joi, 6 iulie 2017

Nu strică niciodată

Nu strică niciodată să știm despre ce vorbim. Sau despre ce vorbesc alții și ne interesează și pe noi. Așa că, cine este interesat să înțeleagă cum este cu cele două procente din produsul intern brut alocate  pentru apărarea națională poate să urmeze această mică explicație scrisă. Sub formă de manual.

Definiții

Apărarea națională este și un domeniu public, subsumat domeniului mai mare al securității naționale, numit uneori și sector. Dar este și o activitate guvernamentală de producere a puterii militare necesară și suficientă pentru ca statul respectiv să aibă succes într-o operație sau o succesiune de operații de nivelul războiului sau apropiate de acesta. Dacă ar fi să combinăm aceste două înțelesuri ale apărării naționale, cel de domeniu public și cel de producere a puterii militare, am putea spune că apărarea națională este un bun public. Adică, un bun produs de guvern și consumat de toți cetățenii statului, fără excepții și fără limită de consum. 

Bugetul de apărare națională este capitolul din bugetul de stat desinat finanțării producerii bunului public numit apărare națională. Ordonatorul principal de credite pentru acest buget este ministrul apărării naționale. Bugetul cuprinde patru mari capitole de cheltuieli: cheltuieli de operare, cheltuieli de achiziții, obligațiile financiare în NATO și cheltuieli de cercetare și dezvoltare. La rândul lor, cheltuielile de operare se împart în cheltuieli de personal și cheltuieli materiale. Proporția dintre toate aceste capitole diferă, în funcție de politica guvernamentală. 

Criterii de repartiție a resurselor financiare.  Prima decizie politică, într-un ciclu de bugetare, este alegerea criteriilor de repartiție a resurselor financiare pe capitole de buget, pe programe, planuri și activități. În lipsa acestor criterii, va opera întotdeauna liberul arbitru. Sau cheful decidentului. În cazul apărării naționale, criteriile de repartiție sunt impuse de Legea planificării apărării naționale și de bunul simț managerial. Astfel, nu pot lipsi dintre aceste crierii cele legate de satisfacerea condițiilor financiare pentru îndeplinirea misiunilor strategice, stabilite prin Strategia națională de apărare, Carta albă a apărării și strategia militară. Dar și prin Concepția strategică a NATO, organiație în care suntem aliați. Apoi sunt criterii care țin de moralul comandanților și al trupei, precum și de etica alianței militare din care facem parte.

Decizia de ridicare a bugetului de apărare la 2 la sută din produsul intern brut este un angajament politic și nu  unul legal. Adică, eventualele sancțiuni pentru nerespectarea lui vor fi întotdeauna sancțiuni politice și nu sancțiuni juridice. Așa cum și câștigul rezultat din respectarea lui este unul politic. Concret, acest angajament politic a fost luat de România, în 2014, în urma cererii sale adresate Alianței Nord-Atlantice, NATO, de a o apăra împotriva amenințării venite din partea Federației Ruse. În contextul în care, în primăvara lui 2014, această Rusie tocmai instrumentase militar anexarea Peninsulei Crimeea de la Ucraina și declanșase, prin interpuși, un război civil în estul aceleiași Ucraine. Vecina noastră, a României! Concomitent cu exprimarea îngrijorării sale că Rusia nu se va opri la agresarea Ucrainei și își va continua ofensiva sa spre vest, îngrijorare validată și de percepțiile Poloniei și ale Țărilor Baltice, România a cerut aliaților să o apere efectiv. Iar aliații au răspuns imediat, suplimentând puterea militară din zonă și declanșând o serie de activități militare non-agresive, cum sunt exercițiile și vizitele portuare cu nave militare, astfel încât Rusia și oricine altcineva să înțeleagă faptul că NATO și România sunt tot una. În semn de solidaritate, România, ca și celelalte state aliate, s-a angajat politic să își majoreze efortul financiar pentru apărarea proprie și comună, de la puțin peste 1,3 la sută, la 2 la sută din produsul intern brut. Îndeplinirea acestui angajament însemnând, firește, că România apreciază efortul NATO și îl completează cu propriul său efort, atunci când vine vorba despre apărarea comună. Mai ales a sa, a României.

Implementarea deciziei politice de majorare cu 2 la sută din PIB a cheltuielilor militare presupune un spor de resursă financiară. Care se adaugă la resursa deja alocată. Cum ar fi adăugarea unui miliard de euro celor două deja alocate pentru apărare, prin legea bugetului de stat. Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Cum ar fi majorarea corespunzătoare a fiecărui capitol sau sub-capitol din bugetul de apărare, în mod egal, astfel încât proporția fiecăruia în totalul bugetului să nu se modifice. De exemplu, când cheluielile cu salariile reprezintă 80 la sută din cheltuielile de personal, iar cheltuielile de personal reprezintă 70 la sută din cheltuielile de operare, care resprezită 75 la sută din buget, adică  salariile sunt 42 la sută din buget, atunci 42 la sută din mărirea până la 2 la sută din PIB se va duce  la mărirea salariilor personalului. Pentru matematicieni, să spunem că salariile nu vor crește cu 42 la sută. Aceasta este ponderea lor, a salariilor, în buget. Ele, salariile, vor crește cu cât la sută crește bugetul. Dacă, pentru a ajunge la 2 la sută din PIB, acesta a crescut cu 33 l sută, tot cu atât cresc și salariile, dacă se adoptă politica de creștere a fiecărui capitol cu același procent cu care crește bugetul. Dar includerea în buget a creșterii la 2 la sută din PIB se poate face și în alt mod. Unele capitole de buget rămânând neschimbate și doar altele cunoscând creșteri semnificative. 

Intervenția în bugetare este orice schimbare în alocarea resuselor financiare, în interioriul bugetului. În funcție de politica guvernamentală, se pot opera modificări în alocarea diferită a resurselor financiare. De exemplu, dacă guvernul vrea să mărească salariile personalului, care reprezintă un procent anume din cheltuielile de personal, care cheltuieli reprezintă un procent anume din cheltuielile de operare, care sunt un procent anume din buget, atunci se poate modifica procentul cu salariile în interiorul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte cheltuieli de personal, sau se poate modifica procentul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte chetuieli de operare, ori se poate modifica întregul buget de apărare. Cum, la fel de bine, se pot păstra toate aceste procente așa cum erau și se modifică doar numărul de persoane angajate. Cu cât mai puțini angajați, cu atât salarii mai mari pentru cei rămași.

Planificarea financiară multianuală este un mediu acțional în care se pregătesc toate deciziile privind alocarea resurselor financiare. Acest mediu include președintele României și consiliul pe care îl prezidează în probleme de apărare națională, Parlamentul, premierul, ministrul de finanțe, ministrul apărării naționale cu secretarii de stat, structura de planificare a resurselor de apărare și de execuție financiară din acest minister. Toți aceștia au atribuții și proceduri de planificare financiară, inclusiv o cultură organizațională specifică. În care regăsim valorile după care se stabilesc prioritățile în alocarea banilor. Cum ar fi patriotismul, onestiatea, cinstea, corectitudinea, respectul pentru om, sentimentul de datorie față de Armată și altele asemenea. Specific planificării financiare multianuale este elaborarea de planuri alternative. Astfel încât, în funcție de evoluția favorabilă (bani în plus) sau defavorabilă (bani în minus), activitatea de producere a bunului public numit apărare națională să nu înceteze sau să își diminueze semnificativ producția de putere militară.

Produsul intern brut este avuția totală creată de întregul public, de-a lungul unui an, prin munca fiecărui membru al societății. Să reținem că două treimi din această muncă nu produce bunuri fizice, cum ar fi mașini de cusut sau legume, ci doar servicii, cum ar fi cele de administrare guvernamentală sau de turism. Valoarea în bani a acestor rezultate ale muncii nu se poate cunoaște imediat. Pe măsură ce bunurile acestea se produc. Ci doar se poate aproxima, statistic. Cam după doi ani de la încheierea unui ciclu de producere a produsului intern brut, această aproximare poate fi validată. Și mai sunt și mai multe valori asociate aceluiași produs. Ce trebuie să reținem de aici este că, dacă, de exemplu, zicem că, anul acesta, produsul intern brut ar fi de 160 miliarde euro în România, aceasta este doar o cifră aproximativă. Pe care o vom cunoaște mai exact în 2019. 

Cazul concret

Aparent, faptul că noul guvern al vechiului partid aflat la guvernarea României a încercat să propună președintelui Țării un plan de achiziții de tehnică și echipamente militare, cu durata de un deceniu, fără să ia în calclul faptul că bugetul Apărării va fi majorat la 2 la sută din PIB, indică o politică guvernamentală deliberată de ignorare a angajamentului politic luat de România în 2014. Angajament legat intrinsec de apărarea militară aliată a României împotriva a ceea ce a pățit Ucraina în acel an. Adică, dezmembrare teritorială și război civil.

Numai că nu există o linie de raționament direct între finanțarea achizițiilor și angajamentul politic de majorare a bugetului la 2 la sută din PIB. Cum arătam și în definiția respectivă, este o opțiune politică să se decidă unde se vor duce resursele financiare suplimentare, echivalente cu acest 2 la sută din PIB. De exemplu, partidul de guvernământ ar fi putut decide că niciun ban nu ar trebui să meargă la „înzestrare”, cum li se mai zice achizițiilor, în limba de lemn comunistă. 

Doar că o asemenea decizie nu poate fi luată decât transparent. Față de publicul aborigen și natoist, dar și față de guvernele aliate. Iar transparența presupune explicarea publică a întregului ciclu de raționamente care a dus la decizia aceasta. Pe ce s-a bazat partidul? Care au fost alternativele luate în considerație? Ce obiective vor fi atinse prin majorarea bugetară? Ce misiuni vor fi adăugate, ori care dintre misiunile existente vor fi finanțate în plus? 

Tot ce știm până acum, din surse deschise, este că actualul guvern și partidul care îl patronează habar nu au de două lucruri. (1) Guvernul nu știe pe ce să cheltuiască suplimentarea de până la 2 la sută din PIB în domeniul public al apărării naționale și (2) Guvernul nu dă semne că ar ști de unde să ia banii ăștia în plus, în condițiile în care are mari dificultăți să colecteze fondurile necesare activității curente în toate domeniile publice, d-apoi să suplimenteze bugetul apărării. Explicația logică fiind inversă: dacă (2) este o propoziție adevărată, atunci (1) devine o propoziție irelevantă.

Numai că, în materie de securitate și apărare națională, habarnavismul guvernamental nu este nici scuză, nici circumstanță atenuantă pentru punerea în pericol a Țării. În fața unei amenințări evidente și prezente.