vineri, 21 aprilie 2017

Responsabilitatea nepricepută

Se întâmplă în felul următor. Americanii au mai multe programe de apărare strategică a României. Este vorba despre expresia de putere militară a angajamentului moral și istoric al americanilor de a preveni un nou război în Europa, război care, dacă ar avea loc, ar fi purtat, ca de fiecare dată în trecut, între europeni. Tot ce are de făcut România pentru a beneficia de aceste programe este să se dovedească, în cel mai convingător mod, că este o națiune europeană liberă, care merită să fie protejată de americani.

Foto: ecarpathian.com


Asta, separat dar complementar cu faptul că România este aliat în Organizația Tratatului Atlanticului de Nord - NATO. Calitate pe baza căreia România și-a asumat o anumită contribuție în putere militară la cele trei misiuni strategice ale Alianței, respectiv apărarea comună împotriva unui agresor, gestionarea crizelor și dezvoltarea parteneriatelor. 

Cele mai semnificative condiții pe care trebuie să le îndeplinească România, în fața Occidentului, pentru a beneficia de protecția strategică a Statelor Unite și de apărarea comună a NATO, sunt democrația, ca formă de organizare politică a națiunii, domnia legii, ca principiu fundamental de organizare a statului și a raporturilor dintre puterile sale, ale statului, precum și economia liberă de intervenția statului, bazată pe o piață concurențială. Bineînețeles că, în interiorul acestor condiții, regăsim cu necesitate orice aranjament de stat prin care sunt afirmate și apărate valorile fundamentale ale Lumii Occidentale. Mai ales drepturile și libertățile omului. 

La nivelul puterii executive, regăsim câteva repere de credibilitate că România își va putea onora toate responsabilitățile ce îi revin, ca stat, pentru constituirea unei puteri militare naționale și comune, în cadrul NATO. Principalul reper de credibilitate este edificiul instituțional numit apărare națională. 

Pentru a fi credibil și a da suficiente garanții aliaților noștri, acest edificiu instituțional trebuie să confirme că poate absorbi resurse financiare, umane, materiale, morale și de altă natură, pe care, prelucrându-le, le poate revaloriza printr-un sistem coerent de planificare a apărării naționale și poate rezulta într-o anumită putere militară. Adică, o anumită capacitate a forțelor armate de a se mobiliza, de a se pregăti, de a se echipa și de a desfășura misiuni strategice, operative și tactice, pentru apărarea națională și comună. Capacitate observabilă pe o durată suficient de lungă de timp. De cel puțin zece ani.

Cele mai populare repere concrete ale edificiului instituțional al apărării naționale sunt conducerea politică a domeniului public al apărării naționale, în condițiile în care politicul este pus să conducă în cel mai democratic mod cu putință, inclusiv prin acceptarea unui control și unei supravegheri democratice asupra sa, precum și instrumentele de guvernare a domeniului, între care cel mai cunoscut este bugetul de stat. 

Un alt reper important de credibilitate este voința națională de a constitui, menține și sprijini o putere militară suficientă și credibilă atât pentru aliați, cât și în ochii eventualilor inamici. Voință națională ce se formalizează în angajamente juridice și politice, luate la nivel internațional, precum și în strategii, programe și planuri de acțiune naționale, unele cu putere de lege. Îi spunem acestei voințe națională pentru că transcende politicul. Ea este, bineînțeles, și o expresie a voinței politice trans-partinice, dar, mai important, este expresia consensului la nivel național că misiunile pe care puterea militară românească trebuie să le acopere sunt fără îndoială benefice pentru securitatea națională și pentru apărarea colectivă. Și, ca urmare, trebuie finanțate și asigurate material și uman în cel mai bun mod posibil.

Aici regăzim faimosul procent de doi la sută din produsul intern brut, alocat apărării naționale. Este cea mai importantă decizie executivă, confirmată de legislativ prin legea bugetului, pentru că alocarea acestui procent confirmă atât consensul național, cât și voința națională că România nu va fi doar un profitor al aranjamentelor de securitate occidentale, semnificativ finanțate și sprijinite de americani, ci este și o națiune responsabilă, care își asumă conștient o contribuție rezonabilă la efortul comun.

Acesta este cadrul general în care funcționează orice rotiță a mecanismului numit apărare națională. Fie ea de natură politică sau de natură militară. Fie ea conectată la angrenajele executive sau la cele legislative, la nivelul statului. Toate fiind situate, principial și obligatoriu, pentru credibilitate, sub imperiul domniei legii.

Nici americanii, nici ceilalți occidentali din NATO, nu vor putea veni vreodată să îi ceară României să fie altfel. Sau, să accepte ca România să fie altfel. Primind, în schimb, unele avantaje comerciale sau de altă natură din partea politicienilor români. 

Concret, nu vor putea americanii să vină și să zică „lăsați-o mai ușor cu îndeplinirea condițiilor de putere militară, dar dați-ne voie să facem ce vrem noi pe teritoriul vostru”. Ori, să vină norvegienii, de exemplu, și să zică „nu vă mai omorâți atâta cu firea să aveți control democratic asupra forțelor armate, dar cumpărați echipamente și muniții de la noi!” Ca să nu mai vorbim despre acceptarea corupției în domeniul apărării naționale, în schimbul transacțiilor comerciale oneroase, în care se plătește banul public național pentru nimic concret, doar pentru o ipotetică susținere politică internațională.

Cum nici invers nu este posibil. Adică, nu pot politicienii și guvernanții români să vină și să le spună americanilor „haideți să nu ne mai bateți la cap cu îndeplinirea condițiilor de guvernare democratică a armatei, pentru că noi avem alte gânduri cu bugetul de apărare, dar, ca să închideți ochii, vă cumpărăm hârburile voastre casabile de avioane de luptă”. Ori să tranzacționeze neîndeplinirea condițiilor de domnie a legii în domeniul militar la schimb cu neaccesarea fondurilor europene destinate României, care să fie eventual alocate altor state. State care să închidă ochii la faimosul mecanism de verificare. 

Numai că, deși nu este posibil, politicianul român încearcă. Că nu are ce pierde. Decât credibilitatea națiunii sale de aliat responsabil și onest. Ceea ce nici nu pare a fi vreo pierdere propriuzisă. Pentru că politicianul român nici nu prea știe ce e aia responsabilitate. Sau credibilitate. Sau onestitate. Sau aliat. 

miercuri, 19 aprilie 2017

Tăcerea



Eu tac de atâtea ori înaintea cuvintelor mele
Încât ele se pierd în tăcerea mea veche
Și rătăcite se desfac în silabe
În morfeme și foneme
Care mai de care mai deștepte
Mai apropiate de înțelesurile
Primordiale
De dinainte de cuvintele gândite
Mai înainte de a fi inventate
Și apoi spuse
Dar niciodată înțelese
Pentru că ele tăcutele
Sunt frunzele căzute
Să hrănească pământurile
Din care plante albe
Își trag în frunzele albastre
O sevă de deșteptăciune
De recunoaștere
A clipelor de cunoaștere
Universale
Nespațiate
Atemporale
Dezlegate

marți, 18 aprilie 2017

Statul cui?

În prima jumătate a anilor 1970, pe timpul coacerii unei noi ordini mondiale, ordine care a dus, printre altele, la includerea Chinei în Consiliul de Securitate al Națiunilor Unite și la semnarea Actului final de la Helsinki, s-a luat, informal, în discuție și rolul statului. În această discuție informală, comuniștii români conducători au părut interesați mai mult de soarta statului-națiune. Treizeci de ani mai târziu, aveam să aflu că aceasta nu era o preocupare românească, ci una cominternistă, deoarece și frații moldoveni, sovietici la acea vreme, tot de stat erau preocupați. Și tot de importanța strategică a națiunii, ca valoare existențială supremă, fuseseră pătrunși și ei, ca și noi, românii.

foto: britannica.com

De ce? Pentru că, fără stat, iar statul fără națiune, comuniștii conducători își pierdeau complet relevanța. Ba, am putea spune, dispăreau automat din orice configurare a societății globale, în care guvernele și granițele nu mai erau determinante în relațiile interumane.

Dacă ar fi să comparăm atitudinile comuniste de atunci cu atitudinile liberale de atunci, referitoare la stat, am putea observa că, în accepțiune liberală, statul contează atâta vreme cât este benefic publicului care îl locuiește. Indiferent dacă acel public este omogen etnic sau cultural, ori este diversificat. Și care își spune națiune doar pentru că este locuitor al acelui stat anume. 

În accepțiune comunistă, însă, statul contează în sine, iar publicul este dator să fie benefic statului. Această datorie fiind justificată de faptul că statul este forma organizată a națiunii, ca exclusivitate etnică și culturală. Adică, fără stat, ar pieri și națiunea, cu toate valorile sale, dobândite istoric prin sacrificii și sângele străbunilor.

Sistemul comunist de state s-a prăbușit în interior, acum mai bine de un sfert de secol. Odată cu dispariția sa, au dispărut și majoritatea principiilor și normelor comuniste de organizare statală, dintre care, unele fuseseră adoptate și de Occident, pentru a acomoda partea de public cu afiliație ideologică de sorginte comunistă din propriile state. Ceea ce a dus la adoptarea aproape generală a conceptului liberal de stat și la diminuarea, până la irelevanță, a statului în multe dintre aspectele vieții publicului locuitor. A apărut Uniunea Europeană așa cum o știm astăzi, a apărut un spațiu comun  Schengen, au dispărut multe monede naționale și a apărut euro, s-au dezmembrat două state federale comuniste și au apărut o mulțime de state noi, de factură liberală, cu o mare diversitate etnică și culturală. 

Doar sârbo-croații au găsit de cuviință să se războiască între ei, în numele ideii de stat națiune, atunci când a fost să se dezmebreze federația iugoslavă. Război inutil, de altfel, deoarece ideea asta nu a fost suficient de profundă, ca să poată să fie apărată cu succes, cu armele. Inutil ca rezultate, dar extrem de scump în vieți omenești nevinovate, pierdute doar pentru că victimele erau de o anumită etnie sau de o anumită religie. Comuniștii sârbi dovedind cât de superficială a fost pretenția lor că statul este, dacă nu determinant, măcar mai important decât publicul care îl locuiește.

Discuția despre stat nu s-a reluat însă, nici măcar la nivel informal. De ce? Pentru că nu s-a reluat nici discuția despre o nouă ordine mondială. Toată lumea așteaptă încă să vadă cum este cu globalizarea. Fenomen care ia forma unui val, cu creșteri și descreșteri succesive. 

Asta nu înseamnă că subiectul nu trebuie adus în atenția publicului. Și nu doar în dezbaterile publice, în formele de socializare noi sau clasice, ar trebui discutate statul și națiunea. Ci chiar și la școală. Ori în cercetarea științifică formală. De ce? Pentru câteva motive.

Deși a trecut atât de mult timp de la dispariția regimurilor comuniste, nici până astăzi nu s-a făcut critica guvernării comuniste. Mai ales în ceea ce privește seturile de concepte teoretice și de instrumente de propagare a acestor concepte în mentalul colectiv. Între acestea se află și conceptul de stat națiune. Concept lipsit de culoare ideologică, dacă este să îl privim din perspectivă istorică. Dar, așa cum spuneam, un concept corupt de comuniști, pentru a-și putea justifica relevanța lor în societate. Ca guvernanți. Ca determinanți ai bunăstării publice. 

Atâta vreme cât școala și știința nu au o contribuție reală la formarea publicului ca cetățeni, ca suverani în democrație, ca stăpâni de drept ai statului și ca elementele constitutive ale națiunii, nu ne putem aștepta ca acest public să aibă vreo percepție, ca să nu mai vorbim despre vreo atitudine privind statul său. Publicul neinstruit în acest subiect al materiei va păstra mentalitatea comunistă privind statul. Ceea ce creează disfuncții evidente și ușor observabile și astăzi, în preferințele politice naționale. 

Percepția publică, difuză sau chiar neformată, privind statul și națiunea favorizează manipularea strategică. Pe teme esențiale. Observăm cum se păstrează și se insistă pe idei care justifică decizii guvernamentale eminamente defavorabile publicului. Cum este ideea de sacrificiu individual, pentru apărarea statului. Ca valoare națională supremă. Sau cum este, la extrema cealaltă, ideea de separare a statului de cetățean. În care statul e una și publicul este alta. Cele două entități complet separate intersectându-se doar la patru sau cinci ani, cu ocazia alegerilor generale sau prezidențiale. 

Asemenea idei lasă nesancționate de opinia publică decizii guvernamentale cum sunt cele legate de infrastructura strategică, de regionalizare, de repartiția resurselor pe zone de dezvoltare durabilă și multe altele, în condițiile în care aceste decizii sunt luate mai ales, dacă nu chiar exclusiv pentru satisfacerea nevoilor clienților politici. Din țară și, mai ales, din afara ei.

Asfel încât publicul românesc nu a aflat nici până astăzi că statul România este relevant pentru el doar atâta vreme cât îi este benefic lui, publicului. Desigur, instinctiv, neconceptualizat, publicul român știe asta. Dacă nu în totalitatea sa, măcar milioanele de români care s-au dus în alte state, ce le sunt  lor mai benefice decât le este România, ne-au lăsat să vedem că știu asta, chiar fără să înțeleagă al cui este statul România.

sâmbătă, 15 aprilie 2017

Hristos a Înviat!

Hristos a Înviat! este o mărturisire. A credinței creștine. Iar cel care primește această mărturisire și răspunde cu Adevărat a Înviat! o acceptă și confirmă, la rândul său, că are aceeași credință. Pentru că nu poate fi creștin decât cel care crede. Că Iisus este Domnul nostru, Hristos, este fiul lui Dumnezeu, născut din Fecioara Maria și înviat a treia zi după moartea sa prin răstignire pe cruce, nevinovat, pentru spălarea păcatelor  noastre, ale oamenilor. Păcate săvârșite în pofida Creatorului. Și a legilor Sale.



În fiecare an, de după învierea Sa primordială, într-o duminică cu lună plină, imediat după ce Planeta Pământ se răsucește spre Soare cu fețe egale de zi și de noapte, la începutul anului vegetal din jumătatea de sus a Globului, mărturisirea aceasta este prilej de sărbătoare. 

Sărbătorim că putem să ne mărturisim credința în liniște și pace.

Sărbătorim că Iisus veghează încă peste noi, cei care încă mai credem în El.

Sărbătorim că le putem arăta copiilor și nepoților cum se mărturisește credința. Cu bucurie și cu lumină. În candelă și în suflet.

Sărbătorim că putem trimite tuturor gândul nostru bun și dorința noastră de mai mult bine pentru fiecare.

Ceea ce îți doresc și eu ție, când citești aceste rânduri!

Gânduri de Sâmbăta Mare

Sâmbăta Mare este ziua în care Iisus Hristos se află, în fiecare an, între moarte și înviere. Între așezarea în mormânt și părăsirea mormântului, ca semn al împlinirii profețiilor și al adevăratei naturi divine a Mântuitorului. Este ziua în care așteptăm ca miracolul să se producă. Ca mormântul să se golească. Deși este sigilat și păzit de paznici necredincioși. 

Foto: cuvantul-ortodox.ro


Pentru că doar dacă miracolul îniverii se petrece putem noi fi siguri că suntem mântuiți, și anul acesta, pentru păcatele noastre. Mântuiți de același Mântuitor, ca acum mai bine de două milenii. 

Unii dintre noi caută în această înviere așteptată an de an și un argument, un sprijin al credinței în Dumnezeu, în Sfântul Duh și în Hristos. Adică, iată, Iisus înviat este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu!

Doar că, dacă privim holistic, Iisus nu este nici singurul fiu al lui Dumnezeu pe care îl găsim în cărțile sfinte, nici singurul înviat. Dumnezeu însuși, când le-a dictat profeților cărțile cu legile sale, îi menționează pe unii fii de-ai săi, ante-deluvieni. Cei care s-au însoțit cu fiicele oamenilor și au dat naștere eroilor din bătrâni. Iar Iisus, de pe munte, ne îndeamnă să îi numim fii ai lui Dumnezeu pe făcătorii de pace. Tot Iisus l-a înviat din morți pe Lazăr, dar și pe o copilă necunoscută lui, la rugămințile tatălui. Astfel încât, învierea din morți nu este, biblic vorbind, vreo dovadă de dumnezeire.

Și, totuși, Iisus este unic. Și este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, Creatorul. Doar că unicitatea și dumnezeirea pe care le relevă nu pot fi înțelese decât tot holistic. Și nu pot fi acceptate ca adevărate decât prin credință, desigur.

De cele mai multe ori uităm că, din perspectivă iudeo-creștină, suntem cu toții creația lui Dumnezeu. Și fizic, carnal, și sufletește, spiritual. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut, pe fiecare în parte, din lutul materiei universale și, apoi, a hotărât ca acest trup de lut cosmic să fie locuit de Sufletul Său. Căruia unii îi mai spun și Duh, iar alții Spirit. Dar nu locuit tot timpul, ci doar pentru maxim 120 de ani, cum ne previne Biblia, în cartea Facerii (sau Genezei).

Ce Îl face unic pe Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, este că nu numai sufletul dumnezeiesc s-a întrupat în El, ci însuși Dumnezeu, cu fiecare instrucțiune de acid dezoxiribonucleic divin, s-a întrupat în Iisus. Să reținem că trupul lui Iisus, în afara chinurilor pricinuite de patimile de pe drumul Golgotei și de pe cruce, nu a fost distrus. Și nici nu a rămas în mormânt. Iar Iisus înviat, revenit printre oameni, după sacrificiul suprem, pentru a le da îndrumări apostolilor, a luat alte înfățișări. Cea inițială rămânând rezervată dumnezeirii sale. Așa că sufletul și trupul fiului lui Dumnezeu au rămas un întreg. 

Aceste observații, făcute în ziua specială a Sâmbetei Mari, ne pot duce cu gândul la un posibil răspuns al celei mai mari taine omenești. Moartea. 

Conform scrierilor sfinte, Dumnezeu a limitat existența trupurilor materiale ale oamenilor la o anumită vârstă. Facerea, 6, 3 consemnează cuvintele Domnului: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia, pentru că ei sunt numai trup; așadar, zilele lor vor fi o sută douăzeci ani”. Vârstă confirmată și de programarea genetică, citită de oameni în ADN-ul propriu, la descifrarea relativ recentă a acestuia. 

De ce nu trăim cu toții atâția ani? Evident, pentru că nu avem grijă de trupurile noastre. Dumnezeu nu s-a angajat nicăieri că le va ține El însuși în stare de funcționare 120 de ani. Ci doar că va perimte locuirea lor de Duhul Său pe durata limitată la 120 de ani a existenței trupești. Așa că, în absența unei sesiuni de întrebări și răspunsuri cu Dumnezeu, putem doar bănui că noi îi dăm Acestuia Duhul Său mai devreme decât ni-l cere El înapoi. 

Doar că Dumnezeu nu ne poate certa pentru asta. Deoarece, despărțiți de trupul lumesc, noi nu mai suntem oameni cum eram, ca să ne putem apleca frunțile și să ne cerem iertare. În sens biblic, iudeo-creștin. Putem însă spera că, după moarte, vom rămâne parte a Duhului lui Dumnezeu. Duhul care ne-a locuit trupurile. Și mai putem crede că, primindu-l înapoi, Dumnezeu se va uita cum arată Duhul său, revenit la El de la noi. 

Dacă este la fel de curat cum era când ni l-a încredințat, și mai este și înmulțit cu fapte bune și cu gânduri frumoase, este foarte de așteptat ca Dumnezeu să se bucure de revenirea Duhului la Sine. Și să îl prețuiască. Și să îi facă loc în multitudinea Sa sufletească.

Dacă este murdar, oropsit, zdrențuit, îngerit, este posibil ca Duhul care am fost noi să ajungă în Prugatoriu. Unde să fie Duhul curățat, ostoit, relipit, albit și ce alte procedee de redumnezeire ar fi necesare, în urma folosirii lui de către oameni. 

Sau, chiar mai rău. Se prea poate ca părticica din Duhul lui Dumnezeu, purtată de cei dintre noi care L-am negat și L-am înjurat pe Cel care ne-a dat suflet, să fie bună doar de reciclat. De desfăcut în particulele constitutive, așa cum un nucleu de atom se poate desface în bosoni. Și de refăcut, apoi, în altceva. Adică, să nu mai rămână nimic din noi, după moarte. Nici măcar un gând.

Oricare ar fi varianta, dintre aceste variante sau dintre oricare altele posibile, nu vom știi cu adevărat decât atunci când va fi prea târziu să mai facem ceva, acum, în timpul vieții pământene, ca să îi fie bine sufletului nostru după despărțirea sa de trupul nostru material universal.

marți, 28 martie 2017

Viitorul nimicit

Dacă ne uităm cu atenție, singurele momente din istoria României când străinii ne-au impus ce să facem la noi acasă au fost cele ale ocupațiilor militare străine. Generalizate sau teritoriale. În rest, străinii doar ne-au sfătuit, ne-au sugerat, ne-au convins, ne-au corupt pe noi, aborigenii, să facem ce ar fi vrut ei să facem la noi în patrie. Între aceste sfaturi, sugestii, convingeri sau coruperi nu vom putea însă include nici programele comunitare de integrare în Uniunea Europeană, nici planurile de accedere în Alianța Nord-Atlantică, pentru bunul motiv că acestea nu au fost niciodată altceva decât condiții de îndeplinit de noi, românii, ca să fim ca ei, euro-atlanticii. Condiții pe care toți comunitarii și toți aliații le îndeplinesc.

Foto: biblioteca-univ-ovidiu.ro

Ca urmare, de câte ori ne raportăm la străinătatea vestică ca la un agresor, ca la un inamic pervers, ca la sursa nenorocirilor noastre colective, prezente și viitoare, greșim. Suntem falși. Neadevărați. Mai mult chiar decât atât, suntem pe o cale greșită. Pentru că, prinși în condamnarea Vestului, nu vom vedea niciodată vreo altă amenințare, a vreunui alt agresor potențial, din altă coordonată geografică, pe care să o contracarăm sau să o descurajăm. Așa cum nu vom vedea și nu vom recunoaște niciodată contribuția națională, independentă și suverană la nenorocirile noastre colective. Vom continua doar să ne mințim, cu vorbele unui fost președinte, de tristă amintire, că suntem „perfecți”. 
Pe când noi nu suntem perfecți. Dar am putea fi perfectibili. Dacă, bineînțeles, ne-am da  seama de nevoia sau de condiția asta, de perfectibilitate. Dacă nu, însă, vom continua să ne minunăm în oglindă cât de nemaipomeniți suntem noi, ca nație, și să justificăm evidența că suntem la coada clasamentului națiilor euro-atlantice prin relele pe care le pățim de la ceilalți membri ai listei.
Cum pot demonstra ideea asta? Simplu. Eu mă pricep la trei dintre domeniile publice. La (1) apărarea națională și, printr-o mică extensie, la securitatea națională, (2) la economie, mai ales la economia bunurilor publice și (3) la educația națională. Când scriu că mă pricep, înțeleg că am dezvoltat o cunoaștere teoretică și că am avut contribuții concrete la fiecare dintre aceste trei domenii. În proporții diferite, desigur.
Ei bine, în domeniul public al apărării naționale se poate observa cu ușurință influența NATO în decizia politică națională, reflectată mai ales în bugetare și în achiziții, cu rezultatul că, cel puțin în ceea ce privește contribuția României la apărarea comună, condițiile de putere militară sunt îndeplinite la un nivel acceptabil. 
Așa cum, în domeniul macro-economiei și al guvernării producerii bunurilor publice se vede cu aceeași ușurință influența triadei Banca Mondială, Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu accent pe Comisie, care are și calitatea de a guverna executiv relația Uniunii Europene cu România. Ca urmare, în pofida proastei guvernări naționale, în pofida corupției exacerbate și instituționalizate, în pofida luptei pentru putere politică, pe altarul căreia se sacrifică bunăstarea publică, avem totuși o oarecare creștere economică, moneda este stabilă, schimburile economice sunt echilibrate, consumul este menținut pe un palier satisfăcător, în România.
Spre deosebire de aceste două domenii, politica și guvernarea domeniului educației naționale sunt dezastruoase. Aici, în domeniul acesta, nu au mai venit străinii să ne spună ce și cum. Pentru că, peste tot în Lume, deci și în NATO și în UE, educația, învățământul, formarea, pregătirea teoretică sunt atribute și responsabilități exclusiv naționale. Tot ce poate face străinătatea aliată și comună este să faciliteze accesul românilor la sistemele lor naționale de educație, formare și pregătire teoretică, din statele aliate și din uniune. 
Ca urmare a politicilor și guvernării exclusiv naționale, bunul public numit educație națională are o calitate execrabilă. 
Domeniul produce analfabeți funcționali în proporții masive. Se vorbește că procentul de analfabeți funcționali în România ar fi de 40 la sută. Știți ce înseamnă asta? Înseamnă cu cinci la sută mai mult decât procentul de pierderi de luptă la care o armată se consideră învinsă. Desființată. Incapabilă să se mai refacă vreodată. Asta, în termeni militari. Pe care i-am folosit nu pentru că mă pricep la ei, ci pentru că domeniul militar este cel mai rațional domeniu public. Domeniu unde orice nerespectare a legităților naturale duce aproape automat la înfrângere. Unde improvizația nu ține. Doar inovația este acceptatbilă. 
Personal, eu contest acest procent de analfabetism funcțional. Cel puțin în cele trei domenii publice la care am pretenția că mă pricep, acest analfabetism este mult mai mare. Depășește jumătatea. Prin observație directă, am constatat că sunt cam opt din zece guvernanți, demnitari și funcționari deopotrivă, care pregătesc și iau decizii macro-economice, în România și care nu posedă, la nivel funcțional, vocabularul economiei bunurilor publice, cunoașterea teoriei, în special a legităților, normelor, cutumelor și practicii de succes în guvernarea producerii acestor bunuri publice, nu au habar de vreo școală de gândire teoretică economică, nu sunt în măsură să parcurgă și să înțeleagă fără dicționar și îndurmare un text teoretic din domeniul lor și așa mai departe.
În domeniul apărării naționale situația este asemănătoare. Cu excepția celor școliți în Occident și a celor care s-au pregătit personal, deoarece au avut nevoie în funcțiile din Alianță să cunoască vocabularul și conceptele teoretice general acceptate în acest domeniu, decidenții politici și comandanții militari sunt departe de nivelul necesar de cunoaștere teoretică. Nu au citit aceeași literatură ca și aliații, nu au exersat aceleași concepte și noțiuni, nu pot să contribuie la dezvoltarea teoriei și, pe baza ei, să propună inovație la nivelul Alianței.
Dar cel mai mare procent de analfabeți funcționali l-am observat în sistemul național de educație. Pre-universitară, universitară și post-universitară. Aici, cei care cunosc și folosesc teoria educației sunt extrem de rari. Nici măcar cei plătiți pentru introducerea metodelor de predare la clasă nu au habar ce înseamnă, de exemplu, taxonomia. Ca să nu mai vorbim despre conținutul ei.  Cel teoretic și, mai ales, cel funcțional. 

La scară națională, de acest analfabetism funcțional este răspunzător statul român. Adică, suntem răspunzători noi, publicul național. Cu toții. Dar, la fel ca în viața personală, preferăm să fugim de răspundere. Și, acolo unde nu se mai poate tăcea, să căutăm vinovați în altă parte. 


joi, 23 martie 2017

Terorismul de circulatie rutieră

Singura diferență dintre o progenitură de manelist, ori de politician, sau de îmbogățit rapid și oneros, progenitură ce se urcă într-un automobil puternic, cu care se repede într-o mulțime aflată pe un refugiu de pietori și un terorist radicalizat, de preferință musulman, care se urcă într-un automobil și mai puternic, chiar dacă nu cumpărat din banii părinților, și care se repede cu el într-o mulțime de pedeștri este că primul accidentează pietonii din nepăsare, ca să nu zicem din imbecilitate, pe când cel de-al doilea o face intenționat. În context, primul speră că va scapa ușor, că rezolvă tata sau mama problema, iar cel de-al doilea speră să ajungă să aibă zeci de virgine pe lumea cealaltă. Cât mai repede.

Foto: reuters.com


Trebuie să recunoaștem că, din punct de vedere al prestigiului, teroristul sinucigaș cu automobilul are de pierdut, atunci când este asimilat unui imbecil cu mașină scumpă și pile părintești. Teroristul face același accident de circulație ca mulți alți șoferi, doar că îl face intenționat. Ceea ce, din punct de vedere teroristic, nu e mare lucru. 

Nu îți trebuie nicio pricepere specializată, pe care să o dobândești în ore lungi de antrenament, în tabăra de intruire a teroriștilor.  Școala de șoferi este suficientă. Școală care nu se compară nici măcar cu cea de pilotaj, pe care au parcurs-o teroriștii anti-americani de la 11 Septembrie 2001. 

Nu îți trebuie acțiuni de spionaj, de „intelligence”, pentru identificarea și cunoașterea „țintei”, pentru născocirea vreunei modalități inedite de abordare a acelei „ținte”, nu îți trebuie nicio planificare de-adevăratelea, profesională, săvârșită de specialiști cu ani mulți de pregătire și de practică în spate, așa cum nu îți trebuie nici vreun leader, vreun șef de echipă cu reale calități manageriale și de conducere teroristică.

Tot ce își trebuie este un automobil pornit și o zonă pietonală cu pedeștri pe ea, pe care să îi calci la întâmplare. După care să primești un glonț în cap și să te duci la virginele tale.

În mod normal, un asemenea atentat nici nu ar fi revendicabil. Ce organizație teroristă respectabilă s-ar apuca să se laude că a găsit un descreierat care să se dea cu un automobil în mulțime, doar ca să fie împușcat mortal? 

Ce teroare ar induce prin asta? Teroarea să nu fii un pieton călcat de mașină pe trotuar? Să fim serioși. Occidentalii urbanizați, dar și țăranii români, din satele noastre tipice, traversate prin mijloc de drumuri europene  sau naționale, trăiesc cu această teroare de când se nasc și până ce mor de alte cauze decât călcați de mașini scăpate de sub control. 

Ce mesaj de protest ar transmite? Că, așa cum occidentalii atacă militar state musumante, tot așa și ei, teroriștii, dau cu mașina în pietoni, ca să vadă și occidentalii cum este să le fie bombardate spitalele și școlile de armele atacatorilor!?! Nu-i așa că sună aiurea? De unde și până unde? Ca să fie credibili, teroriștii ar fi trebuit să dovedească o oarecare capacitate de planificare, de susținere logistică, de operativitate. Mai ales să dovedească faptul că pot aduce un mijloc de lovire la o țintă predeterminată. Nu un mijloc improvizat la o țintă întâmplătoare. Țintă colectivă, care, mai întotdeauna, are și cel puțin un musulman nevinovat în compoziție. 

Și, atunci, de unde fervoarea asta, de a avea cel puțin un accident de circulație intenționat pe an, într-o așezare urbană occidentală? Cui servește? 

Este o singură organizație teroristă care se pretează la așa ceva, cu scopul limitat de a-și face propagandă, de a-și spori credibilitatea și de a-și menține rândurile. Este vorba despre așa-zisul Stat Islamic, cunoscut cu acronimele ISIS sau Daesh. Succesul lor teroristic este legat intrinsec de posesiuni teritoriale. Pentru că vor să își stabilească un „califat”. În zone din Siria și din Irak. Iar pentru recrutarea internațională de luptători, au nevoie și de publicitate, și de oarecare credibilitate că sunt anti-occidentali. 

Acestor Daesh nu trebuie să li se răspundă cu măsuri de împiedicare a comiterii de accidente de circulație intenționate. Pentru că este imposibil de făcut așa ceva. Singura formă de oprire a accidentelor de circulație este să nu se mai circule deloc. Lor, acestor Daesh trebuie să li se răspundă exclusiv militar. Să fie învinși, ostășește, acolo, la ei. Să li se ia de sub control și ultimul metru pătrat de deșert sirian sau irakian. Ca să nu mai vorbim despre puțuri petroliere sau orașe întregi.  Doar că, pentru așa ceva, ar trebui ca întreaga comunitate internațională să fie unită. Nu să fie unii care vor să tragă maxim de foloase din existența Daesh, dar care declamă că ar fi împotriva lor.  

sâmbătă, 18 martie 2017

Numele gândului

Gândul acesta este perfect așa
Cum este. Fără nicio închipuire.
Pe gândul acesta nu îl voi sugruma
În cuvinte. Nu îi voi atârna metafore
Ce doar l-ar da verbal de-a dura
Printre silabe și rime zdrăngănitoare.

Nici măcar nu îl voi picta pe gândul acesta.
Portretul lui n-ar fi o fereastră spre zare
Ci doar o cămară de imagini aiurea.
Cu rafturi nedestule, unde stau înghesuite
Linii și culori spunând fiecare istoria
Unui ochi de gând sau a unei sprâncene.

Gândul acesta nici de cântat nu e gata.
E prea sonor ca să fie pus pe note amestecate
Cu tăcere. E mai melodios decât natura
Văzută de aproape ori cea din depărtare.
N-aș găsi atâtea instrumente să facă orhestra
Să sune a gândul acesta. Și n-aș găsi nici voce.

Cum aș putea, atunci, să-i spun povestea?
Să fac gândul meu să ajungă la Lume?
Să știi și tu ce mi-a trecut mie prin capul acesta?
Poate doar dacă-i cer gândului să poarte un nume.
Mi-e teamă însă că, oare, gândul nostru nu va vrea
Să fie chemat așa, simplu, iubire.

vineri, 17 martie 2017

Democratia păcii

Este foarte bine documentată faptic și destul de coerent explicată propoziția că democrația este tipul de regim politic cel mai pacifist dintre toate cele existente sau cunoscute de omenire, în întraga ei existență. Națiunile democratice nu pornesc războaie una împotriva alteia. Iar atunci când merg la război, o fac excluziv pentru obiective acceptabile și acceptate de întregul demos care guvernează națiunea democratică. Educația națională în statele democratice este non-violentă. Mai mult decât atât, de la sfârșitul războiului rece și până astăzi, democrațiile occidentale au renunțat efectiv la principiul apărării patriei de întregul popor, trecând de la armata de conscripție la cea profesională, de voluntari. Astfel încât confruntările armate nu mai angajează națiunile democratice în întregul lor, ci doar profesioniștii militari sunt trimiși să se războiască în favoarea lor.

Foto: en.wikipedia.org

Asta nu înseamnă că statele democratice au renunțat la constituirea și folosirea puterii militare în promovarea intereselor naționale și în apărarea valorilor surpeme. Înseamnă doar că războiul, confruntarea armată, nu mai este un mod de conviețuire acceptabil, între statele democratice. Ci doar excepția de la regula conviețuirii pașnice, democratice. Iar bunăstarea nemaiîntâlnită până acum, dobândită de națiunile democratice, în condiții de pace, este argumentul cel mai serios că evitarea războiului a fost de departe cea mai bună opțiune de securitate colectivă.
Dacă aceste observații sunt adevărate, și sunt, atunci ne întrebăm, pe bună dreptate, de unde vine acest val de acuzații la adresa democrațiilor occidentale? Val de acuzații că sunt agresive, că pornesc la război cu ușurință, că intervin în viața altor state, non-occidentale, sub pretextul democratizării lor, dar, în realitate, doar pentru a le cuceri, a le invada, a le subjuga economic și cultural, până la pierderea propriei lor identități?
Iar, în cazul concret al României, de unde ideea asta, promovată cu obstinație de mulți formatori de opinie internaută, că democrația occidentală, introdusă la noi cu sprijinul firesc al Occidentului,  în contextul integrării instituționalizate a României în comunitatea de state euro-atlantice, este doar o formă de cotropire și de spoliere a poporului nostru român și a patriei sale? Cotropire și spoliere realizate cu cinism de occidentalii înșiși!
De unde nostalgia asta tot mai vocală, tot mai fără de perdea, ca să nu zicem fără de rușine, după vremurile dictaturii comuniste? Vremuri revendicate nostalgic drept o perioadă istorică de mândrie națională, de egali între egalii Lumii, mai ales în raport cu occidentalii? 
Asta, în condițiile în care atunci, pe timpul comunismului, eram, din punct de vedere al securității naționale, la mâna Tratatului de la Varșovia, adică a Uniunii Sovietice, iar, din punct de vedere al dezvoltării economice eram în afara oricăror clasamente, ca fiind cea mai înfometată națiune europeană, cu cel mai mic consum de energie casnică și cu cea mai proastă și nefuncțională infrastructură!
Desigur, în lumea ireală a internetului veți găsi răspunsuri ferme la întrebările acestea. Veți găsi mulți pricepuți care să vă explice că noi, publicul român comunist, am suferit de foame, de frig și de întuneric concret pentru ca să ne plătim datoriile la care ne împinseseră occidentalii cei veroși. Că nu am făcut infrastructură și că am distrus-o și pe cea care era doar ca să nu fim cuceriți cu ușurință. Că ne-am apărat singuri de orice inamic, inclusiv de Tratatul de la Varșovia, care nu ne-a atacat niciodată, cum a făcut-o cu Cechoslovacia, în 1968, pentru că eram noi prea puternici pentru ei. Și aveam și arme secrete, pe care doar le-am arătat la graniță și tancurile rusești au și luat-o la fugă. Asta, după mărturiile credibile ale grănicerilor români. Cei care vânau la propriu concetățenii ce își luau lumea în cap, fugind din minunata Republică Socialistă România.
Haideți să le dăm nostalgicilor prezumția de sinceritate. Adică, să credem că așa sunt ei făcuți, să tânjească după acele vremuri. Să își aducă aminte doar ceea ce este favorabil obiectului nostalgiei lor. Și chiar să înflorească lucrurile, acolo unde erau doar uscături și mizerie, în realitate. 
Însă, celor care proclamă că democrația occidentală este o sursă de agresiune, de invazie, de cotropire, de ingerință în treburile interne ale României nu le mai putem da aceeași prezumție de sinceritate. Pentru că nu au argumente de niciun fel.
Sunt însă câteva explicații la îndemână pentru comportamentul lor public. Comportament care poate fi deliberat sau poate fi indus. 
Sunt două mari justificări pentru promovarea tezelor anti-democratice. 
Una este legată de faptul că orice regim non-democratic sau pseudo-democratic se teme că va fi, la un moment dat, victima demersurilor de democratizare reală, încurajate și susținute de Occident. Așa cum s-a întâmplat cu deplin succes în majoritatea statelor foste comuniste din Europa și cu mai puțin succes, ba, chiar și cu eșecuri, cu unele state arabe din Orientul Mijlociu și Nordul Africii. 
Este evident că aceste regimuri care tremură la gândul că li s-ar putea întâmpla și lor ceva asemănător nu stau degeaba. Ci își iau toate măsurile posibile de apărare. Printre care măsuri sunt și cele propagandistice. De vituperare a ideii de democratizare. De portretizare a regimului democratic ca fiind corupt, nesincer, manipulator, anti-național, supus unei oculte internaționale, unui guvern din umbră, care, desigur, servește interese la fel de oculte și de acoperite. 
Cealaltă justificare este mai profundă. Este vorba despre recunoașterea faptului că democrația este un regim politic predispus la pace. La dialog. La cooperare. Ceea ce este descurajant pentru cei care ar vrea să revină la război, la confruntarea armată ca formă de conviețuire între statele din zona euro-atlantică. Iar democrația îi încurcă. Ei zdrăngăne arme, iar reprezentanții statelor democratice îi invită la dialog. La negocieri. La rezolvarea diferendelor pe cale pașnică. Și, atunci, slăbirea democrației occidentale, la ea acasă, devine o condiție aproape obligatorie pentru promotorii războiului. Ai comportamentului violent, agresiv, între state.
Dacă vă uitați mai atent, veți descoperi că exact cei care sunt înfricoșați de ideea că li s-ar impune democrația reală cu forța sunt cei care susțin atitudinile anti-democratice din statele occidentale. Mai ales populismul, xenofobia, rasismul și izolaționismul. 
Cu cât asemenea atitudini prind proporții de masă, cu atât democrația care le găzduiește este mai agresată. Mai tensionată. Ajungând chiar să fie pusă sub semnul întrebării, privind capacitatea de guvernare. Cu propunerea explicită de a fi înlocuită cu un alt regim, mult mai autoritar, care să fie în măsură să apere națiunea occidentală de democrații toleranți, care acceptă străinii, diversitatea și care promovează incluziunea.


Numai că, în ordinea lucrurilor, decăderea democrației din drepturi nu va duce la o mai mare securitate individuală și colectivă, ci la condițiile favorabile de confruntare violentă, condiții deocamdată ținute sub control de democrația însăși. Așa cum și trebuie să rămână.

luni, 13 martie 2017

Când realitatea bate orice închipuire

Eu m-am dus la facultate târziu în viață, la 28 de ani. Și, atunci, doar de gura părinților. La a doua sau a trei generație de intelectuali, nu li se părea normal ca eu să „am doar” studiile militare post-liceale. Sau școala militară, cum i se spunea pe atunci. Facultatea propiuzisă, pe care am ales-o, nu conta în discuția familială, pentru simplul fapt că aveam o meserie și un loc de muncă. Ambele militare. 



Așa că am ales să urmez Literele. Sau, cum se chema școala asta pe atunci, Facultatea de Limbă și Literatură Română, specializarea Română-Engleză. Au fost multe criterii la care a răspuns favorabil această opțiune a mea. Dintre acestea, două au fost esențiale. Primul criteriu a fost că facultatea asta îmi dădea calificări multiple, de la dascăl la bibliotecar și la critic sau istoric literar. Așa că nu trebuia să răspund imediat, la înscriere, la întrebarea ce vreau să mă fac, atunci când voi fi mare? Sau, mai degrabă, atunci când nu voi mai fi în armată. Iar cel de-al doilea criteriu estențial a fost că era cea mai puțin atinsă de comunism facultate din România. Pentru că limba română nu avea caracter politic, iar literatura română era mult mai vastă decât cea proletcultistă. Cât despre literatura engleză, ce să mai vorbim! De altfel, în cei patru ani de studii și examene, nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu apelativul „tovarășe student”. Cu toții eram domni și doamne în facultatea aceea.

Mai trebuia să și intru, însă. Adică, să dau un concurs de admitere. Constând din patru probe. Prima, eliminatorie, era cea orală. Interviul. După care urmau trei probe scrise, la două materii de liceu și o materie de școală generală, fiecare cu câte patru manuale. Literatura română, limba română și engleză. Materia de școală generală fiind limba română. 

Care materie de școală generală a fost și singura la care am învățat pentru admitere, zeci de ore, plătite unui profesor pensionar. La literatura română și la engleză am considerat că știu, deoarece nu învățasem niciodată în liceu ceva, nu avusesem vreodată vreun manual de materiile astea și, totuși, fusesem primul din clasă la ele. Vă rog să nu încercați însă acasă așa ceva, pentru că nu garantez că vă reușește, dacă nu ați înlocuit învățarea formală, școlărească, cu studiul aprofundat al literaturii, cum făcusem eu, încă dinainte de liceu.

Tot ce v-am spus aici a fost o introducere pentru povestirea care urmează. Fără această intoducere, nu ați fi putut înțelege că, într-o dimineață de vară, pe când mă bărbieream, mă gândeam la faptul că, peste o oră și ceva, urma să am proba scrisă la literatura română, pentru admiterea la facultate. Și mi-am pus întrebarea firească: ce ar putea să „îmi cadă” și eu să nu știu? 

Am alergat cu mintea prin toată istoria literaturii și cam știam toți autorii relevanți și operele lor. Dar cu subiectele de sinteză cum stăteam? Cu Junimea, Școala Ardeleană și celelalte? Și acolo știam destul de multe. Dar Dacia Literară? Despre Dacia Literară nu știam decât că existase și că avea ceva de a face cu Kogălniceanu. Hmmm

Așa că m-am grăbit cu rasul și spălatul în baie, și am revenit în cameră, unde am luat în mână manualul cu tema Dacia Literară. Manual pe care îl deschideam pentru prima dată în viața mea. Am descoperit destul de multe informații acolo, pe care nu le știam și nici nu aș fi avut de unde să le știu din altă parte. 

După care m-am îmbrăcat și am plecat la examen. Ne-am ocupat locurile într-un amfiteatru și un profesor a venit și ne-a scris subietele pe tablă. Unul dintre cele trei subiecte, cotat cu patru puncte din zece posibile, a fost Dacia Literară.

Morala e simplă. Oricât de deștept și de priceput aș fi fost eu în ale literaturii române, fără acel manual nu aș fi ajuns student și, apoi, absolvent al facultății de Litere. De unde și vorba. Dacă ai carte, ai parte.

joi, 23 februarie 2017

Răsplata si pedeapsa

Este în firea omului să vadă și să audă cu precădere ceea ce l-ar încânta să vadă și să audă, să înțeleagă doar ceea ce este confortabil să înțeleagă și să creadă exclusiv ceea ce îi face bine să creadă. Desigur, oamenii deschiși la minte văd și aud orice, fără să filtreze ceea ce văd și aud după preferințe prestabilite.


Iar cercetătorii, atât cei științifici, cât și cei ezoterici, caută să vadă și să audă dincolo de simțuri, prin diferite metode de investigare extrasenzoriale. Instrumentale sau mentale. Așa cum și gânditorii se străduiesc să înțeleagă mai multe, încluzând chiar și ceea ce i-ar scoate din confortul propriei înțelegeri despre sine, despre lume și despre orice.
Doar credincioșii vor crede întotdeauna exclusiv ceea ce le-ar face bine să creadă. Chiar și atunci când vine vorba despre răsplată sau despre pedeapsă. În lumea asta ori în lumea de apoi.
Plecând de la aceste observații de bun simț, putem să mergem pe un drum al comentariilor despre domnia legii.
Când zicem legea, ne gândim și la legea divină, la instrucțiunile primare sau chiar primordiale, date de Dumnezeu creației sale macro și micro universale, alături de poruncile date oamenilor, dar și la legile, regulile, normele pe care oamenii le-au instituit între oameni.
Să discutăm ipoteza că ajungem la o răscruce, unde drumul se bifurcă. Cei care acceptă domnia legii o iau într-o parte, cei ce se răzvrătesc și nesocotesc, ori chiar încalcă legea, o iau pe alt drum.
Doar că, în afara legilor omenești, cele scrise și promulgate, această răscruce nu este identificată ca atare de toată lumea. Cei care văd și aud doar ceea ce vor ei să vadă și să audă, cei care nu se omoară cu înțelesul adevărului, cei care cred doar ceea ce le convine să creadă ne vor spune că această răscruce este moartea însăși. Că cei care fac rău o vor lua pe drumul pedepsei după moarte, ajungând în Iad. Adică, răscrucea asta ar fi faimosul Purgatoriu biblic. De unde, cei care fac bine în viață o vor lua pe drumul spre Rai.
Dar sunt mulți oameni care ar vrea să se uite mai bine înainte de a spune unde este această răscruce. Deoarece ipoteza ca răscrucea asta să fie în timpul vieții noastre nu este o ipoteză lipsită de merite.
Am putea specula, la fel de bine ca și în speculația despre moartea ca răscruce, că de fiecare dată când facem bine o luăm pe un alt drum în viață. Tot așa cum ni se întâmplă și de fiecare dată când facem rău să o luăm pe alt drum în viață. Asta, independent de faptul că se răspândește în afara noastră vestea că am făcut bine ori rău și, evident, independent de recompensa ori de pedeapsa pe care o primim de pe urma faptei noastre. Bune sau rele.
Nu avem de unde să știm cu siguranță cum este cu răscrucea morții. Cu Purgatoriul. Putem să îi ascultăm pe prooroci, pe inițiați, pe sfinții dintre noi. Putem să îi ascultăm pe părinții spirituali, păstrători ai tainelor divine, încredințate lor din generație de clerici în generație de clerici. Dar vedem cu ochiul liber că nu este o unitate reală de opinii pe subiectul acesta. Ba, mai mult, îl avem de vreun an-doi pe însuși urmașul Sfântului Petru în scaunul papal care inferează că Dumnezeu, iubitor de oameni fiind, nu ar fi putut zidi Purgatoriul, deci nici Iadul, atâta timp cât a zidit Lumea Lui și a noastră cu cărămizile iubirii. Deci, nu e nimic cert. Sigur. Decât în măsura în care suntem gata să credem. Fără să cercetăm.
Iar când cercetăm, despre moarte și, mai ales, despre după moarte nu avem date. De niciun fel.
Avem însă date statistice despre răscrucile de bine sau de rău din timpul vieții noastre. Putem număra de câte ori, atunci când am încălcat o lege a fizicii, a biologiei, a cosmosului, am și fost imediat pedepsiți. Și de câte ori am scăpat nepedepsiți. Mai putem număra de câte ori viața noastră a luat-o pe un alt drum, în urma respectării unei norme, unei legități sociale sau economice, ori în urma încălcării ei. Dacă, statistic, ne iese că în opt cazuri din zece am fost sancționați ori răsplătiți de așa-zisa soartă, atunci putem concluziona, pentru noi înșine, că este practic sigură prezența răscrucilor de drum în orice moment al vieții noastre, când facem bine sau când facem rău. Dacă măsurătoarea statistică nu ne spune asta, atunci înseamnă că investigația statistică este neconcludentă.
Mai putem însă găsi unele indicii și în religie. De exemplu, în faimosul pasaj biblic din Evanghelia după Matei, cel cu fericirile, aflăm că recompensa cu Regatul Ceresc este instantanee (Matei, 5.3 și 5.10), pe când celelalte recompense sunt în viitor. Nu neapărat după moarte, dar în viitor (Matei, 5.4 – 5.9). Să notăm cu atenție că Matei ne lasă o „fericire” specială pentru cei cu respect neabătut față de lege: Matei, 5.10: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate, căci a lor este împărăția cerurilor”.
Desigur, chiar și așa sumară, o asemenea discuție naște dileme.
De exemplu, nu știm dacă recompensa pentru binele și pedeapsa pentru răul făcut sunt naturale, fac parte din legile naturii, din instrucțiunile primordiale ale Creatorului, ori sunt intermediate de ceva anume? Cum ar fi de un judecător, de un evaluator inefabil? Avem dilema asta deoarece nu întotdeauna când facem bine suntem recompensați automat. Și mai și scăpăm uneori fără să fim pedepsiți, atunci când facem rău. În același mod în care nici acceptarea domniei legii omenești, nici încălcarea legii nu duc automat la recompense ori pedepse, ci doar intermediat, atunci când ceilalți oameni află că am făcut noi un bine ori ceva rău. Și ne judecă. După care ne răsplătesc sau ne condamnă. Sau le rămânem indiferenți.
Dar dilema care îmi place mie cel mai mult este: oare noi chiar știm care sunt toate legile primordiale, pentru a le respecta și a beneficia de pe urma respectării lor, precum și pentru a ne abține de la a le încălca? Sau multe dintre drumurile desfundate, dificile, chiar periculoase pe care o ia uneori viața noastră s-au deschis tocmai pentru că am ignorat existența vreunei legi naturale nespuse, necercetate și, deci, necunoscute?
Așa cum ignorarea existenței altor legi naturale încă nedescoperite, încă neînțelese, sau chiar nerelevate poate însemna una sau mai multe oportunități pierdute de a face bine ceea ce facem. Cu noi, cu viața noastră.


marți, 21 februarie 2017

Varză academică cu pretentii miciuriniste de baobab

În a doua parte a lunii februarie 2017, a fost publicat cel de-al treilea volum, partea a doua, din Strategia de dezvoltare a României în următorii douăzeci de ani. Autorul fiind Academia Română. Reacțiile imediate și personalizate au fost favorabile. Câțiva comentatori avizați au fost impresionați de statisticile publicate odată cu documentul, statistici care arată unde suntem noi, românii, înainte de implementarea acestei strategii. Cu oamenii din România, cu infrastructura noastră, cu cultura, cu civilizația, cu economia. Macro și micro economia. Alți comentatori au ajuns imediat la concluzia că o asemenea producție academică trebuie neapărat să ajungă pe masa de lucru a comisiei prezidențiale care elaborează, zilele acestea, „proiectul de țară”. Mai mulți formatori de opinie online și jurnaliști activi în rețelele de socializare preferate de români au publicat ceea ce au considerat ei că este știre din rapotul deosebit de stufos, de 930 de pagini, al Academiei Române.


În ceea ce mă privește, primul exercițiu pe care l-am făcut, privitor la această strategie academică de dezvoltare națională, a fost cel de stabilire a credibilității. Asta, deoarece simpla publicare a ei sub egida Academiei Române nu este niciodată suficientă pentru credibilizare, în afara oricărei preluări critice.
Am eliminat din start credibilizarea prin autori. Adică, am refuzat să fac exercițiul de a vedea cine sunt autorii și cât de credibili sunt ei că ar putea elabora un raport coerent, în urma unei activități proprii de cercetare științifică rezonabilă, activitate bazată pe capacitatea lor dovedită că pot face așa ceva. Respectiv să cerceteze și să raporteze ce au aflat din cercetarea lor. De ce? Simplu. În momentul de față, întreaga lume academică românescă este compromisă, din punct de vedere al probității profesionale.
Nu numai că sunt enorm de multe cazurile nominale de academicieni, de profesori universitari, de doctori în științe și de ocupanți ai funcțiilor de decizie din lumea academică acuzați și dovediți de plagiate, de impostură revoltătoare, de incapacitate de gândire teoretică independentă. Dar și majoritatea dintre academicieni, dintre profesorii universitari și dintre ocupanții funcțiilor de decizie din lumea academică se dovedesc indiferenți sau chiar în stare de negare că prezența printre ei a impostorilor, a plagiatorilor ar fi o problemă. Ceea ce, dacă nu îi face părtași la impostură, la furtul intelectual, îi face toleranți la așa ceva. Situație evident descalificantă. În proporție de masă.
Așa că, până la restabilirea unei scale a valorilor academice reale în România, până la curățirea mediului universitar, de cercetare științifică și chiar curățirea Academiei Române însăși de impostori, de infractori intelectuali și de neaveniți cu pretenții de prestigiu nemeritat, eu, cel puțin, nu pot introduce criteriul credibilității numelui în nicio întreprindere de evaluare a credibilității unei activități de cercetare academică și de raportare a rezultatelor ei.
Asta nu înseamnă că nu am la îndemână alte criterii și instrumente de stabilire a credibilității acestei strategii de dezvoltare. Am așa ceva la îndemână. Astfel, m-am uitat la următorii indicatori de credibilitate: (a) acuratețea datelor procesate/cercetate,(b) metodologia de procesare a datelor, (c) compararea concluziilor prin procedeul dual al reluării procesului de cercetare științifică așa cum a fost el făcut de autori și așa cum l-aș fi făcut eu, cu aceleași date, dar cu o altă metodologie. Fie o metodologie personală veficată și rodată, fie cu o metodolgie consacrată în alte școli de gândire.
În plus, m-am plasat într-o postură de peer reviewer, în sensul că mi-am arogat, doar pentru acest exercițiu al stabilirii credibilității, competențe similare autorilor cercetării și raportului. Ceea ce a făcut să mă limitez doar la subiectele materiei cu care sunt familiarizat, dacă nu sunt chiar expert în ele, din totalul materiilor și domeniilor acoperite de Academia Română în strategia ei.
Adică, m-am uitat la educație, la cultură, la societatea cunoașterii și la poziționarea regională și globală a României. În toate aceste subiecte, în ultimii 15 ani, am avut contribuții teoretice personale, am dezvoltat metode noi, verificate și am construit modele teoretice de descriere a domeniului și de proiecție a alternativelor de dezvoltare. Asta, pe lângă studierea producției unor școli de gândire cu valoare confirmată. Din întreaga Lume.
Concluziile mele sunt că Strategia de dezvoltare a României, producție a Academiei Române, are o credibilitate modestă.
În domeniile verificate, s-au folosit date disparate, din surse diferite și necorelate.
Fiecare colectiv a avut totala libertate să își organizeze munca așa cum a crezut de cuviință. Și-a ales metodologia fără restricții, dar și fără coordonare. Și nu au găsit niciunii de cuviință să facă transparentă această metodologie, ca reper de credibilizare a rezultatelor muncii lor. Ca urmare, în toate proiectele sunt vizibile confuzii metodologice între aprecierile de stare curentă calitative și cele cantitative, între premise și oportunități, între tendințe generale și năzuințe declarate, între ținte cantitative și obiective calitative.
Propunerile de scenarii nu au acoperire în posibilități studiate și măsurate, în resurse de toate naturile, în realizarea unor condiții obligatorii pentru aplicarea prevederilor din scenarii.
În discuțiile despre instituționalizarea dezvoltării din această strategie, nu am regăsit nici măcar unul dintre principiile și criteriile pe care le-am folosit, împreună cu ceilalți autori, atunci când am scris și publicat lucrări despre edificarea instituțiilor.
Desigur, aceste concluzii nu sunt definitive. Așa cum nici strategia de dezvoltare nu este definitivă. Trebuie spus că volumul studiat este al patrulea, în ultimii doi ani. În fiecare volum se reiau exact aceleași proiecte, pe diferite etape de dezvoltare a lor. Ceea ce am descoperit acum, la volumul 3, partea a doua, puteam vedea încă de la volumul întâi, publicat în 2015. Dar, asta nu înseamnă că, pe viitor, colectivele nu vor evolua, iar munca lor nu se va canaliza pe procedee consacrate de colectare, prelucrare a datelor și de elaborare a predicțiilor.
Până atunci, însă, impresia generală pe care mi-a dat-o această strategie, în domeniile pe care le-am citit, este că am avut în mâini o simplă varză. Pe alocuri înfoiată, pe alocuri îndesată. Dar cu multe probleme. De date, metodologice și conceptuale. Astfel încât este exclus ca din această legumă să răsară vreodată vreun baobab. Falnic și locuibil.
Am să dau aici un mic exemplu de ceea ce am găsit, atunci când am căutat elemente de credibilizare a strategiei. Cu câțiva ani în urmă, m-am ocupat de un subiect intitulat civilizația apei curente în România. Așa că eram familiarizat cu acest subiect și l-am căutat în strategia de dezvoltare. Iată ce am găsit.
Despre apa curentă aflăm în capitolul dedicat calității vieții, starea rurală. Unde sunt prelucrate datele Institutului Național de Statistică, care arată că, în 2015, 78 la sută dintre comune au apă curentă (o creștere de 30 la sută în 15 ani) și 29 la sută au și canalizare (o creștere de 15 la sută în 15 ani) (p.453).
Ce fac strategii noștri cu informația asta? Nu știm până la capitolul dedicat societății cunoașterii, unde, la Anexa 2.4, aflăm că strategia ar propune, într-un scenariu optimist, ca, pe termeni mediu, de zece ani, să se ajungă ca, din toată populația României, 80 la sută să aibă apă curentă și canalizare. Iar pe termen de douăzeci de ani, toată lumea să fie cu apă curentă și canalizare. Ceea ce ar însemna o creștere de doar 2 la sută în zece ani pentru apa curentă, dar o creștere de peste 50 la sută la canalizare, în aceeași perioadă. După care, în alți zece ani, să se realizeze o creștere de 20 la sută și la apa curentă, și la canalizare (p.722).
Pentru a se înlătura vreo confuzie sau vreo impresie de varză metodologică, să menționăm că tema societății cunoașterii a fost abordată de cercetători în mod holistic. Adică, s-au uitat la toate celelale colective și la munca lor, atunci când au cercetat ei chestia asta. Așa că putem presupune că au luat datele de la calitatea vieții rurale și le-au extrapolat la întreaga țară și în contextul realizării unei infrastructuri de bandă largă pentru accesul la cunoaștere prin intermediul internetului.
În exemplul ăsta, însă, prelucrarea datelor este superficială, dacă nu deficitară de-a dreptul. Pentru a avea o oarecare coerență, privind creșterea estimată de introducere a civilizației apei curente și canalizării, ar trebui să presupunem, deși cercetătorii nu ne precizează așa ceva, că localitățile urbane ar fi deja în întregime cu apă curentă și canalizare. Ceea ce nu este adevărat. Pentru că, doar în Sectorul 2 al Capitalei se laudă primarii cu săparea de fântâni și cu cișmele noi. Adică, aflăm din declarațiile politice că o bună parte a populației sectorului trăiește fără apă curentă și canalizare. Și, atunci, care ar fi totuși posibilitatea ca, în zece ani, opt din zece români să aibă și apă curentă în casă, și canalizare pe unde să o evacueze după ce o uzează? Nu știm. Așa cum nu știm nici pe ce date s-au bazat autorii scenariilor anexate temei societății cunoașterii, nici care a fost metodologia de proiectare a unui obiectiv ca acesta. Cel al civilizației apei curente.
Să mai notăm că subiectul apei în general apare în cu totul altă parte, respectiv la resursele naturale. Unde se discută procentul de populație fără acces la apă de toaletă în interiorul locuințelor. Și unde sunt folosite datele Eurostat, care arată că peste 30 la sută din români nu au așa ceva. Adică, nu au baie, duș și toaletă în casele lor (p.47). Scenariile de dezvoltare a apei propun ca, în 20 de ani, să se reducă populația fără apă de toaletă la 2,4 la sută (p.52). Adică, să se atingă în România, în 2038, media europeană din 2015. Să ne aducem însă aminte că cei de la societatea cunoașterii propuneau ca nimeni să nu mai fie privat de apă de toaletă 20 de ani de acum înainte (p.722).
Toate aste dorințe de mai bine, privind civilizația apei curente, ar presupune o strategie națională, pe termen de 20 de ani, de canalizare completă a României. Simultană cu o altă strategie, de conectare a tuturor românilor la apa curentă. Iar aceste două strategii ar trebui puse sub umbrela unei strategii de introducere a civilizației apei curente în mentalul colectiv românesc.
Aceste trei strategii nu se regăsesc în strategia de dezvoltare a României. Probabil pentru că subiectul a fost diluat în prea multe colective distincte de cercetare, care au folosit date din surse diferite sau neprecizate, au aplicat metodologii neclare, au efectuat proiecții fără parametrii de control și au lansat scenarii fără justificare în resurse financiare, ori de timp, sau de educație și civilizare.


sâmbătă, 18 februarie 2017

Unde stăm cu războiul?

Zilele acestea are loc, la Munchen, Conferința de Securitate, care reunește anual vocile cele mai credibile în domeniul complex al relațiilor de putere, relații ce guvernează pacea și războiul în diferitele regiuni ale Planetei Terra și chiar la nivel global. La această conferință, România nu are nicio contribuție. Deși este prezentă, în sală. Ceea ce ne plasează pe noi, publicul românesc, în rolul de spectatori. Și ai discuțiilor despre, și ai situației de securitate ca atare.
Ce vedem din acest loc rezervat în sala de spectacol?

Foto: Blue Men Group, Las Vegas, Nevada, SUA

De la stânga la dreapta, îl vedem pe noul președinte american, domnul Donald J. Trump, cum vorbește nonșalant fie despre apropierea și încălzirea relațiilor dintre Statele Unite ale Americii și Federația Rusă, fie despre un „holocaust nuclear cum nu este altul.” După care, își trimite la Munchen vice-președintele, precum și secretarii de stat și al apărării, care să vorbească despre o politică de securitate americană responsabilă și coerentă, în folosul întregii comunități euro-atlantice de state aliate și partenere.
Vedem o Mare Britanie depersonalizată, în sensul că personalitățile care îi imprimă un mers individualizat sunt suficient de slabe, de comice și de necredibile încât să nu le putem asocia numele cu politica de stat. Ca urmare, britanicii apelează la ce știu ei că funcționează mai bine la ei, respectiv la domnia legii și la democrația reprezentativă, care să îi ghideze în poziționarea lor viitoare față de Europa și față de America, între care se află și geografic, dar și politic. Apel ce dă mult mai multă coerență gesturilor strategice făcute de insulari, între care gesturi se singularizează faimosul Brexit. Pe care trebuie să îl așteptăm să se întâmple, înainte de a vedea ce consecințe va aduce pentru securitatea noastră, a Occidentului.
Apoi vedem, oarecum în centru, câteva state europene care și-au constituit o poziție privilegiată în Lumea Occidentală, fie prin contribuții economice, fie prin tradiție și istorie, fie prin poziționare geografică. Dar, mai ales, printr-o influență specială în afacerile comunitare și aliate. Distingem din corul acestor state Belgia, Danemarca, Franța, Germania, Luxembourg, Olanda, state care încasează beneficii serioase din faptul că sunt membre ale Uniunii Europene și ale NATO.  Și care ar vrea să facă asta și de acum înainte, deși conservatorismul lor este nejustificat de mersul vremurilor.
La dreapta lor, dar tot în centrul continentului european, vedem statele re-occidentalizate, în ultimul sfert de veac. Între care ar fi trebuit să fim și noi, românii, dacă nu ne-am afla în rolul de spectatori. Un cor cu voci uneori stridente, dar fără un dirijor. Dintre ele, Polonia se remarcă nu numai prin vigurozitate, dar și prin mărimea rolului pe care și-l asumă. Doar pentru sine. Arătând o oarecare condescendență de a accepta ca și alte state, mai modeste, să îi stea în preajmă. Deja, în partitura lor se poate auzi ușor un cântec ca un murmur de război. Mai precis, un cântec despre teama că războiul e aproape. Și că ele, coristele, nu sunt încă pregătite să îl câștige.
Aceste țări, dacă se uită fie peste granița lor de la dreapta, fie își aruncă privirea încă o graniță mai încolo, mai spre est, dau de Federația Rusă. Adică, statul care, acum nouă ani, era în cea mai bună formă de cooperare de securitate cu restul continentului posibilă. În aprilie 2008, președintele Rusiei, domnul Vladimir Vladimirovici Putin, lua prânzul la aceeași masă cu președintele Americii, domnul George W. Bush. În cadrul Summit-ului NATO de la București, România.
În afară de atmosfera prietenoasă, Summit-ul NATO i-a oferit Rusiei două daruri. Unul a fost un cadou formal, prin decizia luată concensual ca NATO să amâne pracursul de integrare în Alianță a Georgiei și Ucrainei. Ceea ce instituționaliza continuarea plasării acestor două state europene, independente și suverane, dar foste state republici unionale sovietice, sub influența strategică rusească. Iar celălalt cadou a fost unul informal, prin care Rusia afla că Occidentul nu va merge la război pentru niciunul dintre aceste două state. Dacă, cumva, vor fi invadate.
Astfel încât, câteva luni mai târziu, în același an 2008, Federația Rusă invada militar Georgia. Din aer, pe mare și pe uscat. Iar, șase ani mai târziu, anexa un teritoriu aparținând de drept Ucrainei suverane, respectiv Peninsula Crimeea. Și instrumenta un război civil, de separare a altor teritorii aparținând legal Ucrainei. Pe la mijlocul intervalului de timp între aceste două agresiuni, Federația Rusă a emis documentele sale de politică de securitate națională, în care, progresiv, a indicat Vestul și, explicit, NATO ca fiind aproape inamicii Moscovei. Argumentul rusesc fiind că Vestul și NATO au luat măsuri de putere militară pentru a se proteja de eventuala escaladare a posturii agresive a Federației Ruse.
În actul care se joacă în prezent din spectacolul securității euro-atlantice, vedem la dreapta scenei o Federație Rusă extrem de războinică, cu campanii militare active în Europa și în Orientul Mijlociu, cu deplasări de forțe în Marea Mediterană, ba chiar în Oceanul Atlantic, cu activități în Marea Caspică și în Marea Nordului, un actor care refuză să își joace rolul de pace, negând complet arhitectura de securitate euro-atlantică și europeană și care are o partitură stridentă, de amenințare cu forța, imediat ce i se impun restricții sau i se dă de înțeles că nu poate avea un asemenea comportament agresiv și față de un stat membru NATO.
Observatorii atenți și avizați ai situației economice, politice, sociale și culturale din Federația Rusă trag semnale de alarmă că acest actor internațional, posesorul celui de-al doilea arsenal nuclear ca mărime de pe Planetă, este într-un curs din ce în ce mai evident către colaps. Economic, politic, social și cultural. Iar acest colaps în devenire este în căutarea unui vinovat. Care vinovat nu poate fi altul mai potrivit decât Occidentul cel Perfid. Așa că Rusia deja arată spre Occident cu oprobiu, pentru simplul fapt că Occidentul există. Este democratic, este prosper și este pașnic. Dar, cea mai mare tristețe rusească este că Occidentul este și puternic. Foarte puternic.
Bineînțeles, Occidentul nu este omogen. Deși fiecare membru este egal în drepturi. Egalitate consfințită, în cazul NATO, de dreptul la veto. Sau de principiul consensului, în luarea oricăror decizi aliate. În Occident, sunt state mari și puternice, așa cum sunt state mari și slabe, din punct de vedere militar. Sunt state mici și puternice, așa cum sunt state mici și slabe, din punct de vedere militar. Cele puternice nu devin mai slabe dacă se aliază cu alte state, mai slabe decât ele. Dar statele slabe, odată aliate cu cele puternice, devin și ele puternice. Astfel încât, Occidentul, în întregul său, este puternic. Atât de puternic, încât niciun inamic întreg la minte nu s-ar pune cu el. Pentru că ar însemna să se împuște singur. În cap. Nu în picior.
Nu este deloc un secret că puterea Occidentului stă în unitatea lui. Unitate bazată pe valori comune. Pe un viitor comun. Un viitor de pace și prosperitate. Așa că prima grijă a celui care vede în Occident un inamic și vrea să îl înfrângă, mai ales prin război, indiferent pentru care vină, reală sau închipuită, va trebui, mai întâi, să destrame această unitate a Occidentului. Cea care îi dă puterea.
Deocamdată, încercările de dezbinare, de fragmentare a Occidentului sunt vizibile doar în mediul virtual. Și în subliminarul public, unde virtualul se varsă, din când în când, în forme concrete. Ele fac parte din spectacol. Dar sunt doar un prolog la confruntări mai contondente.
Unul dintre cele mai populare spectacole din Las Vegas este cel cu Blue Men Group. La așezarea pe scaune, fiind în primele rânduri, am primit câte o pelerină de plastic, transparentă. La un moment dat, în spectacol, panourile laterale ne-au îndemnat să ne punem pelerinele pe noi. După care a urmat o secvență în care actorii albaștri au împroșcat cu vopsea pe scenă. Adică, era foarte probabil să ne trezim și noi, spectatorii, stropiți. Așa că organizatorii au luat măsuri de protejare a noastră, musafirii lor. În situația de spectatori ai spectacolului păcii și războiului în Europa, însă, nu avem organizatori cărora să le pese și de spectatori. Să îi protejeze, dacă nu cu o pelerină, măcar cu o umbrelă, în eventualitatea în care se pune pe împroșcat. Un actor pe altul. Și nu cu vopsea. Nici cu vorbe. Ci cu arme.
De ce nu se îngrijește nimeni de spectatori? Pentru că, în spectacolul ăsta, cel al securității euro-atlantice, toți ar trebui să fie pe scenă. Actori. Toate statele europene. Mai ales cele membre ale Alianței Nord-Atlantice. Nu este suficient ca acestea să își plătească biletul de intrare. La prețul de doi la sută din produsul intern brut. Ci trebuie ca fiecare să își joace și rolul. Iar actorii mai rodați, mai pricepuți, chiar dacă nu sunt de statură înaltă, pot contribui inclusiv la scrierea acestui rol. La introducerea de noi situații și de noi replici. Iar marii actori pot fi și regizori.
Doar cei nepregătiți rămân pe margine, ori în culise și, de acolo, li se pare că sunt spectatori. Dar nu sunt. Chiar dacă nu au replici, ei fac parte din distribuție și sunt vizibili în decor. Doar că sunt împinși de colo-colo, de actorii cu replici. Și sunt puși cu mâna de regizori în cele mai puțin favorabile locuri de pe scenă.
Și, războiul? Războiul încă nu se joacă. Nu pe scena asta. Doar pe scene mai mici. Locale. Pe scena asta, euro-atlantică, suntem încă în actele premergătoare războiului. Cât vor mai ține aste acte premergătoare? Atâta timp cât vor ști actorii internaționali să își joace rolurile de menținere a păcii. Între care roluri primplanul este ocupat de unitatea occidentală. De cum vor uita ori vor juca prost unii actori aceste roluri, va trebui să trecem la actul următor. Și cei care avem replici, și figuranții.