vineri, 26 iunie 2015

Legitimitatea strategică

În afara propagandiștilor pontiști, care se mai află încă în faza de negare, la șase luni de la alegerile în care protagonistul lor, Ponta Victor, a concurat singur și a ieșit pe locul al doilea, toată lumea știe că, dacă în locul domnului Klaus Iohannis ar fi candidat o mașină de spălat vase, aceasta ar fi ieșit victorioasă în confruntarea electorală pentru președintele României, de la sfârșitul anului 2014.


Asta nu înseamnă că domnul Iohannis nu are merite proprii. În campanie, principalul merit al acestui domn a fost decența cu care s-a arătat în public. Mai departe, a fost meritul echipei de campanie pedelistă că a asigurat ca tabăra adversă să nu fure voturi, Pedeleul fiind singurul partid politic din România, după Pesedeul pontist, capabil să angajeze un aparat de activiști suficient de numeros și de organizat pentru ca să acopere toate cele douăzeci de mii de secții de votare.
În rest, a fost treaba electoratului să își aleagă președintele. Domnul Ponta, care nu a făcut campanie în primul tur, declarând că nu se pune la mintea celorlalți mulți contra-candidați, a obținut în acel tur toate voturile posibile, voturi provenind exclusiv de la activul de partid și de stat propriu, precum și vreo două milioane de voturi fictive, de la cei peste două milioane de fictivi de pe listele electorale permanente. La sfârșitul celui de-al doilea tur, după o campanie furibundă și negativă, același domn Ponta nu a reușit să strângă niciun vot în plus, deși mulți dintre contra-candidații din primul tur i s-au alăturat în acest al doilea tur.
În schimb, domnul Iohannis și-a dublat zestrea de voturi de la primul tur de scrutin la al doilea, adică de la trei milioane la șase, surclasându-l pe Ponta cu vreun milion. Orice ar zice propaganiștii debusolați ai taberei pontiste, aceste trei milioane de voturi în plus nu puteau proveni de la „diaspora”, ori de la cei ce au vrut să „își ia țara înapoi”, ori de la alții care au răspuns la anosta lozincă electorală a „lucrului bine făcut”. Asta, deoarece nu avem trei milioane de retardați în România sau în străinătate.
În schimb, în publicul românesc sunt peste patru milioane de cetățeni care s-au exprimat doar în condiții de ofertă electorală precisă, altfel rămânând acasă. Este vorba despre cei ce au votat „da” la referendumul din 2012 pentru demiterea lui Băsescu din funcția de președinte al României, și au votat împotriva lui Ponta, la alegerile prezidențiale din 2014. Adică, oferta electorală precisă nu a putut fi, în România, decât una negativă. Pentru ei, faptul că domnul Iohannis strânsese un milion de „like”-uri pe facebook, ori că era primarul Sibiului nu a avut nicio semnificație, de natură să îi fi îndemnat să iasă din casă și să îl voteze anume pe Iohannis.
Ei au avut însă toate motivele să voteze împotriva lui Ponta, iar evenimentele recente, din care a rezultat că acest domn este situat în topul corupției din România, atât personal, cât și prin membrii săi de familie și prin colaboratorii săi apropiați din partid, le-au dat dreptate pe deplin. Dacă, în locul domnului Iohannis ar fi candidat un frigider, acesta ar fi primit de la alegătorii săi mandatul de a nu fi infractor ca Băsescu, nici corupt ca Ponta.
Însă, în locul unui aparat de uz casnic, a fost domnul Iohannis cel ales președintele României. Chiar dacă această victorie l-a luat prin surprindere, în sensul că nu se gândise în viața lui că va ajunge vreodată președintele României, dovada fiind că nu se pregătise deloc pentru această funcție, nici personal, nici prin constituirea vreunei echipe de lucru la Președinție, era de așteptat ca domnul Iohannis să înțeleagă mandatul electoral pe care l-a primit de la cei ce l-au votat.
Cu alte cuvinte, legitimitatea populară cu care a fost învestit domnul Iohannis de „propriul” electorat a fost ca acesta să își exercite funcția supremă în statul România altfel decât Băsescu, ori decât Ponta.
Acest lucru mai înseamnă că, de fiecare dată când domnul Iohannis uneltește să obțină un guvern „al său”, așa cum a făcut-o Băsescu, înaintea domniei sale, în condițiile în care, conform Constituției, președintele României ar trebui să fie fără de partid, această uneltire este lipsită de legitimitate populară. Chiar și numirea unui premier intermar din fosta tabără adversă, în condițiile în care acel intermar face declarații publice de obediență față de actualul președinte, numai ca să fie numit, intră tot în categoria uneltirilor pentru un guvern al președintelui, cel fără de partid.
Tot lipsită de legitimitate populară este și atitudinea actualului președinte de distanțare față de comunicarea publică. Atât Băsescu, cât și Ponta s-au remarcat prin totalul dispreț față de public și opinia lui. În locul conferințelor de presă, au ținut „declarații de presă” doar atunci când au vrut ei și doar pe ce teme au vrut ei, au răspuns în doi peri la răslețele întrebări primite, au evitat să aibă vreun purtător de cuvânt activ și independent, care să descrie des publicului actul de guvernare săvârșit de fiecare dintre ei, și au umplut funcțiile din schema comunicării cu nepricepuți și orgolioși, care fie au tăcut, fie s-au răstit la jurnaliști, până la înjurătură și urărturi cu moartea.
Desigur, aceste aspecte de renunțare la legitimitate populară sunt oarecum discutabile, în condițiile în care mandatul popular nu a fost formulat verbal, cu claritate maximă, ci este doar dedus din interpretarea votului de la alegerile prezidențiale. Mai mult, orice interpretare a ceea ce a vrut publicul de la cel ales este la fel de bună, atâta vreme cât acest public nu a spus clar ce fel de guvernare vrea de la alesul său.
Însă, nu ar trebui să fie niciun dubiu privind legitimitatea președintelui de reprezentare a României. Întrebarea care se pune este dacă legitimitatea populară a președintelui Iohannis este opusă, ori se află în contradicție cu legitimatea strategică a funcției de președinte al României, legitimitate exercitată în relațiile cu străinii, mai ales cu aliații esențiali, dar și cu inamicii posibili.
Ponta a devenit odios în ochii milioanelor de români în momentul în care a nesocotit legitimitatea dată de nu mai puțin de șapte milioane și jumătate de votanți la referendumul de demitere a președintelui de atunci Băsescu, din 2012, încercând, în același timp, să se legitimeze prin obediența necondiționată față de comisarul șef european și față de funcționarul de la Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii, în condițiile în care obținerea acestei legitimări însemna ingorarea legitimității populare.
Asta nu înseamnă că răspunsul la întrebarea de mai sus ar fi că, întotdeauna și oriunde, în cazul unui șef de stat sau de guvern, legitimitatea populară este în contradicție cu legitimitatea strategică. De fapt, legitimitatea populară îi dă șefului de stat legitimitate strategică, în orice interacțiune cu străinătatea. Adică, acest șef se prezintă în mijlocul aliaților, ori în fața partenerilor strategici cu autoritatea căpătată de la electoratul ce l-a votat.
Cel mai la îndemână și mai recent exemplu de convergență între legitimitatea populară și cea strategică este cel al Greciei. Deși este în totală contradicție cu așteptările și dorințele europenilor și ale Fondului Monetar Internațional, în negocierile dificile cu acești parteneri, premierul Greciei se prevalează de legitimitatea ce i-a fost dată de alegerile recente. Iar atunci când această legitimitate este în dubiu, în sensul că nu este clar dacă poporul suveran grec chiar vrea să se întâmple ce face premierul, acesta apelează la referendum.
Nu știm încă cum își transformă președintele Iohannis legitimitatea populară în legitimitate strategică. Cu excepția semnificativă a prezentării Strategiei naționale de apărare la timp și conform legii, în Parlamentul României, celelalte acte de stat pe care le-a făcut acest președinte sunt neclare.
Să nu utiăm că tema „loviturii de stat” poartă în sine conotația de lipsă de legitimitate a puterii obținute prin această metodă. Tocmai de aceea, de fiecare dată când cineva din vârful ierarhiei naționale este acuzat de vreo lovitură de stat, acesta este acuzat, concret, de lipsă de legitimitate. Și, tot de aceea, parlamentele nu pot fi niciodată acuzate de vreo lovitură de stat, pentru că legitimitatea lor este intrinsecă, ca reprezentante alese ale suveranilor statali. Doar Băsescu a fost capabil să spună că Parlamentul României i-a tras o lovitură în stat, atunci când a votat suspendarea sa din funcția de președinte.
Când Ponta spune că „justiția” îi dă o lovitură de stat, atunci când vrea să îl vadă îndepărtat din funcția de premier, el spune că, de fapt, „justiția” nu are legitimitate să facă așa ceva. Răspunsul este că, în principiu, Ponta are dreptate. De aceea acțiunea autorității judecătorești împotriva membrilor guvernului, cu premierul în frunte, trebuie obligatoriu să fie inițiată de Parlament, ca putere în stat cu legitimitate incontestabilă. La noi, însă, s-au făcut eforturi concentrate și continue de discreditare a Parlamentului, mai ales din interior, astfel încât legitimitatea sa constituțională să poată fi pusă la îndoială.
La fel este și cu președintele Iohannis. Și acesta este acuzat de lipsă de legitimitate în demersurile sale de a schimba guvernul, sau, măcar, pe premier. Problema este că negarea legitimității este întotdeauna extinsă la întregul mandat, nu numai la decizia punctuală ce a născut contestarea legitimității. Cu alte cuvinte, absența legitimității populare duce cu necesitate la pierderea legitimității strategice, atâta vreme cât această legitimitate strategică a fost dobândită odată cu scaunul de demnitar suprem.
Așa că, de fiecare dată când unui șef de stat sau de guvern continuă să i se recunoască o anumită legitimitate strategică, în condițiile în care el este lipsit de legitimitate populară, înseamnă că altcineva decât propriul electorat este cel de i-a conferit o asemenea legitimitate. Ceea ce este îngrijorător. Dacă nu chiar grav.



miercuri, 24 iunie 2015

România amenintată

În data de miercuri, 24 iunie 2015, citând paginile electronice ale agențiilor de presă rusești Interfax și TASS, agenția română de presă Mediafax.ro titrează o știre sub forma „AVERTISMENTUL RUSIEI pentru Polonia şi România: Dacă le place să fie ţinte, este alegerea lor”. În conținut, aflăm că fraza cu „dacă le place...” aparține unuia dintre cei patru secretari adjuncți ai Consiliului de Securitate al Federației Ruse, care s-ar fi referit la instalarea de echipamente și armamente americane în Statele Baltice, dar și în Polonia și România, pretinzând că, prin acceptarea prezenței permanente a unor astfel de arme americane, în special a elementelor de scut anti-rachetă, statele respective devin ținte ale armelor ofensive rusești.

Imaginea: http://www.bullyfreezone.co.uk/

Știrea Mediafax.ro nu ne spune contextul în care a fost făcută această zicere rusească. Dacă este să ne luăm după dată, știrea asta apare a doua zi după ce șeful Pentagonului (ministrul apărării american) Ash Carter, s-a întâlnit, în capitala Estoinei, cu cei mai înalți demnitari locali, cărora le-a dat, din nou, asigurări că Statele Unite sunt angajate ferm în asigurarea securității Estoniei, sub incidența Articolului 5 din Tratatul NATO.
Să mai notăm că, în același comunicat de presă în care ni se spunea despre vizita domnului Carter, Departamentul Apărării a ținut să ne reamintească că acest „angajament include planurile de a menține o prezență americană prin rotație în toate Statele Baltice și de a poziționa, cu caracter temporar, blindate și echipamente militare în Estonia, precum și în Bulgaria, Letonia, Lituania, Polonia și România, ca sprijin pentru pregătirea și exercițiile militare din Europa Centrală și de Est”.
Tot de la Mediafax.ro mai aflăm că, de pe patul de spital, ori de unde s-o fi aflat la acel moment exilat în Turcia, domnul Ponta Victor, premierul român auto-suspendat din funcție, a „ciripit”, în rețeaua de socializare online Twitter, că „România nu poate fi intimidată de amenințări” și că „scutul antirachetă e fundamental pentru siguranța națională și regională”.
Această întâmplare dă naștere la o observație și un comentariu.
Observația, oarecum frivolă, se referă la nivelul de purtare a discuției. Îl avem pe ministrul american al apărării, căruia îi dă o „replică” indirectă unul dintre cei patru adjuncți ai secretarului Consiliului de Securitate al Federației Ruse.
Este drept că și ministrului american i se spune, în engleză, Secretary of Defense. Numai că acesta este demnitarul cu cea mai înaltă responsabilitate executivă, după președintele Statelor Unite, privind constituirea și exercitarea puterii militare americane, pe când rusul este unul aflat în subordinea unui prim-adjunct al secretarului respectivului consiliu, secretarul însuși neavând niciun fel de autoritate executivă, omul fiind, de fapt, doar un sfătuitor al președintelui Rusiei, cel care este și președintele Consiliului de Securitate, consiliu ce are doar un rol consultativ în arhitectura de securitate și de putere militară din Federația Rusă.
Adjunctului rus îi dă replica domnul Ponta, care, dacă ar fi rămas în funcție, ar fi fost vicepreședintele Consiliului Suprem de Apărare a Țării și șeful executiv al ministrului român al apărării. Numai că domnul Ponta nu mai era nimic atunci când a „ciripit”. Asta nu înseamnă că nu are dreptate în ceea ce „ciripește”. Doar că nu este riguros în afirmații.
Așa că suntem nevoiți să comentăm toată această gâlceavă.
Unul dintre adjuncții secretarului colectivului consultativ de securitate al Federației Ruse a fost, practic, nevoit să „iasă în față” cu declarații, în urma prezenței înaltului demnitar american în Estonia. Rusia, ca atare, nu putea să păstreze tăcerea asupra acestei vizite americane într-una dintre fostele republici unionale sovietice, în condițiile în care toată lumea știe că Rusia se revendică drept moștenitoarea respectivei Uniuni Sovietice, precum și că viziunea strategică a actualului președinte al Rusiei este ca federația sa să reconstruiască cât se poate de mult din fostul imperiu sovietic, dar, mai ales și mai urgent, că reconstituie zona tampon pe care Statele Baltice, dar și statele comuniste de la granița de vest a imperiului o reprezentau, ca interpunere între Europa și Uniunea Sovietică.
Nivelul scăzut al poziției în ierarhie a acestui rus de la Consiliul de Securitate al Federației a fost deliberat ales, deoarece spusele adjunctului de secretar nu se adresează americanului, ci balticilor, precum și polonezilor și românilor, adică foștilor supuși ai sovieticilor, care sunt acum apărați de americani. Iar această opțiune de nivel s-a dovedit cea mai potrivită, deoarece zicerea rusului a fost preluată nu numai de agențiile de presă, dar și de toate mijloacele de comunicare în masă clasice sau noi, cel puțin din România. Stat care a și reacționat la aceste spuse, prin premierul care nu mai era în funcție.
În România, această zicere a fost și pe larg comentată, atât în articole, cât și în comentarii sau discuții online. Primele reacții la știrea Mediafax.ro au fost de tipul „așa ne trebuie dacă îi supărăm pe ruși!”, sau de tipul „vai de capul nostru, că suntem sub ocupație militară americană!”, ori de tipul „ce ne facem, că am încurcat-o!”. Astfel de reacții subliniază două aspecte definitorii pentru spațiul public românesc.
În condițiile în care existența și activitatea grupurilor de comentatori pe bloguri aparținând serviciilor secrete rusești sunt tot mai credibile și mai bine documentate, putem bănui că o bună parte a „opiniilor” de tipurile prezentate aici nu sunt rodul propriei gândiri a autorilor, ci al laboratorului de dezinformare și manipulare a opiniei publice, laborator aparținând agresorului mediatic.
Dar există și două curente naturale, adică sincere în exprimare, în opinia publică românească. Unul este anti-americanismul, iar celălalt este defetismul.
Anti-americanismul este rezultatul propriei gândiri contorsionate a unui segment de public românesc, prin care acesta își exprimă dezamăgirea că „americanii” nu au făcut ceea ce se aștepta de la ei, atunci când, în sfârșit, „au venit în România”, cu o întârziere de zeci de ani de la momentul în care abandonaseră România în mâna sovieticilor.
Desigur, dezamăgirea nu este niciodată obiectivă, deoarece ea se raportează la așteptările dezamăgitului, așteptări care nu sunt nici obiective, nici cunoscute ca atare de cel ce dezamăgește. Cu alte cuvinte, dezamăgirea se datorează, în bună măsură, celui dezamăgit și nu dezamăgitorului. Dar nici americanii nu au făcut mare lucru pentru a curma această dezamăgire. Atitudinea lor față de România merită o discuție de securitate națională aparte, în condițiile în care această atitudine a fost oscilantă și inconsistentă, de-a lungul ultimului sfert de veac.
Să menționăm aici că singura constantă reală și vizibilă a fost că America și-a respectat întru totul angajamentul de a apăra România, ca pe oricare alt stat european membru, odată ce România a intrat în NATO, în 2004.  Ceea ce face ca anti-americanismul să nu se justifice defel, atunci când vine vorba de apărarea și securitatea națională. Ba, din contră, orice român rezonabil ar trebui să fie încântat de modul în care Statele Unite ale Americii au reacționat la politica de securitate a Federației Ruse față de România, politică bazată pe dictat, amenințare cu forța armată și chiar pe intervenția armată, în cazul Ucrainei vecine și interpuse geografic între România și Rusia.
Nu este de fel justificată transpunerea în planul securității naționale a unor dezamăgiri reale din zona economică, unde prezența americană în România s-a realizat, într-adevăr, prin canale guvernamentale românești corupte în sine, ori din zona diplomatică, unde reprezentanții americani în România, sau aflați în relațiile cu România au dovedit dezinteres față de problemele reale ale societății românești, au încurajat elementele politice periferice, nereprezentative și s-au comportat, de cele mai multe ori, ca și când ar fi avut de-a face doar cu interlocutori de mâna a doua din rândul românilor.
Oricât de natural sau sincer ar fi el, defetismul este expresia individuală a unei defecțiuni în gândirea colectivă a unei nații. Și acest subiect merită o discuție aparte, purtată cu instrumente de psihologie socială. Să menționăm aici doar că acest defetism provine din experiența unor indivizi care au supraviețuit prin a se da înapoi din fața oricui i-a amenințat vreodată. În cazul statelor, defetismul înseamnă renunțarea la orice formă de putere militară, în speranța că nu vei fi supus vreunei agresiuni, deoarece nu reprezinți o amenințare.
În epoca feudală, în care principala, dacă nu singura amenințare era cotropirea teritorială, cum statele ce aleseseră defetismul ca politică de securitate nu aveau unde să se dea înapoi din calea cotropitorului, s-a practicat vasalitatea sau peșcheșul. Adică, statul amenințat prefera să se subordoneze statului amenințător, cu speranța că, odată supus, acesta nu îl va mai cotropi, în sensul că nu îi va lua din teritoru. În epoca industrială, defetismul a presupus ca statul slab să accepte că aparține sferei de influență a asupritorului, astfel încât prezența militară de ocupație a aceluia pe teritorul asupritului să nu se mai justifice.
În epoca post-industrială, în care se mai află încă România și alte state din regiune, defetismul vine cu consecința că statul puternic imprimă un control strategic asupra statului dezarmat, control prin care cel puternic impune anume celui slab acele politici ce îi sunt favorabile sieși, fără să îi pese dacă aceleași politici i-ar fi defavorabile celui slab.
Cazul de manual este cel al Republicii Moldova. Pentru ca să nu îi supere pe puternicii ruși, dar nici să nu mai rămână în subordinea lor administrativă, ca republică unională, moldovenii au ales soluția defetismului, căruia i-au zis neutralitate și pe care au consfințit-o în constituția lor. De fapt, vecinii noștri de peste Prut au ales să nu își constituie nicio formă de putere militară care să fie cât de cât credibilă și să îi zică neutralitate la o astfel de soluție. Asta, în condițiile în care statele cu adevărat neutre sunt cele care își garantează independența și suveranitatea cu puterea militară proprie, fără să aibă nevoie de alianțe sau subordonări pentru aceasta, cum este exemplul Elveției sau cel al Suediei. Diferența de conținut între ce înțeleg aceste două state prin neutralitate și ce înțelege Moldova prin neutralitate se vede în diferența de nivel de dezvoltare economică și socială între primele și ultima, sărăcia moldovenească fiind, în bună parte, consecința consturilor pe care trebuie să le plătească Republica Moldova, pentru ca să nu îi supere pe ruși.
Deci, revenind la comentarea gâlcevii provocate de un adjunct de secretar de consiliu consultativ rus, acesta propune publicului românesc o soluție defetistă, ca reacție la amenințările pe care tot el le face la adresa acestui public. Numai că nici el, nici cei ce îi dau dreptate, ori chiar îi promovează cu elan spusele, nu prezintă ambele fețe ale medaliei. Respectiv că sunt consturi serioase asociate unei atitudini defetiste.
În cazul concret al României, acest rus și alții ca el ne cer să renunțăm la alianța euro-atlantică, în care vectorul de putere militară este, de departe, America, ca să nu mai fim amenințați de Federația Rusă, în condițiile în care noi am apelat la americani tocmai ca să ne apere de amenințarea rusească.
Ceea ce, trebuie să recunoașteți, nu prea are sens, decât în propagandă.



luni, 22 iunie 2015

Castelul lu’ Popa Prostu

Ziua de luni, 22 iunie 2015, a venit cu o revelație. Domnul Beau Willimon este lipsit de imaginație, deși este plin de talent. Spun asta, deoarece nu este normal ca realitatea să bată ficțiunea așa de tare cum s-a întâmplat în această zi.


Dacă nu știți cine este domnul Beau Willimon, vă informez eu că este creatorul și scriitorul/scenaristul seriei de televiziune americane intitulate „House of Cards”, sau, pe românește, „Castel de carți de joc”, deși este posibil ca traducătorii români să fi dat alt nume serialului, ce a fost difuzat și la noi, prin distribuție online.
Acest scriitor și-a imaginat că un parlamentar american, ales de câteva mii de cetățeni dintr-o circumscripție electorală oarecare, poate ocupa locul vacant de vice-președinte al Statelor Unite ale Americii. Și apoi, din acea funcție, să ajungă să îl înlocuiască pe însuși președintele american, demisionar. Adică, un aproape necunoscut să ajungă cel mai puternic om al Planetei Pământ, fără să fie ales de cineva și  fără să fi făcut cuiva dovada capacităților minime necesare pentru acea funcție.
Desigur, din punct de vedere legal, așa ceva este posibil în America. Numai că este rodul unei imaginații debordante să povestești că un mic intrigant din Congres, despre care aflăm că este și complet imoral, ba chiar și ucigaș cu mâna proprie și cu sânge rece, nu o dată, ci de două ori, ajunge să aibă pe mână Guvernul Statelor Unite, cu toate instrumentele sale de forță și, mai ales, de putere. Pentru o asemenea imaginație, domnul Willimon a primit chiar și prestigiosul premiu Primetime Emmy.
Asta, deoarece americanii ăștia, atât cei ce scriu, cât și cei ce premiază, nu au auzit de România, de Oprea, Ponta și Iohannis, români a căror imaginație este mult mai tare decât a lor, a americanilor.
Sincer să fiu, eu auzisem de ăștia trei din România, dar nu mi-am putut imagina, nici măcar sub formă de coșmar la beție, că Oprea Gabriel, cel votat în Parlamentul României de câteva mii de bucureșteni din sectorul 2 al Capitalei pentru că primarul acelui sector le-a promis că, odată ales, Oprea le va izola termic blocurile, va ajunge să aibă pe mână Guvernul României.
Și nu aveam cum să îmi imaginez așa ceva, atâta vreme cât acest om este fără de partid politic real, care să îl fi ales pe Oprea în conducerea sa pe baza vreunui proces intern de selecție și promovare, ca să nu mai vorbim să fi aparținut vreunui partid trecut vreodată prin filtrul alegătorilor. În plus, este notoriu că același Oprea e lipsit de cultură generală sau de specialitate, dar este plin de diplome luate de la „structurile” de securitate, fără să dovedească cea mai vagă competență intelectuală. Toată lumea care a auzit de el știe că este un „general” cu stelele luate din magazia președinților Iliescu și Băsescu, „general” care a afirmat public că habar nu are de ce le-a primit. Toți militarii români știu că domnul ăsta a ajuns general, fără să parcurgă nici cea mai vagă carieră militară, sau să aibă cele mai sumare merite profesionale. Cei ce îl cunosc personal ori l-au zărit în public și-au dat seama că este un om lipsit de morală și chiar de cuvinte, dar autor de cărți necitite nici de el, nici de nimeni altcineva. Acest domn este cercetat în mai multe dosare penale, iar ministrul ce i-a succedat în funcție la Ministerul Apărării Naționale a descoperit ilegalități inimaginabile săvârșite de Oprea, dintre care se detașează acordarea de grade militare unor activiști de partid din civilie, la schimb cu activitatea în cadrul partidului său fantomă.
Ca primar al Sibiului, actualul președinte al României, Klaus Iohannis, trebuie să fi știut bine cine este domnul Oprea Gabriel, care și-a stabilit un fel de fief mafiot la Sibiu, unde controlează mai multe afaceri economice. Cu toate acestea, dacă legea permite și dacă domnul Ponta a propus, domnul Iohannis l-a numit pe domnul Oprea premier al României.
Ceea ce este de neimaginat. Mai ușor mi-ar fi fost să îmi imaginez că domnul Klaus Iohannis își dă demisia din funcția de președinte al României, în urma refuzului de a-i da domnului Oprea G. pe mână Guvernul Țării. Când colo, președintele îl pune premierul României pe Oprea! Și asta, nu oricând, ci la câteva minute după ce, de la tribuna Parlamentului aceleiași Românii, același președinte a spus cuvinte frumoase despre o Românie puternică pentru cetățenii ei, care luptă împotriva corupției la vârf. Cuvinte care, după gestul numirii lui Oprea, au fost complet golite de conținut.
Dacă viața publică românească este mai imaginativă decât ficțiunea premiabilă americană, atunci propun ca, în compensație, Palatul Victoria să se numească, de azi înainte, Castelul lu Popa Prostu, ca să fim mai concreți decât americanii în a spune despre ce cărți de joc vorbim noi aici.



marți, 16 iunie 2015

Speculatii despre dezertare ori evadare

De fiecare dată când vine vorba despre premierul român Ponta Victor, discuția nu poate merge mai departe decât până la imperiul speculațiilor. Acțiunile sale sunt întotdeauna surprinzătoare, atunci când aflăm despre ele, ori bănuit rele, atunci când nu aflăm. Declarațiile sale au întotdeauna credibilitatea omului dovedit plagiator, mincinos despre sine și colportor de minciuni despre alții. Colaboratorii săi apropiați fie sunt de aceeași natură, fie se distanțează de domnia sa, atunci când propria lor credibilitate este pusă în joc de acțiunile premierului. În imaginea publică, peste toate lucrurile și faptele legate de acest premier, ori se așterne o perdea de secrete de tip mafiot, ori se ridică o abureală de tipul serviciilor secrete.


Există mai multe moduri de a specula, într-un asemenea caz și în asemenea condiții. Unii comentatori vor apela la opiniile și informațiile deținute de alții și îi vor cita pe aceștia ca fiind o sursă credibilă, deși, de cele mai multe ori, nu este așa. Alții își vor da cu părerea, bazându-se pe o intuiție de tipul „m-am prins eu despre ce este vorba, ce credeați, că nu mă prind?!” Mai sunt și unii care fac un fel de analiză moral-volitivă, ca și când acțiunile analizatului ar fi doar consecințele caracterului său, plecând de la ipoteza nejustificată că ei nu pot greși într-un asemenea raționament de tip cauză-efect. Vor fi și dintre cei ce caută adevărul în comparații cu situații precedente ori cu situația de prin alte părți, deși domnul Ponta este extrem de original în ceea ce face, cu excepția situațiilor când îl copiază pe domnul Băsescu Traian, domn care, la rândul său, se împăuna cu spontaneitatea, improvizația și, evident, nerespectarea oricărei reguli.
Metoda mea de speculație este ceva mai elaborată. Atunci când nu cunosc adevărul sau dedesubturile unei probleme complexe, apelez la trei metode suprapuse de analiză, respectiv la studiul comportamental, la evaluarea instituțională și la istoricul devenirii acelei probleme. Dar, până la urmă, rezultatul analizei mele tot o speculație rămâne.
Istoricul problemei este următorul.
La sfârșitul lunii aprile 2015, domnul Ponta Victor, premierul României, a făcut „un turneu” în zona Golfului Persic, după cum ne informează Agerpres, citând „un comunicat de presă al Executivului” ce ar fi fost trimis la această agenție de presă. Alte surse mediatice, apropiate premierului, au catalogat acest turneu drept „o vizită oficială”. Astăzi, 16 iunie 2015, din acest turneu nu a mai rămas nimic pe site-ul oficial al Guvernului României, dacă a fost vreodată ceva. Nu există niciun comunicat de presă din perioada respectivă, așa cum nu există nicio mențiune despre această vizită pe agenda oficială a premierului, pentru zilele acelea. Pe pagina sa din rețeaua de socializare facebook, citată la vremea respectivă ca sursă de informare privind turneul, din tot cea ce ar fi putut împărtăși domnul Ponta prietenilor și admiratorilor săi online, a mai rămas doar un filmuleț de un minut și ceva, intitulat „Întrevederea cu regele Arabiei Saudite, Salman Bin Abdulaziz Al Saud”, postat pe 30 aprilie, fără nicio altă explicație, precum și vestea despre un interviu acordat de premierul român trustului Al Jazeera, veste preluată de la televiziunea Romania TV, în data de 2 mai 2015.
În data de 8 mai 2015, răspunzând la o întrebare, președintele Klaus Iohannis a arătat că, în turneul respectiv, „premierul Victor Ponta a plecat pe cont propriu. Nu a discutat cu mine în prealabil despre vizita pe care a făcut-o în statele arabe”. Această precizare ar putea explica absența oricăror referiri oficiale, instituționalizate, despre turneul respectiv al premierului. Fiind o vizită „pe cont propriu”, cu siguranță că ea nu putea apărea pe agenda publică a premierului. Nu știm însă dacă acest cont propriu include și cheltuielile de deplasare a premierului și a echipei sale de oficiali și de agenți.
Vineri, 12 iunie 2015, în presa românească a apărut o fotografie luată din tribuna oficială, pe timpul ceremoniei de deschidere a primelor „Jocuri Europene”, organizate în capitala Azerbaijanului, Baku. În prim plan se văd ori ar fi trebuit să se vadă cei mai importanți participanți la acea ceremonie, respectiv președintele gazdă Aliyev, președintele rus Putin și președintele turc Erdogan. Surâzător, în planul al treilea, în poză apare și premierul român Ponta. Ceea ce a fost surprinzător, deoarece agenda privată a premierului cuprindea participarea sa la congresul socialiștilor europeni, de la Budapesta. Agenda sa publică nu prevedea iarăși nimic. În locul vreunui comunicat de presă, care să explice această prezență neanunțată a premierului României la Baku, consilierul său onorific pentru comunicarea externă și-a anunțat demisia.
Răspunzând la o întrebare, luni, 15 iunie, președintele Iohannis a menționat că aflase „din surse” „faptul că prim-ministrul s-a dus la Baku”. Și asta, după ce a acesta ajunsese acolo. În context, președintele a afirmat că premierul nu i-ar fi spus nici că pleacă în Turcia, pentru o intervenție chirurgicală.
Alte surse citate de presă pretind că, în acest moment, premierul Ponta se află în Turcia, la o clinică privată în care președintele turc Erdogan ar avea un cuvânt de spus, în condițiile în care era așteptat la un spital din România pentru aceeași intervenție.
Dacă istoricul problemei este destul de ușor de alcătuit, definirea problemei se dovedește mult mai complicată. În spațiul public, au fost unii care au decis că avem de a face cu o problemă de comunicare între președintele României și șeful guvernului. Alții au constatat că problema este mult mai serioasă, fiind una de conlucrare, ori de lipsă de conlucrare între primul și al patrulea om în stat. Sunt voci care definesc această situație ca o problemă de sfidare a președintelui de premier, ori una de abuz de reprezentare externă a României, fără mandat, creată de același premier. În ceea ce mă privește, plecând de la datele publice la dispoziție, prefer să definesc această situație ca o problemă de autoritate.
Președintele Klaus Iohannis s-a referit la comportamentul premierului Ponta Victor ca fiind unul „de capul lui”. Numai că nimeni în Țara asta nu ar trebui să facă ceva de capul lui, atâta vreme cât se află într-o funcție sau demnitate publică.
Lăsând la o parte discuția despre conținut, deplasarea în străinătate a unui demnitar trebuie aprobată de cineva, în modul cel mai oficial cu putință. Chiar dacă respectivul face această deplasare pe cont propriu, inclusiv pe banii lui, faptul că și pe timpul deplasării el continuă să fie un foarte înalt demnitar cere cu necesitate o aprobare prealabilă, dată de persoana sau instituția care l-a numit ori l-a pus în funcția respectivă. Cum tot de o aprobare are nevoie și absentarea din funcția respectivă, absență produsă ca o consecință a deplasării în străinătate.
În administrația publică centrală din România sunt reguli foarte clare privind aceste aprobări. Nu este niciun dubiu că premierul nu poate face nicio deplasare în străinătate, indiferent pentru care motiv, oricât de personal ar fi el, fără aprobarea președintelui României, atâta vreme cât premierul contra-semnează majoritatea actelor președintelui, este numărul doi în Consiliul Suprem de Apărare a Țării și este al treilea în ordinea preluării funcției de reprezentare a României. Este curios însă că nici președintele, nici premierul nu au menționat această regulă, atunci când, fiecare separat, au vorbit despre problema deplasărilor externe făcute de capul premierului.
Este de la sine înțeles că o asemenea aprobare nu este nici automată, cum a dat de înțeles președintele în funcție că ar fi dispus să i-o acorde premierului, transformând procedura într-o simplă notificare asupra intențiilor sale, făcută de  premier președintelui, nici discreționară, cum a lăsat fostul președinte, Băsescu Traian, să se înțeleagă că era în puterea lui să o facă, singurul criteriu de aprobare ori respingere fiind cheful său. Ea, aprobarea, trebuie să fie rațională și să includă toate elementele de funcționalitate a instituțiilor ce depind de prezența și activitatea premierului.
Deoarece, la fel ca oricare alt demnitar ales ori numit, premierul Ponta Victor a depus un jurământ la învestirea în funcție, putem spune că orice deplasare a sa în străinătate, dacă se petrece fără o asemenea aprobare, este o absență nemotivată, dacă nu depășește o zi, sau dezertare, dacă este mai lungă. Numai că, nefiind militar, premierului nu i se pot aplica sancțiunile prevăzute pentru militari în caz de absență nemotivată sau de dezertare. Este evident că există o lacună legislativă, sub forma vreunei sancțiuni pentru o asemenea faptă. Este foarte posibil ca nimănui să nu îi fi trecut prin minte că un premier ar putea să dezerteze, ori să absenteze nemotivat, atâta vreme cât nu l-a obligat cineva să ocupe funcția asta. Adică, legiuitorul a presupus că ocupantul funcției are suficientă responsabilitate, pentru a nu fi nevoie de o amenințare cu sacționarea, ca acesta să își exercite corect obligațiile funcției.
Nu știm și nici nu cred că vom ști vreodată de ce a ales premierul Ponta Victor să dovedească o asemenea crasă lipsă de responsabilitate, în trei ocazii, pe parcursul unei luni și jumătate. Nici nu avem la îndemână vreo explicație rațională, alta decât speculația că omul ăsta este convins că, dacă nu există consecințe ale actelor sale, sub forma unor sancțiuni, atunci înseamnă că poate să înfăptuiască acele acte nestingherit.
Dacă, însă, introducem în analiză și elementele de conținut ale deplasărilor în străintătate ale premierului Ponta, vom constata că domnul acesta are serioase probleme comportamentale.
Deplasarea în zona Golfului poate fi privită ca un test dat președintelui relativ nou în funcție, pentru a i se determina limitele de toleranță. Test combinat cu o încercare de promovare publică a personajului Ponta, ca element cu contacte în zona respectivă, altele decât chelnerii ce îl fotografiaseră prin barurile de noapte din aceeași zonă, cu trei luni mai înainte, pe vremea când cheltuia banii prietenilor de acasă, ca formă de terapie la înfrângerea rușioasă suferită în alegerile prezidențiale, unde concurase practic singur, dar ieșise pe locul doi.
Problema comportamentală apare când punem în balanță realizarea unor asemenea obiective personale cu deficitul serios de imagine a guvernării României, pe care atitudini ca acestea îl provoacă. Vom constata că, deliberat, premierul Ponta a plătit cu prețul Țării câștigurile sale de mic intrigant balcanic.
Din punct de vedere comportamental, deplasarea lui Ponta la Baku trebuie privită atât contextual, cât și într-o evoluție a evenimentelor. Din nou doar la nivel speculativ, domnul Ponta a avut de câștigat din această deplasare două lucruri. Primul a fost găsirea unui pretext de a nu merge la congresul socialiștilor europeni de la Budapesta, unde ar fi trebuit să dea explicații despre situația sa penală din România și să răspundă la întrebări ridicate de propria sa scrisoare adresată europenilor socialiști, în care povestea respectiva situație. Al doilea a fost să se întâlnească cu cine i-ar putea oferi protecție fizică, în caz  de nevoie. Se pare că a găsit această protecție la președintele Turciei, peste care a dat prin tribunele de la Baku.
Fără niciun dubiu, astăzi, 16 iunie 2015, domnul Ponta Victor se află în Turcia, fără aprobarea președintelui României, într-o locație neconfirmată oficial, pentru o problemă de sănătate ce nu justifică prezența sa acolo, după ce și-a suspendat, de capul lui, atribuțiile de premier al României, în favoarea nașului Oprea G. Nu cred că greșim prea mult dacă speculăm că o asemenea situație sună mai degrabă a evadare din Țară decât a orice altceva.
Cel mai probabil, vor urma negocieri privind viitorul acestui personaj. Al căror rezultat este la fel de incert cum este domnul Ponta însuși.



duminică, 14 iunie 2015

La un sfert de veac de la Mineriadă

La un sfert de veac de la Mineriada din 14 – 15 iunie 1990, simt nevoia de a spune un singur lucru. Nu pentru că ar fi mai important decât tot ce s-a spus până acum, în toți anii care s-au scurs de atunci. Nu pentru că aș ține cu unii și, implicit, m-aș obliga să îi critic pe ceilalți, dintre cei implicați în evenimentele Mineriadei. Nici măcar despre amorul propriu de a fi unul dintre puținii care spun lucrul acesta nu este vorba. Ci, pur și simplu, pentru că așa a fost și, la un sfert de veac de la întâmplare, mi se pare onest să spun asta.


În România, ca oriunde în Lume, de altfel, există un segment de public care și-ar dori să îi meargă mai bine, dar nu îndrăznește să facă nimic pentru asta, de frică să nu îi meargă mai rău tocmai pentru că a îndrăznit. Până la începutul anului 1990, fiecare membru din populația acestui segment și-ar fi dorit să iasă în stradă și să strige „Jos Ceaușescu!” ori chiar „Jos comunismul!”, fiind fiecare convins că, odată căzut Ceaușescu și, sperând că, odată căzut comunismul, i-ar fi mult mai bine decât îi era pe vremea aceea.
Dar nu a făcut-o, de frică să nu pățească ceva, cum ar fi vreo critică la adunarea de partid, ba chiar excluderea din partidul comunist, darea afară din serviciul cu care se obișnuise, ce fusese, eventual, obținut cu destul de multă strădanie, dare afară urmată de trimiterea la vreun loc de muncă prost plătit și neprietenos, sau altele de acest fel. Nici nu mai vorbim de frica de a înfunda pușcăria, ori, Doamne ferește,de a păți împușcarea pe stradă, pe timpul strigăturilor de „Jos...!”
Un subsegment al acestei populații ar fi dorit să le meargă mai bine în străinătate, în Vest. Sunt convins că au auzit ei despre cei ce plecaseră, cât de bine le mergea pe acolo pe unde ajunseseră. Unii primeau chiar și alocații de refugiați politici, cu care puteau trăi decent, fără să muncească o oră măcar. Numai că doritorii noști, rămași în Țară, nu au făcut nimic pentru a se vedea în acel Vest, de frică să nu fie certați pentru demers, dacă plecatul în Vest presupunea obținerea unei aprobări, sau să fie prinși de grănicerii români, dacă plecatul însemna, de fapt, o fugă.
Nici la așa-zisa revoluție nu au ieșit ei, tot de frică să nu le meargă mai rău decât dacă rămâneau ascunși după perdele, cum se zicea pe vremea aceea. Abia după ce au văzut la televizor că Ceaușescu a fugit cu elicopterul și că „Armata e cu noi”, au ieșit și ei în stradă, doar ca să constate că pierduseră trenul de a mai pune mâna pe ceva, ca să le meargă mai bine, deoarece alții, mai curajoși ori mai informați, ocupaseră deja pozițiile pe care le găsiseră pe stradă, în sediul Ceceului sau la Televiziune. Asta, în București. În provincie, cu câteva excepții locale, nici măcar la sfârșit nu a ieșit mai nimeni în stradă. Probabil pentru că știau că nu este nimic de găsit pe acolo.
Să fim bine înțeleși! O asemenea prudență este firească și în niciun fel nu poate fi de condamnat cel sau cea care o adoptă. Cum și dorința de a-ți fi mai bine, dacă se poate cu un efort și, mai ales, cu un risc cât mai mici, este la fel de firească. De aceea, situația asta nici nu este amintită aproape deloc, atunci când vine vorba de evenimente ce implică un anumit risc, cum a fost și Mineriada din iunie 1990.
Dar nu acesta este lucrul pe care voiam să îl spun. Ce voiam să spun este că o parte dintre membrii acestui segment de public au încercat, acum un sfert de veac, să refacă condițiile de revoluție, de schimbare a regimului politic opresiv comunist, după ce acest regim a dispărut. Cu alte cuvinte, au căutat să recreeze condițiile care au dus la revoluție în decembrie 1989, catalogând regimul provizoriu ce a rezultat din schimbarea de atunci ca fiind neo-comunist, colectând probe și aducând argumente în acest sens. Iar când probele nu au fost suficiente, iar argumentele nu au fost concludente, au demonstrat în stradă, după modelul chinezesc din vara anului trecut 1989, constiuind „Piața Universității – Zonă liberă de comunism”.
Adică, am avut de a face cu luptători anti-comuniști apăruți ca atare după dispariția oficială a comunismului. Nu spun că toți cei ce au trăit experiența Pieții Universității din primăvara anului 1990 au făcut parte din segmentul de public amintit mai sus. Adică, nu toți au așteptat mai întâi ca să le fie mic spre inexistent riscul să pățească ceva, în situația că se vor manifesta ca anti-comuniști,  și abia apoi au ieșit în stradă. Cum nu toți s-au manifestat în Piață cu scopul personal de a le merge mai bine ca urmare a acestei manifestrări.
Dar au fost și din aceștia. Și nu au fost puțini. Dintre cei ce își doreau, cu suficientă sinceritate și naturalețe, să fie catalogați drept anti-comuniști și, în consecință, să fie priviți ca victime ale regimului neo-comunist ce ar fi fost instaurat după decembrie 1989 în România, putem identifica pe unii care își propuseseră să valorifice acest statut în străinătate, mai precis în Vest.
Vă imaginați ce a fost în mintea și, mai ales, în sufletul lor, atunci când domnul Chițac de la Interne le-a stricat așezământul de protestatari din Piața Universității. Practic, tot planul lor se năruia sub ochii lor, iar toate eforturile fizice făcute de ei până atunci se dovedeau inutile. Nu o să pretind acum că acești neo-revoluționari au pus la cale incendierea autobuzelor ori chiar a clădirilor ce au fost incendiate în seara zilei de 13 iunie 1990. Cel mai probabil au fost niște agenți provocatori cei care au mânuit sticlele incendiare. Nu am dovezi, dar aș înclina să cred că asemenea agenți aparțineau structurilor guvernamentale românești, mai puțin celor militare, care au făcut tot posibilul de a se ține deoparte de evenimente.
Însă, a doua zi, când au venit minerii, în chip de salvatori ai neamului sau de „forțe responsabile”, cum i-a ademenit președintele Iliescu, eu am văzut cu ochii mei câțiva tineri ce s-au dus la mineri ca să fie bătuți și, dacă minerii nu au avut chef, să îi provoace la bătaie, doar ca să fie fotografiați ori filmați în ipostaza de victime. Încă de atunci am presupus că acele fotografii vor fi folosite ca un fel de pașaport sau, măcar, ca viză de intrare în Vestul Europei, în chip de victime ale minerilor și, mai ales, ale regimului neo-comunist instalat la București în urma alegerilor din mai 1990.
În simplitatea lor, minerii au creat un fenomen complex, deoarece ei au prilejuit multor forțe, majoritatea lor neprietene românilor, să dovedească faptul că Țara nu era guvernabilă și să tragă cât mai multe foloase din această situație. Chiar dacă nu și-au dorit să facă parte dintre aceste forțe anti-românești, activiștii, propagandiștii și simplii aderenți ai ideii de neo-comunism instaurat în România după alegerile din mai 1990, ca un fel de continuare a confiscării revoluției din decembrie 1989 de cei ajunși la putere, au contribuit și ei la justificarea unei atitudini ostile României, manifestată de multe guverne europene, atitudine ce a dus la o încetinire considerabilă a dezvoltării statale și la amânarea bunăstării individuale, dorită de fiecare dintre noi.
Cam lucrul ăsta am simțit eu nevoia să îl spun acum, la un sfert de veac de la Mineriadă.



marți, 9 iunie 2015

De ce?

De ce a hotărât Camera Deputaților din Parlamentul României „să nu ceară urmărirea penală a domnului Victor Viorel Ponta, primul ministru al României și actual membru al Camerei Deputaților în Dosarul 122/P/2012”?


Un răspuns ar putea fi că așa a rezultat din Raportul Comisiei Juridice a aceleiași camere a Parlamentului României, care a propus „plenului Camerei Deputaților respingerea solicitării Procurorului General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție privind formularea cererii de începere a urmăririi penale a domnului Victor Viorel Ponta, primul ministru al României și actual membru al Camerei Deputaților, în Dosarul 122/P/2012”.
Numai că, imediat, vine întrebarea de ce a propus comisia asta respingerea aia? Aici chiar nu mai avem un răspuns, altul decât că așa au votat secret 18 din cei 26 de membri prezenți, din totalul de 26 de membri ai comisiei.
Prevederea constituțională că membrii Guvernului României pot fi urmăriți penal pentru fapte săvârșite în exercițiul îndeplinirii funcției lor doar dacă cererea de urmărire penală este formulată de una dintre cele două camere ale Parlamentului sau de președintele României, prevedere ce se regăsește sau este substanțiată și în legile relevante, precum și în regulamentul respectivelor camere conține indubitabil principiul că decizia de a cere sau de a nu cere o asemenea începere de urmărire penală trebuie să se bazeze pe ceva, iar acest ceva este altceva decât că așa rezultă din votul parlamentarilor.
Pentru că, altfel, ar fi ca și cum un procuror stabilește începerea sau nu a urmăririi penale în cazul unui cetățean de rând doar pentru că așa vrea el, fără să se bazeze pe nimic, decât pe cheful său.
Este de la sine înțeles și se vede cu ochiul liber că Art. 109, alineatul (2) din Constituția României, care conține această prevedere a fost inclus în legea supremă pentru ca, prin intermediul controlului efectuat de puterea legislativă, să se prevină situația în care un procuror, ca reprezentant al autorității judecătorești, intervine nepermis și nejustificat în actul de guvernare efectuat de un membru al puterii executive.
Adică, o cameră a Parlamentului este împuternicită să se uite peste intențiile procurorilor și să constate dacă ele sunt rezonabile ori dovedesc rea credință sau chiar tentativa de a  corupe activitatea executivului, dar nu este împuternicită să facă cum are ea chef, respectiv să ceară sau să nu ceară continuarea investigației penale, în funcție de vot.
În cazul concret al votului de marți, 8 iunie 2015, din plenul Camerei Deputaților, atunci când parlamentarii au hotărât „să nu ceară începerea urmăririi pentale a domnului” Ponta, hotărârea ar fi trebuit să spună și de ce au hotărât ei așa. Au constatat ei oare că procuratura patronată de procurorul general Nițu a inventat cele trei infracțiuni de conflict de interese menționate în solicitare? Ori că au interpretat procurorii cu rea credință niște fapte reale, care, de altfel, erau cât se poate de legale și cinstite? Sau ceva de genul acesta, din care să rezulte de ce nu poate cere Camera Deputaților urmărirea penală a premierului, pentru fapte petrecute în timpul exercitării mandatului său executiv.
Mai mult, când puterea legislativă constată o tentativă de imixtiune a unui reprezentant al autorității judecătorești în treburile puterii executive, ea, puterea legislativă, nu poate doar să constate și gata. Ea este obligată să ia măsuri imediate de sancționare a acestei tentative.
Dacă tentativa are caracter penal, cum ar fi abuzul de funcție al procurorului general, care a semnat solicitarea adresată Camerei Deputaților, ori al altor procurori ce au instrumentat cazul, sau falsul intelectual săvârșit de autorul referatului, atunci trebuie sesizată procuratura direct, ori secția procurorilor din Consiliul Superior al Magistraturii.
Numai că, în cazul Ponta, nu există niciun răspuns al Parlamentului la întrebarea de ce au votat ei așa cum au votat. Ceea ce seamănă cu un răspuns tacit, de tipul, așa am vrut noi, că suntem suverani pe votul nostru.
Un asemenea răspuns, însă, este de natură să inflameze orice aliat, partener sau colaborator internațional al României, chiar dacă nu îi inflamează și pe cetățenii aborigeni, care s-au obișnuit cu ideea că parlamentarii votează doar cum vor ei, ori cum li se spune „de la centru”, dar niciodată cum le-ar cere alegătorii să voteze, dacă le-ar cere vreodată așa ceva.
Dar alegatorii români nu le cer. Niciodată. Nimic.



duminică, 7 iunie 2015

Justitia politică

Părinții Constituției post-decembriste au decis, iar poporul român, căruia îi aparține suveranitatea națională, a confirmat de două ori prin referendum că sistemul de justiție din România este compus exclusiv din „Autoritatea judecătorească”, care cuprinde doar trei entități: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.


Astfel, controlul democratic al poporului român suveran național asupra acestei puteri a statului său nu se poate exercita decât asupra acestor trei entități stabilite prin Constituția României. Iar acest control este destul de contorsionat și se referă la foarte puține aspecte ale actelor autorității judecătorești.
Concret, poporul suveran își alege reprezentanții în Senatul României și pe președintele României. Dupa care, Senatul îi validează în funcții pe 14 din cei 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, mai precis pe cei aleși de judecători și procurori, în adunările lor, în timp ce președintele României numește în funcții judecătorii și procurorii, la propunerea aceluiași CSM. În plus, președintele României prezidează ședințele Cesemeului la care participă. Și, cam atât.
La modul general, ar mai fi și controlul exercitat de Parlament prin adoptarea legilor și, mai ales, a codurilor după care funcționează autoritatea judecătorească. Numai că, în particularul din România, Parlamentul nu prea și-a spus opinia asupra acestor legi și coduri. Ba, mai mult, în destule cazuri, forul legislativ al României nici nu le-a votat propriuzis, ele fiind trecute prin diferite proceduri ce eludează dezbaterea și decizia parlamentară, sub pretextul că cei ce au scris aceste legi și coduri, respectiv cei din interiorul autorității judecătorești, știu ei mai bine.
În afara acestui control subțire și contorsionat, judecătorii și procurorii fac doar ceea ce vor ei, sau ce le trece prin cap, protejați fiind de un eufemism constituțional, care se numește „independența justiției”, al cărui „garant” este tocmai Cesemeul.
Cu alte cuvinte, tot ce fac acești judecători și procurori este constituțional și este în afara oricărui control al poporului suveran, tocmai pentru că așa a decis acest popor suveran național, atunci când a aprobat prin referendum atât constituția inițială, de după decembrie 1989, cât și modificările acesteia, aduse în anul 2003.
Cu ocazia aderării României la Uniunea Europeană, această autoritate judecătorească românească a fost supusă unei introspecții comunitare, din care a rezultat că ea, autoritatea judecătorească, funcționează prost. De aceea, europenii au inventat un fel de control comunitar asupra autorității judecătorești din România, căruia i-au zis „mecanism de cooperare și verificare”, mecanism care este în vigoare și astăzi, după opt ani de la intrarea țării noastre în Europa unită. Și care va fi în vigoare până când europenii vor fi convinși de două lucruri. Unul, că autoritatea judecătorească din România funcționează bine și al doilea, că poporul român suveran poate controla democratic această autoritate, la fel de bine ca oricare alt popor european.
Rezultă că orice discuție publică despre oricare aspect al activității autorității judecătorești este inutilă și lipsită de consecințe, altele decât cele de imagine a acestei autorități, imagine gravată pe scoarța mentalului colectiv și cu care se luptă cei din justiție, în sensul că justiția ar trebui să fie independentă de orice imagine negativă, ori că o imagine negativă afectează substanțial „independența justiției”.
Și, totuși, la nivel constituțional, nu pot să nu discut faptul că „independența justiției” este înțeleasă exclusiv ca fiind scoaterea autorității judecătorești, cu cele trei componente ale sale, de sub orice formă de control democratic. Interpretare ce este și falsă, dar și păguboasă, atât pentru poporul suveran, cât și pentru actul de dreptate în sine.
Explicația inițială acestei situații rezidă în faptul că autoritatea judecătorească din România este populată exclusiv cu minți totalitariste. Aceste minți, formate fie în regimul comunist abolit acum un sfert de secol, fie sub îndrumarea unor mentori formați în acel regim comunist, nu știu altceva decât că singura formă de control asupra autorității judecătorești este controlul de partid și de stat. Sau, mai precis, doar de partid, care era „în toate, în cele ce sunt și-n cele ce mânine vor râde la soare”. Și, vrând să zădărnicească un asemena control, s-au gândit mințile ăstea ca să instituie un altfel de control totalitar asupra sistemului de justiție, cel exercitat exclusiv de autoritatea judecătorească însăși.
Doar că un control de acest tip este unul mafiot prin definiție, specific unui sistem închis, în care nu pătrunde niciun stimul din afară, așa cum nu transpiră nicio informație din interiorul său. În sistem se crează ierarhii piramidale, doar pe bază de putere. Nici vorbă de ierarhii profesionale, pe bază de competențe, prestigiu, sau statură morală, deoarece asemenea competențe trebuie să fie validate public, adică în afara sistemului închis. Așa că avem de a face cu o permanentă luptă pentru a obține și păstra această putere, la fel cum, într-o mafie, scaunul nașului este întotdeauna vânat de pretendenți și apărat de acoliți. Și, tot ca într-o mafie, orice procedură este permisă, atâta vreme cât duce la succes. Sau, orice procedură este condamnabilă, atâta vreme cât a fost folosită de un învins.
De aceea asistăm la paradoxuri aparente, în care o persoană cu o moralitate dovedit deficitară în afara sistemului ocupă și păstrează cea mai înaltă funcție în prima componentă a autorității judecătorești, cea a instanțelor de judecată. Sau, existența în cadrul celei de-a treia componente a aceleiași autorități, respectiv în CSM, a unei abominații de judecător, care se comportă aberant de caraghios și gândește extrem de strâmb în viața de zi cu zi, dar care are pretenția că poate judeca drept orice cauză îi este adusă în instanță. Ca să nu mai vorbim de componenta a doua, cea a procurorilor, acuzatori care nici nu ar trebui să facă parte din autoritatea judecătorească, atâta timp cât apărătorii nu fac parte din ea.
Dar, cea mai gravă problemă a unui sistem de tip mafiot este că acesta nu are resurse interne pentru a putea funcționa și, mai ales, pentru a prospera. Cu excepția cazurilor în care se fură unii pe alții, membri sistemului sunt obligați să recurgă la resurse din afară. Autoritatea judecătorească, numită așa deși îi cuprinde și pe procurorii ba chiar și pe ministrul justiției, contează pe resursele celorlalte două puteri ale statului, respectiv pe Parlament și pe Guvern, pentru a putea prospera. Numai că, fiind un astfel de sistem închis, judecătorii și procurorii vor să primească resursele necesare fără ca cei ce le dau asemenea resurse să poată penetra sistemul lor exclusivist.
Ca urmare, tot ce pot face judecătorii și procurorii este să exercite diferite forme de presiune, de amenițare, de teroare, asupra parlamentarilor și membrilor guvernului, după modelul în care mafioții colectează taxe de protecție din zona în care își exercită autoritatea, fără a le permite plătitorilor să aibă vreun cuvânt de spus în afacerile interne ale mafiei lor. Și, la fel cum mafioții își folosesc arsenalul propriu pentru a institui teroarea asupra celor din afara mafiei, tot așa și justițiarii își folosesc intrumentarul specific pentru a capta resursele din afara propriului sistem de justiție.
De aici derivă o imensă confuzie publică. Nimeni nu ar putea spune cu certitudine când avem de a face cu un act de justiție, în care sistemul prelucrează un infractor aparținând celorlalte două puteri în stat pentru o faptă penală și când un politician este doar etichetat ca infractor pentru că există motive interne, obscure sau chiar secrete ale justiției să facă asta.
Și mai complicat de înțeles este că, deoarece procurorii din autoritatea judecătorească sunt independenți (adică lăsați de capul lor) să „încadreze” orice gest politic și administrativ ca fiind o infracțiune, dacă așa o cer interesele lor, pot veni și niște parteneri exteriori sistemului de justiție, cum sunt serviciile secrete, ca să „colaboreze” cu justiția, folosind-o ca armă împotriva oricui intră în vizorul lor, pentru motive întemeiate sau nu, dar, cu siguranță, secrete.
De aici și eticheta de justiție politică, ca o parafrază a ideii de poliție politică, specifică regimurilor totalitare. Și, tot de aici, o totală și explicabilă neîncredere în întregul sistem ce poartă numele constituțional de autoritatea judecătorească.



marți, 2 iunie 2015

Pentru ultima oară Băsescu

În România, există un post de televiziune așa-zis „de știri”, care a fost înființat acum zece ani, de patronul trustului de presă Intact, cu scopul unic și declarat de a „da în Băsescu”, adică în președintele de atunci al României. Post de televiziune care mai „dă în Băsescu” și acum, cu aceleași „știri” de acum trei ani sau mai mult.

Foto: adevarul.ro
Există și mulți anti-băsiști, adică cei care au așteptat cu nejustificată răbdare, timp de zece ani, să îl vadă pe același Băsescu în cătușe și cu domiciliu permanent într-o celulă de pușcărie. Și care mai așteaptă încă.
Mai există încă și inexplicabil de mulți băsiști, dintre cei ce l-au susținut popular, politic și propagandistic pe același domn Băsescu Traian, împotriva evidenței că domnia sa era total nepotrivit pentru funcția de președinte al României, din punctul de vedere al apartenenței sale la structurile de securitate comuniste, și din cel al educației, și din cel al culturii, și din cel al capabilităților intelectului propriu, și din cel al comportamentului, și din cel al totalei lipse de moralitate intrinsecă, și din toate celelalte puncte de vedere imaginabile.
Astăzi, Băsescu Traian nu mai este președintele României. Toți cei care și-au legat existența de Băsescu, fie și numai pentru un moment, băsiști și anti-băsiști la un loc, au astfel o mare problemă. Vrând-nevrând, Băsescu Traian devine un subiect de istorie.
În mod normal, istoria asta ar fi trebuit să o scrie învingătorii. Știți tipul acela de istorie în care învinsul este prezentat fie ca un monstru de temut, doar pentru ca învingătorul mostrului să pară și mai vrednic de admirație decât merită în ochii consumatorului de istorie, fie ca o scârboșenie de care lumea ar trebui să uite cât mai degrabă, ca să scape de senzația de greață pe care numele și amintirea învinsului le iscă.
Numai că, așa securist, mafiot, derbedeu, imoral, incapabil, urât cum este, Băsescu a reușit să își ducă la capăt două mandate, trecând prin alte două consultări populare privind demiterea lui din această funcție. Adică, nu a fost învins de nimeni, niciodată.
Observăm că, în loc să se apuce de scris istoria băsismului, cei ce i-au supraviețuit lui Băsescu în politica românească nu fac altceva decât să continue propaganda pro, dar mai ales anti-băsistă. În spațiul public, dintre propagandiști, se remarcă cei ce sunt angajați să facă și propagandă pontistă, adică în favoarea premierului Ponta Victor, cel învins de Băsescu pe toate planurile politice, până la bătaia de joc.
Ceea ce creează confuzii, în mințile mai puțin antrenate în ale gândirii. Pentru că, în acele minți, orice anti-băsist ar trebui să fie, automat, pontist convins, ori, cel puțin, pontist credincios. Pe acest raționament neted și-a bazat domnul Ponta Victor întreaga campanie electorală pentru funcția de președinte al României, din iarna anului trecut. Tot ce și-a propus domnul Pona să facă pentru a deveni președinte a fost să îi convingă pe cei aproape opt milioane de anti-băsiști de două lucruri. Primul, că el, premierul Ponta, numit și răs-numit în funcție de președintele Băsescu, este, de fapt, cel mai mare anti-băsist posibil și, al doilea, că Băsescu Traian mai candidează totuși pentru un al treilea mandat.
Plan ce nu i-a reușit, deoarece marea majoritate a celor ce s-au declarat și au votat împotriva lui Băsescu posedă minți antrenate în ale gândirii și, de aceea, și-au dat seama, cu ușurință, de două lucruri. Primul, că domnul Ponta nu este cel mai mare anti-băsist, dar nici cel mai mic. Domnul Ponta nu este anti-băsist deloc. Iar asta se vede cel mai bine atunci când constatăm că domnul Ponta este un emul de-al domnului Băsescu, în ceea ce privește guvernarea de proastă calitate, practicată de domnnul Ponta cu aceleași metode și cu aceiași oameni ca și domnul Băsescu. Al doilea lucru de care anti-băsiștii raționali și-au dat cu ușurință seama a fost că domnul Băsescu Traian nu a mai candidat pentru un al treilea mandat. Sau, mai precis, a candidat prin reprezentant, dar nu a ajuns în turul al doilea.
Cât despre mine, eu nu aș zice că am fost vreodată un anti-băsist, în sens emoțional. Cel puțin, nu unul dintre cei ce s-ar fi consumat psihic pentru ideea de anti-băsism. Tot ce am făcut eu, în timpul celor două mandate ale domnului Băsescu, a fost să constat că domnia sa guvernează prost, dar și cu răutate, cu dorință de stricăciune a tot ceea ce se clădise bine până atunci, pe domeniul public, că se preocupă de sub-finanțarea bunurilor publice pe care orice stat ar trebui să le producă, între care se detașează apărarea națională, că se folosește de organizațiile de forță ale statului în interes personal, ca de o poliție politică, ori ca de organizații mafiote, că încalcă cu seninătate legea doar pentru că așa are el chef, că este incapabil să ducă la bun sfârșit vreun obiectiv de interes național, că a uneltit împotriva propriului stat și a propriului popor, că a ridicat nepotismul la rang de politică de stat și multe altele de aceeași natură. Și am făcut cunoscute aceste constatări ale mele oricui a vrut să le citească ori să le asculte.
Dar eu mă opresc aici. Acesta este ultimul meu text despre Băsescu Traian.
Oricum, pentru mine, problema este că adevăratul învins al acestor ani a fost cetățeanul român. Așa că acesta, de învins ce este, nu va putea niciodată să își scrie propria sa istorie, care să îi fie favorabilă.
Și astăzi, ca de fiecare dată, istoria o scriu învingătorii. Ei pun etichete de bine și de rău, de monstru și de sfânt, de băsist și de anti-băsist oricui au ei interesul să primească astfel de etichete, de cele mai multe ori nemeritate. De aceea ne este și foarte greu să deosebim istoria recentă de propagandă.
Dacă mă întrebați pe mine cine sunt acești învingători, vă răspund simpu: cum cine? Sunt cei ce scriu astăzi istoria întâmplărilor de ieri, de la noi din România, ca și când noi n-am fi fost pe aici, în tot acest timp!