luni, 31 iulie 2017

Isterie comunistoidă indusă

În spiritul profund al actualei guvernări, declarațiile demnitarilor de cel mai înalt rang se împletesc neabătut cu zvonurile, ca apoi declaranții să se contrazică unii pe alții, atunci când este vorba despre pensii. Pensii numite fie „speciale”, fie „militare”, după cum ar vrea fiecare să argumenteze că sunt prea mari, prea multe, prea degeaba sau prea nesimțite. Așa cum erau și pe timpul guvernării Băsescu, cu Boc. Când cu convertirea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale, în condițiile în care militarii nu contribuiseră la asemenea pensii, dar li s-au „recalculat” pensiile, ca și când ar fi contribuit.

Foto: hetel.ro

Guvernare actuală ce iscă o isterie de tip comunist. Care cere înfierarea publică. Cere arătarea dușmanului cu degetul. Specific post-comunismului fiind că dușmanul poate fi oricine se află de partea din față a degetului fiecăruia. 

Este greu, dar nu este imposibil să punem puțină ordine teoretică în această isterie populară. 

De sus în jos și de la stânga la dreapta, începem cu guvernanții. În frunte cu șeful partidului de guvernământ, domnul Liviu Dragnea. Social-democrat. Fost mâna draptă și vicele domnului Ponta Victor, pe vremea când acesta era tatăl finului lui Oprea Gabriel, Oprea fiind artizanul distrugerii rezervei armate și prăbușirii sistemului de pensii militare de stat, din 2010. Iar Ponta și cu Dragnea preluând „problema” și punându-l la lucru pe domnul Dușa. Care s-a permanetizat la conducerea Ministerului Apărării Naționale de la al doilea Guvern Ponta și până astăzi. După ce, în primul Guvern Ponta s-a aflat la Interne.

Ce au făcut și fac ei? 

(1) Au preluat tradiția comunistă de a considera orice activitate în uniformă ca fiind activitate militară. Comuniștii fiind inițiatorii acestei tradiții, atunci când au inventat (mă rog, au preluat de la sovietici) conceptul de „trupe de securitate”. 

(2) Actualii guvernanți, preluând tradiția asta, au anulat evoluția strategică aproape finalizată privind demilitarizarea poliției și a ordinii publice, revenind, prin pensii, la ideea de amestecare între militarii de armată, jandarmi și polițiști.

(3) Au desființat controlul democratic asupra domeniului apărării naționale, pervertit prin preluarea controlului de partid asupra domeniului public al apărării naționale, punând în frunte politicieni conectați la așa-zisele „structuri”. 

(4) Au anulat conceptul de militar aflat sub jurământ și l-au înlocuit cu conceptul de angajat la stat, similar funcționarului public, doar că în uniformă și cu drept de hrană. Ca și polițistul, de altfel.

(5) Au creat o dependență directă și necondiționată a militarilor, mai ales a comandanților, de politicieni. Făcând asta, au anulat orice etică militară, orice meritocrație în cariera miltiară și orice morală ostășească. 

(6) Prin manipularea mediatică a subiectelor pensiilor „speciale” și „salariilor militarilor”, partidul de guvernământ a preluat controlul asupra moralului militarilor din Armata României, indiferent de grad și de poziție. În plus, au obținut consecința ca opinia publică să vadă că singurul criteriu de onestitate și de loialitate al militarilor este salariul. Fosta soldă. Ceea ce îi rupe pe miliari de publicul pe care îl apără cu prețul vieții, guvernanții insistând că acest preț este convertibil în salariul și pensia nesimțite.

(7) Au dezbinat categoriile de personal din apărarea națională, siguranța și ordinea publică, domenii total separate, dar reunite parlamentar și, iată, guvernamental. Activii sunt opuși rezerviștilor și pensionarilor fără rol militar. Ofițerii sunt opuși celorlalte categorii. Aviatorii, infanteriștilor. Militarii sunt opuși polițiștilor. Jandarmii, poliției locale. Astfel încât să nu mai rămână nici cea mai vagă urmă de coeziune inter-arme și inter-servicii.

Am zis că începem de sus în jos și de la stânga la dreapta. Dar nu am început suficient de sus. Deasupra partidului de guvernământ, condus de domnul Dragnea, se află președintele României. Acesta este situat acolo unde se formulează și se planifică întraga politică de apărare națională. Este șeful executiv al premierului, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, unde președintele este președinte, iar premierul este vice-președinte al Consiliului. Președintele este cel care decretează promulgarea legilor privind salariile, pensiile, organizarea structurilor, planificarea apărării, bugetelor de stat și de asigurări sociale, și așa mai departe. Deasupra președintelui nu este decât Dumnezeu din ceruri, atunci când vine vorba despre apărarea națională. Nici măcar NATO nu este deasupra președintelui, deși propaganda anti-occidentală portretizează, total aiurea, desigur, această Organizație a Tratatului Atlanticului de Nord ca pe un organism supra-statal, imperialist.

Ei bine, sau, de fapt, din păcate, președintele actual al României nu are treabă cu niciunul dintre cele șapte puncte enunțate mai sus. Cel mai recent, domnia sa a promulgat legea salarizării unitare, lege în care militarii din Armata României devin, oficial și iremediabil, angajați la stat. Înaintea acestei legi, a promulgat legea pensiilor militare de stat, unde apar cu pensii militare și polițiștii cei demilitarizați. Și a acceptat ca această lege a pensiilor militare de stat să fie indexată ca lege a pensiilor speciale, asemenea celor ale parlamentarilor sau diplomaților. A decorat, a avansat în grad și a numit în funcții de conducere militară orice propunere politică, fără nicio tresărire că, făcând asta, se situează de partea celor care vor să îi facă pe militarii de carieră dependenți de politicieni. A acceptat ca șeful informațiilor militare și șeful logisticii să fie pe aceeași cracă de ierarhie guvernamentală cu șeful apărării naționale, respectiv cu șeful Statului Major General. Și deasupra șefului trupelor terestre, ori deasupra șefilor celorlalte categorii de forțe armate.

Dar și inacțiunea președintelui este notabilă. Domnul președinte nu a scos nici măcar un cuvând în apărarea militarilor, acuzați, în cadrul prezentei isterii privind salariile și pensiile „speciale”, că profită de stat, că vor doar venituri cât mai mari, obținute cu cât mai puțin efort. Ca și când ar fi fost de acord cu aceste acuzații. Nu a explicat rațiunea pentru care pensiile militare de stat cuprind categorii demilitarizate. Ori categorii din afara personalului de putere militară, ca să îi definim corect pe militarii din Armata României. Nu a solicitat și nu a analizat în cadrul instituționalizat al guvernării apărării naționale niciun studiu de impact asupra moralului personalului din Armata României a niciuneia dintre măsurile de salarizare sau de pensionare luate până în prezent de guvernanții deaspura cărora este el, președintele, situat constituțional.

Umblat pe la summit-urile NATO, pe la cele regionale, pe la exercițiile militare de amploare, pe la partenerul strategic american, era de așteptat ca domnul președinte al României să înțeleagă conceptul de putere militară. Să conștientizeze că țara lui este mai bine situată în corul de aliați euro-atlantici și în organizațiile internaționale de securitate dacă are mai multă putere militară. Dar și invers, ar fi trebuit să conștientizeze și că, fără credibilitatea conferită de o anumită putere militară, vocea sa este la fel de slabă ca cea a portarului de la Palatul Cotroceni. Asta, chiar dacă sfătuitorii săi în ale puterii militare nu au reușit să îl convingă, prin vorbe, rapoarte și propuneri, de așa ceva.

Ceva mai jos și mai spre centru îi găsim pe generalii care tac. Și despre care nici noi nu vom spune mai mult. Acum și aici.

La dreapta și jos de tot îi găsim pe elitiști. Pe vocile conștiinței naționale. Pe foștii șefi ai diplomației românești, în guvernele mai de dreapta. Cum este domnul Andrei Pleșu. Care a avut un loc în față, în 1999, la spectacolul oferit de războiul de la granița României cu fosta Iugoslavie. Pentru a putea să pătrundă cu mintea semnificația termenului de putere militară a unui stat. Și care are și inteligența necesară procesării informațiilor specifice unui asemenea loc în față. Ba, mai are și cultura deosebit de profundă, prin care să filtreze ceea ce vede și ceea ce știe despre puterea militară a României. Aceste voci sunt cam mute. Singura referire a domnului Pleșu, de exemplu, la militari a fost să își bată joc de un ofițer care și-a dat foc în fața porții palatului prezidențial, locuit la data aceea de Băsescu Traian. Ofițer care protesta în modul acesta radical față de atitudinea băsistă la adresa militarilor pensionați de stat și convertiți în asigurați sociali, pe când ei nu cotizaseră niciodată la așa ceva. Atitudine băsistă moștenită și preluată cu entuziasm de guvernările ulterioare, unde Oprea Gabriel a fost instrumental și unde domnul Dragnea reprezintă elementul de continuitate la vârf.

Cu alte cuvinte, elita de dreapta, scoasă de la guvernare, dar situată în atenția opiniei publice, tace pe subiectul puterii militare a României, putere puternic pusă la încercare prin isterizarea discuției despre salarii și pensii. În condițiile în care cei de stânga și de sus exact asta au muncit în draci să obțină: reducerea ecuației de putere militară la pensii și salarii. Și, implicit, reducerea militarilor la statutul de mercenari. De angajați la stat, pentru a trage cu pușca.

Aceasta este situația. Este gravă? Este îndreptabilă? Rămâne să ne lămurim fiecare în parte. Desigur, dacă  nu vrem să ne lămurim singuri, dar avem răbdare, ne va lămuri viața însăși. Și evoluția situației internaționale de securitate.

luni, 24 iulie 2017

Tunul Centenarului

La 1 Decembrie, anul viitor, se împlinesc o sută de ani de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, moment în care românii majoritari din Transilvania au proclamat dorința lor ca provincia istorică Transilvania să devină parte a Regatului României. Această expresie de voință politică strategică a dus la constituirea României Mari, în urma tratatului de pace și a acordurilor subsecvente, de la finalul primului război mondial. Simbolic, vorbim despre o dată, 1 Decembrie, care glorifică materializarea unui ideal, a unei aspriații naționale. Cea de constituire a unui stat unitar, gazdă a tuturor provinciilor locuite de români, din jurul Arcului Carpatic. 

Foto: mediafax.ro
Unii îi zic acestui ideal „milenar”. În sensul că, de milenii, visul românilor ar fi fost să trăiască într-un singur stat. Ceea ce, metaforic, este acceptabil, dar istoric și politic este complet incorect. În afara gestului unor pașoptiști din Muntenia și Moldova de a călători în Transilvania și de a conlucra revoluționar cu Avram Iancu și cu alți pașoptiști români transilvăneni, nu găsim nicio aluzie la idealul unității administrative a unei eventuale Românii Mari nici măcar cu o generație înaintea celei care a pornit, în 1916, războiul de întregire, prin ofensiva asupra Transilvaniei austro-ungare. 

De ce nu mai devreme? Pentru că, doar cu o generație înainte, la 1871, se unificau Germania și Italia. Și abia după ce, în Europa, s-a văzut astfel că se poate, că statele moderne pot fi și state mari, prin unirea provinciilor, principatelor și chiar micilor regate locuite de aceeași populație, s-au gândit și alte provincii administrativ separate, locuite de populații relativ omogene, să se unească. Realizând astfel un areal cuprinzător din punct de vedere industrial, care să înglobeze sub aceeași administrație statală resurse materiale naturale, forța de muncă și piețele de desfacere specifice economiilor societăților industrializate. Condiție pe care alte state mari, cum erau Franța, Marea Britanie ori Spania, le rezolvaseră cu mai bine de de un secol mai devreme, prin sistemul colonial și infrastructura aferentă, moștenite din vremea feudală. 

Desigur, unirea era doar una dintre soluțiile posibile. Nici măcar cea mai la îndemână. În tot secolul trecut, până la apusul erei industriale, a fost preferată soluția războiului, a cuceririlor teritoriale, ca cea mai la îndemână soluție pentru constituirea arealelor propice econoimiei naționale industrializate. Așa că România, devenită mare și unită prin consecințele primului război monidal, a fost nevoită să își apere, cu succes limitat, ori cu un eșec parțial, posesiunile sale teritoriale, în următorul război mondial, de după două decenii. 

Cu mențiunea că administrația națională interbelică a făcut puțin, sau, mai degrabă, nu a făcut nimic pentru consolidarea posesiunilor primite prin unire, din punct de vedere al infrastructurii de interconectare. Dar și din celelalte puncte de vedere. Cultural, economic, demografic și, foarte important, de securitate națională. Așa că aceste posesiuni au fost pierdute, după doar două decenii, prin simple vorbe, fără nici cea mai vagă rezistență instituțională. Statală. A fost suficient un simplu arbitraj ca jumătate din Transilvania să fie cedată Ungariei. Așa cum a fost suficient un ultimatum, ca Moldova de peste Prut să fie abandonată Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că România uitase condiția de industrializare. Condiție esențială și obligatorie pentru constituirea statelor mari, prin contopirea provinciilor feudale, locuite de populație asemănătoare. Ori, fără industrializare, fără argumentul eminamente economic, era imposibil de justificat vreun efort național pentru realizarea infrastructurii rutiere și de comunicații, pentru investiții de stat în dezvoltarea zonală sau locală, pentru reconfigurarea învățământului de stat, astfel încât să formeze oameni suficient de culți ca să aibă un cuvânt de spus și în industrie, dar și în guvernare.

Lecție de care și-au adus aminte comuniștii. Doar că prea târziu. Industrializarea forțată, anti-economică, bazată pe planificarea centralizată păguboasă și fără să fie susținută de vreo piață concurențială, a început în România socialistă tocmai când, în restul occidental al Europei, s-a trecut la post-industrializare. În plus, ori în minus, mai degrabă, comuniștii conducători au preferat migrarea populației în locul dezvoltării locale. Adică, au preferat să aducă moldoveni din zonele sărace, neindustrializate, în industria brașoveană pre-existentă, de exemplu, în loc să investească în unități industriale din Moldova. Pentru că așa au crezut ei, comuniștii, că realizează unirea demografică și culturală. După modelul sovietic al deportărilor. Numai că, de data asta, deportările nu s-au mai făcut prin forță, ci prin persuasiune de bunăstare sporită, specifică muncitorilor industriali. Adică, au manipulat economic demografia, acolo unde ar fi fost nevoie de dezvoltare durabilă. 

În ultimul sfert de veac, în post-comunism, cu atât mai puțin s-au găsit justificări economice de unitate teritorială națională, mai ales în ceea ce privește conectarea Transilvaniei la Muntenia și Moldova. Ideile generoase de regionalizare, de dezvoltare durabilă, de relevanță locală, de auto-guvernare zonală au fost doar enunțate, dar niciodată transformate în programe și au fost lăsate fără vreo finanțare, oricât de modestă. Astfel încât nimeni nu poate demonstra care este relevanța culturală, economică, antropologică sau de altă natură a vreunei regiuni istorice sau vreunei diviziuni teritoriale. Singura justificare pentru păstrarea tuturor provinciilor sub o singură administrare centralizată rămânând doar prevenirea amenințării cu dezmembrarea teritorială. 

Dezmembrare teritorială ce este, de un secol încoace, coșmarul oricărui guvernant român. Așa că, la 1 Decembrie 2018, guvernanții se pregătesc de sărbătorirea unui secol de evitare a dezmembrării teritoriale. Doar pentru Transilvania, să precizăm cu claritate. Pentru că Moldova de peste Prut a rămas despărțită de România până în zilele noastre.

Dacă înțelegem această esență politică a sărbătoririi Centenarului, vom înțelege și de ce actualul guvern abordează sărbătorirea propriuzisă ca pe un tun clientelar. Prin care resursele destinate evenimentului sunt menite să servească exclusiv intereselor de partid, iar conținutul său, al Centenarului, să fie ferit de orice discuție legată de gestionarea execrabilă a unirii celei mari, de când s-a înfăptuit ea, prin voință populară, acum 99 de ani, și până în zilele noastre. 

Și ce metodă mai bună ar fi putut găsi actualii guvernanți, decât ascunderea gestionării Centenarului prin cotloanele Ministerului Culturii? Minister guvernat de patronul unui tabloid și Centenar dat în gestiunea unui anonim muzeograf sau librar de provincie.

vineri, 21 iulie 2017

Dacă am dreptate?

S-ar putea să mă înșel. E drept că ar fi pentru prima dată. Dar sunt obligat să fac această mențiune, deoarece nu am niciun argument documentat despre cele ce urmează să scriu aici. Mă bazez exclusiv pe observația directă a gestului public, făcut de cei în cauză.

Foto: adele.ml

Despre ce e vorba? Este vorba despre faptul că, istoric vorbind, de fiecare dată când puterea militară a României a fost în suferință, guvernanții au luat măsura maximizării serviciilor de spionaj și contraspionaj, ca unică măsură compensatorie. Asta, indiferent de natura guvernării. Fie ea medievală, fie capitalistă timpurie, fie comunistă, fie actuală.

Cum spuneam, fiind vorba despre „servicii”, maximizarea lor nu este documentată public. Putem vedea cu ochiul liber câtă putere militară are România la un moment dat, dar nu vedem niciodată cât de bine se simt „serviciile” în același moment dat. 

Singurele lucruri pe care le vedem sunt anumite indicii. Cum ar fi situarea șefului „serviciilor” din Ministerul Apărării Naționale pe aceeași cracă ierarhică militară cu șeful Statului Major General. Sau, cum ar fi acceptarea din partea președintelui României și Parlamentului ca Serviciul de Informații Externe să funcționeze fără niciun control politic direct, ce ar fi trebuit efectuat de directorul său civil, inexistent. Un indiciu foarte vizibil este faptul că niciun militar nu a ajuns să conducă, vreodată, vreun serviciu secret, la nivel de minister sau național, dar membrii ori apropiații serviciilor secrete s-au aflat mai întotdeauna în scaunele de ministru ori de secretar de stat la Apărarea Națională. Alte indicii le găsim în legislația neactualizată și neconformă, care guvernează activitatea „serviciilor”. Și în imposibilitatea evidentă de actualizare și conformare a ei, a legislației, cu vremurile prezente și, mai ales, viitoare. Unii specialiști mai pot găsi unele indicii și în bugete. De unde rezultă și cifrele de personal impresionante, pentru fiecare dintre multele servicii așa-zise secrete din România.

Nici misiunile „serviciilor” nu aparțin de evidența publică. Așa că nu putem să comparăm cerințele acestor misiuni cu resursele alocate și cu rezultatele obținute. Asta, spre deosebire de puterea militară, ale cărei misiuni le cunoaștem din Strategia națională de apărare, din Carta albă a apărării și din Strategia militară națională. Și din care aflăm că puterea militară existentă este insuficientă pentru îndeplinirea tuturor acestor misiuni. Și suntem lăsați să credem că această insuficiență va fi compensată de „servicii”. De serviciile proprii de informații ale Armatei, sau de servciile competitoare. 

De unde rezultă o primă observație îngrijorătoare. Cum am putea crede că niște servicii aflate în competiție cu Armata pentru resurse, pentru influență politică, pentru prestigiu public, pentru relevanță externă și alte asemenea motive ar putea să compenseze deficitul aceleiași Armate de putere militară? În mod automat, fără o strategie de compensare, fără misiuni, fără alocare transparentă de resurse? Răspunsul de bun simț fiind că este de necrezut o asemenea soluție compensatorie.

Răspuns de bun simț susținut de un raționament de bun simț. Și anume, este de bun simț să presupunem că, din momentul în care un serviciu secret, oricare ar fi el, își dă seama de tendința naturală a politicului de a compensa sub-puterea militară nu cu o putere militară superioară, ci cu maximizarea „serviciilor”, acel serviciu va face tot ce îi trece prin minte pentru a contribui cât mai mult la diminuarea acelei puteri militare. Care putere, cu cât este mai slabă, cu atât îi maximizează serviciului respectiv accesul la resurse suplimentare și la o importanță socială sporită.

Pe această temă se poate elabora copios. „Serviciile” având o influență evidentă în politica de personal a militarilor care au misiunea să realizeze puterea militară, în politica de achiziții de echipamente militare determinante în configurarea puterii militare, în politica de alianțe, parteneriate și colaborări internaționale în domeniul securității, unde puterea militară este cel mai sonor argument de poziționare a României. Astfel, de fiecare dată când aceste politici nu performează sau chiar dau rateuri, ori nu sunt de fel, putem bănui o influență nocivă a „serviciilor” care au de câștigat din diminuarea puterii militare reale a Țării. 

Între anumite limite, desigur. Pentru că nu mergem până acolo încât să credem că serviciile ăstea secrete ar putea să trădeze România, numai ca să le fie lor bine. 


joi, 13 iulie 2017

Cu limba de lemn, despre achiziții strategice americane

Aseară, miercuri, 12 iulie 2017, eram în studioul postului de televiziune Digi24, ca invitat al emisiunii Jurnalul de seară, unde urma să răspund la câteva întrebări legate de știrea zilei, cea care ne anunța că Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii se adresase Congresului american cu îndemnul de a aproba ca România să achiziționeze de la firmele americane specializate șapte sisteme de apărare aeriană Patriot, în valoare maximă de 3,9 miliarde de dolari americani.

http://www.digi24.ro/emisiuni/jurnalul-de-seara/jurnalul-de-seara-12-iulie-20-00-2-759758

În preambulul intervenției mele, nu mică mi-a fost surpriza să îl văd și să îl aud pe actualul ministru al apărării naționale a României spunând câteva lucruri despre același subiect. Surpriză neplăcută, desigur, deoarece domnul ministru a dovedit, în doar două fraze și pe parcursului unui singur minut că nu stăpânește limbajul specific domeniului public al apărării naționale. Și, cu această tară de comunicare, dar și funcțională, fără îndoială, domnia sa nu numai că nu a lămurit niciuna dintre problemele pe care urma să le explic eu, dar a și încurcat destul de serios mințile celor care s-ar fi străduit să înțeleagă ceva din cele spuse de dânsul.

Nu am să îi pomenesc aici numele. Din simplul motiv că, în cele ce urmează să spun despre domnia sa, pornesc exclusiv de la cele auzite de la domnia sa. Deci, este irelevant cum îl cheamă, ce studii are, ce carieră politică sau de demnitate publică a parcurs până aici. La fel cum ne-am da seama despre cineva că are un doctorat în subiectul materiei fără să îi vedem diploma înrămată. Sau că altcineva este analfabet funcțional, chiar dacă se plimbă cu diploma de doctor agățată cu ace de siguranță pe piepul cămășii.

Dar, să intrăm în subiect. Acesta fiind știrea amintită la început. 

Iată ce „explică”, la televizor, domnul ministru al apărării naționale: „La momentul acesta sîntem într-o etapă intermediară. Pentru a finaliza discuțiile este nevoie de aprobarea Congresului. Și, sigur, de discuții cu cei implicați.”

Să cădem de acord că domnul ministru nu e tont. Îl duce mintea. Nu e, însă, instruit. Alfabetizat funcțional. Ca să argumentăm această observație, este suficient să vedem ce nu e corect, din punct de vedere al alfabetizării funcționale, din cele spuse de domnia sa. 

(1) Nu suntem în nicio „etapă intermediară”. Încă nu suntem deloc în discuții. Nu în cele oficiale. Nici producătorii și nici vânzătorii sistemelor de apărare aeriană Patriot nu pot purta discuții oficiale cu românii, pentru cumpărarea sistemelor, atâta vreme cât un potențial program de achiziții nu este aprobat de Congresul american. Deci, suntem înainte de discuții. Înainte de intermediere. Aceste discuții nu se vor finaliza după aprobarea Congresului, ci abia atunci vor începe. E o diferență, nu-i așa?

(2) Cum sună formularea „pentru a finaliza discuțiile este nevoie (...), sigur, de discuții cu cei implicați”? Dacă cel care formulează așa ceva este un ins comun, sună aiurea. Dacă este ministrul apărării naționale, cei îndrituit, prin lege, să ia decizii cu consecințe de viață și de moarte asupra unora dintre cetățenii României, sună deosebit de îngrijorător. Pentru că denotă nu numai analfabetism funcțional, dar, mai ales, predispoziția de a arăta că nu îi pasă că nu știe, fiind convins că nu îi trebuie cunoașterea specializată. Adică, omul nu are nicio reținere de a spune publicului care își pune viața în mâinile sale că e analfabet funcțional. Și ce dacă? pare a ridica domnia sa din umeri.

Să mai remarcăm și că domnul ministru al apărării naționale se adresează unui anumit public. Nu tuturor cetățenilor cu chef să afle ce gândește, ce zice și, eventual, ce face domnia sa. Ori tuturor celor care se uită după domnia sa la televizor. Ci doar celor de care depinde faptul că domnia sa e ditamai ministrul se adresează dânsul.

Cum aceștia s-au arătat nemulțumiți de faptul că dăm o căruță de bani americanilor pentru hârburile lor zburătoare, care nici nu ne trebuie, dar s-au declarat și mai nemulțumiți de faptul că, făcând asta, îi supărăm pe ruși, domnul ministru a găsit de cuviință să îi liniștească. Stați așa, le-a zis domnia sa! Nu săriți în sus. Nu am dat niciun ban. Nu am semnat nimic. Mai e până atunci. Asta, de acum, e doar o fază intermediară. Între ceea ce nu a fost și ceea ce nici nu o să fie. 

Tot ăstora, și nu publicului larg, domnul ministru le mai explică și la ce ne trebuie acest sistem de rachete. „Sunt opt programe majore de înzestrare a armatei. Unul dintre programele majore privește dotarea cu rachete. Important. Pentru că reprezintă o modalitate de apărare a teritoriului național și de îndeplinire a obligațiilor asumate în cadrul NATO, importante. Avem oferte și de la alte state partenere. Le analizăm pe toate și vom decide așa cum este mai bine pentru securitatea națională.”

Vedeți că v-ați aprins degeaba? pare să continuie domnia sa dialogul cu publicul său personal. Bun, avem rachete vechi și foarte vechi. Cu care nu putem da jos din aer nici măcar o barză rusească, dacă  barza are atârnat de gât un dispozitiv de identificare zburător amic-inamic. Dar avem un program! Important! Între cele opt. Majore! De înzestrare cu dotări! 

Desigur, publicului-țintă, cel de care depinde cariera executivă la vârf a domnului ministru, nu i se poate vorbi altfel. Că nu ar înțelege. Dar nici domnul ministru nu poate, chiar dacă ar vrea, să vorbească altfel. De unde să știe domnia sa că „înzestrare” și „dotare” sunt concepte comuniste, aparținând vocabularului limbii de lemn? Că domnul ministru dă semne evidente că altă limbă nici nu știe, ca să facă vreo comparație.

Dacă nu mă credeți, să vă explic. În comunism, cineva, complet neprecizat, dar bănuit că ar fi fost Partidul, înzestra armata. Adică, îi asigura armatei o zestre de arme și echipamente. Ca unei mirese care pleacă de acasă cu lada plină de tot ceea ce îi trebuie, ca să fie o nevastă complet echipată. Nu atât chestii cumpărate, cât lucruri făcute în casă. În luni lungi de iarnă și în șezători nesfârșite. Așa că rezultatul înzestrării era dotarea. Sau averea cu care mireasa venea acasă la soț. Mai ales dacă soțul era el însuși militar. Pe vremuri. Înainte de comunism, desigur. 

Așa că limba de lemn se referea la cineva impersonal, care desfășura o activitate neprecizată de înzestrare. Dacă se descoperea că armata era incomplet dotată, adică nu avea suficiente capabilități să lupte cu succes, atunci limba de lemn i-ar fi scutit pe cei responsabili cu asigurarea materială a trupelor de orice responsabilitate. Pentru că ei nu făceau nimic. Nici rău, nici bine. Armata însăși se înzestra. Ea era de vină. Și pentru proasta dotare, și pentru lipsa de succes în operațiile militare.

În Occident, nimeni nu dotează și nici nu înzestrează forțele armate. Există demnitari și agenții specializate în achiziționarea armelor și echipamentelor cu care trupele să meargă la luptă și să obțină victoria. Achiziționarea însemnând mult mai mult decât simpla cumpărare a necesarului respectiv. De aceea, programele majore occidentale sunt programe de achiziții și nu de cumpărare. Ori de înzestrare. Sau de dotare. 

Ca orice demnitar român postdecembrist, care se adresează unui public anti-american prin excelență, și domnul ministru actual al apărării naționale a României nu pierde niciun prilej pentru a subilina două lucruri. (A) nu are încontro să se refere la americani, deoarece avem niște „obligații asumate în cadrul NATO, importante”. Și (B) încă nu e clară direcția în care mergem, nu știm ce vrem, dar „vom decide așa cum este mai bine pentru securitatea națională”. Cu alte cuvinte, vom analiza toate ofertele, ca și când noi le facem o favoare americanilor dacă, în final, îi vom prefera altor ofertanți.

Singura problemă cu acest public anti-american și cu demnitarul de apărare națională care alege să i se adreseze ca și când ar vorbi cu toate segmentele de public deodată, este că ei, public anti-american și demnitar român, sunt cam minoritari. Cam stingheri în mersul inevitabil al poporului român către occidentalizare. Tot ce pot face ei, în afară de zgomot, este să mai încurce puțin lucrurile. Măcar din vorbe. Că, din fapte, n-ar prea avea cum, atâta vreme cât le lipsește alfabetizarea funcțională pe domeniu.




duminică, 9 iulie 2017

Efectul Srebrenica

În iulie 1995, forțele militare și para-militare sârbe au trecut sub ocupație militară orașul bosniac Srebrenica, fapt ce a dus la dislocarea a peste 15.000 de bosniaci, care au căutat protecție la batalionul olandez al Căștilor Albastre, adică al trupelor Organizației Națiunilor Unite. La finalul operației, peste 8.000 de bărbați și tineri bosniaci au fost mascacrați de militarii sârbi, fără ca aceste trupe onusiene să miște vreun deget în apărarea lor, deși mandatul ONU exact asta le cerea militarilor olandezi: să protejeze civilii din Srebrenica.

Foto: saraytour.com

Desigur, detaliile sunt mai nuanțate. Regulile onusiene de angjare în luptă prevedeau folosirea armamentului Căștilor Albastre numai în caz de auto-apărare, nu și dacă populația de apărat era atacată și masacrată. Vreo 50 de militari olandezi fuseseră luați ei înșiși ostatici. Comandantul batalionului a solicitat un sprijin de aviație împotriva blindatelor sârbești, solicitare care a fost ignorată cu deliberare. Generalul sârb Mladic l-a mințit copios pe locotenent colonelul ce comanda batalionul olandez că civilii bosniaci nu vor păți nimic și olandezul l-a crezut cu seninătate. Bosniacii înșiși, văzând că olandezii nu numai că nu intervin, dar și părăsesc pozițiile de apărare a Srebrenicei, au atacat un blindat onusian, omorând un soldat olandez. 

Dar toate aceste detalii nuanțate nu fac deloc mai slabă remarca faptului că, una peste alta, militarii olandezi au fost extrem de reticenți să își pună viața în pericol pentru apărarea populației civile locale din Srebrenica. Atât de reticenți, încât au preferat să facă față oprobiului public din țara lor, judecării în tribunale a lipsei lor de combativitate militară, condamnării lor morale de către bosniacii supraviețuitori, în loc să se fi luptat pentru miile de căsăpiți fără milă și aruncați în gropile comune.

Putem numi această reticență „efectul Srebrenica”. Chiar dacă ea, reticența de a muri pentru un public străin, nu este scuzabilă pentru niciun militar, ea este explicabilă. Mai ales prin raționamentul individual și agregat colectiv că există și un public pentru care nu merită să mori, ca ostaș internațional. 

Desigur, nu vorbim aici despre un public vinovat de ceva. Nu cădem în greșala de a zice că un anumit public și-ar merta soarta de a nu fi apărat. De a nu  găsi pe nimeni care să lupte și să moară pentru el. Așa cum suntem convinși că nicio femeie violată nu poate fi vreodată de vină pentru că a devenit victimă a violului, indiferent de cine este, cum se poartă, ce gândește ori cum se îmbracă.

Dar militarii din prima linie au și ei dreptul la preferințe, atunci când vine vorba despre apărarea unui anumit public. Acești militari sunt, întotdeauna, mai întâi naționali și abia apoi internaționali. Deoarece nu există, încă, nicio armată internațională în lume. Alianțele militare, coalițiile de voință, forțele internaționale sunt toate formate din efective naționale, puse la dispoziție de statele membre sau participante. Așa că, firesc, prima preferință a militarilor care apără este ca publicul de apărat să semene cât mai mult cu cel de acasă de la ei. Public pentru care ei s-au pregătit mental și juridic să îl apere chiar și cu prețul vieții. 

Dacă acel public este diferit de cel de acasă, atunci și reticența lor va fi mai mare. Până la inacțiune, cum a fost cazul Srebrenicei. Ce înseamnă diferit? Diferit ca civilizație, ca mentalitate, ca valori. Mai ales ca valori. De aceea și alianța militară NATO pune atât de mare accent pe ideea că aliații au valori comune, pentru care organizează o apărare comună. 

Acest „efect Srebrenica” este cunoscut și studiat și de adversarii și potențialii inamici ai unui public apărabil de forțe internaționale. Așa că, printre alte forme de slăbire a moralului comandanților și trupei, de destrămare a alianței, de șubrezire a suportului național al forțelor combatante, acești adversari și potențiali inamici încurajează și orice manifestări de maximizare a efectului Srebrenica în orice situație de apărare multinațională a unui public național. 

Cea mai eficace metodă fiind cea de auto-portretizare a publicului de apărat ca fiind total diferit de publicul de acasă al militarilor internaționali veniți să îl apere. 

Nu poate fi un mesaj mai favorabil pentru inamic decât cel dat de publicul de apărat însuși, în care se transmite că el, publicul, este nu numai ultra-naționalist, că vede în orice străin depozitarul unor anti-valori,  comparativ cu valorile sale, naționale, nu numai că tradițiile sale sunt opuse tradițiilor oricăror străini, inclusiv a celor veniți să îl apere, dar că nici nu are de gând să se schimbe. Să își revizuiască propriile valori, tradiții, cutume, obiceiuri, astfel încât acestea toate să devină cât mai compatibile cu cele ale aliaților veniți să moară pentru el, publicul de apărat.

Dar și alte aspecte defavorabile despre publicul de apărat pot juca un rol în activarea efectului Srebrenica. Cam cine credeți că și-ar da viața să apere un public în care nu numai că analfabeții devin doctori în științe, nu numai că singurii bogați sunt cei care fură, nu numai că guvernul este controlat de serviciile secrete, în loc să le controleze el pe ele, nu numai că există un mare program național de împiedicare a construirii infrastructurii rutiere, nu numai că domniei legii i se zice stat de drept și este exercitată în stil inter-mafiot, cu procurori ai unei mafii asmuțiți asupra celeilalte mafii și invers, nu numai că sunt aleși în demnități publice condamnați penal definitiv, ba chiar și din închisoare, nu numai că munca nu înseamnă câștig, așa cum nici câștigul nu înseamnă muncă, nu numai că cei valoroși în ceva, fie în artă, fie în știință, fie în educație sunt efectiv alungați din Țară, dar publicului în rândul căruia se petrec toate acestea nici nu îi pasă. 


joi, 6 iulie 2017

Nu strică niciodată

Nu strică niciodată să știm despre ce vorbim. Sau despre ce vorbesc alții și ne interesează și pe noi. Așa că, cine este interesat să înțeleagă cum este cu cele două procente din produsul intern brut alocate  pentru apărarea națională poate să urmeze această mică explicație scrisă. Sub formă de manual.

Definiții

Apărarea națională este și un domeniu public, subsumat domeniului mai mare al securității naționale, numit uneori și sector. Dar este și o activitate guvernamentală de producere a puterii militare necesară și suficientă pentru ca statul respectiv să aibă succes într-o operație sau o succesiune de operații de nivelul războiului sau apropiate de acesta. Dacă ar fi să combinăm aceste două înțelesuri ale apărării naționale, cel de domeniu public și cel de producere a puterii militare, am putea spune că apărarea națională este un bun public. Adică, un bun produs de guvern și consumat de toți cetățenii statului, fără excepții și fără limită de consum. 

Bugetul de apărare națională este capitolul din bugetul de stat desinat finanțării producerii bunului public numit apărare națională. Ordonatorul principal de credite pentru acest buget este ministrul apărării naționale. Bugetul cuprinde patru mari capitole de cheltuieli: cheltuieli de operare, cheltuieli de achiziții, obligațiile financiare în NATO și cheltuieli de cercetare și dezvoltare. La rândul lor, cheltuielile de operare se împart în cheltuieli de personal și cheltuieli materiale. Proporția dintre toate aceste capitole diferă, în funcție de politica guvernamentală. 

Criterii de repartiție a resurselor financiare.  Prima decizie politică, într-un ciclu de bugetare, este alegerea criteriilor de repartiție a resurselor financiare pe capitole de buget, pe programe, planuri și activități. În lipsa acestor criterii, va opera întotdeauna liberul arbitru. Sau cheful decidentului. În cazul apărării naționale, criteriile de repartiție sunt impuse de Legea planificării apărării naționale și de bunul simț managerial. Astfel, nu pot lipsi dintre aceste crierii cele legate de satisfacerea condițiilor financiare pentru îndeplinirea misiunilor strategice, stabilite prin Strategia națională de apărare, Carta albă a apărării și strategia militară. Dar și prin Concepția strategică a NATO, organiație în care suntem aliați. Apoi sunt criterii care țin de moralul comandanților și al trupei, precum și de etica alianței militare din care facem parte.

Decizia de ridicare a bugetului de apărare la 2 la sută din produsul intern brut este un angajament politic și nu  unul legal. Adică, eventualele sancțiuni pentru nerespectarea lui vor fi întotdeauna sancțiuni politice și nu sancțiuni juridice. Așa cum și câștigul rezultat din respectarea lui este unul politic. Concret, acest angajament politic a fost luat de România, în 2014, în urma cererii sale adresate Alianței Nord-Atlantice, NATO, de a o apăra împotriva amenințării venite din partea Federației Ruse. În contextul în care, în primăvara lui 2014, această Rusie tocmai instrumentase militar anexarea Peninsulei Crimeea de la Ucraina și declanșase, prin interpuși, un război civil în estul aceleiași Ucraine. Vecina noastră, a României! Concomitent cu exprimarea îngrijorării sale că Rusia nu se va opri la agresarea Ucrainei și își va continua ofensiva sa spre vest, îngrijorare validată și de percepțiile Poloniei și ale Țărilor Baltice, România a cerut aliaților să o apere efectiv. Iar aliații au răspuns imediat, suplimentând puterea militară din zonă și declanșând o serie de activități militare non-agresive, cum sunt exercițiile și vizitele portuare cu nave militare, astfel încât Rusia și oricine altcineva să înțeleagă faptul că NATO și România sunt tot una. În semn de solidaritate, România, ca și celelalte state aliate, s-a angajat politic să își majoreze efortul financiar pentru apărarea proprie și comună, de la puțin peste 1,3 la sută, la 2 la sută din produsul intern brut. Îndeplinirea acestui angajament însemnând, firește, că România apreciază efortul NATO și îl completează cu propriul său efort, atunci când vine vorba despre apărarea comună. Mai ales a sa, a României.

Implementarea deciziei politice de majorare cu 2 la sută din PIB a cheltuielilor militare presupune un spor de resursă financiară. Care se adaugă la resursa deja alocată. Cum ar fi adăugarea unui miliard de euro celor două deja alocate pentru apărare, prin legea bugetului de stat. Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Cum ar fi majorarea corespunzătoare a fiecărui capitol sau sub-capitol din bugetul de apărare, în mod egal, astfel încât proporția fiecăruia în totalul bugetului să nu se modifice. De exemplu, când cheluielile cu salariile reprezintă 80 la sută din cheltuielile de personal, iar cheltuielile de personal reprezintă 70 la sută din cheltuielile de operare, care resprezită 75 la sută din buget, adică  salariile sunt 42 la sută din buget, atunci 42 la sută din mărirea până la 2 la sută din PIB se va duce  la mărirea salariilor personalului. Pentru matematicieni, să spunem că salariile nu vor crește cu 42 la sută. Aceasta este ponderea lor, a salariilor, în buget. Ele, salariile, vor crește cu cât la sută crește bugetul. Dacă, pentru a ajunge la 2 la sută din PIB, acesta a crescut cu 33 l sută, tot cu atât cresc și salariile, dacă se adoptă politica de creștere a fiecărui capitol cu același procent cu care crește bugetul. Dar includerea în buget a creșterii la 2 la sută din PIB se poate face și în alt mod. Unele capitole de buget rămânând neschimbate și doar altele cunoscând creșteri semnificative. 

Intervenția în bugetare este orice schimbare în alocarea resuselor financiare, în interioriul bugetului. În funcție de politica guvernamentală, se pot opera modificări în alocarea diferită a resurselor financiare. De exemplu, dacă guvernul vrea să mărească salariile personalului, care reprezintă un procent anume din cheltuielile de personal, care cheltuieli reprezintă un procent anume din cheltuielile de operare, care sunt un procent anume din buget, atunci se poate modifica procentul cu salariile în interiorul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte cheltuieli de personal, sau se poate modifica procentul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte chetuieli de operare, ori se poate modifica întregul buget de apărare. Cum, la fel de bine, se pot păstra toate aceste procente așa cum erau și se modifică doar numărul de persoane angajate. Cu cât mai puțini angajați, cu atât salarii mai mari pentru cei rămași.

Planificarea financiară multianuală este un mediu acțional în care se pregătesc toate deciziile privind alocarea resurselor financiare. Acest mediu include președintele României și consiliul pe care îl prezidează în probleme de apărare națională, Parlamentul, premierul, ministrul de finanțe, ministrul apărării naționale cu secretarii de stat, structura de planificare a resurselor de apărare și de execuție financiară din acest minister. Toți aceștia au atribuții și proceduri de planificare financiară, inclusiv o cultură organizațională specifică. În care regăsim valorile după care se stabilesc prioritățile în alocarea banilor. Cum ar fi patriotismul, onestiatea, cinstea, corectitudinea, respectul pentru om, sentimentul de datorie față de Armată și altele asemenea. Specific planificării financiare multianuale este elaborarea de planuri alternative. Astfel încât, în funcție de evoluția favorabilă (bani în plus) sau defavorabilă (bani în minus), activitatea de producere a bunului public numit apărare națională să nu înceteze sau să își diminueze semnificativ producția de putere militară.

Produsul intern brut este avuția totală creată de întregul public, de-a lungul unui an, prin munca fiecărui membru al societății. Să reținem că două treimi din această muncă nu produce bunuri fizice, cum ar fi mașini de cusut sau legume, ci doar servicii, cum ar fi cele de administrare guvernamentală sau de turism. Valoarea în bani a acestor rezultate ale muncii nu se poate cunoaște imediat. Pe măsură ce bunurile acestea se produc. Ci doar se poate aproxima, statistic. Cam după doi ani de la încheierea unui ciclu de producere a produsului intern brut, această aproximare poate fi validată. Și mai sunt și mai multe valori asociate aceluiași produs. Ce trebuie să reținem de aici este că, dacă, de exemplu, zicem că, anul acesta, produsul intern brut ar fi de 160 miliarde euro în România, aceasta este doar o cifră aproximativă. Pe care o vom cunoaște mai exact în 2019. 

Cazul concret

Aparent, faptul că noul guvern al vechiului partid aflat la guvernarea României a încercat să propună președintelui Țării un plan de achiziții de tehnică și echipamente militare, cu durata de un deceniu, fără să ia în calclul faptul că bugetul Apărării va fi majorat la 2 la sută din PIB, indică o politică guvernamentală deliberată de ignorare a angajamentului politic luat de România în 2014. Angajament legat intrinsec de apărarea militară aliată a României împotriva a ceea ce a pățit Ucraina în acel an. Adică, dezmembrare teritorială și război civil.

Numai că nu există o linie de raționament direct între finanțarea achizițiilor și angajamentul politic de majorare a bugetului la 2 la sută din PIB. Cum arătam și în definiția respectivă, este o opțiune politică să se decidă unde se vor duce resursele financiare suplimentare, echivalente cu acest 2 la sută din PIB. De exemplu, partidul de guvernământ ar fi putut decide că niciun ban nu ar trebui să meargă la „înzestrare”, cum li se mai zice achizițiilor, în limba de lemn comunistă. 

Doar că o asemenea decizie nu poate fi luată decât transparent. Față de publicul aborigen și natoist, dar și față de guvernele aliate. Iar transparența presupune explicarea publică a întregului ciclu de raționamente care a dus la decizia aceasta. Pe ce s-a bazat partidul? Care au fost alternativele luate în considerație? Ce obiective vor fi atinse prin majorarea bugetară? Ce misiuni vor fi adăugate, ori care dintre misiunile existente vor fi finanțate în plus? 

Tot ce știm până acum, din surse deschise, este că actualul guvern și partidul care îl patronează habar nu au de două lucruri. (1) Guvernul nu știe pe ce să cheltuiască suplimentarea de până la 2 la sută din PIB în domeniul public al apărării naționale și (2) Guvernul nu dă semne că ar ști de unde să ia banii ăștia în plus, în condițiile în care are mari dificultăți să colecteze fondurile necesare activității curente în toate domeniile publice, d-apoi să suplimenteze bugetul apărării. Explicația logică fiind inversă: dacă (2) este o propoziție adevărată, atunci (1) devine o propoziție irelevantă.

Numai că, în materie de securitate și apărare națională, habarnavismul guvernamental nu este nici scuză, nici circumstanță atenuantă pentru punerea în pericol a Țării. În fața unei amenințări evidente și prezente.