decembrie 1989, a dus, în nici două zile, la pierderi de vieți omenești din rândul militarilor în număr de peste o mie, toate din cauza focului prietenesc, tras între ei, militarii neinstruiți și necomandați. Militari foarte vulnerabili la cea mai ușoară adiere de influențare psihologică ostilă, tot ca rezultat al slabei pregătiri. Asta, în condițiile în care nu a fost niciodată cazul de vreun inamic real.

În România, a existat întotdeauna o dilemă politică privind puterea militară. Fiind poate prea aproape de exemplul turcesc și, apoi, de cel grecesc, exemple în care militarii au intervenit în conducerea statelor lor, politicul românesc, indiferent de culoarea sa și de momentul istoric, ori de regimul constituțional, a avut întotdeauna grijă să nu permită constituirea unei puteri militare mai mari decât poate să controleze el, chiar dacă acea putere militară era insuficientă pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de apărare a Patriei. Ceea ce a dus la rezultate militare românești dezastruoase în cele două războaie mondiale. Comuniștii anilor 1984 - 1989 au mers și mai departe, anulând aproape complet orice putere militară reală a Armatei României.

Publicului nu i s-a spus niciodată că puterea militară nu se exprimă în număr de trupe, ori de tancuri, avioane, mitraliere sau tunuri, ca atare. Ci în capacitatea de a angaja aceste trupe, cu succes, pe o perioadă determinată de timp, în operații militare de o anumită intensitate. Așa că publicul a fost mințit că, dacă avem sute de mii de soldați am avea o putere militară de sute de mii de soldați. Asta, pe când, doar soldații capabili să tragă foc ochit, să nimerească ținta, să facă manevre pentru a angaja cu succes și prin surprindere inamicul contează ca putere militară. Ori, în decembrie 1989, aceștia erau în proporție de unul la cincizeci. Și erau toți comasați în trupele de parașutiști.

Nu-i vorbă că nici publicului nu i-a prea păsat de chestia asta. El a fost extrem de mulțumit că Armata e cu noi!

Și astăzi publicul este ignorant privind soluția aleasă de segmentul său politic în rezolvarea dilemei puterii militare. Habar nu are acest public dacă politicul a ales să constituie atâta putere militară câtă este nevoie pentru apărarea Patriei și pentru apărarea comună în cadrul NATO, sau doar atâta putere militară câtă poate controla el, politicul de astăzi? 

Deși răspunsul este extrem de transparent.