duminică, 14 mai 2017

Relativitate

Privit dinspre cei rămași prin viață
Cel plecat e dus departe
În sus ori în jos
Pentru a trăi acolo așa cum e orânduit să fie.

Îi va lua o vreme să ajungă
Să fie procesat în parte
De bine sau de rău
Cum știm că cei plecati se petrec în altă lume.

Doar că cei rămași prin viață
Cât timp sunt într-un loc anume
Nu mai sunt altundeva
Și nu mai au nici netimpul și nici nemărginirea să cugete.

Priviți dinspre cel ce nu mai este acasă
Ei rămân închiși în precaritate
Unde se judecă între ei
Ca și când ar fi stăpâni pe viața lor în toate lumile posibile.

sâmbătă, 13 mai 2017

Statul biserică sau biserica stat

Sistemul actual și mondial de state a fost, la origine, un sistem de state religioase. Recunoașterea și respectarea religiei celuilalt fiind principiul de bază al păcii între statele europene, în a doua jumătate a secolului al XVII-lea și în continuare. 

Foto: catedralaneamului.ro

A fost perioada statelor mici, cu principi care guvernau credincioși monocolori, în marea lor majoritate. Perioadă încheiată cu Independența Statelor Unite și, apoi, cu Revoluția franceză.
Amândouă au dus la formarea unor state separate complet de biserică. La americani, pentru simplul motiv că orice intervenție a religiei în treburile statului ar fi însemnat și o formă de opresiune asupra celorlalte religii, prin intermediul puterilor în stat. Ceea ce era și este inacceptabil. Iar la francezi, pentru că, de la Napoleon pornire, Revoluția franceză a fost exportată ca formă de edificare a statelor burgheze. Ori sistemul statal burghez era integrator, astfel încât nu mai permitea și nu permite nici astăzi competiția între religii, pe domeniul public.
Așa că războaiele care au avut loc între state nu au mai avut caracter religios, iar pacea dobândită prin victoria unora asupra celorlalte nu a mai fost fundamentată pe principii de respect al religiei celuilalt, ci pe respect al drepturilor și libertăților omenirii, formulate la nivel de individ.
Al treilea tip de stat a fost cel comunist. Nu numai laic, ci și ateu. Adică, anti-Dumnezeu. Din simplul motiv că ideologia comunistă a avut, de la început, pretenția de a fi o nouă religie. Fără de Dumnezeu. Sau, mai precis, dumnezeul ei fiind Partidul.
Între statele comuniste și cele laice s-a dus un război rece. Ca singura formă acceptabilă de competiție ideologică. După mai bine de o generație, din acest război au ieșit învingători laicii occidentali. Învinșii comuniști au fost obligați să accepte manifestarea religiilor în țările pe care le conduseseră. Iar statele democratice, rezultate în urma căderii regimurilor comuniste au redevenit laice.
Asta, în timp ce bisericile și-au relansat competiția între ele, în afara domeniului public, inițial. Dar, văzând șubrezenia edificiului statal post-comunist, unele dintre ele nu au avut nicio reținere pentru a se confrunta și a căuta victoria asupra altor biserici și pe domeniul public. Un caz individualizabil îl constituie ofensiva ortodoxiei moscovite, a cărei influență asupra domeniului public nu se rezumă la granițele Federației Ruse și care face și oficiul de ideolog al guvernanților de la Kremlin.
Războiul civil deosebit de sângeros, dus între catolicii, musulmanii și ortodocșii conlocuitori și co-naționali ai federației iugoslave și, mai ales, ai Bosniei și Herțegovinei, dus cu mijloace militare statale și para-militare deopotrivă, poate fi citit și ca pe un simptom al importanței religiei în conflict. Dar și în pacea de după conflict, în Europa secolului 21. 
Ne aflăm acum într-o epocă în care un inamic al Occidentului se identifică religios. E vorba despre terorismul cu etichetă islamică fundamentalistă. De câțiva ani, acest terorism a aspirat la statalitate. Atât pentru a avea asigurate sursele de putere și resursele necesare constituirii acelei puteri, cât și pentru a se ridica la paritate cu țintele sale occidentale. Așa a apărut așa-zisul Stat Islamic. Sau Daesh.
Pentru ca să aibă succes în mentalul occidental, Daesh insistă pe o confruntare religioasă. Preluând de la alte organizații teroriste musulmane, prin compoziție, ideea că Occidentul este inamicul său religios, deoarece aduce ofense Coranului și Profetului, și ignorând complet toleranța religioasă totală și instituționalizată, din statele occidentale temeinice, Daesh proclamă pretenția absurdă, chiar imbecilă, că duce un război sfânt asupra infidelilor euro-atlantici.
În acest context, orice altă ofenisvă religioasă asupra statului occidental, mai ales atunci când acesta este incomplet sau strâmb edificat, dusă din interior, pe principii de competiție între biserici, seamănă, mai degrabă, a vulnerabilitate de securitate națională, decât a potențator de moralitate și de spiritualitate, în rândul publicului guvernat. 

Asta, în timp ce este evident că o întărire a moralei creștine, inclusiv prin reconcilierea între bisericile creștine, este mai mult decât necesară. Este esențială pentru asigurarea unui viitor civilizației europene. Iar suprastatalitatea poate fi un mediu propice pentru atingerea unei astfel de reconcilieri.

marți, 9 mai 2017

De Nouă Mai hai la lupta cea mare!

Spre sfârșitul zilei de astăzi, 9 mai 2017, aflu trăsnaia că Parlamentul României a votat un referendum. Ceea ce este de mai multe ori o idioțenie anti-democratică.

Foto: informatiazilei.ro

(1) Parlamentul este ultima instituție care să nu știe ce vrea publicul suveran, care își exercită suveranitatea tocmai prin domnia sa, parlamentul. De fapt, Parlamentul nici nu poate fi parlament fără să știe exact ce vrea publicul suveran. Așa că nu are ce să îl întrebe pe public, prin referendum.
(2) Ceea ce a votat Parlamentul este o întrebare la care Parlamentul vrea ca publicul să se răspundă prin referendum. Doar că întrebarea este idioată. Se referă la cum ar vrea publicul să fie definită familia. Este extrem de idiot să aflăm că sunt nedumeriri privind definirea familiei în Constituția României, la 26 de ani de la adoptare și la 14 ani de la revizuire.
(3) Referendumul votat de Parlament este o etapă a unui proces legislativ niciodată exersat pe la noi. E vorba despre inițiativa cetățenească de modificare a Constituției României. Ce este idiot aici este că această ințiativă concretă cetățenească de modificare a Constituției României propune o modificare ineptă, în condițiile în care Constituția colcăie de prevederi ce trebuie modificate imediat, pentru buna exercitare a principiilor de guvernare democratice. Dar, în afara publicului, nimeni nu vrea să fie modificate strâmbăturile curente ale Constituției. Iar publicul nu are nicio inițiativă de îndreptare a adevăratelor mari probleme consituționale, ci doar să definească familia!
(4) Inițiativa cetățenească este, de fapt, un pretext. Pentru că, de-adevăratelea și incorect politic, avem de a face cu o demonstrație de forță a unor biserici și culte religioase, majoritatea creștine. Care demonstrează că sunt instrumentale în proporție de milioane de voturi, ca să stabilească cine să acceadă la puterea legislativă și la cea executivă în România.
(5) Întreaga poveste poartă amprenta populismului, a știrilor false, a adevărului alternativ, a manipulării și a dezinformării. 
(5.1.) Nu există nici cea mai infimă credibilitate că inițiatorii inițiativei cetățenești chiar ar fi strâns peste trei milioane de semnături. Într-adevăr, ei au prezentat Parlamentului un camion cu hârtii pe care erau trecute peste trei milioane de nume și coordonate de identificare a acelor nume. Dar nimeni nu a îndrăznit să verifice nici măcar una la mie dintre „semnăturile” de pe acele liste. Adică, să vadă, din trei mii de semnături alese aleator, câți dintre purtătorii numelor din dreptul lor recunosc că ar fi semnat acea scrisoare. În schimb, există bănuiala întemeiată pe precedente că s-a aplicat și aici practica de „strângere” a semnăturilor pentru candidații la președinție, unde se folosesc bazele de date pe care și le-au construit partidele, de-a lungul timpului. În cazul de față, bazele de date ale bisericilor și cultelor religioase au fost folosite aproape sigur.
(5.2) În toate pozițiile lor publice, inițiatorii și susținătorii lor au declarat, verde în față, că se opun constituirii legale a familiilor monosexuate. Numai că, în loc să propună o modificare a Constituției României în acest sens, ei propun o definire a familiei din care să fie excluși părinții singuri, care pot fi cât se poate de heterosexuali, dar să fi avut ghinionul să le moară partenerul de sexul opus, ori să se despartă de acela, ori să nu găsească să se căsătorească vreodată cu tatăl sau cu mama copiilor săi, din miile de motive posibile, toate morale și creștine, fără îndoială. Practic, mințind cu nerușinare că „luptă” împotriva flagelului homosexualității, inițiatorii, activiștii și susținătorii inițiativei propun, iar Parlamentul votează cu o covârșitoare majoritate, ca fie scoși în afara legii orice părinți care nu sunt o pereche formată dintr-un bărbat și o femeie. Ceea ce nu mai este idiot. Este ticălos, de-a dreptul.
(5.3) În susținerea aberantei inițiative, inițiatorii, susținătorii și parlamentarii dezinformează publicul cum că ar apăra „valorile creștin ortodoxe”. Precum și „tradițiile poporului român”. Asta, pe când niciunul dintre ei, nici măcar capii bisericilor implicate, nu sunt în stare să pună degetul pe ce valoare anume creștin-ortodoxă apără ei când propun ca familia să fie definită în Constituția României ca fiind formată doar și numai dintr-un bărbat și o femeie. De câte ori sunt întrebați asta, sar în sus, de parcă le-ar cere cineva să se lepede de Dumnezeu. Schimbă vorba, se răstesc la cel ce întreabă, îl acuză de blasfemie, de trădare de neam și de țară, de vândut al străinilor, de reptilism, de conspirația universală împotriva vașnicului popor geto-daco-trac, și aplică orice altă diversiune, numai să nu spună scurt și cu nume despre ce valoare sau ce valori ar fi vorba. Cât despre tradiții, nici măcar nu se omoară să ne spună ce sunt acelea, tradițiile.
(5.4) De altfel, orice opoziție la inițiativa cetătețească de modificare a Constituției României în minusculul punctișor de definire a familiei este considerată, din start, ca fiind anti-valorile naționale, anti-creștin-ortodoxă, anti-națională, anti-tradițională, anti-populară, anti-română și chiar anti-Dumnezeu. 
6. Dacă întreaga poveste este doar un exercițiu de putere, de influență (și nu avem niciun argument că nu ar fi așa), atunci succesul acestei „inițiative cetățenești” va consfinți puterea și influența deținute de inițiatorii reuniți în „Coaliția pentru Familie”. Iar această putere este exclusiv anti-democratică. Dar și anti-românească și anti-europeană. Și nimeni nu știe astăzi la ce le trebuie o asemenea putere și o asemenea influență asupra treburilor României, la nivelul cel mai strategic cu putință.

vineri, 21 aprilie 2017

Responsabilitatea nepricepută

Se întâmplă în felul următor. Americanii au mai multe programe de apărare strategică a României. Este vorba despre expresia de putere militară a angajamentului moral și istoric al americanilor de a preveni un nou război în Europa, război care, dacă ar avea loc, ar fi purtat, ca de fiecare dată în trecut, între europeni. Tot ce are de făcut România pentru a beneficia de aceste programe este să se dovedească, în cel mai convingător mod, că este o națiune europeană liberă, care merită să fie protejată de americani.

Foto: ecarpathian.com


Asta, separat dar complementar cu faptul că România este aliat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord - NATO. Calitate pe baza căreia România și-a asumat o anumită contribuție în putere militară la cele trei misiuni strategice ale Alianței, respectiv apărarea comună împotriva unui agresor, gestionarea crizelor și dezvoltarea parteneriatelor. 

Cele mai semnificative condiții pe care trebuie să le îndeplinească România, în fața Occidentului, pentru a beneficia de protecția strategică a Statelor Unite și de apărarea comună a NATO, sunt democrația, ca formă de organizare politică a națiunii, domnia legii, ca principiu fundamental de organizare a statului și a raporturilor dintre puterile sale, ale statului, precum și economia liberă de intervenția statului, bazată pe o piață concurențială. Bineînețeles că, în interiorul acestor condiții, regăsim cu necesitate orice aranjament de stat prin care sunt afirmate și apărate valorile fundamentale ale Lumii Occidentale. Mai ales drepturile și libertățile omului. 

La nivelul puterii executive, regăsim câteva repere de credibilitate că România își va putea onora toate responsabilitățile ce îi revin, ca stat, pentru constituirea unei puteri militare naționale și comune, în cadrul NATO. Principalul reper de credibilitate este edificiul instituțional numit apărare națională. 

Pentru a fi credibil și a da suficiente garanții aliaților noștri, acest edificiu instituțional trebuie să confirme că poate absorbi resurse financiare, umane, materiale, morale și de altă natură, pe care, prelucrându-le, le poate revaloriza printr-un sistem coerent de planificare a apărării naționale și poate rezulta într-o anumită putere militară. Adică, o anumită capacitate a forțelor armate de a se mobiliza, de a se pregăti, de a se echipa și de a desfășura misiuni strategice, operative și tactice, pentru apărarea națională și comună. Capacitate observabilă pe o durată suficient de lungă de timp. De cel puțin zece ani.

Cele mai populare repere concrete ale edificiului instituțional al apărării naționale sunt conducerea politică a domeniului public al apărării naționale, în condițiile în care politicul este pus să conducă în cel mai democratic mod cu putință, inclusiv prin acceptarea unui control și unei supravegheri democratice asupra sa, precum și instrumentele de guvernare a domeniului, între care cel mai cunoscut este bugetul de stat. 

Un alt reper important de credibilitate este voința națională de a constitui, menține și sprijini o putere militară suficientă și credibilă atât pentru aliați, cât și în ochii eventualilor inamici. Voință națională ce se formalizează în angajamente juridice și politice, luate la nivel internațional, precum și în strategii, programe și planuri de acțiune naționale, unele cu putere de lege. Îi spunem acestei voințe națională pentru că transcende politicul. Ea este, bineînțeles, și o expresie a voinței politice trans-partinice, dar, mai important, este expresia consensului la nivel național că misiunile pe care puterea militară românească trebuie să le acopere sunt fără îndoială benefice pentru securitatea națională și pentru apărarea colectivă. Și, ca urmare, trebuie finanțate și asigurate material și uman în cel mai bun mod posibil.

Aici regăzim faimosul procent de doi la sută din produsul intern brut, alocat apărării naționale. Este cea mai importantă decizie executivă, confirmată de legislativ prin legea bugetului, pentru că alocarea acestui procent confirmă atât consensul național, cât și voința națională că România nu va fi doar un profitor al aranjamentelor de securitate occidentale, semnificativ finanțate și sprijinite de americani, ci este și o națiune responsabilă, care își asumă conștient o contribuție rezonabilă la efortul comun.

Acesta este cadrul general în care funcționează orice rotiță a mecanismului numit apărare națională. Fie ea de natură politică sau de natură militară. Fie ea conectată la angrenajele executive sau la cele legislative, la nivelul statului. Toate fiind situate, principial și obligatoriu, pentru credibilitate, sub imperiul domniei legii.

Nici americanii, nici ceilalți occidentali din NATO, nu vor putea veni vreodată să îi ceară României să fie altfel. Sau, să accepte ca România să fie altfel. Primind, în schimb, unele avantaje comerciale sau de altă natură din partea politicienilor români. 

Concret, nu vor putea americanii să vină și să zică „lăsați-o mai ușor cu îndeplinirea condițiilor de putere militară, dar dați-ne voie să facem ce vrem noi pe teritoriul vostru”. Ori, să vină norvegienii, de exemplu, și să zică „nu vă mai omorâți atâta cu firea să aveți control democratic asupra forțelor armate, dar cumpărați echipamente și muniții de la noi!” Ca să nu mai vorbim despre acceptarea corupției în domeniul apărării naționale, în schimbul transacțiilor comerciale oneroase, în care se plătește banul public național pentru nimic concret, doar pentru o ipotetică susținere politică internațională.

Cum nici invers nu este posibil. Adică, nu pot politicienii și guvernanții români să vină și să le spună americanilor „haideți să nu ne mai bateți la cap cu îndeplinirea condițiilor de guvernare democratică a armatei, pentru că noi avem alte gânduri cu bugetul de apărare, dar, ca să închideți ochii, vă cumpărăm hârburile voastre casabile de avioane de luptă”. Ori să tranzacționeze neîndeplinirea condițiilor de domnie a legii în domeniul militar la schimb cu neaccesarea fondurilor europene destinate României, care să fie eventual alocate altor state. State care să închidă ochii la faimosul mecanism de verificare. 

Numai că, deși nu este posibil, politicianul român încearcă. Că nu are ce pierde. Decât credibilitatea națiunii sale de aliat responsabil și onest. Ceea ce nici nu pare a fi vreo pierdere propriuzisă. Pentru că politicianul român nici nu prea știe ce e aia responsabilitate. Sau credibilitate. Sau onestitate. Sau aliat. 

miercuri, 19 aprilie 2017

Tăcerea



Eu tac de atâtea ori înaintea cuvintelor mele
Încât ele se pierd în tăcerea mea veche
Și rătăcite se desfac în silabe
În morfeme și foneme
Care mai de care mai deștepte
Mai apropiate de înțelesurile
Primordiale
De dinainte de cuvintele gândite
Mai înainte de a fi inventate
Și apoi spuse
Dar niciodată înțelese
Pentru că ele tăcutele
Sunt frunzele căzute
Să hrănească pământurile
Din care plante albe
Își trag în frunzele albastre
O sevă de deșteptăciune
De recunoaștere
A clipelor de cunoaștere
Universale
Nespațiate
Atemporale
Dezlegate

marți, 18 aprilie 2017

Statul cui?

În prima jumătate a anilor 1970, pe timpul coacerii unei noi ordini mondiale, ordine care a dus, printre altele, la includerea Chinei în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și la semnarea Actului final de la Helsinki, s-a luat, informal, în discuție și rolul statului. În această discuție informală, comuniștii români conducători au părut interesați mai mult de soarta statului-națiune. Treizeci de ani mai târziu, aveam să aflu că aceasta nu era o preocupare românească, ci una cominternistă, deoarece și frații moldoveni, sovietici la acea vreme, tot de stat erau preocupați. Și tot de importanța strategică a națiunii, ca valoare existențială supremă, fuseseră pătrunși și ei, ca și noi, românii.

foto: britannica.com

De ce? Pentru că, fără stat, iar statul fără națiune, comuniștii conducători își pierdeau complet relevanța. Ba, am putea spune, dispăreau automat din orice configurare a societății globale, în care guvernele și granițele nu mai erau determinante în relațiile interumane.

Dacă ar fi să comparăm atitudinile comuniste de atunci cu atitudinile liberale de atunci, referitoare la stat, am putea observa că, în accepțiune liberală, statul contează atâta vreme cât este benefic publicului care îl locuiește. Indiferent dacă acel public este omogen etnic sau cultural, ori este diversificat. Și care își spune națiune doar pentru că este locuitor al acelui stat anume. 

În accepțiune comunistă, însă, statul contează în sine, iar publicul este dator să fie benefic statului. Această datorie fiind justificată de faptul că statul este forma organizată a națiunii, ca exclusivitate etnică și culturală. Adică, fără stat, ar pieri și națiunea, cu toate valorile sale, dobândite istoric prin sacrificii și sângele străbunilor.

Sistemul comunist de state s-a prăbușit în interior, acum mai bine de un sfert de secol. Odată cu dispariția sa, au dispărut și majoritatea principiilor și normelor comuniste de organizare statală, dintre care, unele fuseseră adoptate și de Occident, pentru a acomoda partea de public cu afiliație ideologică de sorginte comunistă din propriile state. Ceea ce a dus la adoptarea aproape generală a conceptului liberal de stat și la diminuarea, până la irelevanță, a statului în multe dintre aspectele vieții publicului locuitor. A apărut Uniunea Europeană așa cum o știm astăzi, a apărut un spațiu comun  Schengen, au dispărut multe monede naționale și a apărut euro, s-au dezmembrat două state federale comuniste și au apărut o mulțime de state noi, de factură liberală, cu o mare diversitate etnică și culturală. 

Doar sârbo-croații au găsit de cuviință să se războiască între ei, în numele ideii de stat națiune, atunci când a fost să se dezmebreze federația iugoslavă. Război inutil, de altfel, deoarece ideea asta nu a fost suficient de profundă, ca să poată să fie apărată cu succes, cu armele. Inutil ca rezultate, dar extrem de scump în vieți omenești nevinovate, pierdute doar pentru că victimele erau de o anumită etnie sau de o anumită religie. Comuniștii sârbi dovedind cât de superficială a fost pretenția lor că statul este, dacă nu determinant, măcar mai important decât publicul care îl locuiește.

Discuția despre stat nu s-a reluat însă, nici măcar la nivel informal. De ce? Pentru că nu s-a reluat nici discuția despre o nouă ordine mondială. Toată lumea așteaptă încă să vadă cum este cu globalizarea. Fenomen care ia forma unui val, cu creșteri și descreșteri succesive. 

Asta nu înseamnă că subiectul nu trebuie adus în atenția publicului. Și nu doar în dezbaterile publice, în formele de socializare noi sau clasice, ar trebui discutate statul și națiunea. Ci chiar și la școală. Ori în cercetarea științifică formală. De ce? Pentru câteva motive.

Deși a trecut atât de mult timp de la dispariția regimurilor comuniste, nici până astăzi nu s-a făcut critica guvernării comuniste. Mai ales în ceea ce privește seturile de concepte teoretice și de instrumente de propagare a acestor concepte în mentalul colectiv. Între acestea se află și conceptul de stat națiune. Concept lipsit de culoare ideologică, dacă este să îl privim din perspectivă istorică. Dar, așa cum spuneam, un concept corupt de comuniști, pentru a-și putea justifica relevanța lor în societate. Ca guvernanți. Ca determinanți ai bunăstării publice. 

Atâta vreme cât școala și știința nu au o contribuție reală la formarea publicului ca cetățeni, ca suverani în democrație, ca stăpâni de drept ai statului și ca elementele constitutive ale națiunii, nu ne putem aștepta ca acest public să aibă vreo percepție, ca să nu mai vorbim despre vreo atitudine privind statul său. Publicul neinstruit în acest subiect al materiei va păstra mentalitatea comunistă privind statul. Ceea ce creează disfuncții evidente și ușor observabile și astăzi, în preferințele politice naționale. 

Percepția publică, difuză sau chiar neformată, privind statul și națiunea favorizează manipularea strategică. Pe teme esențiale. Observăm cum se păstrează și se insistă pe idei care justifică decizii guvernamentale eminamente defavorabile publicului. Cum este ideea de sacrificiu individual, pentru apărarea statului. Ca valoare națională supremă. Sau cum este, la extrema cealaltă, ideea de separare a statului de cetățean. În care statul e una și publicul este alta. Cele două entități complet separate intersectându-se doar la patru sau cinci ani, cu ocazia alegerilor generale sau prezidențiale. 

Asemenea idei lasă nesancționate de opinia publică decizii guvernamentale cum sunt cele legate de infrastructura strategică, de regionalizare, de repartiția resurselor pe zone de dezvoltare durabilă și multe altele, în condițiile în care aceste decizii sunt luate mai ales, dacă nu chiar exclusiv pentru satisfacerea nevoilor clienților politici. Din țară și, mai ales, din afara ei.

Asfel încât publicul românesc nu a aflat nici până astăzi că statul România este relevant pentru el doar atâta vreme cât îi este benefic lui, publicului. Desigur, instinctiv, neconceptualizat, publicul român știe asta. Dacă nu în totalitatea sa, măcar milioanele de români care s-au dus în alte state, ce le sunt  lor mai benefice decât le este România, ne-au lăsat să vedem că știu asta, chiar fără să înțeleagă al cui este statul România.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat! este o mărturisire. A credinței creștine. Iar cel care primește această mărturisire și răspunde cu Adevărat a Înviat! o acceptă și confirmă, la rândul său, că are aceeași credință. Pentru că nu poate fi creștin decât cel care crede. Că Iisus este Domnul nostru, Hristos, este fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și înviat a treia zi după moartea sa prin răstignire pe cruce, nevinovat, pentru spălarea păcatelor  noastre, ale oamenilor. Păcate săvârșite în pofida Creatorului. Și a legilor Sale.



În fiecare an, de după învierea Sa primordială, într-o duminică cu lună plină, imediat după ce Planeta Pământ se răsucește spre Soare cu fețe egale de zi și de noapte, la începutul anului vegetal din jumătatea de sus a Globului, mărturisirea aceasta este prilej de sărbătoare. 

Sărbătorim că putem să ne mărturisim credința în liniște și pace.

Sărbătorim că Iisus veghează încă peste noi, cei care încă mai credem în El.

Sărbătorim că le putem arăta copiilor și nepoților cum se mărturisește credința. Cu bucurie și cu lumină. În candelă și în suflet.

Sărbătorim că putem trimite tuturor gândul nostru bun și dorința noastră de mai mult bine pentru fiecare.

Ceea ce îți doresc și eu ție, când citești aceste rânduri!

Gânduri de Sâmbăta Mare

Sâmbăta Mare este ziua în care Iisus Hristos se află, în fiecare an, între moarte și înviere. Între așezarea în mormânt și părăsirea mormântului, ca semn al împlinirii profețiilor și al adevăratei naturi divine a Mântuitorului. Este ziua în care așteptăm ca miracolul să se producă. Ca mormântul să se golească. Deși este sigilat și păzit de paznici necredincioși. 

Foto: cuvantul-ortodox.ro


Pentru că doar dacă miracolul îniverii se petrece putem noi fi siguri că suntem mântuiți, și anul acesta, pentru păcatele noastre. Mântuiți de același Mântuitor, ca acum mai bine de două milenii. 

Unii dintre noi caută în această înviere așteptată an de an și un argument, un sprijin al credinței în Dumnezeu, în Sfântul Duh și în Hristos. Adică, iată, Iisus înviat este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu!

Doar că, dacă privim holistic, Iisus nu este nici singurul fiu al lui Dumnezeu pe care îl găsim în cărțile sfinte, nici singurul înviat. Dumnezeu însuși, când le-a dictat profeților cărțile cu legile sale, îi menționează pe unii fii de-ai săi, ante-deluvieni. Cei care s-au însoțit cu fiicele oamenilor și au dat naștere eroilor din bătrâni. Iar Iisus, de pe munte, ne îndeamnă să îi numim fii ai lui Dumnezeu pe făcătorii de pace. Tot Iisus l-a înviat din morți pe Lazăr, dar și pe o copilă necunoscută lui, la rugămințile tatălui. Astfel încât, învierea din morți nu este, biblic vorbind, vreo dovadă de dumnezeire.

Și, totuși, Iisus este unic. Și este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, Creatorul. Doar că unicitatea și dumnezeirea pe care le relevă nu pot fi înțelese decât tot holistic. Și nu pot fi acceptate ca adevărate decât prin credință, desigur.

De cele mai multe ori uităm că, din perspectivă iudeo-creștină, suntem cu toții creația lui Dumnezeu. Și fizic, carnal, și sufletește, spiritual. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut, pe fiecare în parte, din lutul materiei universale și, apoi, a hotărât ca acest trup de lut cosmic să fie locuit de Sufletul Său. Căruia unii îi mai spun și Duh, iar alții Spirit. Dar nu locuit tot timpul, ci doar pentru maxim 120 de ani, cum ne previne Biblia, în cartea Facerii (sau Genezei).

Ce Îl face unic pe Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, este că nu numai sufletul dumnezeiesc s-a întrupat în El, ci însuși Dumnezeu, cu fiecare instrucțiune de acid dezoxiribonucleic divin, s-a întrupat în Iisus. Să reținem că trupul lui Iisus, în afara chinurilor pricinuite de patimile de pe drumul Golgotei și de pe cruce, nu a fost distrus. Și nici nu a rămas în mormânt. Iar Iisus înviat, revenit printre oameni, după sacrificiul suprem, pentru a le da îndrumări apostolilor, a luat alte înfățișări. Cea inițială rămânând rezervată dumnezeirii sale. Așa că sufletul și trupul fiului lui Dumnezeu au rămas un întreg. 

Aceste observații, făcute în ziua specială a Sâmbetei Mari, ne pot duce cu gândul la un posibil răspuns al celei mai mari taine omenești. Moartea. 

Conform scrierilor sfinte, Dumnezeu a limitat existența trupurilor materiale ale oamenilor la o anumită vârstă. Facerea, 6, 3 consemnează cuvintele Domnului: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia, pentru că ei sunt numai trup; așadar, zilele lor vor fi o sută douăzeci ani”. Vârstă confirmată și de programarea genetică, citită de oameni în ADN-ul propriu, la descifrarea relativ recentă a acestuia. 

De ce nu trăim cu toții atâția ani? Evident, pentru că nu avem grijă de trupurile noastre. Dumnezeu nu s-a angajat nicăieri că le va ține El însuși în stare de funcționare 120 de ani. Ci doar că va perimte locuirea lor de Duhul Său pe durata limitată la 120 de ani a existenței trupești. Așa că, în absența unei sesiuni de întrebări și răspunsuri cu Dumnezeu, putem doar bănui că noi îi dăm Acestuia Duhul Său mai devreme decât ni-l cere El înapoi. 

Doar că Dumnezeu nu ne poate certa pentru asta. Deoarece, despărțiți de trupul lumesc, noi nu mai suntem oameni cum eram, ca să ne putem apleca frunțile și să ne cerem iertare. În sens biblic, iudeo-creștin. Putem însă spera că, după moarte, vom rămâne parte a Duhului lui Dumnezeu. Duhul care ne-a locuit trupurile. Și mai putem crede că, primindu-l înapoi, Dumnezeu se va uita cum arată Duhul său, revenit la El de la noi. 

Dacă este la fel de curat cum era când ni l-a încredințat, și mai este și înmulțit cu fapte bune și cu gânduri frumoase, este foarte de așteptat ca Dumnezeu să se bucure de revenirea Duhului la Sine. Și să îl prețuiască. Și să îi facă loc în multitudinea Sa sufletească.

Dacă este murdar, oropsit, zdrențuit, îngerit, este posibil ca Duhul care am fost noi să ajungă în Prugatoriu. Unde să fie Duhul curățat, ostoit, relipit, albit și ce alte procedee de redumnezeire ar fi necesare, în urma folosirii lui de către oameni. 

Sau, chiar mai rău. Se prea poate ca părticica din Duhul lui Dumnezeu, purtată de cei dintre noi care L-am negat și L-am înjurat pe Cel care ne-a dat suflet, să fie bună doar de reciclat. De desfăcut în particulele constitutive, așa cum un nucleu de atom se poate desface în bosoni. Și de refăcut, apoi, în altceva. Adică, să nu mai rămână nimic din noi, după moarte. Nici măcar un gând.

Oricare ar fi varianta, dintre aceste variante sau dintre oricare altele posibile, nu vom știi cu adevărat decât atunci când va fi prea târziu să mai facem ceva, acum, în timpul vieții pământene, ca să îi fie bine sufletului nostru după despărțirea sa de trupul nostru material universal.

marți, 28 martie 2017

Viitorul nimicit

Dacă ne uităm cu atenție, singurele momente din istoria României când străinii ne-au impus ce să facem la noi acasă au fost cele ale ocupațiilor militare străine. Generalizate sau teritoriale. În rest, străinii doar ne-au sfătuit, ne-au sugerat, ne-au convins, ne-au corupt pe noi, aborigenii, să facem ce ar fi vrut ei să facem la noi în patrie. Între aceste sfaturi, sugestii, convingeri sau coruperi nu vom putea însă include nici programele comunitare de integrare în Uniunea Europeană, nici planurile de accedere în Alianța Nord-Atlantică, pentru bunul motiv că acestea nu au fost niciodată altceva decât condiții de îndeplinit de noi, românii, ca să fim ca ei, euro-atlanticii. Condiții pe care toți comunitarii și toți aliații le îndeplinesc.

Foto: biblioteca-univ-ovidiu.ro

Ca urmare, de câte ori ne raportăm la străinătatea vestică ca la un agresor, ca la un inamic pervers, ca la sursa nenorocirilor noastre colective, prezente și viitoare, greșim. Suntem falși. Neadevărați. Mai mult chiar decât atât, suntem pe o cale greșită. Pentru că, prinși în condamnarea Vestului, nu vom vedea niciodată vreo altă amenințare, a vreunui alt agresor potențial, din altă coordonată geografică, pe care să o contracarăm sau să o descurajăm. Așa cum nu vom vedea și nu vom recunoaște niciodată contribuția națională, independentă și suverană la nenorocirile noastre colective. Vom continua doar să ne mințim, cu vorbele unui fost președinte, de tristă amintire, că suntem „perfecți”. 
Pe când noi nu suntem perfecți. Dar am putea fi perfectibili. Dacă, bineînțeles, ne-am da  seama de nevoia sau de condiția asta, de perfectibilitate. Dacă nu, însă, vom continua să ne minunăm în oglindă cât de nemaipomeniți suntem noi, ca nație, și să justificăm evidența că suntem la coada clasamentului națiilor euro-atlantice prin relele pe care le pățim de la ceilalți membri ai listei.
Cum pot demonstra ideea asta? Simplu. Eu mă pricep la trei dintre domeniile publice. La (1) apărarea națională și, printr-o mică extensie, la securitatea națională, (2) la economie, mai ales la economia bunurilor publice și (3) la educația națională. Când scriu că mă pricep, înțeleg că am dezvoltat o cunoaștere teoretică și că am avut contribuții concrete la fiecare dintre aceste trei domenii. În proporții diferite, desigur.
Ei bine, în domeniul public al apărării naționale se poate observa cu ușurință influența NATO în decizia politică națională, reflectată mai ales în bugetare și în achiziții, cu rezultatul că, cel puțin în ceea ce privește contribuția României la apărarea comună, condițiile de putere militară sunt îndeplinite la un nivel acceptabil. 
Așa cum, în domeniul macro-economiei și al guvernării producerii bunurilor publice se vede cu aceeași ușurință influența triadei Banca Mondială, Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu accent pe Comisie, care are și calitatea de a guverna executiv relația Uniunii Europene cu România. Ca urmare, în pofida proastei guvernări naționale, în pofida corupției exacerbate și instituționalizate, în pofida luptei pentru putere politică, pe altarul căreia se sacrifică bunăstarea publică, avem totuși o oarecare creștere economică, moneda este stabilă, schimburile economice sunt echilibrate, consumul este menținut pe un palier satisfăcător, în România.
Spre deosebire de aceste două domenii, politica și guvernarea domeniului educației naționale sunt dezastruoase. Aici, în domeniul acesta, nu au mai venit străinii să ne spună ce și cum. Pentru că, peste tot în Lume, deci și în NATO și în UE, educația, învățământul, formarea, pregătirea teoretică sunt atribute și responsabilități exclusiv naționale. Tot ce poate face străinătatea aliată și comună este să faciliteze accesul românilor la sistemele lor naționale de educație, formare și pregătire teoretică, din statele aliate și din uniune. 
Ca urmare a politicilor și guvernării exclusiv naționale, bunul public numit educație națională are o calitate execrabilă. 
Domeniul produce analfabeți funcționali în proporții masive. Se vorbește că procentul de analfabeți funcționali în România ar fi de 40 la sută. Știți ce înseamnă asta? Înseamnă cu cinci la sută mai mult decât procentul de pierderi de luptă la care o armată se consideră învinsă. Desființată. Incapabilă să se mai refacă vreodată. Asta, în termeni militari. Pe care i-am folosit nu pentru că mă pricep la ei, ci pentru că domeniul militar este cel mai rațional domeniu public. Domeniu unde orice nerespectare a legităților naturale duce aproape automat la înfrângere. Unde improvizația nu ține. Doar inovația este acceptatbilă. 
Personal, eu contest acest procent de analfabetism funcțional. Cel puțin în cele trei domenii publice la care am pretenția că mă pricep, acest analfabetism este mult mai mare. Depășește jumătatea. Prin observație directă, am constatat că sunt cam opt din zece guvernanți, demnitari și funcționari deopotrivă, care pregătesc și iau decizii macro-economice, în România și care nu posedă, la nivel funcțional, vocabularul economiei bunurilor publice, cunoașterea teoriei, în special a legităților, normelor, cutumelor și practicii de succes în guvernarea producerii acestor bunuri publice, nu au habar de vreo școală de gândire teoretică economică, nu sunt în măsură să parcurgă și să înțeleagă fără dicționar și îndurmare un text teoretic din domeniul lor și așa mai departe.
În domeniul apărării naționale situația este asemănătoare. Cu excepția celor școliți în Occident și a celor care s-au pregătit personal, deoarece au avut nevoie în funcțiile din Alianță să cunoască vocabularul și conceptele teoretice general acceptate în acest domeniu, decidenții politici și comandanții militari sunt departe de nivelul necesar de cunoaștere teoretică. Nu au citit aceeași literatură ca și aliații, nu au exersat aceleași concepte și noțiuni, nu pot să contribuie la dezvoltarea teoriei și, pe baza ei, să propună inovație la nivelul Alianței.
Dar cel mai mare procent de analfabeți funcționali l-am observat în sistemul național de educație. Pre-universitară, universitară și post-universitară. Aici, cei care cunosc și folosesc teoria educației sunt extrem de rari. Nici măcar cei plătiți pentru introducerea metodelor de predare la clasă nu au habar ce înseamnă, de exemplu, taxonomia. Ca să nu mai vorbim despre conținutul ei.  Cel teoretic și, mai ales, cel funcțional. 

La scară națională, de acest analfabetism funcțional este răspunzător statul român. Adică, suntem răspunzători noi, publicul național. Cu toții. Dar, la fel ca în viața personală, preferăm să fugim de răspundere. Și, acolo unde nu se mai poate tăcea, să căutăm vinovați în altă parte. 


joi, 23 martie 2017

Terorismul de circulatie rutieră

Singura diferență dintre o progenitură de manelist, ori de politician, sau de îmbogățit rapid și oneros, progenitură ce se urcă într-un automobil puternic, cu care se repede într-o mulțime aflată pe un refugiu de pietori și un terorist radicalizat, de preferință musulman, care se urcă într-un automobil și mai puternic, chiar dacă nu cumpărat din banii părinților, și care se repede cu el într-o mulțime de pedeștri este că primul accidentează pietonii din nepăsare, ca să nu zicem din imbecilitate, pe când cel de-al doilea o face intenționat. În context, primul speră că va scapa ușor, că rezolvă tata sau mama problema, iar cel de-al doilea speră să ajungă să aibă zeci de virgine pe lumea cealaltă. Cât mai repede.

Foto: reuters.com


Trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere al prestigiului, teroristul sinucigaș cu automobilul are de pierdut, atunci când este asimilat unui imbecil cu mașină scumpă și pile părintești. Teroristul face același accident de circulație ca mulți alți șoferi, doar că îl face intenționat. Ceea ce, din punct de vedere teroristic, nu e mare lucru. 

Nu îți trebuie nicio pricepere specializată, pe care să o dobândești în ore lungi de antrenament, în tabăra de intruire a teroriștilor.  Școala de șoferi este suficientă. Școală care nu se compară nici măcar cu cea de pilotaj, pe care au parcurs-o teroriștii anti-americani de la 11 Septembrie 2001. 

Nu îți trebuie acțiuni de spionaj, de „intelligence”, pentru identificarea și cunoașterea „țintei”, pentru născocirea vreunei modalități inedite de abordare a acelei „ținte”, nu îți trebuie nicio planificare de-adevăratelea, profesională, săvârșită de specialiști cu ani mulți de pregătire și de practică în spate, așa cum nu îți trebuie nici vreun leader, vreun șef de echipă cu reale calități manageriale și de conducere teroristică.

Tot ce își trebuie este un automobil pornit și o zonă pietonală cu pedeștri pe ea, pe care să îi calci la întâmplare. După care să primești un glonț în cap și să te duci la virginele tale.

În mod normal, un asemenea atentat nici nu ar fi revendicabil. Ce organizație teroristă respectabilă s-ar apuca să se laude că a găsit un descreierat care să se dea cu un automobil în mulțime, doar ca să fie împușcat mortal? 

Ce teroare ar induce prin asta? Teroarea să nu fii un pieton călcat de mașină pe trotuar? Să fim serioși. Occidentalii urbanizați, dar și țăranii români, din satele noastre tipice, traversate prin mijloc de drumuri europene  sau naționale, trăiesc cu această teroare de când se nasc și până ce mor de alte cauze decât călcați de mașini scăpate de sub control. 

Ce mesaj de protest ar transmite? Că, așa cum occidentalii atacă militar state musumante, tot așa și ei, teroriștii, dau cu mașina în pietoni, ca să vadă și occidentalii cum este să le fie bombardate spitalele și școlile de armele atacatorilor!?! Nu-i așa că sună aiurea? De unde și până unde? Ca să fie credibili, teroriștii ar fi trebuit să dovedească o oarecare capacitate de planificare, de susținere logistică, de operativitate. Mai ales să dovedească faptul că pot aduce un mijloc de lovire la o țintă predeterminată. Nu un mijloc improvizat la o țintă întâmplătoare. Țintă colectivă, care, mai întotdeauna, are și cel puțin un musulman nevinovat în compoziție. 

Și, atunci, de unde fervoarea asta, de a avea cel puțin un accident de circulație intenționat pe an, într-o așezare urbană occidentală? Cui servește? 

Este o singură organizație teroristă care se pretează la așa ceva, cu scopul limitat de a-și face propagandă, de a-și spori credibilitatea și de a-și menține rândurile. Este vorba despre așa-zisul Stat Islamic, cunoscut cu acronimele ISIS sau Daesh. Succesul lor teroristic este legat intrinsec de posesiuni teritoriale. Pentru că vor să își stabilească un „califat”. În zone din Siria și din Irak. Iar pentru recrutarea internațională de luptători, au nevoie și de publicitate, și de oarecare credibilitate că sunt anti-occidentali. 

Acestor Daesh nu trebuie să li se răspundă cu măsuri de împiedicare a comiterii de accidente de circulație intenționate. Pentru că este imposibil de făcut așa ceva. Singura formă de oprire a accidentelor de circulație este să nu se mai circule deloc. Lor, acestor Daesh trebuie să li se răspundă exclusiv militar. Să fie învinși, ostășește, acolo, la ei. Să li se ia de sub control și ultimul metru pătrat de deșert sirian sau irakian. Ca să nu mai vorbim despre puțuri petroliere sau orașe întregi.  Doar că, pentru așa ceva, ar trebui ca întreaga comunitate internațională să fie unită. Nu să fie unii care vor să tragă maxim de foloase din existența Daesh, dar care declamă că ar fi împotriva lor.  

sâmbătă, 18 martie 2017

Numele gândului

Gândul acesta este perfect așa
Cum este. Fără nicio închipuire.
Pe gândul acesta nu îl voi sugruma
În cuvinte. Nu îi voi atârna metafore
Ce doar l-ar da verbal de-a dura
Printre silabe și rime zdrăngănitoare.

Nici măcar nu îl voi picta pe gândul acesta.
Portretul lui n-ar fi o fereastră spre zare
Ci doar o cămară de imagini aiurea.
Cu rafturi nedestule, unde stau înghesuite
Linii și culori spunând fiecare istoria
Unui ochi de gând sau a unei sprâncene.

Gândul acesta nici de cântat nu e gata.
E prea sonor ca să fie pus pe note amestecate
Cu tăcere. E mai melodios decât natura
Văzută de aproape ori cea din depărtare.
N-aș găsi atâtea instrumente să facă orhestra
Să sune a gândul acesta. Și n-aș găsi nici voce.

Cum aș putea, atunci, să-i spun povestea?
Să fac gândul meu să ajungă la Lume?
Să știi și tu ce mi-a trecut mie prin capul acesta?
Poate doar dacă-i cer gândului să poarte un nume.
Mi-e teamă însă că, oare, gândul nostru nu va vrea
Să fie chemat așa, simplu, iubire.

vineri, 17 martie 2017

Democratia păcii

Este foarte bine documentată faptic și destul de coerent explicată propoziția că democrația este tipul de regim politic cel mai pacifist dintre toate cele existente sau cunoscute de omenire, în întraga ei existență. Națiunile democratice nu pornesc războaie una împotriva alteia. Iar atunci când merg la război, o fac excluziv pentru obiective acceptabile și acceptate de întregul demos care guvernează națiunea democratică. Educația națională în statele democratice este non-violentă. Mai mult decât atât, de la sfârșitul războiului rece și până astăzi, democrațiile occidentale au renunțat efectiv la principiul apărării patriei de întregul popor, trecând de la armata de conscripție la cea profesională, de voluntari. Astfel încât confruntările armate nu mai angajează națiunile democratice în întregul lor, ci doar profesioniștii militari sunt trimiși să se războiască în favoarea lor.

Foto: en.wikipedia.org

Asta nu înseamnă că statele democratice au renunțat la constituirea și folosirea puterii militare în promovarea intereselor naționale și în apărarea valorilor surpeme. Înseamnă doar că războiul, confruntarea armată, nu mai este un mod de conviețuire acceptabil, între statele democratice. Ci doar excepția de la regula conviețuirii pașnice, democratice. Iar bunăstarea nemaiîntâlnită până acum, dobândită de națiunile democratice, în condiții de pace, este argumentul cel mai serios că evitarea războiului a fost de departe cea mai bună opțiune de securitate colectivă.
Dacă aceste observații sunt adevărate, și sunt, atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, de unde vine acest val de acuzații la adresa democrațiilor occidentale? Val de acuzații că sunt agresive, că pornesc la război cu ușurință, că intervin în viața altor state, non-occidentale, sub pretextul democratizării lor, dar, în realitate, doar pentru a le cuceri, a le invada, a le subjuga economic și cultural, până la pierderea propriei lor identități?
Iar, în cazul concret al României, de unde ideea asta, promovată cu obstinație de mulți formatori de opinie internaută, că democrația occidentală, introdusă la noi cu sprijinul firesc al Occidentului,  în contextul integrării instituționalizate a României în comunitatea de state euro-atlantice, este doar o formă de cotropire și de spoliere a poporului nostru român și a patriei sale? Cotropire și spoliere realizate cu cinism de occidentalii înșiși!
De unde nostalgia asta tot mai vocală, tot mai fără de perdea, ca să nu zicem fără de rușine, după vremurile dictaturii comuniste? Vremuri revendicate nostalgic drept o perioadă istorică de mândrie națională, de egali între egalii Lumii, mai ales în raport cu occidentalii? 
Asta, în condițiile în care atunci, pe timpul comunismului, eram, din punct de vedere al securității naționale, la mâna Tratatului de la Varșovia, adică a Uniunii Sovietice, iar, din punct de vedere al dezvoltării economice eram în afara oricăror clasamente, ca fiind cea mai înfometată națiune europeană, cu cel mai mic consum de energie casnică și cu cea mai proastă și nefuncțională infrastructură!
Desigur, în lumea ireală a internetului veți găsi răspunsuri ferme la întrebările acestea. Veți găsi mulți pricepuți care să vă explice că noi, publicul român comunist, am suferit de foame, de frig și de întuneric concret pentru ca să ne plătim datoriile la care ne împinseseră occidentalii cei veroși. Că nu am făcut infrastructură și că am distrus-o și pe cea care era doar ca să nu fim cuceriți cu ușurință. Că ne-am apărat singuri de orice inamic, inclusiv de Tratatul de la Varșovia, care nu ne-a atacat niciodată, cum a făcut-o cu Cechoslovacia, în 1968, pentru că eram noi prea puternici pentru ei. Și aveam și arme secrete, pe care doar le-am arătat la graniță și tancurile rusești au și luat-o la fugă. Asta, după mărturiile credibile ale grănicerilor români. Cei care vânau la propriu concetățenii ce își luau lumea în cap, fugind din minunata Republică Socialistă România.
Haideți să le dăm nostalgicilor prezumția de sinceritate. Adică, să credem că așa sunt ei făcuți, să tânjească după acele vremuri. Să își aducă aminte doar ceea ce este favorabil obiectului nostalgiei lor. Și chiar să înflorească lucrurile, acolo unde erau doar uscături și mizerie, în realitate. 
Însă, celor care proclamă că democrația occidentală este o sursă de agresiune, de invazie, de cotropire, de ingerință în treburile interne ale României nu le mai putem da aceeași prezumție de sinceritate. Pentru că nu au argumente de niciun fel.
Sunt însă câteva explicații la îndemână pentru comportamentul lor public. Comportament care poate fi deliberat sau poate fi indus. 
Sunt două mari justificări pentru promovarea tezelor anti-democratice. 
Una este legată de faptul că orice regim non-democratic sau pseudo-democratic se teme că va fi, la un moment dat, victima demersurilor de democratizare reală, încurajate și susținute de Occident. Așa cum s-a întâmplat cu deplin succes în majoritatea statelor foste comuniste din Europa și cu mai puțin succes, ba, chiar și cu eșecuri, cu unele state arabe din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. 
Este evident că aceste regimuri care tremură la gândul că li s-ar putea întâmpla și lor ceva asemănător nu stau degeaba. Ci își iau toate măsurile posibile de apărare. Printre care măsuri sunt și cele propagandistice. De vituperare a ideii de democratizare. De portretizare a regimului democratic ca fiind corupt, nesincer, manipulator, anti-național, supus unei oculte internaționale, unui guvern din umbră, care, desigur, servește interese la fel de oculte și de acoperite. 
Cealaltă justificare este mai profundă. Este vorba despre recunoașterea faptului că democrația este un regim politic predispus la pace. La dialog. La cooperare. Ceea ce este descurajant pentru cei care ar vrea să revină la război, la confruntarea armată ca formă de conviețuire între statele din zona euro-atlantică. Iar democrația îi încurcă. Ei zdrăngăne arme, iar reprezentanții statelor democratice îi invită la dialog. La negocieri. La rezolvarea diferendelor pe cale pașnică. Și, atunci, slăbirea democrației occidentale, la ea acasă, devine o condiție aproape obligatorie pentru promotorii războiului. Ai comportamentului violent, agresiv, între state.
Dacă vă uitați mai atent, veți descoperi că exact cei care sunt înfricoșați de ideea că li s-ar impune democrația reală cu forța sunt cei care susțin atitudinile anti-democratice din statele occidentale. Mai ales populismul, xenofobia, rasismul și izolaționismul. 
Cu cât asemenea atitudini prind proporții de masă, cu atât democrația care le găzduiește este mai agresată. Mai tensionată. Ajungând chiar să fie pusă sub semnul întrebării, privind capacitatea de guvernare. Cu propunerea explicită de a fi înlocuită cu un alt regim, mult mai autoritar, care să fie în măsură să apere națiunea occidentală de democrații toleranți, care acceptă străinii, diversitatea și care promovează incluziunea.


Numai că, în ordinea lucrurilor, decăderea democrației din drepturi nu va duce la o mai mare securitate individuală și colectivă, ci la condițiile favorabile de confruntare violentă, condiții deocamdată ținute sub control de democrația însăși. Așa cum și trebuie să rămână.

luni, 13 martie 2017

Când realitatea bate orice închipuire

Eu m-am dus la facultate târziu în viață, la 28 de ani. Și, atunci, doar de gura părinților. La a doua sau a trei generație de intelectuali, nu li se părea normal ca eu să „am doar” studiile militare post-liceale. Sau școala militară, cum i se spunea pe atunci. Facultatea propiuzisă, pe care am ales-o, nu conta în discuția familială, pentru simplul fapt că aveam o meserie și un loc de muncă. Ambele militare. 



Așa că am ales să urmez Literele. Sau, cum se chema școala asta pe atunci, Facultatea de Limbă și Literatură Română, specializarea Română-Engleză. Au fost multe criterii la care a răspuns favorabil această opțiune a mea. Dintre acestea, două au fost esențiale. Primul criteriu a fost că facultatea asta îmi dădea calificări multiple, de la dascăl la bibliotecar și la critic sau istoric literar. Așa că nu trebuia să răspund imediat, la înscriere, la întrebarea ce vreau să mă fac, atunci când voi fi mare? Sau, mai degrabă, atunci când nu voi mai fi în armată. Iar cel de-al doilea criteriu estențial a fost că era cea mai puțin atinsă de comunism facultate din România. Pentru că limba română nu avea caracter politic, iar literatura română era mult mai vastă decât cea proletcultistă. Cât despre literatura engleză, ce să mai vorbim! De altfel, în cei patru ani de studii și examene, nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu apelativul „tovarășe student”. Cu toții eram domni și doamne în facultatea aceea.

Mai trebuia să și intru, însă. Adică, să dau un concurs de admitere. Constând din patru probe. Prima, eliminatorie, era cea orală. Interviul. După care urmau trei probe scrise, la două materii de liceu și o materie de școală generală, fiecare cu câte patru manuale. Literatura română, limba română și engleză. Materia de școală generală fiind limba română. 

Care materie de școală generală a fost și singura la care am învățat pentru admitere, zeci de ore, plătite unui profesor pensionar. La literatura română și la engleză am considerat că știu, deoarece nu învățasem niciodată în liceu ceva, nu avusesem vreodată vreun manual de materiile astea și, totuși, fusesem primul din clasă la ele. Vă rog să nu încercați însă acasă așa ceva, pentru că nu garantez că vă reușește, dacă nu ați înlocuit învățarea formală, școlărească, cu studiul aprofundat al literaturii, cum făcusem eu, încă dinainte de liceu.

Tot ce v-am spus aici a fost o introducere pentru povestirea care urmează. Fără această intoducere, nu ați fi putut înțelege că, într-o dimineață de vară, pe când mă bărbieream, mă gândeam la faptul că, peste o oră și ceva, urma să am proba scrisă la literatura română, pentru admiterea la facultate. Și mi-am pus întrebarea firească: ce ar putea să „îmi cadă” și eu să nu știu? 

Am alergat cu mintea prin toată istoria literaturii și cam știam toți autorii relevanți și operele lor. Dar cu subiectele de sinteză cum stăteam? Cu Junimea, Școala Ardeleană și celelalte? Și acolo știam destul de multe. Dar Dacia Literară? Despre Dacia Literară nu știam decât că existase și că avea ceva de a face cu Kogălniceanu. Hmmm

Așa că m-am grăbit cu rasul și spălatul în baie, și am revenit în cameră, unde am luat în mână manualul cu tema Dacia Literară. Manual pe care îl deschideam pentru prima dată în viața mea. Am descoperit destul de multe informații acolo, pe care nu le știam și nici nu aș fi avut de unde să le știu din altă parte. 

După care m-am îmbrăcat și am plecat la examen. Ne-am ocupat locurile într-un amfiteatru și un profesor a venit și ne-a scris subietele pe tablă. Unul dintre cele trei subiecte, cotat cu patru puncte din zece posibile, a fost Dacia Literară.

Morala e simplă. Oricât de deștept și de priceput aș fi fost eu în ale literaturii române, fără acel manual nu aș fi ajuns student și, apoi, absolvent al facultății de Litere. De unde și vorba. Dacă ai carte, ai parte.

joi, 23 februarie 2017

Răsplata si pedeapsa

Este în firea omului să vadă și să audă cu precădere ceea ce l-ar încânta să vadă și să audă, să înțeleagă doar ceea ce este confortabil să înțeleagă și să creadă exclusiv ceea ce îi face bine să creadă. Desigur, oamenii deschiși la minte văd și aud orice, fără să filtreze ceea ce văd și aud după preferințe prestabilite.


Iar cercetătorii, atât cei științifici, cât și cei ezoterici, caută să vadă și să audă dincolo de simțuri, prin diferite metode de investigare extrasenzoriale. Instrumentale sau mentale. Așa cum și gânditorii se străduiesc să înțeleagă mai multe, încluzând chiar și ceea ce i-ar scoate din confortul propriei înțelegeri despre sine, despre lume și despre orice.
Doar credincioșii vor crede întotdeauna exclusiv ceea ce le-ar face bine să creadă. Chiar și atunci când vine vorba despre răsplată sau despre pedeapsă. În lumea asta ori în lumea de apoi.
Plecând de la aceste observații de bun simț, putem să mergem pe un drum al comentariilor despre domnia legii.
Când zicem legea, ne gândim și la legea divină, la instrucțiunile primare sau chiar primordiale, date de Dumnezeu creației sale macro și micro universale, alături de poruncile date oamenilor, dar și la legile, regulile, normele pe care oamenii le-au instituit între oameni.
Să discutăm ipoteza că ajungem la o răscruce, unde drumul se bifurcă. Cei care acceptă domnia legii o iau într-o parte, cei ce se răzvrătesc și nesocotesc, ori chiar încalcă legea, o iau pe alt drum.
Doar că, în afara legilor omenești, cele scrise și promulgate, această răscruce nu este identificată ca atare de toată lumea. Cei care văd și aud doar ceea ce vor ei să vadă și să audă, cei care nu se omoară cu înțelesul adevărului, cei care cred doar ceea ce le convine să creadă ne vor spune că această răscruce este moartea însăși. Că cei care fac rău o vor lua pe drumul pedepsei după moarte, ajungând în Iad. Adică, răscrucea asta ar fi faimosul Purgatoriu biblic. De unde, cei care fac bine în viață o vor lua pe drumul spre Rai.
Dar sunt mulți oameni care ar vrea să se uite mai bine înainte de a spune unde este această răscruce. Deoarece ipoteza ca răscrucea asta să fie în timpul vieții noastre nu este o ipoteză lipsită de merite.
Am putea specula, la fel de bine ca și în speculația despre moartea ca răscruce, că de fiecare dată când facem bine o luăm pe un alt drum în viață. Tot așa cum ni se întâmplă și de fiecare dată când facem rău să o luăm pe alt drum în viață. Asta, independent de faptul că se răspândește în afara noastră vestea că am făcut bine ori rău și, evident, independent de recompensa ori de pedeapsa pe care o primim de pe urma faptei noastre. Bune sau rele.
Nu avem de unde să știm cu siguranță cum este cu răscrucea morții. Cu Purgatoriul. Putem să îi ascultăm pe prooroci, pe inițiați, pe sfinții dintre noi. Putem să îi ascultăm pe părinții spirituali, păstrători ai tainelor divine, încredințate lor din generație de clerici în generație de clerici. Dar vedem cu ochiul liber că nu este o unitate reală de opinii pe subiectul acesta. Ba, mai mult, îl avem de vreun an-doi pe însuși urmașul Sfântului Petru în scaunul papal care inferează că Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, nu ar fi putut zidi Purgatoriul, deci nici Iadul, atâta timp cât a zidit Lumea Lui și a noastră cu cărămizile iubirii. Deci, nu e nimic cert. Sigur. Decât în măsura în care suntem gata să credem. Fără să cercetăm.
Iar când cercetăm, despre moarte și, mai ales, despre după moarte nu avem date. De niciun fel.
Avem însă date statistice despre răscrucile de bine sau de rău din timpul vieții noastre. Putem număra de câte ori, atunci când am încălcat o lege a fizicii, a biologiei, a cosmosului, am și fost imediat pedepsiți. Și de câte ori am scăpat nepedepsiți. Mai putem număra de câte ori viața noastră a luat-o pe un alt drum, în urma respectării unei norme, unei legități sociale sau economice, ori în urma încălcării ei. Dacă, statistic, ne iese că în opt cazuri din zece am fost sancționați ori răsplătiți de așa-zisa soartă, atunci putem concluziona, pentru noi înșine, că este practic sigură prezența răscrucilor de drum în orice moment al vieții noastre, când facem bine sau când facem rău. Dacă măsurătoarea statistică nu ne spune asta, atunci înseamnă că investigația statistică este neconcludentă.
Mai putem însă găsi unele indicii și în religie. De exemplu, în faimosul pasaj biblic din Evanghelia după Matei, cel cu fericirile, aflăm că recompensa cu Regatul Ceresc este instantanee (Matei, 5.3 și 5.10), pe când celelalte recompense sunt în viitor. Nu neapărat după moarte, dar în viitor (Matei, 5.4 – 5.9). Să notăm cu atenție că Matei ne lasă o „fericire” specială pentru cei cu respect neabătut față de lege: Matei, 5.10: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor”.
Desigur, chiar și așa sumară, o asemenea discuție naște dileme.
De exemplu, nu știm dacă recompensa pentru binele și pedeapsa pentru răul făcut sunt naturale, fac parte din legile naturii, din instrucțiunile primordiale ale Creatorului, ori sunt intermediate de ceva anume? Cum ar fi de un judecător, de un evaluator inefabil? Avem dilema asta deoarece nu întotdeauna când facem bine suntem recompensați automat. Și mai și scăpăm uneori fără să fim pedepsiți, atunci când facem rău. În același mod în care nici acceptarea domniei legii omenești, nici încălcarea legii nu duc automat la recompense ori pedepse, ci doar intermediat, atunci când ceilalți oameni află că am făcut noi un bine ori ceva rău. Și ne judecă. După care ne răsplătesc sau ne condamnă. Sau le rămânem indiferenți.
Dar dilema care îmi place mie cel mai mult este: oare noi chiar știm care sunt toate legile primordiale, pentru a le respecta și a beneficia de pe urma respectării lor, precum și pentru a ne abține de la a le încălca? Sau multe dintre drumurile desfundate, dificile, chiar periculoase pe care o ia uneori viața noastră s-au deschis tocmai pentru că am ignorat existența vreunei legi naturale nespuse, necercetate și, deci, necunoscute?
Așa cum ignorarea existenței altor legi naturale încă nedescoperite, încă neînțelese, sau chiar nerelevate poate însemna una sau mai multe oportunități pierdute de a face bine ceea ce facem. Cu noi, cu viața noastră.