sâmbătă, 25 mai 2013

Acum un an...


Acum un an, pagina 14 din gazeta „Libertatea” reflecta exact mentalitatea românească majoritară și păguboasă. Titlul paginii era „Sport” și cuprindea, pe două treimi, o poză din vestiarul echipei de fotbal bucureșteană Dinamo, în care jucătorii, în lenjerie intimă, sărbătoreau cu jeturi de șampanie victoria lor în finala competiției Cupa României, în care tocmai învinseseră echipa bucureșteană Rapid cu scorul de 1 la 0.



Un singur articol adăpostea această pagină de sport acum un an, articol intitulat „Păcăliți la bani?” și care, în mai puțin de 200 de cuvinte, ne spunea că, deși Federația Română de Fotbal a dat 265.000 euro clubului câștigător al Cupei României la Fotbal, acest club, Dinamo, le-ar fi dat jucătorilor sau urma să le dea doar vreo 100.000 euro, să îi împartă între ei, cu antrenorii și „maseurii” la un loc.
Cu un subtitlu separat, care arată că „Inima lui Borcea, păzită de medic”, articolul ne înștiințează că un domn Cristi Borcea ar fi spus că suma dată jucătorilor este mult mai consistentă, dar că nu vrea să o dezvăluie, cum nu vrea nici să se enerveze, pentru că „și așa am stat tot meciul cu doctorul Brădișteanu pe lângă mine, să nu pățesc ceva cu inima”, este citat domnul Borcea.
Care este mentalitatea arătată de această pagină de acum un an, din „Libertatea”? În primul rând, pagina respectivă ne arată că, în mintea românului majoritar, sport înseamnă fotbal. În al doilea rând, ne arată că fotbal înseamnă bani. În al treilea rând, aflăm că subiectul este ce se întâmplă cu banii, iar știrea este că nu toți banii câștigați din fotbal de un club de profil ajung la fotbaliști. Apoi, aflăm că există niște domni, numiți generic „șefii din Ștefan cel Mare”, despre care cititorul ar trebui să știe dinainte, altfel nu mai înțelege nimic, pentru că articolul este destinat numai celor care îi știu, cum știu și ce înseamnă „din Ștefan cel Mare”, ce înseamnă „jucătorii antrenați de Bonetti”, sau cine este ori ce este „Dănciulescu și compania”. Ca să nu mai vorbim de faptul că, neapărat, ar trebui cititorul să știe cine este Cristi Borcea.
Personal, din toate numele astea, eu bănuiesc că „șefii din Ștefan cel Mare” s-ar putea referi la patronii și/sau managerii clubului „Dinamo”, care, probabil, își au adresa la stadionul cu același nume, ce se află, într-adevăr, pe Șoseaua Ștefan cel Mare din București, dar nu aș exclude și posibilitatea ca acești șefi să fie șefii Poliției Române, instituție ce își are sediul imediat lângă stadionul Dinamo, pe aceeași Șosea Ștefan cel Mare. Sau, mai știi, poate că sediul clubului este suprapus cu sediul polițiștilor? În tot cazul, mărturisesc cu rușine nedisimulată că habar nu am ce înseamnă „Dănciulescu și compania”, care sunt „jucătorii antrenați de Bonetti” sau cine este domnul Cristi Borcea.
Știu însă cine este doctorul Brădișteanu, medicul de serviciu la inima domnului Borcea, ce a stat pe acolo, pe timpul meciului de finală de Cupa României. Este vorba despre primul chirurg român care a efectuat un transplant de cord în România și actualul șef al Secției Chirurgie Cardiacă și Vase Mari din Spitalul Clinic de Urgență București. Produs al școlii de medicină din Cluj-Napoca și al școlii românești de chirurgie cardiacă din Tg.Mureș, doctorul Șerban Brădișteanu este unul dintre puținii români care salvează vieți de oameni prin intervenții chirurgicale pe inimă sau chiar prin înlocuire de inimă.
Acești români de excepție sunt mult mai puțini decât milionarii români sau decât patronii ori apropiații cluburilor de fotbal din România, cum, probabil, ar fi și acest domn Borcea. Deci, cu cât sunt mai rari, cu atât ei sunt mai prețioși, iar românii majoritari ar trebui să știe despre domniile lor mult mai tare decât ar ști despre un îmbogățit din umbra ruinelor fostului Minister de Interne comunist, minister ce patrona echipa, clubul și stadionul Dinamo înainte de 1989.
Dar mentalitatea românului majoritar este că important ar fi doar cine are banii. Iar în relația Brădișteanu – Borcea, este evident cine are banii și îi dă și altuia, și cine primește banii. Deci, conform acestei mentalități, ierarhia stabilită din subtitlul minuscului articol despre „sport” este corectă: inima lui Borcea, cel cu banii, este păzită de un medic al cărui nume nici nu merită să fie menționat alături de sau după numele celui cu banii, el aparținând doar unuia dintre mulții care mănâncă și ei o pâine de pe urma bogatului, numit popular „om de afaceri”. De altfel, acest „om de afaceri” chiar se laudă că, uite cine „a stat tot meciul pe lângă mine”: doctorul Brădișteanu, bă!
De ce este o asemena mentalitate majoritară? Pentru simplul fapt că tabloidul „Libertatea” se vinde. Și se vinde într-un tiraj de câteva ori mai mare decât al unui ziar cuminte, ca să nu mai vorbesc de câte zeci de ori mai multe exemplare de „Libertatea” se vând față de „Dilema veche”, de exemplu, deși nici cei de la această gazetă elitistă nu au o mentalitate mai diferită de cei de la „Libertatea”. Doar că ei se exprimă în mai multe cuvinte și ceva mai întortochiat.
În sfârșit, de ce este o asemenea mentalitate majoritară una păguboasă? Doar este vorba despre impunerea unui model de succes în viață, cel al îmbogățitului, în contrapunere minoră cu modelul mult mai rar de succes în viață al chirurgului de inimi.
O asemenea mentalitate este păguboasă deoarece cititorul majoritar, cumpărător fidel al tabloidului, nici nu se gândește că ar putea să ajungă vreodată nici ca domnul Borcea de bogat, nici ca domnul doctor Brădișteanu de priceput.
El este însă mult mai interesat de Borcea pentru că povestea acestuia, alintat de fiecare cu numele mic de „Cristi”, este o poveste de succes a unuia dintre ei, majoritarii. Și mai mult, cititorul știe că succesul bogatului i se datorează și lui, cumpărătorului de ziar, de bilet la meci și spectatorului la televizor, ce îngroașă cifrele „ratingului” la transmisiunile de fotbal. Adică, cititorul se simte că face parte din povestea de succes a îmbogățitului.
Asta, pe când, în povestea de succes a doctorului, românul majoritar nu știe să aibă vre-un rol.
Ar mai fi de menționat că singura reclamă găzduită de aceiași pagină de sport a Libertății propune un leac bărbaților cu disfuncții erectile, sau impotenți ori cu dimensiuni reduse și performanțe scăzute în pat. Ne putem aștepta că reclama a fost aleasă special pentru cititorul mediu al acelei pagini, spre binele său, bineînțeles.



vineri, 24 mai 2013

Salvatorul Oprea si salvatii lui

Această caricatură, ce datează din luna noiembrie 2012,
de pe timpul campaniei electorale pentru alegerile parlamentare,
devine actuală
nu prin personajul principal, care este tot cum era și atunci,
ci prin personajlele secundare,
care s-au înmulțit și au devenit foarte vocale
ridicându-i ode televizate domnului Oprea G.,
„salvatorul” de acum al celor pe care i-a năpăstuit mai ieri.
Așa că, acum, le putem numi cu nume proprii și pe aceste personaje secundare...

miercuri, 22 mai 2013

Puscaria


Așa cum îi zice și numele, pușcăria este un loc ce are de a face cu puștile. Mai demult, în multe locuri din lume, depozitele de muniție, de praf de pușcă, erau folosite și pentru încarcerarea unor deținuți. Cea mai faimoasă pușcărie, Bastilia din Paris, Franța, a fost luată cu asalt și apoi distrusă la 14 iulie 1789 doar pentru că revoluționarii aveau nevoie de armele și munițiile pe care le adăpostea, și nu pentru că ei ar fi dorit să elibereze cine știe ce deținuți de pe acolo. Să reținem, deci, că numele de pușcărie a ajuns să fie dat oricărei închisori, chiar atunci când, în locul respectiv, sunt doar pușcăriași, nu și praf de pușcă. Deci, pușcăria face parte din structura societății, atâta vreme cât vor exista pușcăriași.


Termenul oficial al închisorii contemporane este cel de penitenciar, ceea ce înseamnă locul în care încarcerații fac penitență, adică se căiesc pentru faptele lor reprobabile și condamnate de societatea în care trăiesc, prin glasul ferm al Justiției.
Dacă cineva a comis fapte reprobabile ce nu au fost condamnate de societatea în care trăiește, acel cineva se va căi în cu totul altă parte, cum ar fi un birou de înalt demnitar de stat. Sau nu își va face nicio penitență, considerând că așa este bine, să facă orice faptă reprobabilă, atâta vreme cât ea nu este sancționată de nimeni, deși este de notorietate producerea ei.
Și mai este categoria celor care au ajuns în penitenciar pentru că au fost condamnați de societatea în care trăiesc, prin glasul ferm al „justiției”, pentru altceva decât pentru faptele reprobabile comise.
Desigur, într-o societate ideală, toți vinovații vor intra în pușcărie, pentru a plăti pentru faptele lor ilegale și toți nevinovații vor sta afară. Într-o societate normală și articulată, este posibil ca unii făptași să scape de pușcărie, fie pentru că nu au fost descoperiți, fie pentru că nu au fost prinși, fie pentru că nu au fost dovediți vinovați, dar, cu siguranță, niciun nevinovat sau nedovedit nu va intra în pușcărie. Sau, dacă se produce o așa-zisă eroare judiciară, prin care un nevinovat este condamnat, ea, eroarea, este reparată imediat ce este descoperită. Într-o societate bolnavă, slabă și dezarticulată, ajung la închisoare, de-a valma, vinovații și nevinovații, dovediții și nedovediții, prin simplul fapt că „justiția” face cum o taie capul sau răspunde la „comenzi politice”, adică este sensibilă la diverse influențe, fie ele de putere sau de opinie. În fine, într-o societate autoritariană, dictatorială, ajung în pușcărie doar cei stabiliți să devină pușcariași de puternicii care domnesc peste o asemenea societate.
Societatea românească se încadrează în rândul societăților bolnave, slabe și dezarticulate. Asta rezultă din toți indicatorii de stare socială inventați până acum pentru măsurarea societăților și performanțelor statelor care le includ.
Când este vorba de „justiție”, acest tip de societate bolnavă, slabă și dezarticulată este confirmat și de comunitatea europeană de state ce alcătuiește Uniunea Europeană. Aceasta a instituit asupra României un „mecanism de cooperare și verificare pe justiție”, menit să ajute Țara noastră să se îndrepte, în acest domeniu. Din păcate, mecanismul s-a dovedit superficial și nepractic, așa că, deși funcționează de aproape șase ani, el nu are rezultate notabile în corectitudinea actului de justiție. Și mai este și plin de recomandări idioate. De exemplu, constatându-se că „justiția” românească este sensibilă la influențe venite din opinia publică, în loc să se propună măsuri de curmare a acestei sensibilități bolnave în rândul judecătorilor și procurorilor, s-au propus măsuri de închidere a glasului opiniei publice românești.
Așa că, în pușcăriile românești, veți găsi și astăzi, de-a valma, vinovați și nevinovați, precum și infractori dovediți și nedovediți. Iar opinia publică aborigenă, cea vocală în presa scrisă, audiovizuală și în mediile de socializare, care influențează actul de „justiție”, exultă când este vorba de condamnarea la pușcărie a unor nedovediți, cu condiția ca ei să fie cunoscuți sau bănuiți ca vinovați, de regulă, de cu totul alte fapte decât cele pentru care fac ei pușcărie.


vineri, 17 mai 2013

Friedman de la Stratfor și subidiotii din România


Dr. George Friedman este președintele și fondatorul agenției de analiză strategică globală Stratfor și unul dintre conferențiarii respectați și ascultați de corporații multinaționale, cum sunt J.P. Morgan sau Citibank, ori de colegii sau alte organizații militare ori guvernamentale din Statele Unite ale Americii și din alte state. Acest domn a conferențiat joi, 16 mai 2013 și la București, la invitația Băncii Naționale a României, în fața premierului român Ponta și a altor personalități politice, economice și academice de la noi.


Agențiile de presă au reținut că domnul Friedman ar fi sfătuit România să fie mai aproape de Statele Unite din propria ei inițiativă și să joace cartea prevenirii expansiunii influenței rusești în zonă, ca element de interes strategic comun. Conferențiarul a mai subliniat cât de important este ca România să își dezvolte și să își realizeze prin efort de sine stătător propria ei mare strategie, în loc să aștepte să fie ajutată ori cadorisită de NATO sau Uniunea Europeană. Și a mai spus domnia sa că nici Europa, nici NATO nu vor sări vreodată în sprijinul României. Unul dintre lucrurile bune ce li se întâmplă românilor în aceste zile este că ei nu fac parte din zona euro, monedă ce nu are viitor și care crează numai probleme în prezent, a mai opinat domnul doctor George Friedman.
O asemenea conferință și o asemenea abordare nu aveau cum să rămână fără comentarii, în presa română. Este posibil să fi fost și comentarii pozitive, de tipul iată câteva sfaturi și vorbe ce merită analizate sau chiar luate în seamă. Eu nu știu însă de asemenea opinii. Singurele pe care le-am văzut au fost unele de tipul omul este un amărât de spion american, care vorbește doar prostii și habar nu are de realitățile din Țara noastră. Mai mult, ca american, el are un interes evident să prezinte Europa într-o lumină cât mai defavorabilă, arată detractorii săi din presa și blogurile românești.
Experiența m-a învățat că există o limită inferioară a prostiei, sub care nu mai poate trece nimeni. Dacă, totuși, veți găsi pe cineva sub acea limită, acel cineva nu are cum să fie mai prost decât se poate, ci s-a poziționat acolo în mod deliberat, făcând doar pe subidiotul, din cine știe ce motive ascunse. Așa este și cu acești comentatori critici la adresa domnului Friedman.
Nimeni nu poate fi atât de prost încât să nu își dea seama că domnul Friedman s-ar putea să aibă dreptate. Și, atunci, dacă există totuși cineva care insistă să nu îi dea dreptate acestui domn, fără să își argumenteze ideile contrare, ci doar să îl dezavueze pe vorbitor, acel cineva nu este mai prost decât se poate, ci trebuie că are un interes ca să îl combată pe conferențiarul american. În funcție de cine este acel cineva, interesul său poate fi unul material, adică este plătit să combată orice opinie defavorabilă influenței rusești în zona în care se află și România, sau spiritual, în sensul că acel cineva nutrește sincere convingeri pro-moscovite și anti-americane.
Să luăm cazul euro, că tot a conferențiat domnul Friedman la Banca Națională a României. Euro este singura monedă complet artificială din Lume. Până la ea, statele care au adoptat-o folosiseră monede naționale ce fuseseră, pe vremuri, purtătoare de valoare reală. Chiar dacă, la data intrării euro, acele monede își pierduseră acea valoare reală, ajungând să fie doar niște convenții, psihologic și chiar economic vorbind, ele mai purtau încă, rezidual, o anumită doză de încredere că ar reprezenta ceva apropiat de valoarea muncii încorporate în producerea unui bun care să fie prețuit cu o diviziune din moneda respectivă.
Ca orice monedă artificială, euro devine mult mai șubredă decât monedele naționale atunci când este supusă unor speculații și presiuni pe piața globală monetară. Ceea ce i s-a întâmplat lirei sterline din Marea Britanie acum 21 de ani, când a fost devaluată forțat iar domnul Soros s-a făcut miliardar peste noapte, este nimic în comparație cu ceea ce i se poate întâmpla monedei euro în zilele noastre. Multe guverne europene s-au împrumutat excesiv, în speranța că euro se va devaloriza astfel încât ele să ajungă să dea înapoi doar o câtime din cât se împrumutaseră. Dacă n-ar fi fost criza care să arate cât de prost au gestionat acele guverne banul public și să se ia măsuri forțate împotriva lor, probabil că euro ar fi căzut de mult la o jumătate de dolar american. Acum, însă, ea, moneda, este ținută artificial la o valoare cu un sfert mai mare decât un asemenea dolar american. Întrebarea este până când?
În asemenea condiții, este de felicitat orice stat care nu a ajuns încă să își măsoare avuția națională în această monedă, indiferent dacă a făcut asta din inteligență sau din prostie, adică din pricepere sau din nepricepere.
Cât despre futilitatea unor așteptări românești mari de la NATO și Uniunea Europeană, în ceea ce privește binele României, domnul Friedman are dreptate, dar cu anumite nuanțe, pe care, de altfel, le-a și enunțat.
Este lipsit de sens să te aștepți, ca român, că NATO sau UE și-ar sufleca vreodată mânecile și s-ar apuca să facă ordine în ograda românească, să se apuce ele să plivească buruiana corupției generalizate și instituționalizate, să măture gunoaiele administrative naționale, să combată dăunătorii și căpușele ce au năpădit economia Țării, să sădească sămânța bunăstării populației autohtone, în condițiile în care această populație, în frunte cu șefii ei formali sau informali, stă cu mâinile încrucișate și se plânge că nu îi este bine.
Dar nu asta cred că a vrut să arate domnul Friedman. Ca analist strategic global, domnia sa trebuie că știe foarte bine că, în situații de criză, cei afectați caută să iasă bine în special pe seama altora și nu prin efort propriu de schimbare. Iar statele care nu sunt capabile să gândească și să acționeze de sine stătător, care nu au o viziune despre viitorul propriu și mecanisme naționale de materializare a acelei viziuni vor fi, în mod natural, primele victime ale celorlalte state ce vor dori să iasă cât mai bine din încercarea crizei financiare sau economice. Acest lucru este valabil și între statele europene, nu numai între Europa și restul lumii. Astfel încât niciun stat european nu va fi încântat să ajute România să înceapă să gândească și să acționeze de sine stătător, sau să dobândească o viziune strategică și mecanisme naționale de atingere a ei, în condițiile în care, fără asemenea calități, România devine o sursă de bunăstare pentru aceste state europene, care abia așteaptă să o exploateze ca atare.
La fel este și în cazul NATO. Slabă, dezlânată și fără viziune, România devine, în condiții de criză, când puterea militară a Alianței este sacrificată, cel puțin în parte, pe altarul economiei în derivă, o problemă ce este mult mai profitabil să fie evitată decât rezolvată de restul aliaților, ce se arată a fi mai puternici, mai omogeni și mai capabili, posesori ai unei viziuni clare despre viitorul propriu.
Cât despre pericolul influenței rusești, acesta este, evident, un subiect dependent de preferințele naționale. La fel ca alte state din zonă, România și-a anunțat preferința pentru societatea occidentală și a făcut eforturi de aderare la această societate. Nu a făcut, însă, și eforturile necesare integrării depline în ea. De aceea, din perspectivă americană, se pare că România încă mai ia în considerare și alternativa estică, adică cea pro-Rusia, așa cum o fac și statele vecine României la răsărit, respectiv Moldova și Ucraina. Așa că România nu are cum să spere la o apropiere și mai strânsă de Washington D.C. decât în condițiile în care îi lămurește pe americani care este poziția ei față de Moscova.
Deci, în esență, domnul Fiedman nu a spus nicio prostie, nu s-a arătat a fi nici mai pro-american decât oricare alt analist de o asemenea anvergură strategică și nici mai anti-european decât orice critic onest al Europei de astăzi. Nici măcar anti-rus nu s-a arătat a fi domnul George Friedman. Doar că, aflându-se la București, domnia sa a dat frâu liber gândurilor sale și a considerat că poate face un serviciu românilor, oferindu-le câteva sfaturi benigne și chiar banale, după părerea mea.
Cum am mai spus, românii care s-au inflamat de la asemenea sfaturi nu aveau cum să fie atât de proști încât să nu vadă substanța reală a spuselor președintelui Stratfor, ci trebuie să fi avut ei oarece interese, fie ele materiale sau ideale, de s-au arătat atât de critici cu domnul Friedman.



Doctorul Arafat este bolnav de sindromul Ponta


Doctorul Raed Arafat este secretar de stat în Ministerul Sănătății și și-a câștigat reputația profesională prin organizarea primului sistem privat de intervenție de urgență din România post-comunistă, pe care l-a transferat apoi statului. În contextul acestui transfer, doctorul Arafat a primit și funcția de demnitate publică pe care o ocupă și în prezent.


Domnul Arafat are și o reputație publică, dată de faptul că domnul Băsescu Traian, președintele de atunci și de acum al României, i-a contestat public domnului Arafat competența de secretar de stat, la începutul anului 2012, pe timpul unei dispute pe controlul banului public, între ministerul de resort și asigurările de sănătate, acestea din urmă fiind în cămara cu bunătăți a domnului Băsescu și slugilor sale. În urma acelei contestări, domnul Arafat și-a dat demisia, iar câțiva cetățeni activi au demonstrat în stradă, în mijloc de ianuarie, împotriva acestei situații și a gestului public al domnului Băsescu. Deși președintele l-a convins pe domnul Arafat să revină asupra demisiei și cei doi s-au reîmprietenit, demonstrațiile au continuat, cu revendicări strategice, respectiv cu solicitarea demisiei sau demiterii președintelui Băsescu, demisia guvernului Boc și alegeri anticipate.
Unii își mai aduc și acum aminte că prima revendicare a „străzii”, în 2012, a fost cea pro-Arafat, alții au uitat cu totul acest amănunt. Domnul Arafat personal a ținut foarte mult ca aceștia din urmă, uitucii, să fie cât mai mulți, jucând cartea modestiei și rolul omului care își face doar datoria față de Țară, fără ambiții politice sau de putere guvernamentală. Așa a ajuns domnia sa să fie secretar de stat în Guvernul Boc, în Guvernul Ungureanu, în Guvernul Ponta I, unde a ajuns chiar și ministru, și apoi în actualul Guvern Ponta II.
În această ultimă postură, domnul doctor Arafat se comportă, public, exact la fel ca șeful său de guvern, domnul Ponta Victor. Adică, își petrece foarte mult timp la televizor, fie uitându-se la emisiuni, fie participând la acestea. Doar în două zile din mijlocul lunii mai 2013, domnul Arafat a avut două intervenții extinse la televizor, una pe subiectul desființării Institutului Inimii din Târgu Mureș și a consecinței că, în urma acelei desființări, au încetat, de doi ani, orice operații de transplant de inimă, iar cealaltă pe problema subfinanțării asistenței medicale pentru copii.
Tot ca șeful de guvern Ponta, domnul Arafat are sindromul că nu suportă să fie contrazis, ca să nu mai vorbim de cazul aproape inimaginabil să fie criticat. Și acest sindrom se arată nu doar când este vorba doar de domnia sa, personal, ci și atunci când în cauză este adus ministerul al cărui secretar de stat este, sau doar unul din puținele și straniile „programe” pe care acest minister le „desfășoară”.
Personal, am urmărit dialogul televizat, în contradictoriu, dintre domnul medic Arafat și domnul profesor universitar doctor Radu Deac, dialog în care primul îl acuza pe cel de-al doilea de rea credință și dezinformare publică, în sensul că desființarea Institutului Inimii din Târgu Mureș în 2010 nu ar fi fost un motiv pentru încetarea activității de transplant de inimă, așa cum arăta profesorul, pentru că, prin acea desființare s-ar fi dat afară doar contabilii și secretarele institutului, ceilalți rămând tot acolo. Ca să fie și mai convingător, domnul Arafat a sublinat că domnul profesor universitar Deac nu s-a preocupat, pe timpul cât era șeful acelui institut, să formeze generațiile următoare de chirurgi cardiologi, preferând să fie singurul care a efectuat asemenea operații. Iar faptul că transplanturile de inimă nu au mai fost finanțate de spitatul județean care a incorporat ce mai rămăsese din institutul desființat nu ar fi fost chiar așa de important, în ochii ministerului și ai secretatului său de stat.
Deoarece subiectul îmi era complet străin și deoarece bănuiam că cei doi interlocutori de pe ecranul televizorului aveau de împărțit ceva animozități de pe vremea când lucrau amândoi în același oraș, iar unul fusese profesor pe când celălalt învăța medicina de anestezie la aceiași școală, am apelat la bunul simț, pentru a vedea cine are dreptate.
Deci, la bunul simț, dacă subiectul era de ce nu se mai fac operații de transplant de inimă la Tg.Mureș, atunci adevărul ar fi putut fi în unul din trei locuri, respectiv, fie nu au fost cazuri care să necesite transplant de inimă de la desființarea institutului și până în prezent, fie nu a mai vrut echipa de chirurgi să facă asemenea operații, ca să se învețe minte ministerul să mai desființeze institute de o asemenea specializare ca să economisească bani, fie pentru că au dispărut condițiile necesare și obligatorii pentru o asemenea intervenție chirurgicală de excepție, așa cum susținea domnul profesor Deac.
Cum titlul discuției de la televizor era faptul că s-au irosit 55 de ocazii de prelevare de inimi de la donatori, rezulta că motive de transplant ar fi existat, lucru necombătut de domnul Arafat. De altfel, acesta a susținut, voalat, teza a doua, cea că nu ar mai fi vrut echipa de chirurgi să realizeze transplanturi. Și asta, nu atât pentru a arăta că trebuia menținut institutul, ci pentru că șeful echipei, profesorul Deac, care se pensionase la desființarea institutului, nu ar fi lăsat urmași care să facă asemenea intervenții de transplant în absența domniei sale.
Aici, pe această teză, domnul Arafat a fost la fel de neconvingător ca șeful său de guvern, domnul Ponta. În primul rând, a lăsat impresia că vorbește despre un subiect pe care îl cunoaște la fel de bine ca portarul de la ministerul său, dar nu mai bine decât acela. La fel ca portarul, domnul Arafat și-a dat cu părerea despre o situație pe care o cunoaște doar din literatura de popularizare, personal neavând nicio ocazie în care să vadă cum se formează specialiștii în chirurgia de transplant cardiac, cum habar nu pare să aibă de modul cum se formează specialiști în medicină, în general, decât din perspectiva celui trecut prin sistem ca beneficiar, dar care nu a ajuns să profeseze ca specialist în nimic altceva decât în administrație.
În al doilea rând, când a acuzat, cu emfază, că domnul profesor Deac nu și-a îndeplinit rolul de dascăl, de formare a viitorilor chirurgi, domnul Arafat ar fi trebuit să mă convingă de faptul că știe ce vorbește, în sensul că are date certe că niciun absolvent al cursurilor și programelor de pregătire profesională ale profesorului nu a ajuns chirurg cardiovascular. Sau că, în absența profesorului, niciunul dintre absolvenți nu ar fi îndrăznit să efectueze o operație de transplant de inimă, considerându-se insuficient pregătit. Ori, domnul Arafat nu a prezentat nici măcar un asemenea caz.
În aceste condiții, mai rămâne în picioare doar cea de-a treia teză, cea a absenței condițiilor de efectuare a unui transplant de inimă, la spitalul județean Mureș, spre deosebire de condițiile existente la Institutul Inimii, desființat.
Domnul Arafat ne-a spus, cu candoare infantilă, că nu înțelege cum de au dispărut condițiile acestea, când clădirea în care funcționa institutul este aceiași în care funcționează secția de specialitate din spitalul județean. Aici se vede cât de bine și-a însușit domnul Raed Arafat, palestinian de sorginte siriană, mentalitatea românească. Pentru că mentalitatea românească arată că este meritoriu să ai și nu să știi. Este la fel cu a spune că, dacă am dobândit o clădire, facem școală, ori că, dacă am utilat un laborator, facem cercetare științifică. Asta, pe când adevăratele condiții constau în cantitatea de cunoaștere pe care o putem aduce în acea clădire sau acel laborator pentru a ne îndeplini menirea de a forma ori de a crea.
Ca să nu mai vorbim de oameni. Când este vorba de chirurgie de transplant de cord, de departe cea mai importantă condiție este să aduci chirurgul cel mai bun posibil. Iar chirurgul acela vine și efectuează transplantul doar dacă este satisfăcut de condițiile ce îi sunt oferite. Pe lângă instrumentele și medicamentele de cea mai bună calitate, unii dintre acești foarte prețioși și foarte puțini chirurigi din Lume vor și anumite condiții materiale pentru sine, exprimate în onorarii substanțiale, pe măsura cererii și ofertei de piață specializată. Alții vor condiții morale, de respect și stimă, exprimate în poziționarea lor deasupra tuturor celorlalți, după meritul lor indiscutabil. Iar alții vor și unele și altele din condițiile acestea. Este cel puțin idiot să blamezi un astfel de ultra-specialist că dorește să aibă asemenea condiții satisfăcute, înainte de a purcede la actul medical al transplantului. Singurul care trebuie blamat este cel care refuză să satisfacă aceste condiții, deși poate.
Oare ce i-o fi trecut prin cap domnului Arafat când a dat de înțeles că domnul profesor doctor Deac ar fi trebuit să continue să funcționeze ca șef de colectiv de chirurgi cardio-vasculari și după ce, din șef de institut, a fost plasat în subordinea unui director de spital județean, a cărui singur merit este că are în subordine și o contabilă și, în consecință, o ștampilă, pe când chirurgul nu mai are nici una nici alta, deoarece așa vrea ministerul și secretarul său de stat, zicând că astfel se face economie?
Nu vom ști niciodată răspunsul la această întrebare. Cred însă că nici domnul Arafat însuși nu ar ști să răspundă la ea. Confruntat cu simptomele sindromului Ponta, domnia sa nu se mai comportă ca și când și-ar cunoaște locul și rolul în societatea românească, ci ca și când funcția publică de demnitar de rangul trei i-ar fi adus și priceperea în problemele spinoase, delicate și greu de pătruns cu mintea ale medicinii de înaltă ținută. Adică, după capul său, funcția de secretar de stat l-ar fi făcut nu egalul, ci superiorul domnului profesor universitar doctor Radu Deac, chirurg cardio-vascular de renume transatlantic.
Desigur, tot datorită suferinței de contagiune de la domnul Ponta, domnul Arafat uită că domnul Deac a fost, la rândul său, secretar de stat în Ministerul Sănătății. Cu alte cuvinte, domnul profesor Deac a fost deja cum este acum domnul Arafat, dar domnul Arafat nu are cum să ajungă, nici în această viață și nici în următoarele două, așa cum este acum domnul profesor Deac.



miercuri, 8 mai 2013

Uite cum mai trece anul...

Deși zice că nu este cazul să se vorbească despre așa ceva, domnul Ponta Victor, actualul și fostul premier recent al Guvernului României, pare măgulit, dacă nu chiar încântat de ideea că trebuie marcat un an de când a fost domnia sa uns șef de guvern, pentru prima dată în viața sa. Probabil, măgulirea sau încântarea își au originea în faptul că acest moment se întâmplă, tot pentru prima dată, și în istoria poporului român. Adică, se pare că, cel puțin în imaginația domniei sale, am fi cu toții martorii sau chiar părtașii unui moment istoric.



Realitatea este că aniversarea acestui an de guvernare Ponta nu are nimic aniversar în ea. În primul rând, vorbim nu de un Guvern Ponta care să fi împlinit un an de execuție, ci de două guverne Ponta care, împreună, administează executiv Țara de un an încoace, pe când exercițiul fiecăruia dintre ele a durat doar câteva luni. În al doilea rând, domnul premier a dedicat majoritatea timpului din acest an cuceririi și consolidării puterii sale politice și de altă natură, în dauna sau pe seama guvernării propriuzise. Și, în al treilea rând, de la începutul primei guvernări Ponta și până acum, lipsesc aproape cu desăvârșire orice obiective politice și administrative pe care aceste două guverne și le-ar fi propus iar noi ne-am fi putut uita la cum au fost ele îndeplinite, în acest an. Adică, oricare ar fi realizările acestei ori acestor două guvernări, ele sunt realizări doar pentru că așa convenim noi să le spunem și nu pentru că ele ar însemna îndeplinirea unor obiective, fie ele și parțiale sau de etapă.
Dacă ar fi să identificăm cea mai mare realizare a guvernării Ponta, ne-am putea opri la faptul că a înlocuit guvernările Boc-Ungureanu, îndeplinind astfel una dintre cele trei revendicări populare, „de piață”, formulate de demonstranții spontani pe străzile României, începând cu luna ianuarie 2012, respectiv cea de „jos guvernul!” Pentru împrospătarea memoriei recente, celelalte două revendicări erau „jos Băsescu„”, adică demisia ori demiterea președintelui în exercițiu al României și „alegeri anticipate!”, adică jos Parlamentul de atunci.
Și, tot pentru împrospătarea memoriei, ar trebui să ne amintim că nici una dintre aceste trei revendicări nu erau mofturi, ci mainfestarea unor îngrijorări populare foarte serioase privind proasta guvernare, condimentată cu corupția instituționalizată și cu confiscarea domeniului public de o parte a așa-zisei clase politice. Acum un an, domnul Ponta Victor, proaspăt uns premier de președintele Băsescu Traian, avea două opțiuni. Prima era să înlocuiască proasta guvernare cu o mai bună guvernare, să reducă sau chiar să purceadă la curmarea corupției de stat și să redea domeniul public înapoi publicului ce ar fi trebuit să îl controleze prin formele democratice consacrate de administrare a respectivului domeniu.
A doua opțiune era să înlocuiască de la cârma de atunci a guvernării Țării acea parte a așa-zisei clase politice ce era promotoarea corupției, cu cealaltă parte a aceleiași așa-zise clase politice, ce era, tot pe atunci, privată de accesul la guvernare, la beneficiile corupției și la binele personal oferit de domeniul public, fără să schimbe nimic din aranjamentele existente, cu excepția oamenilor. Adică, vorbim de acea opțiune descrisă foarte plastic de marele și prea-devreme-uitatul Constantin Tănase: pleacă-ai noștri, vin ai noștri...
Acum, minunându-ne cât de repede trece un an de zile în viața publică și politică a României, ne este totuși greu să spunem care dintre cele două opțiuni a fost preferată de domnul Ponta, premierul. Nedumerirea noastră este alimentată de faptul că principalul efort de guvernare pontistă a fost îndreptat spre obținerea bunăvoinței Occidentului, dacă nu chiar a oblăduirii acestuia, revărsată peste premierul României.
Ori, în mod aparent paradoxal, acest Occident, materializat prin „instituțiile” sale financiare, respectiv Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială, prin administrația americană, precum și prin guvernul supranațional al Uniunii Europene, nu spune nimic despre problemele strategice românești ale proastei guvernări, corupției instituțioalizate și confiscării în folos propriu a domeniului public. Asta, în condițiile în care, în ceea ce privește România, noi am identificat aceste probleme strategice folosind exclusiv gândirea teoretică și metodologia promovate de aceste materializări instituționale ale Occidentului.
Pentru a ajunge să fie acceptat, domnului Ponta i s-a cerut nu să treacă la buna guvernare, nu să combată corupția și nici să redea publicului domeniul public al Țării, ci să coabiteze cu domnul Băsescu Traian, să mențină Justiția și, în special, procuratura în posesiunea privată a unor agreați, să promoveze anumite proiecte economice punctuale controversate, proiecte în special destinate înstrăinării sau distrugerii unor entități din economia autohtonă, precum și „să țină sub control” cheltuielile publice prin privarea de resurse a unor sectoare esențiale ale puterii de stat, cum sunt învățămânul, sănătatea, ordinea publică și apărarea națională.
Am putea spune că, de fapt, Occidentul a fost mai supărat pe domnul Ponta pentru că reușise, în primul său mandat, să colecteze ceva mai multe resurse din economia gri sau neagră a României, care se ridică la aproape jumătate din toată economia, decât pentru că a încercat, stângaci de altfel, să „îl dea jos” pe domnul Băsescu Traian din fotoliul prezidențial. Ca urmare, în cel de-al doilea mandat, odată cu îmbrățișarea coabitării cu același domn Băsescu, domnul Ponta a abandonat complet orice tentativă de a spori veniturile guvernului său prin colectarea banului public de la rău platnicii, evazioniștii și contrbandiștii consacrați și cunoscuți ai Țării.
Una dintre cele mai mari nedumeriri ale guvernării Ponta este dată de prezența domnului Oprea Gabriel în coasta premierului, fie prin acorduri politice, cum sunt cele de pe picior de egalitate dintre cel mai mare partid politic românesc, condus de domnul Ponta, și formațiunea minusculă, aproape microscopică, a dezertorilor și trădătorilor politici, înrolați sub comanda domnului Oprea, fie prin funcții administrative, unde același domn Oprea a fost făcut vicepremier exact în momentul în care domnul Ponta a fost anunțat premier.
Explicațiile date chiar de domnul Ponta, cum că îi este dator domnului Oprea pentru că a ajuns premier când acesta a schimbat, acum un an, tabăra politică, trădându-l pe domnul Băsescu și dezertând din Guvernul Ungureanu, nu rezistă nici celei mai simpliste analize de putere politică. Pentru că, din punct de vedere politic, domnul Ponta era, încă de pe atunci, foarte puternic, iar domnul Oprea era și este, tot din punct de vedere politic, un nimeni, care nu ar fi reușit să ajungă nici în Parlament dacă nu l-ar fi băgat acolo primarul Sectorului 2 București, soldatul făcut general Onțanu. Cert este că, acum un an, domnul Oprea ar fi susținut în Parlament, pentru a forma guvernul, pe oricine ar fi împins alegerile până în toamnă, în contrapunere cu tendința de atunci de a se face alegeri anticipate, răsplata acelei susțineri fiind tocmai amânarea alegerilor și nu o funcție în noul guvern, rezultat din acele alegeri.
Alte explicații ar fi că domnul Oprea a fost pus în coasta domnului Ponta de altcineva, pe alte criterii decât cele ale relevanței politice, criterii ce nu ne sunt la îndemână, sau că avem de-a face cu o încuscrire de tip mafiot între cei doi. În lipsa unor elemente certe de investigare, asemenea explicații pot fi luate în calcul doar pe baza principiului deducției din romanele cu Sherlock Holmes, care spune că, în analiza unei situații misterioase, după ce dai la o parte imposibilul, ceea ce rămâne, oricât de improbabil, este totuși adevărul.
Am putea spune că aniversarea unui an de guvernare Ponta este astfel umbrită de câteva nedumeriri, dintre care am amintit aici două, una din perspectivă internațională și cealaltă din bucătăria internă a politicii românești, nedumeriri ce ridică semne serioase de întrebare asupra evoluției ulterioare a acestei guvernări. Așa că, rămâne să vedem mai încolo cum vor sta lucrurile. Pentru aceasta va trebui să avem răbdare. Nu prea multă, însă, pentru că, uite cum mai trece anul în viața politică românească...