duminică, 14 iunie 2015

La un sfert de veac de la Mineriadă

La un sfert de veac de la Mineriada din 14 – 15 iunie 1990, simt nevoia de a spune un singur lucru. Nu pentru că ar fi mai important decât tot ce s-a spus până acum, în toți anii care s-au scurs de atunci. Nu pentru că aș ține cu unii și, implicit, m-aș obliga să îi critic pe ceilalți, dintre cei implicați în evenimentele Mineriadei. Nici măcar despre amorul propriu de a fi unul dintre puținii care spun lucrul acesta nu este vorba. Ci, pur și simplu, pentru că așa a fost și, la un sfert de veac de la întâmplare, mi se pare onest să spun asta.


În România, ca oriunde în Lume, de altfel, există un segment de public care și-ar dori să îi meargă mai bine, dar nu îndrăznește să facă nimic pentru asta, de frică să nu îi meargă mai rău tocmai pentru că a îndrăznit. Până la începutul anului 1990, fiecare membru din populația acestui segment și-ar fi dorit să iasă în stradă și să strige „Jos Ceaușescu!” ori chiar „Jos comunismul!”, fiind fiecare convins că, odată căzut Ceaușescu și, sperând că, odată căzut comunismul, i-ar fi mult mai bine decât îi era pe vremea aceea.
Dar nu a făcut-o, de frică să nu pățească ceva, cum ar fi vreo critică la adunarea de partid, ba chiar excluderea din partidul comunist, darea afară din serviciul cu care se obișnuise, ce fusese, eventual, obținut cu destul de multă strădanie, dare afară urmată de trimiterea la vreun loc de muncă prost plătit și neprietenos, sau altele de acest fel. Nici nu mai vorbim de frica de a înfunda pușcăria, ori, Doamne ferește,de a păți împușcarea pe stradă, pe timpul strigăturilor de „Jos...!”
Un subsegment al acestei populații ar fi dorit să le meargă mai bine în străinătate, în Vest. Sunt convins că au auzit ei despre cei ce plecaseră, cât de bine le mergea pe acolo pe unde ajunseseră. Unii primeau chiar și alocații de refugiați politici, cu care puteau trăi decent, fără să muncească o oră măcar. Numai că doritorii noști, rămași în Țară, nu au făcut nimic pentru a se vedea în acel Vest, de frică să nu fie certați pentru demers, dacă plecatul în Vest presupunea obținerea unei aprobări, sau să fie prinși de grănicerii români, dacă plecatul însemna, de fapt, o fugă.
Nici la așa-zisa revoluție nu au ieșit ei, tot de frică să nu le meargă mai rău decât dacă rămâneau ascunși după perdele, cum se zicea pe vremea aceea. Abia după ce au văzut la televizor că Ceaușescu a fugit cu elicopterul și că „Armata e cu noi”, au ieșit și ei în stradă, doar ca să constate că pierduseră trenul de a mai pune mâna pe ceva, ca să le meargă mai bine, deoarece alții, mai curajoși ori mai informați, ocupaseră deja pozițiile pe care le găsiseră pe stradă, în sediul Ceceului sau la Televiziune. Asta, în București. În provincie, cu câteva excepții locale, nici măcar la sfârșit nu a ieșit mai nimeni în stradă. Probabil pentru că știau că nu este nimic de găsit pe acolo.
Să fim bine înțeleși! O asemenea prudență este firească și în niciun fel nu poate fi de condamnat cel sau cea care o adoptă. Cum și dorința de a-ți fi mai bine, dacă se poate cu un efort și, mai ales, cu un risc cât mai mici, este la fel de firească. De aceea, situația asta nici nu este amintită aproape deloc, atunci când vine vorba de evenimente ce implică un anumit risc, cum a fost și Mineriada din iunie 1990.
Dar nu acesta este lucrul pe care voiam să îl spun. Ce voiam să spun este că o parte dintre membrii acestui segment de public au încercat, acum un sfert de veac, să refacă condițiile de revoluție, de schimbare a regimului politic opresiv comunist, după ce acest regim a dispărut. Cu alte cuvinte, au căutat să recreeze condițiile care au dus la revoluție în decembrie 1989, catalogând regimul provizoriu ce a rezultat din schimbarea de atunci ca fiind neo-comunist, colectând probe și aducând argumente în acest sens. Iar când probele nu au fost suficiente, iar argumentele nu au fost concludente, au demonstrat în stradă, după modelul chinezesc din vara anului trecut 1989, constiuind „Piața Universității – Zonă liberă de comunism”.
Adică, am avut de a face cu luptători anti-comuniști apăruți ca atare după dispariția oficială a comunismului. Nu spun că toți cei ce au trăit experiența Pieții Universității din primăvara anului 1990 au făcut parte din segmentul de public amintit mai sus. Adică, nu toți au așteptat mai întâi ca să le fie mic spre inexistent riscul să pățească ceva, în situația că se vor manifesta ca anti-comuniști,  și abia apoi au ieșit în stradă. Cum nu toți s-au manifestat în Piață cu scopul personal de a le merge mai bine ca urmare a acestei manifestrări.
Dar au fost și din aceștia. Și nu au fost puțini. Dintre cei ce își doreau, cu suficientă sinceritate și naturalețe, să fie catalogați drept anti-comuniști și, în consecință, să fie priviți ca victime ale regimului neo-comunist ce ar fi fost instaurat după decembrie 1989 în România, putem identifica pe unii care își propuseseră să valorifice acest statut în străinătate, mai precis în Vest.
Vă imaginați ce a fost în mintea și, mai ales, în sufletul lor, atunci când domnul Chițac de la Interne le-a stricat așezământul de protestatari din Piața Universității. Practic, tot planul lor se năruia sub ochii lor, iar toate eforturile fizice făcute de ei până atunci se dovedeau inutile. Nu o să pretind acum că acești neo-revoluționari au pus la cale incendierea autobuzelor ori chiar a clădirilor ce au fost incendiate în seara zilei de 13 iunie 1990. Cel mai probabil au fost niște agenți provocatori cei care au mânuit sticlele incendiare. Nu am dovezi, dar aș înclina să cred că asemenea agenți aparțineau structurilor guvernamentale românești, mai puțin celor militare, care au făcut tot posibilul de a se ține deoparte de evenimente.
Însă, a doua zi, când au venit minerii, în chip de salvatori ai neamului sau de „forțe responsabile”, cum i-a ademenit președintele Iliescu, eu am văzut cu ochii mei câțiva tineri ce s-au dus la mineri ca să fie bătuți și, dacă minerii nu au avut chef, să îi provoace la bătaie, doar ca să fie fotografiați ori filmați în ipostaza de victime. Încă de atunci am presupus că acele fotografii vor fi folosite ca un fel de pașaport sau, măcar, ca viză de intrare în Vestul Europei, în chip de victime ale minerilor și, mai ales, ale regimului neo-comunist instalat la București în urma alegerilor din mai 1990.
În simplitatea lor, minerii au creat un fenomen complex, deoarece ei au prilejuit multor forțe, majoritatea lor neprietene românilor, să dovedească faptul că Țara nu era guvernabilă și să tragă cât mai multe foloase din această situație. Chiar dacă nu și-au dorit să facă parte dintre aceste forțe anti-românești, activiștii, propagandiștii și simplii aderenți ai ideii de neo-comunism instaurat în România după alegerile din mai 1990, ca un fel de continuare a confiscării revoluției din decembrie 1989 de cei ajunși la putere, au contribuit și ei la justificarea unei atitudini ostile României, manifestată de multe guverne europene, atitudine ce a dus la o încetinire considerabilă a dezvoltării statale și la amânarea bunăstării individuale, dorită de fiecare dintre noi.
Cam lucrul ăsta am simțit eu nevoia să îl spun acum, la un sfert de veac de la Mineriadă.