joi, 13 iulie 2017

Cu limba de lemn, despre achiziții strategice americane

Aseară, miercuri, 12 iulie 2017, eram în studioul postului de televiziune Digi24, ca invitat al emisiunii Jurnalul de seară, unde urma să răspund la câteva întrebări legate de știrea zilei, cea care ne anunța că Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii se adresase Congresului american cu îndemnul de a aproba ca România să achiziționeze de la firmele americane specializate șapte sisteme de apărare aeriană Patriot, în valoare maximă de 3,9 miliarde de dolari americani.

http://www.digi24.ro/emisiuni/jurnalul-de-seara/jurnalul-de-seara-12-iulie-20-00-2-759758

În preambulul intervenției mele, nu mică mi-a fost surpriza să îl văd și să îl aud pe actualul ministru al apărării naționale a României spunând câteva lucruri despre același subiect. Surpriză neplăcută, desigur, deoarece domnul ministru a dovedit, în doar două fraze și pe parcursului unui singur minut că nu stăpânește limbajul specific domeniului public al apărării naționale. Și, cu această tară de comunicare, dar și funcțională, fără îndoială, domnia sa nu numai că nu a lămurit niciuna dintre problemele pe care urma să le explic eu, dar a și încurcat destul de serios mințile celor care s-ar fi străduit să înțeleagă ceva din cele spuse de dânsul.

Nu am să îi pomenesc aici numele. Din simplul motiv că, în cele ce urmează să spun despre domnia sa, pornesc exclusiv de la cele auzite de la domnia sa. Deci, este irelevant cum îl cheamă, ce studii are, ce carieră politică sau de demnitate publică a parcurs până aici. La fel cum ne-am da seama despre cineva că are un doctorat în subiectul materiei fără să îi vedem diploma înrămată. Sau că altcineva este analfabet funcțional, chiar dacă se plimbă cu diploma de doctor agățată cu ace de siguranță pe piepul cămășii.

Dar, să intrăm în subiect. Acesta fiind știrea amintită la început. 

Iată ce „explică”, la televizor, domnul ministru al apărării naționale: „La momentul acesta sîntem într-o etapă intermediară. Pentru a finaliza discuțiile este nevoie de aprobarea Congresului. Și, sigur, de discuții cu cei implicați.”

Să cădem de acord că domnul ministru nu e tont. Îl duce mintea. Nu e, însă, instruit. Alfabetizat funcțional. Ca să argumentăm această observație, este suficient să vedem ce nu e corect, din punct de vedere al alfabetizării funcționale, din cele spuse de domnia sa. 

(1) Nu suntem în nicio „etapă intermediară”. Încă nu suntem deloc în discuții. Nu în cele oficiale. Nici producătorii și nici vânzătorii sistemelor de apărare aeriană Patriot nu pot purta discuții oficiale cu românii, pentru cumpărarea sistemelor, atâta vreme cât un potențial program de achiziții nu este aprobat de Congresul american. Deci, suntem înainte de discuții. Înainte de intermediere. Aceste discuții nu se vor finaliza după aprobarea Congresului, ci abia atunci vor începe. E o diferență, nu-i așa?

(2) Cum sună formularea „pentru a finaliza discuțiile este nevoie (...), sigur, de discuții cu cei implicați”? Dacă cel care formulează așa ceva este un ins comun, sună aiurea. Dacă este ministrul apărării naționale, cei îndrituit, prin lege, să ia decizii cu consecințe de viață și de moarte asupra unora dintre cetățenii României, sună deosebit de îngrijorător. Pentru că denotă nu numai analfabetism funcțional, dar, mai ales, predispoziția de a arăta că nu îi pasă că nu știe, fiind convins că nu îi trebuie cunoașterea specializată. Adică, omul nu are nicio reținere de a spune publicului care își pune viața în mâinile sale că e analfabet funcțional. Și ce dacă? pare a ridica domnia sa din umeri.

Să mai remarcăm și că domnul ministru al apărării naționale se adresează unui anumit public. Nu tuturor cetățenilor cu chef să afle ce gândește, ce zice și, eventual, ce face domnia sa. Ori tuturor celor care se uită după domnia sa la televizor. Ci doar celor de care depinde faptul că domnia sa e ditamai ministrul se adresează dânsul.

Cum aceștia s-au arătat nemulțumiți de faptul că dăm o căruță de bani americanilor pentru hârburile lor zburătoare, care nici nu ne trebuie, dar s-au declarat și mai nemulțumiți de faptul că, făcând asta, îi supărăm pe ruși, domnul ministru a găsit de cuviință să îi liniștească. Stați așa, le-a zis domnia sa! Nu săriți în sus. Nu am dat niciun ban. Nu am semnat nimic. Mai e până atunci. Asta, de acum, e doar o fază intermediară. Între ceea ce nu a fost și ceea ce nici nu o să fie. 

Tot ăstora, și nu publicului larg, domnul ministru le mai explică și la ce ne trebuie acest sistem de rachete. „Sunt opt programe majore de înzestrare a armatei. Unul dintre programele majore privește dotarea cu rachete. Important. Pentru că reprezintă o modalitate de apărare a teritoriului național și de îndeplinire a obligațiilor asumate în cadrul NATO, importante. Avem oferte și de la alte state partenere. Le analizăm pe toate și vom decide așa cum este mai bine pentru securitatea națională.”

Vedeți că v-ați aprins degeaba? pare să continuie domnia sa dialogul cu publicul său personal. Bun, avem rachete vechi și foarte vechi. Cu care nu putem da jos din aer nici măcar o barză rusească, dacă  barza are atârnat de gât un dispozitiv de identificare zburător amic-inamic. Dar avem un program! Important! Între cele opt. Majore! De înzestrare cu dotări! 

Desigur, publicului-țintă, cel de care depinde cariera executivă la vârf a domnului ministru, nu i se poate vorbi altfel. Că nu ar înțelege. Dar nici domnul ministru nu poate, chiar dacă ar vrea, să vorbească altfel. De unde să știe domnia sa că „înzestrare” și „dotare” sunt concepte comuniste, aparținând vocabularului limbii de lemn? Că domnul ministru dă semne evidente că altă limbă nici nu știe, ca să facă vreo comparație.

Dacă nu mă credeți, să vă explic. În comunism, cineva, complet neprecizat, dar bănuit că ar fi fost Partidul, înzestra armata. Adică, îi asigura armatei o zestre de arme și echipamente. Ca unei mirese care pleacă de acasă cu lada plină de tot ceea ce îi trebuie, ca să fie o nevastă complet echipată. Nu atât chestii cumpărate, cât lucruri făcute în casă. În luni lungi de iarnă și în șezători nesfârșite. Așa că rezultatul înzestrării era dotarea. Sau averea cu care mireasa venea acasă la soț. Mai ales dacă soțul era el însuși militar. Pe vremuri. Înainte de comunism, desigur. 

Așa că limba de lemn se referea la cineva impersonal, care desfășura o activitate neprecizată de înzestrare. Dacă se descoperea că armata era incomplet dotată, adică nu avea suficiente capabilități să lupte cu succes, atunci limba de lemn i-ar fi scutit pe cei responsabili cu asigurarea materială a trupelor de orice responsabilitate. Pentru că ei nu făceau nimic. Nici rău, nici bine. Armata însăși se înzestra. Ea era de vină. Și pentru proasta dotare, și pentru lipsa de succes în operațiile militare.

În Occident, nimeni nu dotează și nici nu înzestrează forțele armate. Există demnitari și agenții specializate în achiziționarea armelor și echipamentelor cu care trupele să meargă la luptă și să obțină victoria. Achiziționarea însemnând mult mai mult decât simpla cumpărare a necesarului respectiv. De aceea, programele majore occidentale sunt programe de achiziții și nu de cumpărare. Ori de înzestrare. Sau de dotare. 

Ca orice demnitar român postdecembrist, care se adresează unui public anti-american prin excelență, și domnul ministru actual al apărării naționale a României nu pierde niciun prilej pentru a subilina două lucruri. (A) nu are încontro să se refere la americani, deoarece avem niște „obligații asumate în cadrul NATO, importante”. Și (B) încă nu e clară direcția în care mergem, nu știm ce vrem, dar „vom decide așa cum este mai bine pentru securitatea națională”. Cu alte cuvinte, vom analiza toate ofertele, ca și când noi le facem o favoare americanilor dacă, în final, îi vom prefera altor ofertanți.

Singura problemă cu acest public anti-american și cu demnitarul de apărare națională care alege să i se adreseze ca și când ar vorbi cu toate segmentele de public deodată, este că ei, public anti-american și demnitar român, sunt cam minoritari. Cam stingheri în mersul inevitabil al poporului român către occidentalizare. Tot ce pot face ei, în afară de zgomot, este să mai încurce puțin lucrurile. Măcar din vorbe. Că, din fapte, n-ar prea avea cum, atâta vreme cât le lipsește alfabetizarea funcțională pe domeniu.




duminică, 9 iulie 2017

Efectul Srebrenica

În iulie 1995, forțele militare și para-militare sârbe au trecut sub ocupație militară orașul bosniac Srebrenica, fapt ce a dus la dislocarea a peste 15.000 de bosniaci, care au căutat protecție la batalionul olandez al Căștilor Albastre, adică al trupelor Organizației Națiunilor Unite. La finalul operației, peste 8.000 de bărbați și tineri bosniaci au fost mascacrați de militarii sârbi, fără ca aceste trupe onusiene să miște vreun deget în apărarea lor, deși mandatul ONU exact asta le cerea militarilor olandezi: să protejeze civilii din Srebrenica.

Foto: saraytour.com

Desigur, detaliile sunt mai nuanțate. Regulile onusiene de angjare în luptă prevedeau folosirea armamentului Căștilor Albastre numai în caz de auto-apărare, nu și dacă populația de apărat era atacată și masacrată. Vreo 50 de militari olandezi fuseseră luați ei înșiși ostatici. Comandantul batalionului a solicitat un sprijin de aviație împotriva blindatelor sârbești, solicitare care a fost ignorată cu deliberare. Generalul sârb Mladic l-a mințit copios pe locotenent colonelul ce comanda batalionul olandez că civilii bosniaci nu vor păți nimic și olandezul l-a crezut cu seninătate. Bosniacii înșiși, văzând că olandezii nu numai că nu intervin, dar și părăsesc pozițiile de apărare a Srebrenicei, au atacat un blindat onusian, omorând un soldat olandez. 

Dar toate aceste detalii nuanțate nu fac deloc mai slabă remarca faptului că, una peste alta, militarii olandezi au fost extrem de reticenți să își pună viața în pericol pentru apărarea populației civile locale din Srebrenica. Atât de reticenți, încât au preferat să facă față oprobiului public din țara lor, judecării în tribunale a lipsei lor de combativitate militară, condamnării lor morale de către bosniacii supraviețuitori, în loc să se fi luptat pentru miile de căsăpiți fără milă și aruncați în gropile comune.

Putem numi această reticență „efectul Srebrenica”. Chiar dacă ea, reticența de a muri pentru un public străin, nu este scuzabilă pentru niciun militar, ea este explicabilă. Mai ales prin raționamentul individual și agregat colectiv că există și un public pentru care nu merită să mori, ca ostaș internațional. 

Desigur, nu vorbim aici despre un public vinovat de ceva. Nu cădem în greșala de a zice că un anumit public și-ar merta soarta de a nu fi apărat. De a nu  găsi pe nimeni care să lupte și să moară pentru el. Așa cum suntem convinși că nicio femeie violată nu poate fi vreodată de vină pentru că a devenit victimă a violului, indiferent de cine este, cum se poartă, ce gândește ori cum se îmbracă.

Dar militarii din prima linie au și ei dreptul la preferințe, atunci când vine vorba despre apărarea unui anumit public. Acești militari sunt, întotdeauna, mai întâi naționali și abia apoi internaționali. Deoarece nu există, încă, nicio armată internațională în lume. Alianțele militare, coalițiile de voință, forțele internaționale sunt toate formate din efective naționale, puse la dispoziție de statele membre sau participante. Așa că, firesc, prima preferință a militarilor care apără este ca publicul de apărat să semene cât mai mult cu cel de acasă de la ei. Public pentru care ei s-au pregătit mental și juridic să îl apere chiar și cu prețul vieții. 

Dacă acel public este diferit de cel de acasă, atunci și reticența lor va fi mai mare. Până la inacțiune, cum a fost cazul Srebrenicei. Ce înseamnă diferit? Diferit ca civilizație, ca mentalitate, ca valori. Mai ales ca valori. De aceea și alianța militară NATO pune atât de mare accent pe ideea că aliații au valori comune, pentru care organizează o apărare comună. 

Acest „efect Srebrenica” este cunoscut și studiat și de adversarii și potențialii inamici ai unui public apărabil de forțe internaționale. Așa că, printre alte forme de slăbire a moralului comandanților și trupei, de destrămare a alianței, de șubrezire a suportului național al forțelor combatante, acești adversari și potențiali inamici încurajează și orice manifestări de maximizare a efectului Srebrenica în orice situație de apărare multinațională a unui public național. 

Cea mai eficace metodă fiind cea de auto-portretizare a publicului de apărat ca fiind total diferit de publicul de acasă al militarilor internaționali veniți să îl apere. 

Nu poate fi un mesaj mai favorabil pentru inamic decât cel dat de publicul de apărat însuși, în care se transmite că el, publicul, este nu numai ultra-naționalist, că vede în orice străin depozitarul unor anti-valori,  comparativ cu valorile sale, naționale, nu numai că tradițiile sale sunt opuse tradițiilor oricăror străini, inclusiv a celor veniți să îl apere, dar că nici nu are de gând să se schimbe. Să își revizuiască propriile valori, tradiții, cutume, obiceiuri, astfel încât acestea toate să devină cât mai compatibile cu cele ale aliaților veniți să moară pentru el, publicul de apărat.

Dar și alte aspecte defavorabile despre publicul de apărat pot juca un rol în activarea efectului Srebrenica. Cam cine credeți că și-ar da viața să apere un public în care nu numai că analfabeții devin doctori în științe, nu numai că singurii bogați sunt cei care fură, nu numai că guvernul este controlat de serviciile secrete, în loc să le controleze el pe ele, nu numai că există un mare program național de împiedicare a construirii infrastructurii rutiere, nu numai că domniei legii i se zice stat de drept și este exercitată în stil inter-mafiot, cu procurori ai unei mafii asmuțiți asupra celeilalte mafii și invers, nu numai că sunt aleși în demnități publice condamnați penal definitiv, ba chiar și din închisoare, nu numai că munca nu înseamnă câștig, așa cum nici câștigul nu înseamnă muncă, nu numai că cei valoroși în ceva, fie în artă, fie în știință, fie în educație sunt efectiv alungați din Țară, dar publicului în rândul căruia se petrec toate acestea nici nu îi pasă. 


joi, 6 iulie 2017

Nu strică niciodată

Nu strică niciodată să știm despre ce vorbim. Sau despre ce vorbesc alții și ne interesează și pe noi. Așa că, cine este interesat să înțeleagă cum este cu cele două procente din produsul intern brut alocate  pentru apărarea națională poate să urmeze această mică explicație scrisă. Sub formă de manual.

Definiții

Apărarea națională este și un domeniu public, subsumat domeniului mai mare al securității naționale, numit uneori și sector. Dar este și o activitate guvernamentală de producere a puterii militare necesară și suficientă pentru ca statul respectiv să aibă succes într-o operație sau o succesiune de operații de nivelul războiului sau apropiate de acesta. Dacă ar fi să combinăm aceste două înțelesuri ale apărării naționale, cel de domeniu public și cel de producere a puterii militare, am putea spune că apărarea națională este un bun public. Adică, un bun produs de guvern și consumat de toți cetățenii statului, fără excepții și fără limită de consum. 

Bugetul de apărare națională este capitolul din bugetul de stat desinat finanțării producerii bunului public numit apărare națională. Ordonatorul principal de credite pentru acest buget este ministrul apărării naționale. Bugetul cuprinde patru mari capitole de cheltuieli: cheltuieli de operare, cheltuieli de achiziții, obligațiile financiare în NATO și cheltuieli de cercetare și dezvoltare. La rândul lor, cheltuielile de operare se împart în cheltuieli de personal și cheltuieli materiale. Proporția dintre toate aceste capitole diferă, în funcție de politica guvernamentală. 

Criterii de repartiție a resurselor financiare.  Prima decizie politică, într-un ciclu de bugetare, este alegerea criteriilor de repartiție a resurselor financiare pe capitole de buget, pe programe, planuri și activități. În lipsa acestor criterii, va opera întotdeauna liberul arbitru. Sau cheful decidentului. În cazul apărării naționale, criteriile de repartiție sunt impuse de Legea planificării apărării naționale și de bunul simț managerial. Astfel, nu pot lipsi dintre aceste crierii cele legate de satisfacerea condițiilor financiare pentru îndeplinirea misiunilor strategice, stabilite prin Strategia națională de apărare, Carta albă a apărării și strategia militară. Dar și prin Concepția strategică a NATO, organiație în care suntem aliați. Apoi sunt criterii care țin de moralul comandanților și al trupei, precum și de etica alianței militare din care facem parte.

Decizia de ridicare a bugetului de apărare la 2 la sută din produsul intern brut este un angajament politic și nu  unul legal. Adică, eventualele sancțiuni pentru nerespectarea lui vor fi întotdeauna sancțiuni politice și nu sancțiuni juridice. Așa cum și câștigul rezultat din respectarea lui este unul politic. Concret, acest angajament politic a fost luat de România, în 2014, în urma cererii sale adresate Alianței Nord-Atlantice, NATO, de a o apăra împotriva amenințării venite din partea Federației Ruse. În contextul în care, în primăvara lui 2014, această Rusie tocmai instrumentase militar anexarea Peninsulei Crimeea de la Ucraina și declanșase, prin interpuși, un război civil în estul aceleiași Ucraine. Vecina noastră, a României! Concomitent cu exprimarea îngrijorării sale că Rusia nu se va opri la agresarea Ucrainei și își va continua ofensiva sa spre vest, îngrijorare validată și de percepțiile Poloniei și ale Țărilor Baltice, România a cerut aliaților să o apere efectiv. Iar aliații au răspuns imediat, suplimentând puterea militară din zonă și declanșând o serie de activități militare non-agresive, cum sunt exercițiile și vizitele portuare cu nave militare, astfel încât Rusia și oricine altcineva să înțeleagă faptul că NATO și România sunt tot una. În semn de solidaritate, România, ca și celelalte state aliate, s-a angajat politic să își majoreze efortul financiar pentru apărarea proprie și comună, de la puțin peste 1,3 la sută, la 2 la sută din produsul intern brut. Îndeplinirea acestui angajament însemnând, firește, că România apreciază efortul NATO și îl completează cu propriul său efort, atunci când vine vorba despre apărarea comună. Mai ales a sa, a României.

Implementarea deciziei politice de majorare cu 2 la sută din PIB a cheltuielilor militare presupune un spor de resursă financiară. Care se adaugă la resursa deja alocată. Cum ar fi adăugarea unui miliard de euro celor două deja alocate pentru apărare, prin legea bugetului de stat. Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Cum ar fi majorarea corespunzătoare a fiecărui capitol sau sub-capitol din bugetul de apărare, în mod egal, astfel încât proporția fiecăruia în totalul bugetului să nu se modifice. De exemplu, când cheluielile cu salariile reprezintă 80 la sută din cheltuielile de personal, iar cheltuielile de personal reprezintă 70 la sută din cheltuielile de operare, care resprezită 75 la sută din buget, adică  salariile sunt 42 la sută din buget, atunci 42 la sută din mărirea până la 2 la sută din PIB se va duce  la mărirea salariilor personalului. Pentru matematicieni, să spunem că salariile nu vor crește cu 42 la sută. Aceasta este ponderea lor, a salariilor, în buget. Ele, salariile, vor crește cu cât la sută crește bugetul. Dacă, pentru a ajunge la 2 la sută din PIB, acesta a crescut cu 33 l sută, tot cu atât cresc și salariile, dacă se adoptă politica de creștere a fiecărui capitol cu același procent cu care crește bugetul. Dar includerea în buget a creșterii la 2 la sută din PIB se poate face și în alt mod. Unele capitole de buget rămânând neschimbate și doar altele cunoscând creșteri semnificative. 

Intervenția în bugetare este orice schimbare în alocarea resuselor financiare, în interioriul bugetului. În funcție de politica guvernamentală, se pot opera modificări în alocarea diferită a resurselor financiare. De exemplu, dacă guvernul vrea să mărească salariile personalului, care reprezintă un procent anume din cheltuielile de personal, care cheltuieli reprezintă un procent anume din cheltuielile de operare, care sunt un procent anume din buget, atunci se poate modifica procentul cu salariile în interiorul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte cheltuieli de personal, sau se poate modifica procentul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte chetuieli de operare, ori se poate modifica întregul buget de apărare. Cum, la fel de bine, se pot păstra toate aceste procente așa cum erau și se modifică doar numărul de persoane angajate. Cu cât mai puțini angajați, cu atât salarii mai mari pentru cei rămași.

Planificarea financiară multianuală este un mediu acțional în care se pregătesc toate deciziile privind alocarea resurselor financiare. Acest mediu include președintele României și consiliul pe care îl prezidează în probleme de apărare națională, Parlamentul, premierul, ministrul de finanțe, ministrul apărării naționale cu secretarii de stat, structura de planificare a resurselor de apărare și de execuție financiară din acest minister. Toți aceștia au atribuții și proceduri de planificare financiară, inclusiv o cultură organizațională specifică. În care regăsim valorile după care se stabilesc prioritățile în alocarea banilor. Cum ar fi patriotismul, onestiatea, cinstea, corectitudinea, respectul pentru om, sentimentul de datorie față de Armată și altele asemenea. Specific planificării financiare multianuale este elaborarea de planuri alternative. Astfel încât, în funcție de evoluția favorabilă (bani în plus) sau defavorabilă (bani în minus), activitatea de producere a bunului public numit apărare națională să nu înceteze sau să își diminueze semnificativ producția de putere militară.

Produsul intern brut este avuția totală creată de întregul public, de-a lungul unui an, prin munca fiecărui membru al societății. Să reținem că două treimi din această muncă nu produce bunuri fizice, cum ar fi mașini de cusut sau legume, ci doar servicii, cum ar fi cele de administrare guvernamentală sau de turism. Valoarea în bani a acestor rezultate ale muncii nu se poate cunoaște imediat. Pe măsură ce bunurile acestea se produc. Ci doar se poate aproxima, statistic. Cam după doi ani de la încheierea unui ciclu de producere a produsului intern brut, această aproximare poate fi validată. Și mai sunt și mai multe valori asociate aceluiași produs. Ce trebuie să reținem de aici este că, dacă, de exemplu, zicem că, anul acesta, produsul intern brut ar fi de 160 miliarde euro în România, aceasta este doar o cifră aproximativă. Pe care o vom cunoaște mai exact în 2019. 

Cazul concret

Aparent, faptul că noul guvern al vechiului partid aflat la guvernarea României a încercat să propună președintelui Țării un plan de achiziții de tehnică și echipamente militare, cu durata de un deceniu, fără să ia în calclul faptul că bugetul Apărării va fi majorat la 2 la sută din PIB, indică o politică guvernamentală deliberată de ignorare a angajamentului politic luat de România în 2014. Angajament legat intrinsec de apărarea militară aliată a României împotriva a ceea ce a pățit Ucraina în acel an. Adică, dezmembrare teritorială și război civil.

Numai că nu există o linie de raționament direct între finanțarea achizițiilor și angajamentul politic de majorare a bugetului la 2 la sută din PIB. Cum arătam și în definiția respectivă, este o opțiune politică să se decidă unde se vor duce resursele financiare suplimentare, echivalente cu acest 2 la sută din PIB. De exemplu, partidul de guvernământ ar fi putut decide că niciun ban nu ar trebui să meargă la „înzestrare”, cum li se mai zice achizițiilor, în limba de lemn comunistă. 

Doar că o asemenea decizie nu poate fi luată decât transparent. Față de publicul aborigen și natoist, dar și față de guvernele aliate. Iar transparența presupune explicarea publică a întregului ciclu de raționamente care a dus la decizia aceasta. Pe ce s-a bazat partidul? Care au fost alternativele luate în considerație? Ce obiective vor fi atinse prin majorarea bugetară? Ce misiuni vor fi adăugate, ori care dintre misiunile existente vor fi finanțate în plus? 

Tot ce știm până acum, din surse deschise, este că actualul guvern și partidul care îl patronează habar nu au de două lucruri. (1) Guvernul nu știe pe ce să cheltuiască suplimentarea de până la 2 la sută din PIB în domeniul public al apărării naționale și (2) Guvernul nu dă semne că ar ști de unde să ia banii ăștia în plus, în condițiile în care are mari dificultăți să colecteze fondurile necesare activității curente în toate domeniile publice, d-apoi să suplimenteze bugetul apărării. Explicația logică fiind inversă: dacă (2) este o propoziție adevărată, atunci (1) devine o propoziție irelevantă.

Numai că, în materie de securitate și apărare națională, habarnavismul guvernamental nu este nici scuză, nici circumstanță atenuantă pentru punerea în pericol a Țării. În fața unei amenințări evidente și prezente.