duminică, 7 iunie 2015

Justitia politică

Părinții Constituției post-decembriste au decis, iar poporul român, căruia îi aparține suveranitatea națională, a confirmat de două ori prin referendum că sistemul de justiție din România este compus exclusiv din „Autoritatea judecătorească”, care cuprinde doar trei entități: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.


Astfel, controlul democratic al poporului român suveran național asupra acestei puteri a statului său nu se poate exercita decât asupra acestor trei entități stabilite prin Constituția României. Iar acest control este destul de contorsionat și se referă la foarte puține aspecte ale actelor autorității judecătorești.
Concret, poporul suveran își alege reprezentanții în Senatul României și pe președintele României. Dupa care, Senatul îi validează în funcții pe 14 din cei 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, mai precis pe cei aleși de judecători și procurori, în adunările lor, în timp ce președintele României numește în funcții judecătorii și procurorii, la propunerea aceluiași CSM. În plus, președintele României prezidează ședințele Cesemeului la care participă. Și, cam atât.
La modul general, ar mai fi și controlul exercitat de Parlament prin adoptarea legilor și, mai ales, a codurilor după care funcționează autoritatea judecătorească. Numai că, în particularul din România, Parlamentul nu prea și-a spus opinia asupra acestor legi și coduri. Ba, mai mult, în destule cazuri, forul legislativ al României nici nu le-a votat propriuzis, ele fiind trecute prin diferite proceduri ce eludează dezbaterea și decizia parlamentară, sub pretextul că cei ce au scris aceste legi și coduri, respectiv cei din interiorul autorității judecătorești, știu ei mai bine.
În afara acestui control subțire și contorsionat, judecătorii și procurorii fac doar ceea ce vor ei, sau ce le trece prin cap, protejați fiind de un eufemism constituțional, care se numește „independența justiției”, al cărui „garant” este tocmai Cesemeul.
Cu alte cuvinte, tot ce fac acești judecători și procurori este constituțional și este în afara oricărui control al poporului suveran, tocmai pentru că așa a decis acest popor suveran național, atunci când a aprobat prin referendum atât constituția inițială, de după decembrie 1989, cât și modificările acesteia, aduse în anul 2003.
Cu ocazia aderării României la Uniunea Europeană, această autoritate judecătorească românească a fost supusă unei introspecții comunitare, din care a rezultat că ea, autoritatea judecătorească, funcționează prost. De aceea, europenii au inventat un fel de control comunitar asupra autorității judecătorești din România, căruia i-au zis „mecanism de cooperare și verificare”, mecanism care este în vigoare și astăzi, după opt ani de la intrarea țării noastre în Europa unită. Și care va fi în vigoare până când europenii vor fi convinși de două lucruri. Unul, că autoritatea judecătorească din România funcționează bine și al doilea, că poporul român suveran poate controla democratic această autoritate, la fel de bine ca oricare alt popor european.
Rezultă că orice discuție publică despre oricare aspect al activității autorității judecătorești este inutilă și lipsită de consecințe, altele decât cele de imagine a acestei autorități, imagine gravată pe scoarța mentalului colectiv și cu care se luptă cei din justiție, în sensul că justiția ar trebui să fie independentă de orice imagine negativă, ori că o imagine negativă afectează substanțial „independența justiției”.
Și, totuși, la nivel constituțional, nu pot să nu discut faptul că „independența justiției” este înțeleasă exclusiv ca fiind scoaterea autorității judecătorești, cu cele trei componente ale sale, de sub orice formă de control democratic. Interpretare ce este și falsă, dar și păguboasă, atât pentru poporul suveran, cât și pentru actul de dreptate în sine.
Explicația inițială acestei situații rezidă în faptul că autoritatea judecătorească din România este populată exclusiv cu minți totalitariste. Aceste minți, formate fie în regimul comunist abolit acum un sfert de secol, fie sub îndrumarea unor mentori formați în acel regim comunist, nu știu altceva decât că singura formă de control asupra autorității judecătorești este controlul de partid și de stat. Sau, mai precis, doar de partid, care era „în toate, în cele ce sunt și-n cele ce mânine vor râde la soare”. Și, vrând să zădărnicească un asemena control, s-au gândit mințile ăstea ca să instituie un altfel de control totalitar asupra sistemului de justiție, cel exercitat exclusiv de autoritatea judecătorească însăși.
Doar că un control de acest tip este unul mafiot prin definiție, specific unui sistem închis, în care nu pătrunde niciun stimul din afară, așa cum nu transpiră nicio informație din interiorul său. În sistem se crează ierarhii piramidale, doar pe bază de putere. Nici vorbă de ierarhii profesionale, pe bază de competențe, prestigiu, sau statură morală, deoarece asemenea competențe trebuie să fie validate public, adică în afara sistemului închis. Așa că avem de a face cu o permanentă luptă pentru a obține și păstra această putere, la fel cum, într-o mafie, scaunul nașului este întotdeauna vânat de pretendenți și apărat de acoliți. Și, tot ca într-o mafie, orice procedură este permisă, atâta vreme cât duce la succes. Sau, orice procedură este condamnabilă, atâta vreme cât a fost folosită de un învins.
De aceea asistăm la paradoxuri aparente, în care o persoană cu o moralitate dovedit deficitară în afara sistemului ocupă și păstrează cea mai înaltă funcție în prima componentă a autorității judecătorești, cea a instanțelor de judecată. Sau, existența în cadrul celei de-a treia componente a aceleiași autorități, respectiv în CSM, a unei abominații de judecător, care se comportă aberant de caraghios și gândește extrem de strâmb în viața de zi cu zi, dar care are pretenția că poate judeca drept orice cauză îi este adusă în instanță. Ca să nu mai vorbim de componenta a doua, cea a procurorilor, acuzatori care nici nu ar trebui să facă parte din autoritatea judecătorească, atâta timp cât apărătorii nu fac parte din ea.
Dar, cea mai gravă problemă a unui sistem de tip mafiot este că acesta nu are resurse interne pentru a putea funcționa și, mai ales, pentru a prospera. Cu excepția cazurilor în care se fură unii pe alții, membri sistemului sunt obligați să recurgă la resurse din afară. Autoritatea judecătorească, numită așa deși îi cuprinde și pe procurorii ba chiar și pe ministrul justiției, contează pe resursele celorlalte două puteri ale statului, respectiv pe Parlament și pe Guvern, pentru a putea prospera. Numai că, fiind un astfel de sistem închis, judecătorii și procurorii vor să primească resursele necesare fără ca cei ce le dau asemenea resurse să poată penetra sistemul lor exclusivist.
Ca urmare, tot ce pot face judecătorii și procurorii este să exercite diferite forme de presiune, de amenițare, de teroare, asupra parlamentarilor și membrilor guvernului, după modelul în care mafioții colectează taxe de protecție din zona în care își exercită autoritatea, fără a le permite plătitorilor să aibă vreun cuvânt de spus în afacerile interne ale mafiei lor. Și, la fel cum mafioții își folosesc arsenalul propriu pentru a institui teroarea asupra celor din afara mafiei, tot așa și justițiarii își folosesc intrumentarul specific pentru a capta resursele din afara propriului sistem de justiție.
De aici derivă o imensă confuzie publică. Nimeni nu ar putea spune cu certitudine când avem de a face cu un act de justiție, în care sistemul prelucrează un infractor aparținând celorlalte două puteri în stat pentru o faptă penală și când un politician este doar etichetat ca infractor pentru că există motive interne, obscure sau chiar secrete ale justiției să facă asta.
Și mai complicat de înțeles este că, deoarece procurorii din autoritatea judecătorească sunt independenți (adică lăsați de capul lor) să „încadreze” orice gest politic și administrativ ca fiind o infracțiune, dacă așa o cer interesele lor, pot veni și niște parteneri exteriori sistemului de justiție, cum sunt serviciile secrete, ca să „colaboreze” cu justiția, folosind-o ca armă împotriva oricui intră în vizorul lor, pentru motive întemeiate sau nu, dar, cu siguranță, secrete.
De aici și eticheta de justiție politică, ca o parafrază a ideii de poliție politică, specifică regimurilor totalitare. Și, tot de aici, o totală și explicabilă neîncredere în întregul sistem ce poartă numele constituțional de autoritatea judecătorească.