marți, 27 iunie 2017

De sezon

Iunie e întotdeauna luna examenelor și concursurilor pre-universitare. În iunie 1969, am fost chemat la directorul școlii. Era o școală mică, cu câte două clase în fiecare an, de la clasa întâi și până la a opta. Acolo, în minusculul birou de director de școală mică, din centrul Sibiului, mă aștepta un soldat. Eram chemat la Comisariat! Prin curier! Deși aveam doar 15 ani și jumătate. Ceea ce a fost o nedumerire a directorului, până când a aflat că eu „îmi depusesem dosarul” pentru a concura la admiterea în Liceul Militar Dimitrie Cantemir, din Breaza. Pe Valea Prahovei.



La Comisariat, cum îi zicea pe atunci, sau la Centrul militar județean, cum îi zice acum, se colectau toate dosarele. Pentru că cei de acolo aveau rodate toate mecanismele de selecție. Mai ales organizarea vizitei medicale,  a probei psihologice și verificarea datelor înscrise în dosar țineau de specialitatea comisariatului, pentru că tot el organiza și recrutarea conscripților. Adică a soldaților cu stagiu militar obligatoriu. Așa că acolo m-am dus și eu, chemat de un locotenent colonel, prin curier, la școală.

„Puteam să își trimit foaia de drum prin curier”, îmi spune micuțul locotenent-colonel. Care nici măcar nu mă întrecea în înălțime. „Dar am ținut să te cunosc personal”, a continuat el. „Și să îți spun vestea cea mare: ai fost admis pentru examen!”

Văzându-mă că primesc vestea fără nici măcar o tresărire, omul supralicitează: „În mod normal, ar fi trebuit să te respingem. Nu ai note mari. Media zece nu o ai decât la Purtare și la Desen. La Matematică ești între opt și nouă, ca și la Istorie. La Română, însă, deabia treci de șapte. Ori, la Breaza merg cei mai buni dintre cei mai buni. Ce rost ar fi avut să cheltuim foile de drum cu tine?! Că nu o să iei note mai mari la examen, după ce nu ai învățat prea bine la școală!”

Eu, imperturbabil: „Dar nu m-ați respins...”

Colonelul, aproape exasperat că nu îmi provoca nicio emoție, continuă: „Asta n-ar fi nimic. Dar ai și rude în străinătate! Ai un unchi în America!” 

„Da”, confirm eu. „Am scris asta în cererea de înscriere. Și, deci, nu m-ați respins...”

„Nu, nu te-am respins!” ofteză ofițerul. „Pentru că ai niște pile. Ce sunt părinții tăi?” mă întreabă el, mai mult retoric, în timp ce căuta răspunsul în dosarul meu, din fața lui. Acolo scria că am doar mamă. Iar mama era pensionată pe caz de boală, cu cancer în fază avansată. Și pensionată de la o întreprindere sibiană. Contabilă. Sora fratelui plecat în America. Cu nouă ani înainte de a mă naște eu, dar, totuși, capitalist. American! Din aceia care erau cât pe ce să înceapă războiul mondial nuclear cu șapte ani mai devreme de data povestirii. Război în care noi, românii, eram țintele bombelor nucleare venite de peste Oceanul Atlantic.

Nu mi-a spus niciodată cine au fost pilele mele. Nici eu nu știam, din alte surse. Realitatea era că cineva chiar mă iubea, acolo, sus. Atât de sus, încât nu se vedea nimic de jos, de unde eram eu. Așa, cu notele mele modeste la școală, eram cunoscut în Sibiu. Fusesem intervievat la radioul local. Fusesem selecționat să reprezint județul la un concurs național televizat, de cunoștințe teoretice, unde echipa era formată din șase copii. Cinci fiind repartizați pe materiile la care se dădeau probele, iar eu eram între ei pentru proba de istețime. Sau de perspicacitate, cum cred că îi zicea oficial. Deci, cineva chiar se gândea la mine și le spunea selecționerilor, redactorilor de radio sau comisarului militar să mă aibă în vedere. Nu am aflat niciodată cine. 

Dar nu era o pilă propriuzisă. În afară de băgarea în seamă, cei stimulați de acel cineva total necunoscut nu mi-au făcut niciun favor. A trebuit ca eu însumi să mă dovedesc perspicace, ba chiar să îi ajut și pe unii dintre ceilalți coechipieri, când s-a nimerit să știu răspunsul la probele lor, iar ei nu le știau, pe timpul celor două emisiuni concurs la care am participat. A trebuit să mă arăt articulat, la interviul radiofonic. Și a trebuit să mă prezint la concursul de admitere la liceul militar. La Breaza.

Prima probă a fost cea scrisă, la Română. Unde am știut gramatica. La literatură, pentru prima dată, s-au dat două subiecte, la alegere. Un comentariu literar, ceva din Caragiale, și o compunere. O întâmplare din viața ta. Adică a mea, a candidatului. Așa că am povestit o întâmplare. Complet fictivă. Pentru că am vrut să creez un moment dramatic. Să povestesc o chestie care crește, ajunge la paroxism și, apoi, se rezolvă de la sine. Dar într-un mod total neașteptat pentru cititor. Mi-am imaginat că un copil cade într-o fântână. Din aceea largă, cu ghizd și capac. Cu roată, lanț și găleată. Și copilul ajunge să cadă în fântână pentru că e și curios, dar și inimos, deoarece are impresia că, în fântână, ar fi căzut bunicul lui și încearcă să îl salveze. Dar cade el, iar bunicul îl prinde. Fiind în fântântă ca să o curețe. Pe o scară pe care copilul nu o văzuse și nici nu o intuise. După asta, bunicul îl sfătuiește ca, altădată, mai bine să ceară ajutorul, atunci când nu se pricepe ori nu poate el, copilul, să îl ofere chiar el. Că e prea mic. Prea plăpând. Și nici nu înțelege exact ce se întâmplă.

Scrisesem o improvizație pe o temă pe care atunci o aflasem. Mi-a plăcut cum a ieșit. N-am folosit ciorna. Am scris-o direct „pe curat”. Cu câteva elemente deliberate de stil. De exemplu, am folosit persoana a treia, după ce, în introducere, am recunoscut că întâmplarea ar trebui să fie din viața mea. Dar am explicat că persoana a treia e mai potrivită, având în vedere că această persoană obiectivează oarecum povestirea și îl separă pe povestitor de emoția povestirii sale. 

Apoi am avut proba scrisă la Matematică. Unde subiectul major a fost calcularea unei suprafețe compuse din toate figurile geometrice. Unele luate de două sau chiar de trei ori. Un fel de puzzle. Asta a fost o probă de atenție, pe care nu am trecut-o. Am rezolvat corect totul, mai puțin suprafața unui triunghi dreptunghic, la care am uitat, pur și simplu, să împart produsul catetelor la doi.

Nu ni s-au spus notele obținute la probele scrise. Însă, doar cei are au luat peste cinci sau șase au intrat la oral. După eșecul de atenție de la Mate, m-am mirat puțin că am ajuns printre ei. Asta, pe când cei picați erau trimiși acasă din cantonamentul liceului militar. 

Comisia de oral la Română era formată din doi profesori de liceu și doi de școală generală. Deci, patru examinatori și eu. Cu un bilet tras din teanc în față. Pe care erau un subiect de sintaxă, unul de morfologie și „analizați poezia Mama, de George Coșbuc”. La gramatică, a existat un moment în care unul dintre profesorii de liceu a avut o nedumerire privind ceea ce spuneam eu. I-am explicat, cu o oarecare condescendență, că eu știu că, la liceu, nu se mai predă gramatica limbii române și că nu este de mirare ca profesorul de liceu să nu fie familiarizat cu manualul de gramatică, de școală generală. Observație care a dus la schimbarea atitudinii anterior plictisite a celorlalți trei examinatori. Cel prins cu lipsa de familiaritate cu gramatica de școală generală recunoscând față de ceilalți că nu a predat niciodată la gimnaziu și că ce gramatică știe e cea care i-a rămas din facultate. 

„Cam obrăznicuț, micuțul” părea să zică noua atitudine a comisiei. „Ia să îl prindem noi cu ceva!” Dar nu au avut cu ce. Asta, până la analiza poeziei. Când, unul dintre profesorii de școală generală a dat impresia că știa o variantă populară a poeziei. La care, eu am propus să mi se permită să o recit. Celălalt profesor de școală generală a protestat. Cum să o recit? Aici suntem la examen, nu la teatru! Eu: „Da, dar e mai bine să ne împrospătăm cu toții memoria cu textul de analizat. Ca să avem și eu și comisia aceeași bază. Și nici nu durează mult.” Și le-am spus, repede dar cu efect, poezia Mama de George Coșbuc. După care i-am anunțat vestea cea mare: „după opinia mea, nu prea sunt multe de analizat la poezia asta. Care este poezie doar ca versificație. Ritm și rimă. În rest, este proză pură”. Fălcile comisiei au început să cadă, milimetru cu milimentru. „Poftim?!?” 

Le-am explicat apoi că George Coșbuc a fost un excelent traducător al unor poeți antici. Mai ales a lui Homer. Așa că el a înțeles poezia ca pe un expozeu. O narațiune filigranată în ritm și rimă. În Mama, poetul se adresează mamei așa cum Homer se adresează muzei. Noi, publicul, nefiind implicați. Noi doar asistând la această expunere. Ca la teatru. Abia atunci când cădem de acord că mama din poezie ar putea fi mama noastră, a fiecăruia, și citim cu glas tare poezia, ori o recităm din memorie, ne identificăm cu poetul și spunem noi, în locul lui, aceeași narațiune. Sau ne dăm singuri aceeași veste. 

La care am fost oprit. Unul dintre profesori s-a recomandat ca fiind chiar din Liceul Militar Dimitrie Cantemir și m-a rugat să îl caut, la toamnă, pentru că este convins că vom avea cel puțin un proiect literar împreună. Eu am încercat să îl temperez. „Stați puțin! Să mă văd eu intrat și mai vorbim după aceea.” 

„Ești ca și intrat! Ai zece la scris, azi ai zece” (așa am aflat și eu ce notă am luat și la scris și la oral, în condițiile în care examinatorii nu se consultaseră între ei) „și nu văd cum ai putea să nu iei zece și pe mai departe” mi-a explicat, foarte încrezător, domnul profesor. 

Mai departe erau probele orale la Matematică și la Istorie. Unde am luat, într-adevăr, câte un zece. Pentru că știam. Și matematică, și istorie. 

Iar la scrisul de la Matematică am luat un imens 9,45. Așa că am intrat la liceu cu cea mai mare medie din Sibiu. Și cred că și din liceul militar, cel de pe Valea Prahovei. 

Dar nu am fost premiant de top în liceu, așa cum nu fusesem nici în școala generală. Că nu aveam timp de așa ceva.


duminică, 25 iunie 2017

Pe asfalt, murea un fluture

Știu. Fluturii sunt frumoși
Ca să nu îi mănânce păsările.
De copil știu că fluturii au culorile vii
Doar cât sunt ei vii. Și se-nsoțesc cu petalele.
Când fluturii mor, culorile mor odată cu ei. Pălesc culorile.
Nu mai sunt de trebuință, să îi apere
Pe fluturi de păsările flămânde de insecte.
Doar eu, copilul, mânat de adulții de atunci, omoram fluturi
Ca să le insectez aripile colorate. Mirându-mă peste poate
Că splendidele culori se veștezesc a moarte.
Toate.


vineri, 23 iunie 2017

Apărătoarea coalitie

Coaliția pentru Familie se menține în atenția publică. Este vorba despre acei români declarați tradiționali și care vor să impună cu puterea legii tradiția lor tuturor celorlalți români. Indiferent de naționalitate, sex, vârstă, religie, studii, cultură și orice altceva ar mai putea să îi facă români unici și irepetabili.

Foto: asmc.ro

Am credința că este momentul să vedem cu ce avem de a face. Ca români tradiționali, cu respect și dragoste față de neam și de țară ce suntem. Respect și dragoste dovedite cu prisosință, prin comportarea noastră de-a lungul întregii existențe.

Prima teză căreia trebuie să îi stabilim valabilitatea este că acești români declarați tradiționali ar fi majoritari. Teză căruia i se aduce în susținere un singur argument. Că ar fi majoritari deoarece au „strâns” peste trei milioane de semnături pe „scrisoarea cea mai lungă”. Semnături depuse cu camioanele în Parlamentrul României.

La această primă teză am următoarele obiecții de autenticitate. (1) Trei milioane nu sunt o majoritate. Sunt o unanimitate. A celor care au semnat. Sau, mă rog, și-au înscris numele pe tabele, chiar dacă nu știu asta. Dar majoritate nu sunt. Nici nu au cum să fie. Să ne aducem aminte că nici 8,5 milioane nu au fost o majoritate de participanți la referendumul de demitere a lui Băsescu, de acum cinci ani. 

(2) Coaliția respectivă nu este majoritară în nimic. Cu siguranță, nu este majoritară între alte coaliții sau asocieri civice. La data scrierii acestor rânduri, site-ul Coaliției pentru Familie listează 46 de membri, constituiți din asociații și subsidiare ale acestor asociații. De exemplu, avem Asociația PRO VITA București, la numărul de ordine 05, dar și Asociația Provita Media București, la 06, Asociația Provita Filiala Gorj, la 07 și Fundația Clinică Provita, la 08. Ce oameni populează aceste asociații? Nu se știe. Site-urile asociaților ne furnizează prea puține date. 

Așa că putem infera că nu este coaliția asta majoritară nici ca activiști. Să ne uităm pe primele cinci nume listate. Asociația Părinții pentru Ora de Religie are un singur nume: Liana Stanciu, „cunocut om de televiziune și radio”, care este și președinte. Alianța Familiilor din România are un singur nume, la contact SUA. Asociația Familiilor Catolice Vladimir Ghika are trei nume, dintre care unul de tâmplar, unul de faianțar și unul de consultant în siguranța și securitatea muncii, toate trei listate la rubrica „servicii”. Ale asociației, desigur. Asociația Familiilor Numeroase spune, la „contact”, că este, de fapt, ASFANTU, adică Asociația Familiilor Active și are trei nume, în „Consiliul director”, dintre care se remarcă doi români tradiționali, președintele Phanzu Nike și secretarul Mir Montes Jose Ignacio. Asociația PRO VITA București este generoasă, cu șapte nume în „echipa de conducere”, dintre care, firesc, un președinte, un psihoterapeut, un director economic, un colaborator pentru chestii de drept, un cenzor și doi „ambasadori în sport”. Adică, în peste zece la sută dintre asociații, am putut identifica 15 nume. Extrapolând și multiplicând cu un coeficient de modestie, în sensul că operăm cu prezumția că unii dintre activiști vor să rămână anonimi, toată Coaliția pentru Familie are, oficial și în site-uri, vreo 250 de suflete, dintre care vreo 150 cu nume și prenume și vreo 80 cu cel puțin o coordonată de contact, cum ar fi un număr de telefon personal. Așa că acești activiști, chiar dacă sunt doar cei cu funcții de conducere, nu reprezintă nicio majoritate.

(3) Singurul loc unde această coaliție ar putea fi majoritară este în creștinism. În sensul că, în marea lor majoritate, dacă nu chiar în unanimitate, asociațiile componente sunt creștine. Ortodoxe, catolice, protestante, neo sau mai de demult, nu contează care, atâta vreme cât sunt creștine. Numai că, să nu uităm, și noi, ceilalții, apărații, tot creștini suntem, în marea noastră majoritate. Și nici măcar nu avem vreun motiv să ne îndoim că suntem majoritari și în raport cu cei care vor să ne apere. Pe noi și, mai ales, pe familiile noastre tradiționale.

Ajungem astfel și la cea de-a doua teză, căreia trebuie să îi stabilim valabilitatea. Este vorba tocmai despre pretenția că cei din coaliție ne apără pe noi, creștinii, și, mai ales, pe familiile noastre. În context, ei apără și tradițiile noastre.

Cum una dintre formările mele intelectuale, dar și acționale, este cea militară, nu pot trece ușor peste confuzia intenționată pe care coalizații pentru familie o introduc. În sensul că ei numesc apărare o adevărată ofensivă. Ori, la mine, ofensiva este ofensivă, respectiv presupune un atac deliberat, un dat sau mers peste adversar, pe când apărarea este apărare, în sensul că stau pe loc și mă bat doar atunci când ofensiva inamicului vine peste mine.

Concret, ei, coalizații pentru familie, declară că apără tradițiile, familia și pe mine. Dar, intențiile declarate sunt agresive, fără îndoială. După toate indiciile făcute publice de coalizații pentru familie, în concepția coaliției și a fiecărui membru al ei, „apărarea” presupune impunerea, dictatul. Prin lege. Dacă se poate, prin legea mireană. Dar cu condiția obligatorie ca legea mireană să fie făcută după cea sacră. 

Iată ce „Gândul zilei” sau, după rubrică, „Meditația zilei” ne propune, pentru astăzi, una dintre aceste asociații: „Sfârșitul n-a fost creat pentru legi, ci legile pentru sfârșit. Aceasta ne ajută să înțelegem mai bine întreaga ordine a lumii.” De pe site-ul respectiv, habar nu avem cine a zis chestia asta și ce vrea să zică cu ea. Dar ne spune Google. Există un alt site, nefailiat Coaliției pentru Familie, destinat lui Vladimir Ghika și care are o pagină intitulată „Gânduri pentru fiecare zi”. Pagină în care, la data de 23 iunie, aflăm exact gândul preluat și de Asociația Familiilor Catolice Vladimir Ghika. Dar tot nu știm ce a vrut să zică. Bănuim însă că ar fi vorba despre gânduri din timpul vieții monseniorului martir.

Nu are rost să ne ascundem după deget. Pentru a se apăra, Coaliția pentru Familie a avut nevoie de un inamic. De un agresor. De un atacator, căruia să îi facă față. Care să justifice sacrificiul. Nu al coalizaților, ci al nostru, al publicului creștin și tradițional. Care trebuie să ne sacrificăm pentru a ne lăsa apărați de coalizați. Iar acest inamic este LGBT. Adică Lesbiene Gays Bisexuali și Transgenderi. Unde Gays înseamnă, în românește, homosexuali. Și unde Transgenderi este un cuvânt inventat de mine (poate și de alții, dar nu m-am inspirat de la ei, dacă există), pentru a-i numi în românește pe cei care au trecut de la un sex la celălalt și care, în engleză, sunt transgenders. Le-aș fi putut spune transgenii, dar m-am temut că ar suna aiurea. Și nu este în intenția mea să sune nicicum.

Tot cu capul ițit de după deget, ar trebui să recunoaștem că LGBT nu prea au față de inamici. De agresori. Tot ce fac ei, din când în când, este câte o paradă de mândrie că sunt așa cum sunt. Adică, fac paradă de faptul că sunt altfel decât majoritatea.

Aha! Abia acum, când am introdus în ecuație acest inamic LGBT, am aflat și ce majoritate sunt coalizații pentru familie! Deci, ei fac parte dintr-o imensă majoritate de oameni normali, din punct de vedere al orientării sexuale. Orientare care se constată de câteva ori pe săptămână, într-un anumit ecart de vârstă, pe durata a câtorva minute, de fiecare dată. Adică, de pe la 14 - 15 ani și până la 60 de ani și mai mult, în funcție de sănătate, ori până la 40 - 45 de ani, în funcție de fertilitate, majoritarii ăștia fac dovada că preferă sexul cu persoane de sex opus.

Sau, mai bine zis, facem dovada. Că și noi, necoalizații, suntem tot la fel de orientați sexual. Diferența dintre noi și coalizații pentru familie fiind că nouă nu ne prea pasă de orientarea sexuală a oricui altcuiva. Pentru că așa am fost educați. Tradițional. Să nu ne uităm prin fereastră în dormitorul vecinilor. Să vedem ce gaură folosește fiecare pentru copulare. Că nu e frumos. Și ne ceartă acasă.

Dar mai avem de discutat și o a treia teză. Cea că LGBT nu numai că își etalează cu mândrie condiția, dar sunt foarte agresivi să ne determine și pe noi, dar, mai cu seamă, pe copiii noștri, să fim, respectiv să fie ca ei. Adică, să devenim cu toții o nație de LGBT-iști. Teză care merită, evident, discutată. Și chiar întoarsă pe toate părție. Fără niciun apropo ironic, desigur.

Aici intervine textul religios. Iudeii, creștinii și musulmanii, în ordinea asta, și-au fundamentat religiile lor pe același set de legi venite de la însuși Dumnezeu. Cu numele sau fără niciun nume, așa cum este El cunoscut de fiecare dintre aceste trei mari și profunde religii. Între aceste legi vom găsi și interdicții privind homosexualitatea. Și bisexualitatea. Că, la vremea dictării legilor în mintea profeților, mai ales a lui Moise, nu se întâlnise încă situația de trans-gen. Și nici nu se discuta despre lesbianism. Din motive evidente. Dar simplul fapt că homosexualitatea este repudiată de însuși Creatorul este un argument suficient de puternic pentru a înțelege că aceasta este o situație inacceptabilă în orice popor ales sau aspirant la alegerea sa de către Dumnezeu. Adică, repudierea homosexualității este o tradiție ancestrală. Biblică.

Doar că, în textul funamental, bibilic, homosexualitatea apare ca o crimă printre alte crime cu conținut sexual. Cum este preacurvia. Sau sexul cu rudele apropiate. Chiar dacă nu sunt de același sânge. Să menționăm aici și faptul că fiecare încălcare a interdicției trebuie tratată, conform legii divine, ca un caz individual. Doar Dumnezeu fiind auto-autorizat să radă de pe fața pământului populații întregi, pentru crima de homosexualitate. Sau pentru alte crime. Nu neapărat de natură sexuală.

De ce este importantă mențiunea textului religios? Pentru că teza nocivității existenței LGBT pentru un popor se bazează exact pe acest argument. Că așa a zis Dumnezeu că nu e bine. Și că încălcarea legii sacre trebuie pedepsită. Fără a continua, însă, cu precizarea că, în textul de referință, Dumnezeu indică și cum să fie pedepsite crimele cu conținut sexual: prin moarte. Toate! Cu sângele fiecărui criminal, sânge care să cadă asupra propriului cap. Omisiune ipocrită, fără îndoială. Pentru că este de bănuit că coalizații pentru familie au mai păcătuit și ei sexual. Nu homosexual, dar altfel. Și au scăpat nepedepsiți. Dorind, acum, să rămână tot așa. Fără grija că o să le curgă vreodată propriul sânge pe cap.

Dar, la ei, la coalizații pentru familie, ipocrizia este mult mai amplă. Ei au preferat să nu se refere la textul biblic și să nu își folosească influența religioasă în treburile publice pentru a cere Parlamentului României să aplice legea divină ca pe o lege laică, impunând pedepse cu moartea prin flagelare, prin pietrificare sau prin decapitare, pentru oricine practică vreuna dintre interdicțiile Creatorului, spuse de Profet. Tot ce au zis ei a fost că trebuie definită familia în Constituție ca fiind formată dintr-un bărbat și o femeie. Contând pe faptul că o asemenea definire va face imposibilă familia monosexuală. Formată dintr-un bărbat și un bărbat. Sau dintr-o femeie și o femeie. Și, astfel, aceste familii monosexuale nu vor putea face și crește copii. Dintre aceia care, prin educație în familie, să devină, la rândul lor homosexuali. Și lezbiene. Asta, dacă nu aleg să își schimbe sexul. Să treacă de la vagin la penis sau invers.

Nu simt nevoia nici măcar să sublinez, prin schimbarea literelor, inepția revoltătoare a acestei teze. Dacă cineva care citește textul acesta nu o sesizează imediat, înseamnă că textul nu i se adresează. Și că a citit degeaba până aici.

În final, ne vom referi la teza că individul trebuie să se subordoneze societății. Cu corolarul ei că societatea nu este formată din indivizi egali în drepturi și total diferiți în orice altceva. Ca sex, rasă, religie, cultură, inteligență nativă, pricepere, experiență de viață și așa mai departe. Că societatea nu are nevoie de toți și de fiecare dintre membrii săi. Ci doar ce cei care sunt puri, din punct de vedere al sexului, rasei, religiei și care sunt medii, dacă nu chiar nivelați, din celelalte puncte de vedere. Impurii și excepționalii fiind sortiți excluziunii. Nu numai morale, dar, mai ales, legale.

Această teză și-a dovedit inadecvarea în societatea comunistă. Care societate a promovat cu obstinație așa ceva. Și știm cu toții ce a ieșit. Iar cei care nu știm, vedem astăzi ce a rămas de pe urma unei asemenea promovări. Ce ar trebui să facem, dar nu mai avem timp acum, este să dovedim, teoretic și cu exemple de pe la alții, că singura societate de succes este cea care nu își sacrifică niciodată niciunul dintre membrii săi, pentru ca să le fie bine celorlalți. Pentru că, între individ și societate nu există vreo relație de subordonare, sau vreo ierarhizare mai deosebită decât există între fiecare celulă a corpului uman și corpul însuși. La un anume individ. Ca să nu împingem analogia la un individ și organele sale, pentru că este prea evident că pretenția ca inima să fie egală ficatului sau intestinului gros este o pretenție idioată. Absurdă și nefuncțională.

Ca și pretenția de a ne apăra familia noastră tradițională prin încorsetarea ei într-o definiție absurdă, dar constituțională. Când toată lumea luminată știe că singura formă de apărare a oricărei tradiții este respectarea ei, a tradiției, de către fiecare.






marți, 20 iunie 2017

Post-politica

Cea mai simplu de înțeles definiție a politicii este că politica se ocupă cu promovarea în administrația treburilor publice a intereselor, obiectivelor, năzuințelor și aspirațiilor diferitelor categorii sau segmente de public. La o extremă, vom găsi o politică atotcuprinzătoare, care reprezintă toate, dar absolut toate aceste interese etc., alte tuturor membrilor publicului, pe când, la cealaltă extremă, vom găsi câte o politică pentru fiecare dintre acești membri ai publicului. Între aceste extreme, vom găsi tot felul de combinații de politici, ca urmare a combinațiilor dintre interesele etc. ale publicului.

Foto: someecards.com


Această definiție este valabilă pentru orice sistem de organizare politică. Fie el democratic sau  fie el dictatorial. Este evident că, într-o democrație, cei care formulează interesele proprii sau de grup au grijă ca acestea să nu lezeze interesele celorlalți membrii ai publicului sau celorlalte grupuri. Iar dacă este satisfăcută condiția de patriotism, vom găsi interese formulate de un individ sau de un grup anume, în numele și, evident, în favoarea tuturor. Așa cum, în dictaturi, este de așteptat ca doar interesele clasei conducătoare, dictatorială, să fie formulate și satisfăcute prin politică.

Să mai notăm că promovarea în administrația treburilor publice a intereselor etc. presupune opțiuni. Alternative. Același interes putând fi promovat prin unul dintre mai multele programe sau planuri posibile. Planuri care se deosebesc unul de celălalt prin diversitatea soluțiilor de investire a resurselor necesare pentru atingerea interesului respectiv. Resurse financiare, umane, materiale, de mediu, de timp, de cooperare interanțională și altele asemenea. Așa că, în arealul politicii, vom găsi nu numai competiții între diferitele interese etc. și între cei care le promovează, dar vom găsi și competiții între alternative de promovare a aceluiași interes. 

Aceasta este politica. Așa cum o știm din vremuri imemoriabile. În paranteză, în Statele Unite ale Americii, se consemnează că, începând cu anii 1930,  politicii a început să i se spună „a doua cea mai veche profesie din lume”. Iar Ronald Reagan, în 1975, descoperea că între această profesie și prima cea mai veche sunt similarități însemnate. Cea mai veche profesie din lume fiind, după aceleași surse, prostituția. Adică, pentru a-și promova interesele proprii sau ale celor pe care îi reprezintă, politicienii se cam prostituează. Deoarece trebuie să strângă bani și alte resurse pentru promovarea intereselor respective. Vânzându-se pe sine. Sau vânzând doar votul. Ori, doar închiriindu-l, cum glumea un alt venerabil politician american. 

Dar, aici, eu am ales tema post-politica. Adică, ceea ce ține loc de politică, fără să fie politică de-adevăratelea. Așa, ca post-adevărul. 

Fenomenul post-politicii este universal. El se evidențiază prin formularea și promovarea unor interese  evident false ori nerealiste, în numele unor categorii largi ale publicului, care le acceptă ca adevărate și fezabile. Precum și prin aducerea în prim plan a unor politicieni care nu aparțin clasei politice ca atare, ci doar au cochetat cu politica. Și care beneficiază de o carismă anume: sunt percepuți de mase ca fiind total diferiți de politicienii tradiționali. Aceștia propun să li se dea pe mână puterea politică și, foarte important, accesul la resursele naționale, de toate felurile, pentru implementarea acelor interese false ori nerealiste. 

În unele state occidentale, post-politica are succes electoral și se află în faza incipientă a conducerii treburilor publice, urmând să ne lămurim dacă vor avea ori nu și succes în guvernare. În alte state occidentale, s-au menținut la putere, cu emoții, politicienii tradiționali. Iar, în câteva state occidentale, au apărut politicieni noi, atipici, care propun politici rezonabile, dar nemaivăzute până acum. 

Asta, la ei, la occidentali. La noi, la români, este altfel. La noi post-politica a fost singura formă de politică practicată de așa-zisa „clasă politică”. De la început, de la CPUN-ul condus de Ion Iliescu și până astăzi, 20 iunie 2017. Adică, am fost pionieri mondiali în post-politică. 

De ce este relevant acest lucru? Pentru că, având în vedere durata istorică semnificativă a practicii naționale, noi, românii, putem oferi celorlalte nații date concrete privind gradul de succes administrativ al post-politicii. 

Și ar mai fi ceva relevant. Că alternativa dezirabilă la post-politică nu este politica tradițională, cea pe care noi, românii, nu am cunoscut-o decât în filme, ci un nou tip de politică, de secoulul 21. Așa că nu  politicieni tradiționali, de care nu am avut niciodată parte, ar trebui să ne dorim noi, ci politicieni cum nu au văzut prea multe nații. Ci doar câteva. Cum sunt Canada și Franța, de exemplu. 


luni, 19 iunie 2017

Lucrul cu modelul

Modelul dezirabil al unei colectivități care își spune națiune este foarte simplu de descris. 

El este occidental. Toate celelalte modele existente în momentul de față având un succes limitat la una sau două dintre categoriile sau clasele de membri ai publicului. Cu excepția celor două popoare imense, cel chinez și cel indian, care și-au dezvoltat modele proprii, corespunzătoare numerelor mari demografice și culturii specializate. Și care au reușit nu numai supraviețuirea mulțimii, dar și înmulțirea ei.

Modelul occidental fiind cel care dezvoltă filosofia de organizare socială pritocită teoretic de Platon și de Aristotel și experimentată practic pe timpul republicii și imperiului roman. Uitată apoi în bibliotecile mănăstirilor fortificate creștine pentru o mie de ani. Și renăscută în plin creștinism patristic. Astfel încât, în Occident și în toate locurile de pe Planeta Pământ unde s-a instalat acest model occidental de civilizație, întâlnim creștinii educați ca elementele esențiale constitutive ale societății. Adică, cei care cred în Dumnezeu și în Fiul Său Iisus și care au studiat, la un nivel acceptabil, filosofia și celelalte științe despre om și natură derivate din sursele antice grecești și romane. Și care se află la zi cu înțelegerea Lumii. Cu alte cuvinte, modelul occidental este un model rațional, fundamentat pe valorile iudeo-creștine.

Iar principala valoare este omul. Astfel încât modelul dezirabil al unei colectivități care își spune națiune se constituie în jurul omului, al individului. Colectivitatea, națiunea fiind rezultatul demersului de organizare socială și nu nucleul originar al demersului de organizare socială. Nici măcar scopul acestuia. Trebuie să menționăm aici că națiunea, ca scop în sine, a stat la baza societăților totalitariste, fasciste și comuniste. Iar acestea s-au dovedit perdante, la nivel de o generație, maxim două. Caracterul lor perdant fiind dat tocmai de faptul că au negat omul ca valoare fundamentală. Introducând diferite forme de excludere a unor indivizi și chiar a unor categorii sau segmente de public. Și răsturnând astfel procesul natural de edificare social-statală a unei națiuni. Cel de constituire a sa în jurul individului. Individul atât ca valoare, cât și individul cu valorile sale.

Modelul dezirabil este unul dinamic. În care nu există niciun moment de repaus. De odihnire la capătul drumului. Asta, deoarece și societatea este dinamică. Și demografic, și cultural, și ideatic. Continuitatea este dată de educație, de explicarea și însușirea valorilor, pe când motricitatea este dată de progres. De descoperiri, de inventică, de inovație.

Există și un dinamism al prezervării și apărării valorilor. Pentru că, să nu uităm, societățile, colectivitățile umane, fie că își zic popoare, fie că își zic națiuni, fie că sunt elemente constitutive ale unor federații, supra-state ori ale unor sub-state, provincii se află neîndoielnic în competiție permanentă unele cu altele. De când există omenirea. Deoarece omul primordial a descoperit repede, în devenirea sa, că cea mai la îndemână bunăstare personală sau familială este cea dobândită pe seama celorlalți oameni.  A celorlalte familii. Clanuri. Și nu cea dobândită din natură. Iar cel mai la îndemână argument pentru a lua de la celălalt este că celălalt este diferit de tine. Dacă nu biologic, atunci măcar din punct de vedere cultural. Reversul acestei atitudini de rapt fiind că oamenii se adună la un loc pentru a se apăra de inamici pe baza aceluiași argument: valorile comune. Deci, în aceste condiții, este ușor de identificat dinamismul istoric al agresării și, respectiv, al apărării unor colectivități umane, pe argumente valorice. Iar modelul occidental s-a dovedit a fi un bun păstrător și apărător de valori. Deși a ajuns aici în urma unor experiențe istorice deosebit de sângeroase. Cum au fost cele două mari războaie ale secolului trecut.

Modelul dezirabil este și unul democratic. Prin excelență. Doar sistemul de organizare politică democratică s-a dovedit, de când există occidentul și până astăzi, că reușește să pună în centrul său omul. Ca parte a demosului care se guvernează pe sine. Și pentru sine. Această caracteristică fiind și ea subsumată caracteristicii de dinamicitate, atât ca devenire, cât și ca reacție la negare. Astfel, democrația devine ea însăși valoare și este supusă permanent unor forme tot mai inventive de agresiune. Cu scopul evident ca unii membrii ai colectivității să își desăvârșească bunăstarea pe seama celorlalți membri ai aceleiași colectivități. Fie că vorbim despre colectivitatea de indivizi sau de state. De națiuni.

Același model este și singurul predictibil. Atâta vreme cât omul, individul este atât elementul de bază constitutiv cât și valoarea supremă, modelul social în care acesta se simte cel mai bine este unul care îi oferă cele mai puține surprize. Dacă se poate, cel care nu îi oferă nicio surpriză. Această caracteristică este ușor identificabilă. Cele mai de succes state, națiuni, sunt cele care își pot proiecta viitorul pe termen cât mai lung. De zeci de ani. Sunt și cele care instituționalizează cât mai detaliat interacțiunea individului cu statul. Sunt cele în care domnește legea. În contrast cu cele în care domnește bunul plac al guvernanților, în care instituționalizarea este schioapă sau lipsește cu totul, în care cetățeanul nu are nicio imagine asupra viitorului națiunii sale, trăind acolo de pe un an pe altul.

Din aceste caracteristici esențiale ale modelului dezirabil decurg și alte caracteristici subsidiare. Cum sunt incluziunea socială, respectul statului acordat individului, dezvoltarea transparenței guvernamentale, comunicarea socială și multe altele. Dintre acestea, se remarcă ierarhizarea socială. În societățile în care individul este esența, se acceptă universal că nu există doi indivizi la fel. Și că aceștia sunt egali doar în drepturi, ca valoare egală în ochii societății. De aici se dezvoltă înțelegerea că indivizii diferiți devin complementari pentru edificarea socială. Înțelegere tradusă la nivel individual că, indiferent care este locul pe care cineva îl ocupă în societate, prin muncă sau prin nemuncă, acel loc îi va fi recunoscut și respectat de ceilalți. Cu singura condiție ca locul acela să nu fie dobândit pe seama celorlalți. Condiție asupra căreia veghează legea. 

De aceea elitele apar doar în Occident. Și sunt formate exclusiv din indivizi merituoși. Ca urmare a egalității de șansă și a garantării dezvoltării libere a omului. În rest, în afara modelului occidental, elitele fiind, de fapt, clase sociale, clanuri dominante și altele asemenea, ajunse în situația să dicteze ideatic pe argumente de putere și nu de inteligență.

De aici, de la descrierea și discutarea modelului dezirabil de societate, ar trebui să pornească orice demers de populusforming. De edificare a unui popor. A unei națiuni. Și așa s-a întâmplat în toate cazurile de succes din istoria omenirii. Cel mai amplu și mai bine documentat este cazul nașterii Statelor Unite ale Americii. Spre sfârșitul secolului al XVIII-lea. Dar și populații relativ mici, cum sunt cele nordice, au parcurs un proces de dezbatere și înțelegere ale modelului pe care urmau să îl adopte și care să corespundă năzuinței de a deveni națiuni occidentale. În secolul al XIX-lea și chiar mai târziu.

Asta, deoarece edificarea statală pe principiu național este întotdeauna un demers deliberat. Este o opțiune, dintre multele posibile, pe care trebuie să o adopte cei care pun umărul la această edificare. Nu se cunosc exemple din istoria omenirii, în care modelul acesta dezirabil să fi fost impus din afară sau să se fi întâmplat automat, de la natură. Nici măcar Dumnezeul biblic nu a reușit să impună un asemenea model poporului său ales. Tot ce a putut Dumnezeu să facă a fost să le ofere oamenilor care credeau în El niște repere și să le sacționeze unele derapaje. Restul a fost întotdeauna făcut de oameni. Pentru ei înșiși.

joi, 8 iunie 2017

Clubul ca solutie

Sunt sigur că vi s-a întâmplat, în copilărie, să jucați jocuri de echipă. Pe stradă sau pe maidan. Pe vremea mea, cel mai popular joc era „Rușii și nemții”, deoarece singurele filme erau cele de război, în care sovieticii îi învingeau, mereu și mereu, pe naziști. Iar televiziunea era o raritate, acolo unde era. Abia când nu l-am mai jucat, am aflat că jocul ăla era o formă adaptată a străvechiului joc „Hoții și vardiștii”. 

Foto: speciesandclass.com


Selecția pe echipe sau pe tabere se făcea de câte un selecționer pentru fiecare tabără. Care te striga și treceai în spatele lui. Niciodată nu aveam echipele prestabilite. Nici nu eram întotdeauna aceiași, dar nici preferințele fiecăruia pentru o echipă sau alta nu rămâneau aceleași. Imaginați-vă că jucați un asemenea joc și vine cineva și vă spune că, deoarece ați fost ieri în echipa A, astăzi trebuie neapărat să rămâneți în echipa A. Și că nu aveți loc de întros, deoarece așa au stabilit majoritatea jucătorilor. Că cine a fost ieri într-o echipă, în echipa aia rămâne de acum înainte, fără discuție.

„Păi, stai puțin, că eu am fost strigat în echipa A! Nici n-am vrut să fiu!” încercați un contra-argument istoric, dacă nu vă convine aranjamentul cu permanetizarea în echipa A. „Nu contează! Pentru binele general, am stabilit așa! Dacă nu îți place, n-ai decât să îți iei jucăriile și să pleci!” veți primi, cu surprindere, replica. Așa că aveți două variante. Rămâneți în echipa A, zicându-vă că, până la urmă, nu e chiar atât de rău, și că ieri chiar v-ați jucat destul de frumos în echipa aia. Sau vă luați jucăriile și plecați să vă jucați singur, într-un colț, nebăgat în seamă de ceilalți.

Asta, până când creșteți mare și vine cineva și vă ceartă că, în copilărie ați făcut parte din echipa A. Sau că vă jucați singur, după caz. Deoarece, între timp, societatea pe care o populați a adoptat niște norme de clasificare a membrilor săi. Pe criterii de ceea ce au făcut ei în viața anterioară momentrului clasificării. Iar faptul de a fi făcut parte din echipa A vă separă, automat, de cei care, în copilăria lor, au făcut parte din echipa B. Precum și de cei, foarte puțini, care au preferat să se joace singuri. Și, cum se întâmplă atât de des în viață, cei care au avut norocul să facă parte din cealaltă echipă sunt astăzi clasificați mai bine decât cei care au făcut parte din aceeași echipă cu dumneavoastră. La joaca din copilărie.

Vi se pare absurdă o asemenea ipoteză? N-ar trebui. Pentru că ea chiar se întâmplă. Desigur, nu pe subiecte de tabără din jocul de copii. Dar se întâmplă pe alte subiecte din viață. Când aflați despre dumneavoastră că ați făcut rău să fiți într-o anumită tabără, chiar dacă nu v-a întrebat nimeni, nicidată, dacă aveți sau nu preferință pentru tabăra respectivă. Și, aici, nu mă duce gândul la cei care am făcut parte din partidul comunist. Pentru că situația este complexă și chiar sunt vinovății de discutat, pentru destul de mulți dintre membrii de partid comunist român. Mă gândesc însă la cei care s-au născut la țară, de exemplu. Sau la cei care au ales o carieră de muncitor, înainte să se apuce de studii superioare și care vor purta toată viața lor eticheta de muncitor pe frunte. Care, pe vremea comuniștilor, să nu uităm, era o etichetă de identficare pozitivă. Cei cu „origine muncitorească” vând o traiectorie rezervată de selecție în școli și de promovare la serviciu.

De obicei, confruntați cu o asemenea situație de clasificare socială, ne adaptăm. Facem tot posibiliul să fim clasificați cât mai favorabil. Ascundem sau chiar distrugem fila din dosar din care rezulta că ne jucam singuri în copilărie, de exemplu, dacă joaca de unul singur este astăzi considerată reprobabilă. Sau adăugăm la dosar vreo diplomă, vreun certificat, vreo adeverință din are să rezulte că îndepliniserăm, în trecut, cât mai multe dintre condițiile care, astăzi, sunt considerate avantajoase în clasificarea favorabilă. Chiar dacă nu a fost exact așa. Pe vremuri. Răzvrătirea, într-o asemenea situație de clasificare socială este echivalentă cu alegerea alternativei de a te juca de unul singur. Adică, răzvrătirea duce, aproape automat, la excluziunea socială. 

Pentru intelectual, pentru gânditor, fenomenul de clasificare socială capătă forme specifice. Mai ales dacă clasificantul este incult. Când incultura lui se vede ușor în lipsa lui de nuanțe. Iar acestă nenuanțare duce la stabilirea unor clase cioplite grosier, cu barda. Stânga sau drapta. Dacă ești una, nu poți fi alta! Conservator sau progresist. Nimic altceva! Creștin sau ateu. Fără dubii! Și așa mai departe, de-a lungul întregului spectrul al subiectelor poziționate socialmente. 

Pentru că vorbim de nuanțe, sper că ați remarcat faptul că, din primul moment și până acum, modelul construit de mine aici prezintă atât stabilirea claselor, cât și clasificarea indivizilor ca întâmplându-se din exteriorul lor. Adică, fiecăruia dintre noi i se spune ce este. Din ce clasă ori categorie face parte. Unde a greșit, prin simpla parcurgere a vieții sale. Ce trebuie să facă pentru a fi reclasificat mai favorabil. Dar nu i se dă vreo posiblitate să își exprime vreo preferință. Nu mai vorbesc despre vreo răzgândeală. De tipul „știți, m-am răzgândit. Nu mai vreau să fiu conservator. Vreau să mă fac progresist!” Nu se poate așa ceva. Nici în modelul meu teoretic, verbal, nici în realitatea pe care acesta o modelează.

De ce? Pentru că clasificarea, categorisirea nu se face de vreo instanță. Posesoare a vreunei moralități anume. Și, foarte important, supravegheată de o altă instanță, superioară, de apel. Ci se face de competitorii noștri sociali. De exemplu, conservatorii îi vor arăta cu degetul și vor striga la ei „progresiștilor!” pe oricine vor ei. Pe orice criterii de-ale lor vor avea ei chef să aleagă. Ei, conservatorii, devenind clasificatori asumați pentru toate celelalte categorii, în afara lor. Doar pe sine nu se pot clasifica drept conservatori, decât dacă așa îi clasifică ceilalți. Progresiști și alții. Adică, oricine este clasificant pentru toți ceilalți, mai puțin pentru sine.

Succesul clasificării, însă, este o cu totul altă poveste. Aici ar trebui să introducem criteriul de putere. Pentru că unii clasificatori au puterea de a impune clasificarea lor clasificaților. Alții nu. Alții rămânând doar cu social media, să se răcorească acolo prin vorbe.

La fel cum se poate cu orice model, vă invit să îl folosiți și pe al meu, pentru a vă juca cu el. Să vedeți ce vă iese. Dacă vă introduceți chiar pe dumneavoastră în model. Sau pe oricine altcineva. Și mai vorbim după aceea.

miercuri, 7 iunie 2017

Jurnalul ca lume paralelă

La Editura Humanitas din București apare Zodia Cancerului: Jurnal 2012 - 2015, de Radu Vancu. În cartea asta, un poet, profesor de literatură, traducător și eseist, editor literar de jurnale, adică Radu Vancu, îmi propune să aflu cu ce gânduri, imagini, amintiri, lecturi, întâmplări minuscule și regrete vagi își petrece el anumite zile din acești aproape patru ani de jurnal. 



Nu că aș fi fost interesat în vreun fel de autor ori de ce i s-a întâmplat lui. Dar toți prietenii care i-au menționat numele mi-au vorbit extrem de favorabil despre Radu Vancu, așa că am luat-o ca pe un gest de prietenie să îi citesc jurnalul. 

N-aș putea spune că prietenia nu mi-ar fi fost pusă la încercare. Sau, mai bine zis, la încercări. 

Prima a fost cea vizuală. Atât editorul, cât și autorul nu au fost prea amabili cu imaginea pe care mi-o oferă orice pagină din carte. 

Numerotația începe ca la documentele din editorul de text Word, al lui Microsoft Office, cu 1 pentru prima pagină din carte. Nu contează că aia este pre-coperta, de unde aflăm categoria editorială în care este inclusă cartea: „memorii / jurnale”. Nici că pagina numărul 3 este coperta internă propriuzisă. Ori că încep să citesc textul la pagina cu numărul nespecificat 5. Important este că s-au contabilizat, cu rigurozitate, toate foile și paginile cărții. Nu a scăpat niciuna inventarului numeric. 

Apoi, autorul a descoperit tasta „&”, pe care o folosește într-o veselie. Aproape că desenează cu ea pe pagină. Deschid la întâmplare la pagina numărul 131: în primele zece rânduri dau de patru ori de „&”. 

Și mă încurc des, tot vizual, în inițiale. Băsescu devine imediat B. Dar rămâne și Băsescu, ca să mă întreb eu dacă B. este chiar Băsescu ori altcineva. Fiind nevoit, dacă vreau să mă dumiresc, să re-cercetez textul, din perspectivă secvențială. Pentru că, în altă parte, apare din senin un C. De exemplu. Așa că ar fi foarte posibil ca B. să fie altcineva, nemenționat până acum. Dintr-o privire nu am cum să îmi dau seama.

A doua încercare a fost cea a numelor rezervate. Dacă nu aș fi avut încredere deplină în soliditatea culturii mele litereare și de artă, aș fi fost descumpănit de faptul că nu am auzit de multe dintre numele înscrise în paginile jurnalului, nume la care autorul se referă ca și când eu, cititorul, ar fi trebuit să le cunosc. Primele cinci nume menționate în jurnal sunt (1) Simona Popescu, (2) Berryman, (3) Michaux, (4) Oișteanu, (5) Bataille. Despre Simona Popescu îmi spune Google că este poetă. Barryman este, desigur, John Berryman, despre care am citit cu mulți ani în urmă, pe vremea când studiam literatura americană, la universitate. Și, de atunci, l-am uitat. Despre Michaux am auzit când am locuit în Belgia, dar acolo se vorbea despre el ca despre Simona Popescu de la noi. Pe Andrei Oișteanu l-am cunoscut anul trecut, la Festivalul Dilema Veche, când a discutat cu alți participanți despre o carte de-a sa, pe care am citit-o cu plăcere, după aceea. Dar nu aș spune că m-a influențat în vreun fel. Iar George Bataille este un alt nume fără rezonanță pentru mine. Deși Wikipedia mi-l prezintă ca pe o figură renascentistă de secolul XX, așa cum îmi place mie: cu preocupări și literare, dar și de economie și de antropologie. Adică o minte preocupată să înțeleagă omul și omenirea. Însă fără rezultate despre care să fi auzit și eu.

A treia încercare a fost cea a evenimentelor consemnate. Întâlniri literare, colocvii și cenacluri ale poeților aborigeni și internaționali, plimbări pe munte și prin capitale europene. Iată ce viață are un poet! Așa, și? Dacă eu, cititorul, nu sunt poet, de ce ar trebui să știu că cel care povestește s-a dus la un festival de poezie la Bruxelles, unde a reținut doar că, în Grand Place (menționată cu numele ei flamand), sunt decorațiuni arhitectonice poleite cu aur? 

Dar am trecut peste aceste încercări. Din prietenie, cum spuneam, pentru cei care mi l-au recomandat atât de călduros. Și am convenit cu mine însumi că am de a face cu un anumit stil literar. Subsumat ideii că autorul este poet. Și, ca orice poet care se respectă, acesta este, practic, obligat să își cosmetizeze mărturisirile despre sine, astfel încât sufletul expus să îi rămână protejat sub metaforă. Sub straturi de grafii și caligrafii contorsionate special. Astfel încât doar cei merituoși să ajungă acolo, la adevărul poetic. Și la goliciunea sufletului poetului. Doar cei care ar putea să aprecieze frumusețea acelei goliciuni. 

Radu Vancu e sincer în metodă. El îmi spune din primul moment că e poet. Și atât. Adică, vezi că trebuie să sapi în text și în subtext, ca să dai de mine! Îmi atrage el atenția. Apoi îmi explică relevanța stilistică. Vorbeșe intenționat, cu o familiaritate excesivă, despre o lume rezervată. Atât ca locuri, cât și ca întâmplări și populată de o omenire la fel de specializată. Adică, adoptă stilul îndepărtării cititorului. Nu al înstrăinării lui, ci al ținerii lui departe de lumea poetului. Adică, tu, cititorule, din lumea ta poți să arunci o privire în lumea mea, prin această carte. Dar asta nu înseamnă că vei ajunge vreodată să te identifici cu mine, ori cu vreunul dintre personajele mele. Pentru că noi suntem într-o altă lume. Paralelă.

Să vă dau o singură dovadă că așa face Radu Vancu. A doua intrare în jurnal povestește o experiență în masivul muntos Piatra Craiului. De patru zile. Din care aflăm că a luat cu el pe munte o antologie a poeziei latino-americane, publicată la Oxford. Și ne spune ce știe el despre niște poeți stranii, insistând pe unele detalii de comportament, ca și când i-ar fi cunoscut de când lumea. Și nu că abia atunci a avut timp de ei. Pe munte. Iar eu, cititorul, dacă nu sunt atent, mă descumpănesc. Cum adică, să nu știu eu că Cutărică (sau, pe numele lui adevărat, Raul Zurita) și-a aruncat cu acid pe față, în timpul unei performanțe literare, ca semn al deplinei supuneri a persoanei fizice, carnale, față de ideea poetică? Chiar atât de incult să fiu?!? Și, ca să mă reechilibrez, mă dau un pas înapoi și îmi zic: stai puțin! E suficient să aflu că poetul Radu Vancu știe despre Raul Zurita că s-a desfigurat. Și, probabil, că i-a citit și poezia ori poeziile cu care a fost înscris în antologie. Iar eu doar atât trebuie să fac: să știu că Radu Vancu știe! Eu rămânând în lumea mea, cea fără Raul Zurita, iar el în lumea lui, cu Raul Zurita cu tot! Deși amândoi, poet și cititor, putem păși prin Piatra Craiului. Muntele cu cel mai frumos nume posibil.

Bun. Este momentul să spun că eu nu sunt cititorul obișnuit. Cel din lumea paralelă cu cea a poetului. Ba, trebuie să menționez că eu chiar sunt specializat în arta literară. În teoria literară. În literatură, în general. Și că am propria mea experiență poetică. Asta nu înseamnă că eu, spre deosebire de cititorul obișnuit, m-aș fi identificat cu autorul jurnalului, ori cu vreunul dintre personajele sale. Carnalo-osoase sau livrești. Nu. Însă rezerva, depărtarea, au fost înlocuite de complementaritate, de dialog. Atât cât este posibil în universul non-interactiv al lecturii. 

Cu unele dintre ideile și concluziile despre oamenii din jurnal și faptele lor am fost de acord cu Radu Vanca. Cu altele nu. Dar i-am apreciat onestitatea mărturisirii jurnalistice în absolut toate instanțele. Și, da! Le-am dat dreptate prietenilor mei, care mi-au spus despre Radu Vancu asemenea aprecieri elogioase, încât m-am apucat să îl citesc.

Ceea ce vă recomand și dumneavoastră, desigur.



duminică, 4 iunie 2017

Agenda analistului

Nu-i așa că ne-am aștepta ca agenda analistului să fie analizarea realității, oricare ar fi ea și promovarea rezultatelor analizei, oricare ar fi ele? 
Foto: manuelsanchez.com

Adică, ne-am aștepta ca analistul să nu își aleagă ce realitate să analizeze și nici să stabilească, înainte de analiză, ce rezultate urmează să promoveze în spațiul public. Atunci când vorbim despre analiza făcută în interes public. Pentru ca publicul să afle.
În eventualitatea că vedem cum își alege ce realitate să analizeze, analistul nu mai este analist, ci este cercetător al acelei realități. Iar dacă pleacă de la niște concluzii prestabilite spre analiză, analistul nu mai este analist, ci propagandist al acelor concluzii.
Analistul poate fi analist și gata, adică analist at large, ori poate fi specializat pe o realitate. Cum sunt eu specializat pe realitatea numită securitatea și apărarea națională. Iar, atunci când am o contribuție semnificativă la anumite aspecte ale acestei realități, devin expert în politici de apărare națională. Contribuție teoretică și practică, deopotrivă, se înțelege. Sau, cum sunt alții specializați pe economie, pe antropologie, pe fizică quantică, pe chimie anorganică, pe astronomie și așa mai departe. 
Foarte rar și producând semnificative confuzii, apare și analistul specializat pe o metodă de analiză. Acesta se prezintă ca și când ar fi specializat într-o realitate: specialist în geopolitică, de exemplu, deși toată lumea știe că geopolitica nu este o realitate în sine, ci doar o metodă de interpretare a relațiilor dintre actori internaționali, pe criterii exclusiv sau preponderent geografice.
De ce iscă mai multe confuzii o asemenea arogare de specializare analitică? În primul rând, pentru că e o contorsionare a specializării. Este ca și când matematicianul ar zice că nu e matematician, ci specialist în analiză matematică. Ori exegetul că ar fi specialist în hermeneutică. Ca să nu mai vorbim despre metode de investigare a realității care sunt concurente. Adică, unul este specialist în realismul politic, iar altul în post-internaționalism. Zău? Confuzie totală, trebuie să recunoașteți. În condițiile în care toate acestea se referă la aceeași realitate socio-umană. Sau universală, în cazul științelor exacte.
Desigur, orice persoană are dreptul la o opinie proprie față de orice realitate. Și are dreptul să comunice opinia sa celorlalți. În scris ori verbal. Sonor sau audio-vizual. Așa cum orice persoană are libertatea de a se auto-intitula cum crede de cuviință. Inclusiv ca analist de orice, ori ca specialist în geopolitică. De exemplu. Sau specialist în termodinamică. Și să vorbească despre terorism, de exemplu. Să spunem aici că nu ar fi prea e frumos ca orice persoană să își aroge titluri academice atunci când nu le are, dar asta, la noi, nu mai este de mult o problemă, fiecare doritor putând, cu un infim efort, de natură financiară sau familială, să obțină, să dețină și să proclame ce titlu academic își dorește. Inclusiv cel de academician. În „științele securității”, de exemplu.
Însă, agenda analistului nu este niciodată pentru sine. Ea este pentru cel care îl plătește sau îl prețuiește pe analist ca să facă analize. Și nu văd niciun beneficiar, cu excepția publicului, care să comande și să recepționeze vreo analiză făcută de vreun analist care se revendică specialist în metodă. Într-una dintre multiplele metode de investigare a aceeași realități. Mai ales atunci când analistul nostru cunoaște realitatea respectivă doar intermediat. Din cărți și din articole. Ori din opiniile altora.
În afară de propria vanitate, de ce ar zice cineva că se pricepe la ceva la care nu se pricepe și de ce ar emite „opinii” care se dovedesc imediat idioate, ca rezultat al nepriceperii, desigur? 
Eu am un singur răspuns posibil: pentru că respectiva persoană are o altă agendă decât cea a analistului onest. Agendă care fie i-a fost ordonată, fie i-a fost impusă, fie și-a însușit-o voluntar. Cu scopul evident ca publicul să afle concluzia aceea prestabilită. Restul, partea aparent „științifică”, cu denumirea pompoasă și irelevantă a calității de specialist a analistului emitent de concluzii, fiind doar un efort superficial de credibilizare în ochii publicului neinstruit. Semi-analfabet în ale analizei.
Deci, până la urmă, este vina publicului consumator de analize că există analiști nespecialziați în realitatea analizată, ci doar într-una dintre multele și variatele metode de investigare a acelei realități. Dacă publicul nu i-ar băga în seamă, ei ar rămâne anonimi. Cu titluri academice, fără îndoială, dar anonimi. Adică, fără să mai poată face rău gândirii și opiniei publice.




miercuri, 31 mai 2017

Armata e cu noi!

Doar extrem de puțini dintre noi au habar că alarmarea de luptă a Armatei României, în decembrie 1989, a fost obligatorie nu pentru că începea războiul împotriva vreunui invadator, ori începea vreun război civil, ci pentru că, fără acea alarmare, comandanții n-ar fi putut fi autorizați legal să intre în depozitele de „stocuri de război”, cum li se zicea și să își alimenteze trupele și plaformele de luptă cu baterii, carburanți și muniții. Iar fără acele „stocuri”, nu ar fi putut ieși niciun tanc sau niciun transportor blindat pe străzile Timișoarei și, apoi, ale Bucureștilor. 

Foto: mapn.ro


La „pace”, trupele destinate apărării patriei și partidului de atunci erau complet lipsite de baterii,  de carburanți și de muniții. La instrucție, în tot anul acela 1989, tanchiștii abia dacă conduseseră vreo doi km., piloții abia dacă zburaseră vreo șase ore, iar soldații abia dacă trăseseră vreo patru cartușe. 

Oficial, se făceau „economii”, ca să poată fi plătită „datoria externă” a României. În realitate, Partidul Comunist Român, în frunte cu secretarul său general, decisese că Armata României să fie slabă, până la limita inexistenței puterii militare. De frică să nu fie folosită această putere militară împotriva lor, a conducătorilor de partid și de stat. Sau, mai precis formulată ideea, partidul a avut grijă ca armata să fie atât de slabă, încât, chiar dacă s-ar fi întors împotriva sa, să nu conteze. Pentru că brațul înarmat al partidului erau trupele de Securitate.

Extrem de slaba pregătire de luptă a Armatei României, în decembrie 1989, a dus, în nici două zile, la pierderi de vieți omenești din rândul militarilor în număr de peste o mie, toate din cauza focului prietenesc, tras între ei, militarii neinstruiți și necomandați. Militari foarte vulnerabili la cea mai ușoară adiere de influențare psihologică ostilă, tot ca rezultat al slabei pregătiri. Asta, în condițiile în care nu a fost niciodată cazul de vreun inamic real.

În România, a existat întotdeauna o dilemă politică privind puterea militară. Fiind poate prea aproape de exemplul turcesc și, apoi, de cel grecesc, exemple în care militarii au intervenit în conducerea statelor lor, politicul românesc, indiferent de culoarea sa și de momentul istoric, ori de regimul constituțional, a avut întotdeauna grijă să nu permită constituirea unei puteri militare mai mari decât poate să controleze el, chiar dacă acea putere militară era insuficientă pentru îndeplinirea cu succes a misiunilor de apărare a Patriei. Ceea ce a dus la rezultate militare românești dezastruoase în cele două războaie mondiale. Comuniștii anilor 1984 - 1989 au mers și mai departe, anulând aproape complet orice putere militară reală a Armatei României.

Publicului nu i s-a spus niciodată că puterea militară nu se exprimă în număr de trupe, ori de tancuri, avioane, mitraliere sau tunuri, ca atare. Ci în capacitatea de a angaja aceste trupe, cu succes, pe o perioadă determinată de timp, în operații militare de o anumită intensitate. Așa că publicul a fost mințit că, dacă avem sute de mii de soldați am avea o putere militară de sute de mii de soldați. Asta, pe când, doar soldații capabili să tragă foc ochit, să nimerească ținta, să facă manevre pentru a angaja cu succes și prin surprindere inamicul contează ca putere militară. Ori, în decembrie 1989, aceștia erau în proporție de unul la cincizeci. Și erau toți comasați în trupele de parașutiști.

Nu-i vorbă că nici publicului nu i-a prea păsat de chestia asta. El a fost extrem de mulțumit că Armata e cu noi!

Și astăzi publicul este ignorant privind soluția aleasă de segmentul său politic în rezolvarea dilemei puterii militare. Habar nu are acest public dacă politicul a ales să constituie atâta putere militară câtă este nevoie pentru apărarea Patriei și pentru apărarea comună în cadrul NATO, sau doar atâta putere militară câtă poate controla el, politicul de astăzi? 

Deși răspunsul este extrem de transparent. 




marți, 30 mai 2017

Sistemul subrezit de Sercan

Știu că vi s-a mai întâmplat să urmăriți cu sufletul la gură o poveste pe care o știți pe de rost. Dacă n-ar fi așa, nu ar fi avut de ce să se fi inventat remake-ul, în cinematografie. Nu ar mai avea succes piesele de teatru deja studiate minuțios în școală. Nu ni s-ar mai umezi ochii în finalul scenei din criptă, când cei mai faimoși îndrăgostiți ai Planetei mor unul lângă altul, pentru că n-ar fi putut trăi unul fără altul. Așa că sunt convins că mă înțelegeți când vă spun că mie mi s-a întâmplat aseară să citesc pe nerăsuflate o poveste pe care o știam pe de rost. Este vorba despre povestea spusă de Emilia Șercan în cartea ei „Fabrica de doctorate sau Cum se surpă fundamentele unei nații”, apărută la sfârșitul săptămânii trecute la Editura Humanitas din București.


Desigur, ar fi o stângăcie din partea mea să mă apuc acum să conspectez această carte. Adică, să vă mai spun și eu, cu cuvintele mele, aceeași poveste arhicunoscută despre acest personaj din non-ficțiunea noastră națională, Oprea Gabriel. Însă pot să vă spun cum a reușit Emilia Șercan să mă facă să citesc în prima seară cartea ei și să dorm apoi o noapte scurtată de nerăbdarea de a mă scula cât mai repede, ca să scriu despre cele citite.

Desigur, Emilia Șercan are, indubitabil, un talent literar și jurnalistic remarcabil, cel de a spune cu pasiune și inteligență o știre. Și de a te face pe tine, consumatorul de știri, să vrei să afli mai multe. Mai ales când știrea este rezultatul propriei sale investigații jurnalistice. Cu un asemenea talent, autoarea ar fi putut alege subiectul găsirii unui pisoi în spatele blocului în care locuiește Oprea G. și  ar fi putut să își vândă cu succes cartea scrisă despre acest subiect. Asta, în eventualitatea că Oprea G. ar locui la bloc. 

Dar, nu! Doamna Șercan a investigat și ne spune știrea că există un „Sistem” care l-a inventat pe acest Oprea Gabriel, l-a făcut doctor în drept, pe când omul nu știe să citească, d-apoi să scrie, l-a făcut profesor universitar, pe când omul nu știe să vorbească, d-apoi să predea în aulă, l-a făcut general, pe când omul abia dacă știe să primească comenzi la cârciumă, d-apoi să conducă o armată de o sută de mii de oameni, cât înseamnă stelele de pe un umăr de-al său. Și l-a făcut șef de partid, ministru, vice-premier și premier intermar al României. Și, dacă nu era această jurnalistă Emilia Șercan, „Sistemul” l-ar fi făcut chiar premier cu drepturi depline și șef al partidului „prezidențial”. 

Pe îndelete și deosebit de convingător, cu măiestrie jurnalistică, Emilia Șercan ne mai spune că, la rândul său, Oprea G. a inventat o disciplină academică nouă, dar a făcut-o doar administrativ, doarece ea este imposibilă din punct de vedere academic. A făcut doctori în această disciplină, ca și când ar fi fost chiar o știință ce merită aprofundată la nivel doctoral. A făcut chiar o Academie de studii în domeniul acesta neștiințific. Doctorii și academicienii făcuți de Oprea fiind aleși pe sprânceană, din rândul politicienilor de top, adică parlamentari, miniștri și demnitari la conducerea unor structuri de informații sau de forță ale statului, dar și din rândul magistraților, al militarilor și al polițiștilor. Adică, Oprea și-a făcut o rețea. Căreia i-am putea zice personală, dacă am uita că Oprea G. nu e de capul lui, el fiind invenția, creația „Sistemului”. Și, probabil, proprietatea „Sistemului”.

Stilul cărții „Fabrica de doctorate” este impecabil. O tânără jurnalistă fără jurnal se oprește din tocat verdeața în bucătăria proprie și se ia de acest „Sistem”, deoarece a fost deranjată că „Sistemul” l-a promovat tocmai pe Oprea Gabriel. Și îi reușește! În numai câteva luni, Emilia Șercan convinge „Sistemul” să îl abandoneze pe Oprea, ca pe un proiect eșuat. 

Bineînțeles, „Sistemul” nu s-a lăsat ușor convins. Ori învins. Doar că nu a fost pregătit să îi facă față Emiliei Șercan. Care Emilia Șercan a avut, pe lângă armele inefabile ale onestității investigației și  ale dreptății concluziilor, și neașteptata armă a noilor mijloace de comunicare în masă. Care s-au contrapus mediilor tradiționale, controlate cu mână forte de „Sistem”. Dacă n-ar fi devenit virale pe internet, n-ar fi fost niciodată luate în seamă de cineva oficial rezultatele investigațiilor din care a rezultat că Oprea este o făcătură academică, politică și administrativă, și că, la rândul lui, i-a făcut pe alții doctori și academicieni fără niciun merit. Nu ar fi fost luate în seamă nici de președintele României, nici de Ministerul Educației, nici de alți profesori universitari doctori, nici de instituțiile de învățământ superior din România, care acordă tituluri de doctor în științe, nici de Parlament, nici de Justiție, de nimeni.

Oricum, Emilia Șercan ne promite că nu se va opri aici. Ea are curiozitatea să vadă cine este acest „Sistem”. Iar noi, publicul, cei care constituim puterea adevărată, din spatele ei, putere care s-a dovedit mai zdravănă decât cea a „Sistemului”, suntem, practic, obligați să îi stimulăm această curiozitate jurnalistică. Și să o sprijinim în tot ceea ce face pentru noi. Pentru sănătatea noastră academică națională. Pentru că noi suntem interesul național!





luni, 29 mai 2017

Soldati fără solde

Nu îmi este clară și nici nu vreau să îmi clarific situația creată de „dezbaterea publică” a unei așa-zise legi a salarizării unitare. Nu știu dacă proiectul este guvernamental sau doar tolerat de partidul de guvernământ, nu știu în ce etapă de devenire a lui în lege se află în Parlament, nu am înțeles nimic din desele și contradictoriile apariții publice ale ministrului de resort, nu am consultat „grilele” de salarizare propuse. Așa că nu am cum să comentez ceea ce nu știu.

Foto: mapn.ro


Știu însă că militarii Armatei României sunt și ei trecuți în proiectul de lege. Și mai știu că acest lucru  este o problemă de apărare națională. Mai precis, de diminuare a puterii militare pe care sistemul național de apărare ar trebui să o pună la dispoziția guvernanților, pentru aplicarea politicilor și strategiilor în domeniu.

Adică, din momentul în care legea se aplică, puterea militară a României scade în mod semnificativ. Să vă dau un exemplu generic. Dacă puterea militară actuală a României ar fi de două divizii convenționale terestre, capabile să participe la o operație militară de mare intensitate, pe teritoriul național, cu durata de un an și jumătate, după aplicarea acestei legi în Armata României, aceasta ar mai fi capabilă să participe cu o divizie la operații militare pe teritoriul național și nu mai mult de șase luni. 

De unde vine diferența asta atât de mare, de înjumătățire a forțelor și de scădere la o treime a timpului în care ele ar fi capabile de luptă? Vine din trei surse. 

Prima, în orice ordine aleasă, este moralul trupelor. În momentul în care trupele de luptători sunt constituite din salariați, aceștia vor avea exact moralul pe care orice salariat cu munca la stat îl are. Ei își vor pune viața și sănătatea în slujba serviciului la care sunt angajați exact la fel de mult și cu la fel de mare plăcere ca oricare alt salariat, care merge la muncă la stat. 

Foarte concret, ca orice angajat la stat, orice militar, fie el oștean simplu (fostul soldat, pe vremea când era plătit cu soldă) sau general, se raportează la angajator cu scopul explicit de a depune exact atât de mult efort cât consideră el, oșteanul, că este plătit, indiferent de numărul de ore de muncă prevăzut în contract. Cum munca militarului este să se pregătească pentru a merge la război și, uneori, la operații militare de intensitate mai mică decât războiul, dar la fel de periculoase pentru viața lui, acel militar se va pregăti, cu siguranță, doar de câți bani primește ca salariu și nu cât i-ar trebui să se pregătească pentru a obține victoria în operația militară. Adică, pentru a învinge inamicul. 

În plus, așa cum s-a observat în alte locuri în care militarii au devenit angajați la stat, oșteanul nostru va analiza cu atenție fiecare misiune, cu lupa contractului individual de muncă și o va refuza, dacă aceasta nu se încadrează strict în prevederile acelui contract. Sau va pretinde bani în plus. Așa cum fac angajații la stat cărora li se cere să lucreze în alte condiții și pentru alte activități decât cele din contract. Având tot timpul în minte ideea că, dacă nu îi convine angajatorului, să îl dea afară și să aducă pe altul. Să vadă numai dacă mai găsește alt fraier ca el, care să lucreze la stat!

Vă dați seama că, beneficiind de un asemenea moral, puterea militară generată de sistemul național de apărare nu are cum să nu scadă la jumătate. Iar această jumătate nu are cum să nu se uzeze într-un timp de trei ori mai mare decât normalul.

A doua sursă a scăderii puterii militare este schimbarea bazinului de forță de muncă din care sunt atrași viitori oșteni. În momentul de față, militarii sunt recrutați dintr-un bazin de persoane care pun idealul național și onoarea servirii patriei mult deasupra interesului material satisfăcut de veniturile realizate prin serviciul militar. 

Transformarea militarilor în angajați, cu situarea lor în grila de salarizare, comparativ cu alte categorii de angajați la stat lărgește semnificativ bazinul de recrutare. În sensul că, cine ar fi vrut să se facă păpușar, de exemplu, are acum posibilitatea să se facă ofițer superior, pentru același salariu. Dar, în același timp, îngustează la fel de semnificativ accesul angajatorului la bazinul celor care vor să își servească patria. Sub arme. Pentru că, cel puțin jumătate dintre aceștia nu vor mai recunoaște poziția de angajat la stat ca fiind compatibilă cu cea de serviciu militar activ.

Iar a treia sursă de diminuare a puterii militare prin salarizarea propusă este corupția de stat. 

Tradițional și instituțional, militarul român este protejat de corupție de statul însuși. Care stat are obligația morală, dar și operațională, de a ține corupția cât mai departe de cetățeanul în uniformă. Pentru ca acesta să îl servească exclusiv pe el, pe stat. Și nu pe cine plătește mai bine sau are o ofertă personalizată mai bună. De aceea militarii nu au forme de reprezentare în relația cu statul. Cum ar fi sindicatele. Pentru că este în interesul statului ca militarul să fie fericit. Și să își dea viața pentru apărarea lui. a statului. 

Însă, includerea militarilor în grilele de salarizare a angajaților la stat schimbă acest lucru. Militarul nu mai este protejat de stat împotriva corupției. Iar „dezbaterile” privind constituirea grilelor indică deja acest lucru. Funcțiile predispuse la marea corupție de stat, începând cu parlamentarii, miniștrii și continuând cu demnitarii din administrația centrală și locală, precum și cu funcționarii publici specializați în domenii corupte instituționalizat, cum sunt educația, cultura sau sănătatea, sunt funcții situate pe grile mult deasupra celorlalte categorii de angajați. 

Ca să nu mai vorbim despre faptul că, în esența sa, legea salarizării unitare este o lege a corupției. Atâta vreme cât ea nu măsoară și nu plătește munca. Și nici nu are cum să măsoare și să plătească munca, atâta vreme cât unitatea de măsură este salariul lunar. Dar nu este aici locul de a critica această lege. 

Ce trebuie să înțelegem din cele spuse până acum este că organismul militar nu este imun la corupție. Că el contează pe factori exteriori să fie protejat de corupție. Și că, dacă acești factori exteriori, între care statul însuși este cel mai important, își abandonează rolul de protejare a militarilor de corupție, organismul militar va fi slăbit în bună măsură. Această slăbiciune ducând, evident, la scăderea puterii militare a României.

Concluzia firească este că militarii trebuie neapărat lăsați în afara legii salarizării unice. Dacă vrem să rămână militari, să constituie o putere militară și să fim siguri că această putere militară își poate îndeplini misiunile în cantitatea și cu efortul necesare obținerii victoriei. 

Asta, deși unii militari și, mai ales, unii foști militari au văzut în dezbaterile pe marginea proiectului de lege privind salarizarea unitară o ocazie să „negocieze” unele creșteri salariale pentru militarii activi și pensionați, deopotrivă. Iar politicienii, mai ales cei de la puterea exectutivă, i-au încurajat cu deplin cinism. Doar ca să arate cât de ahtiați după bani sunt militarii ăștia.

Crima de a fi ceea ce esti

Faptul de a te naște vinovat este una dintre cele mai cumplite tragedii personale ale ființei umane. Indiferent dacă nașterea vinovatului se produce într-o societate deschisă, liberă și diversificată, ori într-una închisă, opresivă și monocoloră. Atât de cumplită este o asemenea tragedie, încât Platon îl pune pe Socrate, în dialogul Theaetetus, să propună uciderea unei idei abia născute la fel cum ar fi uciderea unui copil născut strâmb, doar pentru a nu fi expus, ulterior, condamnării sale de societatea în care acesta ar fi trebuit să trăiască. În paranteză academică fie spus, din moment ce acest dialog platonian este despre cunoaștere, probabil că de aici a apărut și expresia consacrată de a ucide o idee încă din fașă, pentru că ar exista riscul să nu fie bine primită de societate.

Foto: https://en.wikipedia.org/wiki/Juba_II#/media/File:JubaIIMauretania.JPG


Dar noi vorbim despre oameni aici, nu despre idei. Iar vinovățiile cu care s-ar putea naște oamenii, în orice societate, sunt multiple. De la vina de a avea vreun defect fizic, vină vizibilă încă de la naștere și până la vina de a fi construit psihic diferit față de ceilalți, cum se poate constata la unii pe parcursul vieții lor. Dar mai există vina de a aparține unei alte rase decât cea favorizată de o anumită cetate. Sau vina de a aparține, uneori fără să fii întrebat, de o religie repudiată de o anumită cetate.

Nu cred că există vreun matur pe planeta aceasta care să nu fi fost arătat cu degetul măcar o singură dată. De care să nu se fi râs doar pentru că era sau arăta într-un anumit fel. Ori pentru că gândea și se exprima într-un anumit fel. Diferit de cel al celorlalți din audiență.

În facultate, a trebuit să dau două probe de pedagogie. Una la Limba și literatura română, cealaltă la Limba engleză. La română, am făcut practica pedagogică și am primit inspecția la clasa a opta, la o școală bucureșteană. Am fost extrem de atent ca să nu cumva să stric ceva din pregătirea copiilor din clasa respectivă, pentru proba de admitere în liceu, cum era pe vremea aceea. Așa că nu am mai fost atent la cazurile individuale. Era evident că se stratificase mica societate a celor din a opta. Erau cei care se pregăteau acasă, intensiv și pentru care venitul la școală era doar o formalitate. Apoi erau cei care contau pe școală să se pregătească pentru admitere. Și mai erau și cei cărora nu le mai păsa. Știind că nu vor ajunge la vreun liceu bun. Sau chiar deloc la vreun liceu. Dar nu identificasem niciun caz individual.

În schimb, la Engleză, am avut clasa a cincea. Clasă nouă, materie nouă, limbă nouă, metodă de predare nouă. Aici, stratificarea era incipientă. Mi-a fost ușor să identific o fetiță, de pe rândul din mijloc, a treia bancă de la tablă. Îmbrăcată foarte sărăcăcios, cu probleme evidente, dar ușoare de igienă personală și devenită deja bătaia de joc a clasei. Ce m-a impresionat la ea a fost că, la ora de inspecție, a venit îmbrăcată în cea mai curată uniformă posibilă. Deși era ponosită. Și se spălase pe păr și pe față special pentru ora aceea! Adică, făcuse tot ce depindea de ea să fie în rândul lumii. 

Ca să nu mai vorbim despre faptul că învățase! Știa lecția la fel de bine ca oricare alt copil din clasa ei. Fiind vorba despre Limba engleză, pe parcursul orei, am trecut de două ori pe la fiecare copil, astfel încât fiecare să poată vorbi în engleză și să fie ascultat de toți ceilalți. Prima dată când am ajuns la micuța aceea din banca a treia, rândul din mijloc, abia a șoptit răspunsul. Toată clasa a râs, bineînțeles. La care, eu am fost obligat să spun singurele vorbe în limba română din timpul orei, ca să fiu sigur că sunt perfect înțeles și riscând, evident, depunctarea inspecției. „De ce râdeți? A răspuns perfect, doar că vorbește mai încet decât voi!” A doua oară când am ajuns la ea, nu a mai râs nimeni. A răspuns ceva mai tare și toată lumea a înțeles că știe. Că nu e atât de diferită de lumea toată.

Anecdota asta îmi servește ca argument al ideii că stratificarea socială și excluziunea socială sunt naturale, în sens aristotelian. Deoarece, pe copiii aceia de 11-12 ani nu îi învățase nimeni să fie așa. Am mai spus în altă parte că, până când nu vom vedea predată, în România, cartea „Lord of the Flies”, a lui William Golding, tradusă la noi cu titlul „Împăratul muștelor”, nu vom putea discuta și noi meritele educației în evitarea unor asemenea comportamente naturale, dar păguboase, de stratificare socială și de exclusiune, pe criterii de vinovății născute. 

De ce ar fi stratificarea și excluziunea sociale maligne, dacă ele sunt naturale? Pentru simplul fapt că și stratificarea și excluziunea rezultă din decizii pe care le iau unii membri ai societății, în numele tuturor. Plutarh ne povestește că, în Sparta, noul născut era supus examinării unui comitet de bătrâni, care stabileau dacă pruncul se califică sau nu pentru viață. Iar decizia lor era irevocabilă. În zilele noastre, vin unii, puțini, și stabilesc, prin lege, ce este bine și ce este rău. După care vin alții, și mai puțini, și stabilesc dacă cei mulți sunt ori nu sunt conform legii. Dacă sunt sau nu sunt vinovați de încălcarea acelei legi. Și, natural, mai sunt alții, nu prea mulți, dar destui, care își dau cu părerea.

Lăsați de capul lor, în mod la fel de natural, cei ajunși să se pronunțe în domeniile stratificării și excluziunii sociale, ca și în alte domenii publice, vor lua doar acele decizii care le satisfac propriile nevoi, chefuri sau orgolii. Sau, propriile planuri de intervenție în favoarea exclusivă a lor și a celor care i-au pus acolo. Cu cât cei care i-au pus acolo nu au pretenții de la ei, cu atât decidenții vor acționa în interes propriu și, inevitabil, împotriva interesului general sau comun. Și, invers. Cu cât cei care i-au făcut decidenți, fie în legislativ, fie în judiciar, sunt cu pretenții mai mari privind deciziile responsabile, în interesul național și social, cu atât decidenții vor lua doar acele decizii care servesc unor asemenea interese.

În context, să menționăm că, statistic și istoric, societățile stratificate pe bază de merit și cât mai inclusive, mai diversificate, au fost, indiferent de momentul dezvoltării civilizației și culturii lor, societăți mai performante. Atât față de ele însele, în etape anterioare, cât și comparativ cu societățile stratificare pe bază de putere, de influență și exclusive, monocolore.

Nu vreau să pun capăt acestor observații fără să discut, extrem de repede, un caz anume. Unul aparent dilematic.

Este vorba despre homosexualitate. Singura abordare lineară a acestui subiect este cea ipocrită. În care, dacă ești de acord, de la bun început, te apuci să aduni argumente justificative, ca și când ai fi devenit de acord în urma procesării acelor argumente. Și invers, evident. Așa că, în doar câteva cuvinte, sunt obligat la o abordare tri-dimensională. Volumetrică. Dimensiunile fiind, ca de fiecare dată când adopt această abordare, dimensiunea istorică, cea instituțională și cea comportamentală.

Istoric vorbind, omenirea care are relevanță pentru ceea ce suntem astăzi a început cu o deplină toleranță față de homosexuali. Atâta vreme cât homosexualitatea era consensuală și nu agresivă. Inclusiv Cuvântul Domnului, consemnat în Biblia ebraică, Vechiul testament și Coran, ne vorbește despre pedeapsa asupra Sodomei aplicată divin doar atunci când locuitorii cetății au devenit agresivi la adresa celor trei trimiși ai lui Dumnezeu în casa lui Lot. Gomora intrând la pachet, cum se spune. Despre Caesar, cel care a dat numele unei instituții și a devenit un model cultural occidental, se spunea, cu umor și fără nicio urmă de condamnare, în timpul vieții sale, că ar fi avut un „prieten”, în persoana tânărului rege al Numidiei, Juba al II-lea. 

După care, omenirea creștină și musulmană a cunoscut o întoarcere însemnată împotriva homosexualilor. Foarte explicabilă, în contextul multiplicării mănăstirilor monosexuale, la creștini și a armatei exclusiv masculine, la musulmani. Adică, apariția unor tipuri de societăți închise, în care sodomia devenea repulsivă și contraproductivă. Așa cum se vede și în legendele urbane despre deținuții din închisori. Condamnarea medievală generalizată a avut grade de toleranță diferite. Cel mai adesea, li se cerea homosexualilor discreție. Sau disimulare. Și, bineînțeles, reținerea de la orice agresiune sexuală.

Așa a fost și în comunism. În tinerețea mea, ba, aș putea spune, chiar în adolescență, am avut două abordări pe stradă, din partea unor domni. De fapt, abordări au fost ceva mai multe. Nu numai pe stradă. La un moment dat, devenise aproape o obișnuință să accept să mi se ofere o băutură de la altă masă, în restaurant, sau chiar să mi se plătească toată masa mea. Cazuri pe care eu le-am tratat întotdeauna cu grație. Adică, am acceptat oferta, atâta vreme cât ea nu presupunea nimic altceva decât acel accept al meu. Și o conversație. Iar cei care îmi ofereau ceva erau și domni și doamne, deopotrivă. Doar două dintre aceste abordări, însă, mi-au dat de bănuit. De fiecare dată, domnul în cauză mi-a propus continuarea discuției într-un loc discret. Așa că am refuzat. Fără niciun fel de insistență sau de supărare evidentă, din partea domnului respectiv.

Tot atunci, în tinerețea mea, am cunoscut câțiva homosexuali care se desconspiraseră față de mine. Nu în ideea de a mă cuceri, ci doar pentru a-și dovedi încredrea fiecăruia în mine, că nu voi profita în vreun fel instituțional de drama pe care o trăia. 

Să menționăm că legislația, instituționalizarea poziției oficiale față de homosexuali, a fost întotdeauna și oriunde subsecventă schimbării de atitudine față de homosexualitate. Poate, cu excepția României. Care a adoptat multe dintre normele instituționale europene, occidentale, înainte ca publicul aborigen să dobândească atitudini și comportamente europene, occidentale.

Iar tema homosexualității a fost una tabu. Despre care nu se discuta. Nici la modul general, nici în cazuri concrete. Deși, în comunism, homosexualitatea era pedepsită penal, eventualele cazuri nu erau mediatizate. Nu se discuta la școală condiția biologică sau psihologică a homosexualilor. De fapt, nu se făceau niciun fel de cercetări științifice notabile în domeniu. Nu s-a măsurat niciodată, sociologic și comportamental, gradul de repulsie pe care ideea de homosexualitate îl provoacă la individ sau în grupuri-țintă românești. Îmi aduc aminte de unii care se lăudau că ar fi răspuns unei propuneri homosexuale cu violență. Dar nu cred că erau altceva decât laude nefundamentate. Asta, la noi. Pe când, la alții, homosexualii sunt aruncați și acum de pe blocuri înalte. Ori sunt uciși în alte moduri. Doar pentru crima de a fi homosexuali.

Noi nu îi omorâm în public. Dar nici nu putem spune că stăm prea bine. Ca societate. Pe subiectul acesta. Toleranței la condiția de homosexualitate, specifice democrației incipiente, instalate la noi acum mai bine de un sfert de secol, îi ia tot mai mult locul o manipulare mediatică susținută, cu scopul evident de a obține intoleranță publică, transpusă în legislație. Manipulare în care orice mijloc este permis și orice minciună este adevăr. Asta, în locul unei educații publice privind subiectul. 

Cine are de câștigat și de pierdut din această situație? Cu siguranță, nu homosexualii înșiși. Aceștia, la fel ca alte cadegorii de public excluse din societatea românească, își vor găsi alte state care să îi accepte. Așa cum sunt. Și să le recunoască toate drepturile individuale. Așa cum merită. România rămânând mai sărăcită. Mai omogenă. La cel mai mic numitor comun. Din păcate.