sâmbătă, 7 octombrie 2017

Poveste fără sfârsit

O familie numeroasă își face casă. Își alege un loc lângă un pârâu, unde se varsă un alt pârâu și mai mic, se uită prin sat să vadă cum și-au făcut alții casele, strânge ce materiale de construcție crede familia asta că sunt necesare pentru o casă și se apucă de lucru. Mai vin vecinii să se uite cum merge treaba, își mai dau cu părerea că ar fi trebuit o fundație mai solidă, nu să așeze casa direct pe pământ, că, parcă, peretele dinspre nord e prea deschis, iar că cel dinspre sud e cam strâmb. Mă rog, chestii de vecini care nu au treabă. Familia noastră nu îi bagă în seamă, desigur. Ba, se mai și supără pe vecinii ăștia cârcotași. Ce treabă au ei cu casa noastră? Vor să ne-o ia?!?

Foto: howstaffworks.com
   Până la urmă, fără vreun proiect clar, fără un arhitect, fără un șef de șantier, fără zidari pricepuți, casa e gata. Nu e frumoasă, nu e bine făcută, dar este locuibilă.  Și e a lor, a familiei numeroase! După care vin ploile. Pârâul mai mare se umflă și dă pe afară. Vine o viitură și mătură casa ca pe un coteț de găini. Familia noastră, care fugise pe deal, de frica apei, se întoarce după ce s-au dus apele mari și își găsește casa mai la vale, răsturnată.
   Ce face ea, familia? Păi, în cazul concret al poveștii noastre, mai întâi și mai întâi, familia se lamentează. Că nu a avut noroc. Că așa a pus-o istoria, la întretăierea de ape. Că cine și-ar fi imaginat că vine o apă atât de mare pe un pârâu atât de modest?!? Apoi, găsește vinovați pentru situația în care a ajus cu locuința familială. De la producătorii de materiale de construcție, care nu le-au făcut mai rezistente, mai impermeabile, până la vecinii care au venit să își dea cu părerea, de i-au întrerupt pe membrii familiei noastre din munca lor de construcție și de aceea le-a ieșit casa șubredă și ușor de luat de viitură. După care, se apucă să își reconstruiască casa. Tot pe locul ăla inundabil, tot fără un plan, tot fără un arhitect, tot fără constructori pricepuți. Și foarte supărați pe toți străinii care trec pe acolo și le spun că nu așa se face o casă trainică, pentru o familie atât de numeroasă.
   Dar, mai e ceva, mai mult decât atât. În povestea noastră, capul familiei, cel care a hotărât și locul de amplasare a construcției, și cum să arate ea, casa, și cum să o ridice, este o persoană ușor iritabilă. Așa că, atunci când unul dintre membrii de familie, ceva mai modest, dar mai umblat prin lume, îi spune că de vină este el, șeful, capul familiei, pentru casa proastă și măturabilă de apele umflate ale unui pârâu insignifiant, iritabilul șef îl dă pe critic afară din casă. Îl face să plece de tot din familie. Sau să stea, doar dacă tace din gură.
   Povestea noastră nu are sfârșit. Nici din acela tragic, nici unul fericit. Pentru simplul fapt că ea este o poveste fără sfârșit. Ce putem face noi este să ne imaginăm continuarea ei. Ce se va întâmpla cu familia noastră după a doua sau chiar a treia viitură? Va continua familia să își refacă locuința comună tot acolo, pe mal, deși dealul e la îndemână? Și tot sub îndrumarea nepricepută  a șefului ei iritabil? Care, între timp, a mai scăpat de câțiva critici din sânul familiei lui. 
   Sau va face altfel?

luni, 2 octombrie 2017

Lenea civilă

Produsul lenii civile este leaderul mesianic. Salvatorul de profesie. Vorbitorul pe limba leneșilor civili, cei care cred că democrația este un drept câștigat de strămoși și, în consecință, moștenit de ei, fără să li se ceară vreun efort pentru asta, ori pentru prezervarea și consolidarea democrației, prin actele lor civile. Salvator căruia i se mai zice și populist. Pentru că nu știe nimeni dacă el chiar este capabil să „salveze” nația, dar, cu siguranță, își salvează partidul politic pe care și l-a atribuit, odată cu mesajul populist. Asta, în civilizația occidentală consolidată.
Foto: https://rochemamabolo.wordpress.com
În civilizația occidentală incipientă, sau în cea virtuală, prefigurată, lenea civilă produce un alt tip de salvator mesianic. Cel care vorbește pe limba leneșilor civili despre faptul că el însuși este democrația. Cel care promite cu convingere că, odată ales în fruntea lor, a cetățenilor care cred că democrația este un cadou primit de la străini, va salva poporul de orice și de oricine. Promisiune făcută cu o totală degajare populistă.
   Astfel încât orice leneș civil va fi convins că singurul efort pe care trebuie să îl facă el este să îl lase pe leaderul ăsta mesianic să se pună în fruntea guvernului, a statului chiar. Nici măcar nu trebuie să meargă la vot pentru asta leneșul civil, având în vedere că leaderul salvator are activiștii lui, harnici, care se ocupă de treaba aia cu votul, din când în când, dar nu prea des.
   Doar că, așa cum spune proverbul țărănesc, leneșul mai mult aleargă! Asta, deoarece lenea civilă produce complicații greu de rezolvat. Cum sunt analfabetismul clasic și cel funcțional, corupția,  datoria publică, dezinstituționalizarea afacerilor publice, distribuirea preferențială și dezechilibrată a resursei naționale, exodul inteligenței, încetinirea și chiar inversarea dezvoltării macro-economice, nepotismul, sărăcia mai accentuată a celor săraci și îmbogățirea nemeritată a celor foarte bogați, și altele asemenea.
   Toate astea prin simpla acceptare a leaderului mesianic să se ocupe, necontrolat, după cheful său, de  treburile publice. Mai ales de gestionarea banului public. Așa că, atunci când leneșul civil se trezește că, de atâta lene civilă, a ajuns un amărât subdezvoltat și vrea să se apuce de treabă civilă, ca să îi fie și lui bine, are mult mai mult de muncă decât un cetățean activ și harnic. Care cetățean activ și harnic nu numai că l-a ales în funcția publică pe unul destoinic și onest, dar l-a și controlat, tot timpul, cu grijă ca acel guvernant destoinic să nu se lenevească și să guverneze păgubos pentru cetățeanul alegător.
   

duminică, 1 octombrie 2017

Referendum validat prin bătaie

Principala componentă de securitate națională a referendumului ilegal pentru separarea Cataloniei de Spania este de natură preponderent emoțională. Așa cum și trebuie să fie orice abordare primară de securitate națională. Asta, deoarece avem de a face cu un interes național, cel ai integrității și indivizibilității regatului Spaniei, formulat pe considerente emoționale, precum și cu o amenințare la adresa acestui interes național, cea a separării provinciei Catalonia, amenințare simțită în mult mai mare măsură decât gândită. 
Foto: news.sky.com

Astfel, nu trebuie să ne mirăm că și reacția de apărare împotriva acestei amenințări a fost tot de natură emoțională. Deși demersul „forțelor de ordine” a avut o rațiune clară, chiar cinică, cea de a invalida referendumul prin dezorganizare parțială, în toate etapele sale executive, modul de punere în practică a fost unul brutal, cu multă ură exprimată prin bătaia încasată de organizatorii și participanții la referendum. Nu peste tot, ci doar în acele locuri de unde se putea transmite informația că desfășurarea referentumului a fost împiedicată cu succes. 
   Numai că un asemenea răspuns emoțional a avut, firesc, o consecință rațională extrem de puternică. Pentru că a oferit un exemplu măsurabil al modului în care guvernul central de la Madrid înțelege să guverneze împotriva unei populații cu identitate specifică, de natură culturală și geografică, dar formată din cetățeni cu drepturi depline, ai aceluiași regat.
   Desigur, împiedicarea desfășurării referentumului a avut la bază obligația aplicării unei decizii a justiției spaniole, precum și obligația apărării constituției și legilor pe care s-a bazat acea hotărâre. Doar că modalitatea aleasă pentru onorarea acestei obligații iese complet din normele acceptabile privind ființa umană în relație cu orice instrument de putere. 
   Din punct de vedere al securității naționale, guvernul de la Madrid a ales să îi identifice pe toți organizatorii și pe toți participanții la referendum drept inamici al regatului spaniol. Ca agresori cu misiunea de a răpi o bucată de pământ strămoșesc din acest regat. Faptul că acești agresori au ales  să atace Spania sub forma unui referendum nici nu a mai contat în ochii guvernanților centrali. Singura concesie pe care aceștia au făcut-o a fost să folosească gloanțele de cauciuc, în locul muniției de război.
   Fără îndoială, din perspectiva aceasta a securității naționale, acțiunea guvernanților madrileni a fost una de succes. Au apărat Constituția. Au aplicat legile țării. Au prevenit un referendum care era o amenințare certă la integritatea teritorială a Spaniei. Au identificat o bună parte dintre inamicii Spaniei, în persoana celor care, în pofida ilegalității declarate, au continuat să organizeze secții de votare în locuri publice și să desfășoare referentumul. Tot ca inamici au fost identificați și cei care, în pofida avertizărilor că participă la un gest ilegal și neconstituțional, au votat la referentum. Astfel încât, după ziua de duminică, 1 octombrie 2017, Spania este mai apărată împotriva unei astfel de agresiuni.
   Ce urmează? Tot din punct de vedere al securității naționale a Spaniei? În primul rând, va trebui reparată foarte repede imaginea de autoritarism dată de aceste întâmplări duminicale. Pentru că, din punct de vedere politic, cel mai probabil, guvernanții madrileni s-au ales cu un dezastru. Ei au decis să apere legalitatea în Spania prin desconsiderarea democrației. Ca în orice dictatură sau autocrație. Unde legea este mai importantă decât subiectul ei, omul. Unde cei mai puternici terorizează și își exercită puterea asupra celor mai slabi, din interiorul aceluiași public. Ceea ce dă apă la moară adevăraților inamici ai Spaniei, dar și ai Lumii Occidentale. Care nu obosesc să își justifice agresiunile neconvenționale asupra acestei lumi prin apărarea celor oropsiți de teroarea occidentală. Principala măsură de reparare fiind, bineînțeles, demisia Guvernului Rajoy.
   În al doilea rând, va trebui gestionată politic problema de securitate națională a separării Cataloniei, problemă care nu a fost câtuși de puțin rezolvată prin impiedicarea referendumului. Gestionarea ei urmând să se realizeze, de data asta, prin proceduri eminamente raționale. Cum ar fi dialogul diplomatic cu aliații și ceilalți membri ai Uniunii Europene. Cărora Madridul va trebui să le dea garanții de prezervare a democrației și valorilor europene.
   Ne așteptăm ca leaderii secesioniști să insiste că referentumul a fost relevant. Că el ar exprima voința tuturor catalanilor, de constituire a republicii, cu ei, leaderii, instalați automat în noile poziții de președinte și de guvernanți ai noii republici. Ne mai așteptăm ca aceste insistențe să fie susținute de masive demonstrații de stradă. Chiar de constiuire a unor grupuri permanente, care să apere „rezultatul referendumului”. Și alte asemene întâmplări, cum am mai văzut de câteva ori, în ultimile două-trei decenii. Acestor demersuri va trebui să li se găsească o replică non-violentă. Pentru a preveni escaladarea și chiar internaționalizarea crizei. Criză care se poate transforma foarte repede în conflict violent.
   Dar cea mai așteptată evoluție, din punct de vedere al securității naționale a Spaniei, este să vedem cum cei peste două milioane de participanți la referendum se transformă din inamici ai regatului în cetățeni spanioli, participanți la dialogul prin care să li se rezolve toate problemele. Indiferent de cât de emoționale le-ar fi acestea.

sâmbătă, 30 septembrie 2017

Cum s-ar traduce în română englezescul Worst Case Scenario

Există o unanimitate de opinii, între avizați, privind faptul că anexarea Peninsulei Crimeea de Federația Rusă, în 2014, în condițiile cunoscute, s-a făcut cu desconsiderarea completă a arhitecturii de securitate euro-atlantice. Arhitectură edificată pe principiul imovabilității frontierelor între statele europene. Mai ales argumentul istoric, care a prevalat în discursul favorabil anexării, fiind considerat inacceptabil. Așa că nu este de mirare că, de atunci, din 2014, Moscova întreprinde complexe și variate acțiuni de repunere în discuție a aranjamentelor de securitate în vigoare, în spațiul european, cu participare trans-atlantică.
Foto: sofrep.com
Cum face asta? Vizibil cu ochiul liber, prin două metode principale, cărora li se subsumează toate celelalte metode și tehnici de acțiune moscovite. Respectiv prin influență și prin amenințarea cu criza, dacă nu chiar cu războiul. Și face Moscova așa ceva în fiecare stat participant la edificarea acestei arhiecturi, precum și în organizațiile internaționale de securitate, din care face parte.
   Întrebarea firească este cum se poate contracara un asemenea demers? Cu alte cuvinte, cum se poate apăra și prezerva actuala arhitectură de securitate euro-atlantică, atât de sever zgâlțâită de Federația Rusă, căreia, evident, nu îi mai este de folos? Asta, în condițiile în care metoda sancțiunilor individuale și punctuale, aplicate unor persoane și firme rusești, nu dă rezultate. Pe termen scurt, cel puțin.
   Nu există încă un răspuns categoric la această întrebare, formulat de cei responsabili de securitatea națională și internațională. Nici măcar la nivelul dezbaterilor publice, civile, nu s-a identificat încă vreo soluție. Unul dintre principalele motive ale acestei situații fiind că lumea occidentală suferă de lipsa unui leader efectiv. 
  Dar mai sunt și alte motive. Aranjamentele actuale de securitate continentală și de edificare a încrederii între actorii statali datează de pe vremea războiului rece. Adică, ele reprezintă o garanție de pace între două blocuri opuse ideologic și facil identificabile geografic. Astăzi, una dintre ideologii, cea comunistă, a dispărut. Dar nici cealaltă nu se simte prea bine, deoarece aranjamentele de securitate despre care vorbim datează de la mijlocul anilor 1970. Adică, din era industrială, care a apus de mai bine de două decenii în Europa Occidentală. Eră care definea într-un mod particular atât interesele naționale și de alianță, cât și amenințările percepute la adresa acestor interese. Astfel încât nu există nici vreo fundamentare teoretică a unei noi sau revizuite arhitecturi de securitate, nici vreo școală de gândire are să poată introduce propuneri rezonabile pentru pacea post-industrială. Dar există foarte multă nesiguranță, rezultată dintr-o necunoaștere funcțională, în toate cancelariile europene, dar și peste Atlantic, privind prefigurarea păcii în era post-industrială.
   Ar mai trebui adăugat comportamentul păgubos al unora dintre euro-atlantici, care nu ezită să transforme orice criză, inclusiv crizele de securitate, în oportunități, pe seama partenerilor și aliaților. Între anumite limite, desigur. Dar nu numai între statele din Uniunea Europeană sau din afara ei, ci și în interiorul statelor. Mai ales al celor mari și puternice, unde putem vedea cu ușurință o polarizare semnificativă a societății, pe considerentul că un pol ar vrea să rezolve problemele de securitate națională pe seama sau în pofida celuilalt pol.
   Menționez toate astea doar ca argumente pentru observația că apărarea și prezervarea actualei arhitecturi euro-atlantice de securitate sunt relativ șubrede. Suficient de precare pentru ca, la un moment dat, în ipoteza că nu va sucomba sub sancțiunile actuale, Moscova să reușească readucerea în discuție a acestei arhitecturi, pentru a o modifica esențial, în folosul său nemijlocit.
   Asta, dacă nu cumva se va ajunge la război. La o serie de războaie locale sau la un război continental. Ori chiar la un război mondial, dacă ar fi luăm în considerare și eforturile unor asiatici de a folosi forța și amenințarea cu puterea militară în reconfigurarea aranjamentelor de pace din regiunea lor. 
   Mă întreb, cu toată seriozitatea, dacă România, în întregul ei, este atentă la o asemenea eventualitate? Nu neapărat a războiului, dar a sucombării actualei arhitecturi de securitate euro-atlantice. Dacă analizează scenarii și dacă se pregătește pentru rezolvarea efectivă a lor, în cazul în care ar prinde viață? Dacă își planifică resursele necesare prezervării sale ca stat european, aparținând de civilizația occidentală? Dacă își dezvoltă elemente de influență pozitivă a organizațiilor internaționale de securitate din care face parte? Dacă își configurează parteneriatele strategice pentru a putea soluționa favorabil orice amenințare sau risc la adresa securității sale, în condițiile prăbușirii edificiului de securitate continentală actual?
   Aceste întrebări nu sunt retorice. Dar nici nu știu răspunsul la ele. Deși îl bănuiesc. Având în vedere că niciun stat alcătuit strâmb, edificat incomplet, instituționalizat mafiotic și populat de guvernanți inepți și de un public indolent nu ar putea vreodată să se gândească la un viitor mai îndepărtat decât ziua de mâine. D-apoi să elaboreze scenarii despre evenimente exterioare sieși și cu incidență de la unu la cinci ani!

miercuri, 16 august 2017

America necesară

În weekend-ul precedent, în Charlottesville, Virginia, Statele Unite ale Americii, au avut loc mai multe demonstrații stradale. În timpul cărora, persoane și grupuri cu comportament violent au intrat în coliziune cu alte persoane și grupuri cu același comportament violent. Planificat, totodată. Violenții venind la demonstrații cu căști de protecție, scuturi și bâte. În a doua zi de asemenea încleștări, un tânăr venit dintr-un alt stat a intrat cu mașina proprie în mulțimea de demonstranți adverși, ucigând o tânără și rănind aproape 20 de persoane. Cam cum am văzut noi la televizor că fac teroriștii musulmani în Europa, pe promenadă sau pe vreun pod.

Foto: dailymail.co.uk

Ce le-a venit americanilor să reproducă la ei acasă terorismul internațional? Și pentru care cauză? Întrebăm asta, deoarece terorismul internațional are ca agendă declarată distrugerea Statelor Unite ale Americii și pe aliații lor occidentali. Și, atunci, de ce ar face americanii, la ei acasă, ceva ce nu prea reușesc inamicii lor teroriști internaționali decât asupra aliaților? 

Mai mult, dacă ne uităm că ucigașul cu automobilul este un susținător al președintelui american în funcție, care și-a făcut un titlu de glorie din a condamna terorismul internațional ca fiind „terorism islamic radical”, ne întrebăm, pe bună dreptate, cum de s-a ajuns ca un suporter trumpist să se radicalizeze până la faza de ucigaș terorist?

La aceste întrebări încă nu se răspunde în spațiul public american și internațional. Acest spațiu fiind ocupat, deocamdată, cu condamnarea violențelor. Și a violenților. Și cu arătarea cu degetul a unei tabere asupra celelialte tabere. Președintele american Donald J. Trump fiind criticat oricum. Și când îi condamnă verbal pe susținătorii săi extremiști de dreapta, supremațiști și kuklusklaniști, că de ce nu i-a condamnat mai ferm și mai degrabă, și când îi condamnă, tot verbal, și pe extremiștii de stânga, că de ce îi asemuiește celor de dreapta.

Înainte de a încerca o eventuală lămurire a acestor chestiuni, să menționăm totuși că situația iscată de evenimentele de peste weekend trezește mai multe îngrijorări legitime.

Cea mai serioasă îngrijorare este recrudescența anti-semitismului. Pe străzile din Charlottesville, la ceas de seară, au putut fi văzuți tineri care purtau făclii tipice Ku Klus Klan-ului și care scandau lozinci anti-evrei. Din care rezulta că evreii le-ar fi luat lor locul în societatea americană. Sau, cu alte cuvinte, că albii nu mai au loc în America de evrei. Anti-semitismul nu este îngrijorător numai pentru evrei. El ne îngrijorează pe toți. Dintre motivele de îngrijorare, cel mai profund este faptul că identificarea unui grup etnic ca fiind vinovatul pentru marginalizarea unui alt grup este întotdeauna neadevărată în sine și, istoric, a constituit un pretext pentru instalarea dictaturii și terorii asupra tuturor grupurilor care nu făceau parte dintre acuzatori. Apoi este grav că asemenea teme se ivesc într-o societate faimoasă prin toleranță, prin deschiderea spre toate posibilitățile a fiecărui membru al său, indiferent de rasă ori de religie. 

Și mai grav decât atât este că societatea americană nu dă semne că ar avea activate mecanismele de curmare imediată a manifestărilor de rasism și anti-semitism. Ori de xenofobie. De aceea grupuri care se simt amenințate, ori care nu sunt de acord cu aceste manifestări, recurg la contramanifestări de condamnare din stradă a xenofobiei, supremațismului alb, rasismului și altor curente radicale și violente. Ce spun eu aici nu este vreo justificare a violențelor produse de contra-manifestanți, ci doar o explicație că se ivesc asemenea contra-manifestații.

Revenind la întrebările ridicate de evenimentele de la Charlottesville, să remarcăm faptul că acestea sunt doar un moment, o etapă a unui proces în plină desfășurare. Tema fiind memorialistica confederată. Iar substratul fiind că demografia Sudului s-a schimbat în ultima generație, majoritari devenind cei ce insistă pe schimbarea culturii locale. Cultură în cadrul căreia generalul confederat Robert E. Lee, alături de alte figuri istorice învinse în războiul civil de acum un secol și jumătate, era considerat o valoare și venerat ca atare de cei deveniți minoritari, între timp.

Cert este că situația este confruntațională. Că americanii sunt divizați pe subiecte istorice. Că nu există un leadership unificator. Că nu au un ideal comun, de atins pe termen lung. Fiind de prea multă vreme în vârful civilizației mondiale, America se resimte și ideatic și cultural, ca autosuficientă.

Conservatorismul alunecat în populism, vizibil în campania electorală prezidențială de anul trecut, nu are cum să fie o soluție integratoare, în condițiile în care populismul exact asta înseamnă: identificarea unui inamic din rândurile propriului public și combaterea acestuia. Verbală, prin ignorarea corectitudinii politice. Dar și combaterea acțională, prin demonstrații de tipul celor din Charlottesville. 

Dar nici progresimul, liberalismul cu tente socialiste nu are soluții de unificare a societății politice americane. Așa cum nu e în stare să producă niciun leader carismatic și credibil. Ori vreun ideal național integrator.

În aceste condiții, este evident că ce îi lipsește Americii este un element strategic integrator natural. Care poate fi un nou ideal național, ori un inamic. Inamic altul decât „terorismul islamic radical”, deoarece acesta este deja preluat ca metode de acțiune și importat fraudulos în societatea americană. 

marți, 15 august 2017

Urma nimicului

Nu știe nimeni ce a crescut mai întâi
A crescut copacul la căpătâiul mormântului
A crescut mormântul la poalele copacului
Nu știe nimeni ce s-a adâncit mai întâi
S-a adâncit rădăcina ori s-a adâncit cripta
Și nici cât de adânc s-au adâncit fiecare
Nu știe nimeni și nimeni nu vrea să afle
De dogoarea verii ori de mușcătura toamnei
O frunză cade oftat pe lespede
Peste florile moarte de pe veșnicia pietrei
Mormânt cu mort și florile moarte
Cu frunza moartă a copacului viu
De ce ar ucide cineva flori
Peste locul netrezirii de veci
Se întreabă copacul mai înalt decât piatra
Și mai adânc decât groapa
Iar vântul îi răspunde repede sau agale
După cum bate
Că florile moarte sunt proaspete
Când pașii își aduc aminte de ele
Și veștede atunci când nimeni
Nu mai știe nimic despre viața
Înghesuită între o piatră și o rădăcină
Printre altele cu sutele și cu miile



luni, 31 iulie 2017

Isterie comunistoidă indusă

În spiritul profund al actualei guvernări, declarațiile demnitarilor de cel mai înalt rang se împletesc neabătut cu zvonurile, ca apoi declaranții să se contrazică unii pe alții, atunci când este vorba despre pensii. Pensii numite fie „speciale”, fie „militare”, după cum ar vrea fiecare să argumenteze că sunt prea mari, prea multe, prea degeaba sau prea nesimțite. Așa cum erau și pe timpul guvernării Băsescu, cu Boc. Când cu convertirea pensiilor militare de stat în pensii de asigurări sociale, în condițiile în care militarii nu contribuiseră la asemenea pensii, dar li s-au „recalculat” pensiile, ca și când ar fi contribuit.

Foto: hetel.ro

Guvernare actuală ce iscă o isterie de tip comunist. Care cere înfierarea publică. Cere arătarea dușmanului cu degetul. Specific post-comunismului fiind că dușmanul poate fi oricine se află de partea din față a degetului fiecăruia. 

Este greu, dar nu este imposibil să punem puțină ordine teoretică în această isterie populară. 

De sus în jos și de la stânga la dreapta, începem cu guvernanții. În frunte cu șeful partidului de guvernământ, domnul Liviu Dragnea. Social-democrat. Fost mâna draptă și vicele domnului Ponta Victor, pe vremea când acesta era tatăl finului lui Oprea Gabriel, Oprea fiind artizanul distrugerii rezervei armate și prăbușirii sistemului de pensii militare de stat, din 2010. Iar Ponta și cu Dragnea preluând „problema” și punându-l la lucru pe domnul Dușa. Care s-a permanetizat la conducerea Ministerului Apărării Naționale de la al doilea Guvern Ponta și până astăzi. După ce, în primul Guvern Ponta s-a aflat la Interne.

Ce au făcut și fac ei? 

(1) Au preluat tradiția comunistă de a considera orice activitate în uniformă ca fiind activitate militară. Comuniștii fiind inițiatorii acestei tradiții, atunci când au inventat (mă rog, au preluat de la sovietici) conceptul de „trupe de securitate”. 

(2) Actualii guvernanți, preluând tradiția asta, au anulat evoluția strategică aproape finalizată privind demilitarizarea poliției și a ordinii publice, revenind, prin pensii, la ideea de amestecare între militarii de armată, jandarmi și polițiști.

(3) Au desființat controlul democratic asupra domeniului apărării naționale, pervertit prin preluarea controlului de partid asupra domeniului public al apărării naționale, punând în frunte politicieni conectați la așa-zisele „structuri”. 

(4) Au anulat conceptul de militar aflat sub jurământ și l-au înlocuit cu conceptul de angajat la stat, similar funcționarului public, doar că în uniformă și cu drept de hrană. Ca și polițistul, de altfel.

(5) Au creat o dependență directă și necondiționată a militarilor, mai ales a comandanților, de politicieni. Făcând asta, au anulat orice etică militară, orice meritocrație în cariera miltiară și orice morală ostășească. 

(6) Prin manipularea mediatică a subiectelor pensiilor „speciale” și „salariilor militarilor”, partidul de guvernământ a preluat controlul asupra moralului militarilor din Armata României, indiferent de grad și de poziție. În plus, au obținut consecința ca opinia publică să vadă că singurul criteriu de onestitate și de loialitate al militarilor este salariul. Fosta soldă. Ceea ce îi rupe pe miliari de publicul pe care îl apără cu prețul vieții, guvernanții insistând că acest preț este convertibil în salariul și pensia nesimțite.

(7) Au dezbinat categoriile de personal din apărarea națională, siguranța și ordinea publică, domenii total separate, dar reunite parlamentar și, iată, guvernamental. Activii sunt opuși rezerviștilor și pensionarilor fără rol militar. Ofițerii sunt opuși celorlalte categorii. Aviatorii, infanteriștilor. Militarii sunt opuși polițiștilor. Jandarmii, poliției locale. Astfel încât să nu mai rămână nici cea mai vagă urmă de coeziune inter-arme și inter-servicii.

Am zis că începem de sus în jos și de la stânga la dreapta. Dar nu am început suficient de sus. Deasupra partidului de guvernământ, condus de domnul Dragnea, se află președintele României. Acesta este situat acolo unde se formulează și se planifică întraga politică de apărare națională. Este șeful executiv al premierului, în Consiliul Suprem de Apărare a Țării, unde președintele este președinte, iar premierul este vice-președinte al Consiliului. Președintele este cel care decretează promulgarea legilor privind salariile, pensiile, organizarea structurilor, planificarea apărării, bugetelor de stat și de asigurări sociale, și așa mai departe. Deasupra președintelui nu este decât Dumnezeu din ceruri, atunci când vine vorba despre apărarea națională. Nici măcar NATO nu este deasupra președintelui, deși propaganda anti-occidentală portretizează, total aiurea, desigur, această Organizație a Tratatului Atlanticului de Nord ca pe un organism supra-statal, imperialist.

Ei bine, sau, de fapt, din păcate, președintele actual al României nu are treabă cu niciunul dintre cele șapte puncte enunțate mai sus. Cel mai recent, domnia sa a promulgat legea salarizării unitare, lege în care militarii din Armata României devin, oficial și iremediabil, angajați la stat. Înaintea acestei legi, a promulgat legea pensiilor militare de stat, unde apar cu pensii militare și polițiștii cei demilitarizați. Și a acceptat ca această lege a pensiilor militare de stat să fie indexată ca lege a pensiilor speciale, asemenea celor ale parlamentarilor sau diplomaților. A decorat, a avansat în grad și a numit în funcții de conducere militară orice propunere politică, fără nicio tresărire că, făcând asta, se situează de partea celor care vor să îi facă pe militarii de carieră dependenți de politicieni. A acceptat ca șeful informațiilor militare și șeful logisticii să fie pe aceeași cracă de ierarhie guvernamentală cu șeful apărării naționale, respectiv cu șeful Statului Major General. Și deasupra șefului trupelor terestre, ori deasupra șefilor celorlalte categorii de forțe armate.

Dar și inacțiunea președintelui este notabilă. Domnul președinte nu a scos nici măcar un cuvând în apărarea militarilor, acuzați, în cadrul prezentei isterii privind salariile și pensiile „speciale”, că profită de stat, că vor doar venituri cât mai mari, obținute cu cât mai puțin efort. Ca și când ar fi fost de acord cu aceste acuzații. Nu a explicat rațiunea pentru care pensiile militare de stat cuprind categorii demilitarizate. Ori categorii din afara personalului de putere militară, ca să îi definim corect pe militarii din Armata României. Nu a solicitat și nu a analizat în cadrul instituționalizat al guvernării apărării naționale niciun studiu de impact asupra moralului personalului din Armata României a niciuneia dintre măsurile de salarizare sau de pensionare luate până în prezent de guvernanții deaspura cărora este el, președintele, situat constituțional.

Umblat pe la summit-urile NATO, pe la cele regionale, pe la exercițiile militare de amploare, pe la partenerul strategic american, era de așteptat ca domnul președinte al României să înțeleagă conceptul de putere militară. Să conștientizeze că țara lui este mai bine situată în corul de aliați euro-atlantici și în organizațiile internaționale de securitate dacă are mai multă putere militară. Dar și invers, ar fi trebuit să conștientizeze și că, fără credibilitatea conferită de o anumită putere militară, vocea sa este la fel de slabă ca cea a portarului de la Palatul Cotroceni. Asta, chiar dacă sfătuitorii săi în ale puterii militare nu au reușit să îl convingă, prin vorbe, rapoarte și propuneri, de așa ceva.

Ceva mai jos și mai spre centru îi găsim pe generalii care tac. Și despre care nici noi nu vom spune mai mult. Acum și aici.

La dreapta și jos de tot îi găsim pe elitiști. Pe vocile conștiinței naționale. Pe foștii șefi ai diplomației românești, în guvernele mai de dreapta. Cum este domnul Andrei Pleșu. Care a avut un loc în față, în 1999, la spectacolul oferit de războiul de la granița României cu fosta Iugoslavie. Pentru a putea să pătrundă cu mintea semnificația termenului de putere militară a unui stat. Și care are și inteligența necesară procesării informațiilor specifice unui asemenea loc în față. Ba, mai are și cultura deosebit de profundă, prin care să filtreze ceea ce vede și ceea ce știe despre puterea militară a României. Aceste voci sunt cam mute. Singura referire a domnului Pleșu, de exemplu, la militari a fost să își bată joc de un ofițer care și-a dat foc în fața porții palatului prezidențial, locuit la data aceea de Băsescu Traian. Ofițer care protesta în modul acesta radical față de atitudinea băsistă la adresa militarilor pensionați de stat și convertiți în asigurați sociali, pe când ei nu cotizaseră niciodată la așa ceva. Atitudine băsistă moștenită și preluată cu entuziasm de guvernările ulterioare, unde Oprea Gabriel a fost instrumental și unde domnul Dragnea reprezintă elementul de continuitate la vârf.

Cu alte cuvinte, elita de dreapta, scoasă de la guvernare, dar situată în atenția opiniei publice, tace pe subiectul puterii militare a României, putere puternic pusă la încercare prin isterizarea discuției despre salarii și pensii. În condițiile în care cei de stânga și de sus exact asta au muncit în draci să obțină: reducerea ecuației de putere militară la pensii și salarii. Și, implicit, reducerea militarilor la statutul de mercenari. De angajați la stat, pentru a trage cu pușca.

Aceasta este situația. Este gravă? Este îndreptabilă? Rămâne să ne lămurim fiecare în parte. Desigur, dacă  nu vrem să ne lămurim singuri, dar avem răbdare, ne va lămuri viața însăși. Și evoluția situației internaționale de securitate.

luni, 24 iulie 2017

Tunul Centenarului

La 1 Decembrie, anul viitor, se împlinesc o sută de ani de la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, moment în care românii majoritari din Transilvania au proclamat dorința lor ca provincia istorică Transilvania să devină parte a Regatului României. Această expresie de voință politică strategică a dus la constituirea României Mari, în urma tratatului de pace și a acordurilor subsecvente, de la finalul primului război mondial. Simbolic, vorbim despre o dată, 1 Decembrie, care glorifică materializarea unui ideal, a unei aspriații naționale. Cea de constituire a unui stat unitar, gazdă a tuturor provinciilor locuite de români, din jurul Arcului Carpatic. 

Foto: mediafax.ro
Unii îi zic acestui ideal „milenar”. În sensul că, de milenii, visul românilor ar fi fost să trăiască într-un singur stat. Ceea ce, metaforic, este acceptabil, dar istoric și politic este complet incorect. În afara gestului unor pașoptiști din Muntenia și Moldova de a călători în Transilvania și de a conlucra revoluționar cu Avram Iancu și cu alți pașoptiști români transilvăneni, nu găsim nicio aluzie la idealul unității administrative a unei eventuale Românii Mari nici măcar cu o generație înaintea celei care a pornit, în 1916, războiul de întregire, prin ofensiva asupra Transilvaniei austro-ungare. 

De ce nu mai devreme? Pentru că, doar cu o generație înainte, la 1871, se unificau Germania și Italia. Și abia după ce, în Europa, s-a văzut astfel că se poate, că statele moderne pot fi și state mari, prin unirea provinciilor, principatelor și chiar micilor regate locuite de aceeași populație, s-au gândit și alte provincii administrativ separate, locuite de populații relativ omogene, să se unească. Realizând astfel un areal cuprinzător din punct de vedere industrial, care să înglobeze sub aceeași administrație statală resurse materiale naturale, forța de muncă și piețele de desfacere specifice economiilor societăților industrializate. Condiție pe care alte state mari, cum erau Franța, Marea Britanie ori Spania, le rezolvaseră cu mai bine de de un secol mai devreme, prin sistemul colonial și infrastructura aferentă, moștenite din vremea feudală. 

Desigur, unirea era doar una dintre soluțiile posibile. Nici măcar cea mai la îndemână. În tot secolul trecut, până la apusul erei industriale, a fost preferată soluția războiului, a cuceririlor teritoriale, ca cea mai la îndemână soluție pentru constituirea arealelor propice econoimiei naționale industrializate. Așa că România, devenită mare și unită prin consecințele primului război monidal, a fost nevoită să își apere, cu succes limitat, ori cu un eșec parțial, posesiunile sale teritoriale, în următorul război mondial, de după două decenii. 

Cu mențiunea că administrația națională interbelică a făcut puțin, sau, mai degrabă, nu a făcut nimic pentru consolidarea posesiunilor primite prin unire, din punct de vedere al infrastructurii de interconectare. Dar și din celelalte puncte de vedere. Cultural, economic, demografic și, foarte important, de securitate națională. Așa că aceste posesiuni au fost pierdute, după doar două decenii, prin simple vorbe, fără nici cea mai vagă rezistență instituțională. Statală. A fost suficient un simplu arbitraj ca jumătate din Transilvania să fie cedată Ungariei. Așa cum a fost suficient un ultimatum, ca Moldova de peste Prut să fie abandonată Uniunii Sovietice. De ce? Pentru că România uitase condiția de industrializare. Condiție esențială și obligatorie pentru constituirea statelor mari, prin contopirea provinciilor feudale, locuite de populație asemănătoare. Ori, fără industrializare, fără argumentul eminamente economic, era imposibil de justificat vreun efort național pentru realizarea infrastructurii rutiere și de comunicații, pentru investiții de stat în dezvoltarea zonală sau locală, pentru reconfigurarea învățământului de stat, astfel încât să formeze oameni suficient de culți ca să aibă un cuvânt de spus și în industrie, dar și în guvernare.

Lecție de care și-au adus aminte comuniștii. Doar că prea târziu. Industrializarea forțată, anti-economică, bazată pe planificarea centralizată păguboasă și fără să fie susținută de vreo piață concurențială, a început în România socialistă tocmai când, în restul occidental al Europei, s-a trecut la post-industrializare. În plus, ori în minus, mai degrabă, comuniștii conducători au preferat migrarea populației în locul dezvoltării locale. Adică, au preferat să aducă moldoveni din zonele sărace, neindustrializate, în industria brașoveană pre-existentă, de exemplu, în loc să investească în unități industriale din Moldova. Pentru că așa au crezut ei, comuniștii, că realizează unirea demografică și culturală. După modelul sovietic al deportărilor. Numai că, de data asta, deportările nu s-au mai făcut prin forță, ci prin persuasiune de bunăstare sporită, specifică muncitorilor industriali. Adică, au manipulat economic demografia, acolo unde ar fi fost nevoie de dezvoltare durabilă. 

În ultimul sfert de veac, în post-comunism, cu atât mai puțin s-au găsit justificări economice de unitate teritorială națională, mai ales în ceea ce privește conectarea Transilvaniei la Muntenia și Moldova. Ideile generoase de regionalizare, de dezvoltare durabilă, de relevanță locală, de auto-guvernare zonală au fost doar enunțate, dar niciodată transformate în programe și au fost lăsate fără vreo finanțare, oricât de modestă. Astfel încât nimeni nu poate demonstra care este relevanța culturală, economică, antropologică sau de altă natură a vreunei regiuni istorice sau vreunei diviziuni teritoriale. Singura justificare pentru păstrarea tuturor provinciilor sub o singură administrare centralizată rămânând doar prevenirea amenințării cu dezmembrarea teritorială. 

Dezmembrare teritorială ce este, de un secol încoace, coșmarul oricărui guvernant român. Așa că, la 1 Decembrie 2018, guvernanții se pregătesc de sărbătorirea unui secol de evitare a dezmembrării teritoriale. Doar pentru Transilvania, să precizăm cu claritate. Pentru că Moldova de peste Prut a rămas despărțită de România până în zilele noastre.

Dacă înțelegem această esență politică a sărbătoririi Centenarului, vom înțelege și de ce actualul guvern abordează sărbătorirea propriuzisă ca pe un tun clientelar. Prin care resursele destinate evenimentului sunt menite să servească exclusiv intereselor de partid, iar conținutul său, al Centenarului, să fie ferit de orice discuție legată de gestionarea execrabilă a unirii celei mari, de când s-a înfăptuit ea, prin voință populară, acum 99 de ani, și până în zilele noastre. 

Și ce metodă mai bună ar fi putut găsi actualii guvernanți, decât ascunderea gestionării Centenarului prin cotloanele Ministerului Culturii? Minister guvernat de patronul unui tabloid și Centenar dat în gestiunea unui anonim muzeograf sau librar de provincie.

vineri, 21 iulie 2017

Dacă am dreptate?

S-ar putea să mă înșel. E drept că ar fi pentru prima dată. Dar sunt obligat să fac această mențiune, deoarece nu am niciun argument documentat despre cele ce urmează să scriu aici. Mă bazez exclusiv pe observația directă a gestului public, făcut de cei în cauză.

Foto: adele.ml

Despre ce e vorba? Este vorba despre faptul că, istoric vorbind, de fiecare dată când puterea militară a României a fost în suferință, guvernanții au luat măsura maximizării serviciilor de spionaj și contraspionaj, ca unică măsură compensatorie. Asta, indiferent de natura guvernării. Fie ea medievală, fie capitalistă timpurie, fie comunistă, fie actuală.

Cum spuneam, fiind vorba despre „servicii”, maximizarea lor nu este documentată public. Putem vedea cu ochiul liber câtă putere militară are România la un moment dat, dar nu vedem niciodată cât de bine se simt „serviciile” în același moment dat. 

Singurele lucruri pe care le vedem sunt anumite indicii. Cum ar fi situarea șefului „serviciilor” din Ministerul Apărării Naționale pe aceeași cracă ierarhică militară cu șeful Statului Major General. Sau, cum ar fi acceptarea din partea președintelui României și Parlamentului ca Serviciul de Informații Externe să funcționeze fără niciun control politic direct, ce ar fi trebuit efectuat de directorul său civil, inexistent. Un indiciu foarte vizibil este faptul că niciun militar nu a ajuns să conducă, vreodată, vreun serviciu secret, la nivel de minister sau național, dar membrii ori apropiații serviciilor secrete s-au aflat mai întotdeauna în scaunele de ministru ori de secretar de stat la Apărarea Națională. Alte indicii le găsim în legislația neactualizată și neconformă, care guvernează activitatea „serviciilor”. Și în imposibilitatea evidentă de actualizare și conformare a ei, a legislației, cu vremurile prezente și, mai ales, viitoare. Unii specialiști mai pot găsi unele indicii și în bugete. De unde rezultă și cifrele de personal impresionante, pentru fiecare dintre multele servicii așa-zise secrete din România.

Nici misiunile „serviciilor” nu aparțin de evidența publică. Așa că nu putem să comparăm cerințele acestor misiuni cu resursele alocate și cu rezultatele obținute. Asta, spre deosebire de puterea militară, ale cărei misiuni le cunoaștem din Strategia națională de apărare, din Carta albă a apărării și din Strategia militară națională. Și din care aflăm că puterea militară existentă este insuficientă pentru îndeplinirea tuturor acestor misiuni. Și suntem lăsați să credem că această insuficiență va fi compensată de „servicii”. De serviciile proprii de informații ale Armatei, sau de servciile competitoare. 

De unde rezultă o primă observație îngrijorătoare. Cum am putea crede că niște servicii aflate în competiție cu Armata pentru resurse, pentru influență politică, pentru prestigiu public, pentru relevanță externă și alte asemenea motive ar putea să compenseze deficitul aceleiași Armate de putere militară? În mod automat, fără o strategie de compensare, fără misiuni, fără alocare transparentă de resurse? Răspunsul de bun simț fiind că este de necrezut o asemenea soluție compensatorie.

Răspuns de bun simț susținut de un raționament de bun simț. Și anume, este de bun simț să presupunem că, din momentul în care un serviciu secret, oricare ar fi el, își dă seama de tendința naturală a politicului de a compensa sub-puterea militară nu cu o putere militară superioară, ci cu maximizarea „serviciilor”, acel serviciu va face tot ce îi trece prin minte pentru a contribui cât mai mult la diminuarea acelei puteri militare. Care putere, cu cât este mai slabă, cu atât îi maximizează serviciului respectiv accesul la resurse suplimentare și la o importanță socială sporită.

Pe această temă se poate elabora copios. „Serviciile” având o influență evidentă în politica de personal a militarilor care au misiunea să realizeze puterea militară, în politica de achiziții de echipamente militare determinante în configurarea puterii militare, în politica de alianțe, parteneriate și colaborări internaționale în domeniul securității, unde puterea militară este cel mai sonor argument de poziționare a României. Astfel, de fiecare dată când aceste politici nu performează sau chiar dau rateuri, ori nu sunt de fel, putem bănui o influență nocivă a „serviciilor” care au de câștigat din diminuarea puterii militare reale a Țării. 

Între anumite limite, desigur. Pentru că nu mergem până acolo încât să credem că serviciile ăstea secrete ar putea să trădeze România, numai ca să le fie lor bine. 


joi, 13 iulie 2017

Cu limba de lemn, despre achiziții strategice americane

Aseară, miercuri, 12 iulie 2017, eram în studioul postului de televiziune Digi24, ca invitat al emisiunii Jurnalul de seară, unde urma să răspund la câteva întrebări legate de știrea zilei, cea care ne anunța că Departamentul de Stat al Statelor Unite ale Americii se adresase Congresului american cu îndemnul de a aproba ca România să achiziționeze de la firmele americane specializate șapte sisteme de apărare aeriană Patriot, în valoare maximă de 3,9 miliarde de dolari americani.

http://www.digi24.ro/emisiuni/jurnalul-de-seara/jurnalul-de-seara-12-iulie-20-00-2-759758

În preambulul intervenției mele, nu mică mi-a fost surpriza să îl văd și să îl aud pe actualul ministru al apărării naționale a României spunând câteva lucruri despre același subiect. Surpriză neplăcută, desigur, deoarece domnul ministru a dovedit, în doar două fraze și pe parcursului unui singur minut că nu stăpânește limbajul specific domeniului public al apărării naționale. Și, cu această tară de comunicare, dar și funcțională, fără îndoială, domnia sa nu numai că nu a lămurit niciuna dintre problemele pe care urma să le explic eu, dar a și încurcat destul de serios mințile celor care s-ar fi străduit să înțeleagă ceva din cele spuse de dânsul.

Nu am să îi pomenesc aici numele. Din simplul motiv că, în cele ce urmează să spun despre domnia sa, pornesc exclusiv de la cele auzite de la domnia sa. Deci, este irelevant cum îl cheamă, ce studii are, ce carieră politică sau de demnitate publică a parcurs până aici. La fel cum ne-am da seama despre cineva că are un doctorat în subiectul materiei fără să îi vedem diploma înrămată. Sau că altcineva este analfabet funcțional, chiar dacă se plimbă cu diploma de doctor agățată cu ace de siguranță pe piepul cămășii.

Dar, să intrăm în subiect. Acesta fiind știrea amintită la început. 

Iată ce „explică”, la televizor, domnul ministru al apărării naționale: „La momentul acesta sîntem într-o etapă intermediară. Pentru a finaliza discuțiile este nevoie de aprobarea Congresului. Și, sigur, de discuții cu cei implicați.”

Să cădem de acord că domnul ministru nu e tont. Îl duce mintea. Nu e, însă, instruit. Alfabetizat funcțional. Ca să argumentăm această observație, este suficient să vedem ce nu e corect, din punct de vedere al alfabetizării funcționale, din cele spuse de domnia sa. 

(1) Nu suntem în nicio „etapă intermediară”. Încă nu suntem deloc în discuții. Nu în cele oficiale. Nici producătorii și nici vânzătorii sistemelor de apărare aeriană Patriot nu pot purta discuții oficiale cu românii, pentru cumpărarea sistemelor, atâta vreme cât un potențial program de achiziții nu este aprobat de Congresul american. Deci, suntem înainte de discuții. Înainte de intermediere. Aceste discuții nu se vor finaliza după aprobarea Congresului, ci abia atunci vor începe. E o diferență, nu-i așa?

(2) Cum sună formularea „pentru a finaliza discuțiile este nevoie (...), sigur, de discuții cu cei implicați”? Dacă cel care formulează așa ceva este un ins comun, sună aiurea. Dacă este ministrul apărării naționale, cei îndrituit, prin lege, să ia decizii cu consecințe de viață și de moarte asupra unora dintre cetățenii României, sună deosebit de îngrijorător. Pentru că denotă nu numai analfabetism funcțional, dar, mai ales, predispoziția de a arăta că nu îi pasă că nu știe, fiind convins că nu îi trebuie cunoașterea specializată. Adică, omul nu are nicio reținere de a spune publicului care își pune viața în mâinile sale că e analfabet funcțional. Și ce dacă? pare a ridica domnia sa din umeri.

Să mai remarcăm și că domnul ministru al apărării naționale se adresează unui anumit public. Nu tuturor cetățenilor cu chef să afle ce gândește, ce zice și, eventual, ce face domnia sa. Ori tuturor celor care se uită după domnia sa la televizor. Ci doar celor de care depinde faptul că domnia sa e ditamai ministrul se adresează dânsul.

Cum aceștia s-au arătat nemulțumiți de faptul că dăm o căruță de bani americanilor pentru hârburile lor zburătoare, care nici nu ne trebuie, dar s-au declarat și mai nemulțumiți de faptul că, făcând asta, îi supărăm pe ruși, domnul ministru a găsit de cuviință să îi liniștească. Stați așa, le-a zis domnia sa! Nu săriți în sus. Nu am dat niciun ban. Nu am semnat nimic. Mai e până atunci. Asta, de acum, e doar o fază intermediară. Între ceea ce nu a fost și ceea ce nici nu o să fie. 

Tot ăstora, și nu publicului larg, domnul ministru le mai explică și la ce ne trebuie acest sistem de rachete. „Sunt opt programe majore de înzestrare a armatei. Unul dintre programele majore privește dotarea cu rachete. Important. Pentru că reprezintă o modalitate de apărare a teritoriului național și de îndeplinire a obligațiilor asumate în cadrul NATO, importante. Avem oferte și de la alte state partenere. Le analizăm pe toate și vom decide așa cum este mai bine pentru securitatea națională.”

Vedeți că v-ați aprins degeaba? pare să continuie domnia sa dialogul cu publicul său personal. Bun, avem rachete vechi și foarte vechi. Cu care nu putem da jos din aer nici măcar o barză rusească, dacă  barza are atârnat de gât un dispozitiv de identificare zburător amic-inamic. Dar avem un program! Important! Între cele opt. Majore! De înzestrare cu dotări! 

Desigur, publicului-țintă, cel de care depinde cariera executivă la vârf a domnului ministru, nu i se poate vorbi altfel. Că nu ar înțelege. Dar nici domnul ministru nu poate, chiar dacă ar vrea, să vorbească altfel. De unde să știe domnia sa că „înzestrare” și „dotare” sunt concepte comuniste, aparținând vocabularului limbii de lemn? Că domnul ministru dă semne evidente că altă limbă nici nu știe, ca să facă vreo comparație.

Dacă nu mă credeți, să vă explic. În comunism, cineva, complet neprecizat, dar bănuit că ar fi fost Partidul, înzestra armata. Adică, îi asigura armatei o zestre de arme și echipamente. Ca unei mirese care pleacă de acasă cu lada plină de tot ceea ce îi trebuie, ca să fie o nevastă complet echipată. Nu atât chestii cumpărate, cât lucruri făcute în casă. În luni lungi de iarnă și în șezători nesfârșite. Așa că rezultatul înzestrării era dotarea. Sau averea cu care mireasa venea acasă la soț. Mai ales dacă soțul era el însuși militar. Pe vremuri. Înainte de comunism, desigur. 

Așa că limba de lemn se referea la cineva impersonal, care desfășura o activitate neprecizată de înzestrare. Dacă se descoperea că armata era incomplet dotată, adică nu avea suficiente capabilități să lupte cu succes, atunci limba de lemn i-ar fi scutit pe cei responsabili cu asigurarea materială a trupelor de orice responsabilitate. Pentru că ei nu făceau nimic. Nici rău, nici bine. Armata însăși se înzestra. Ea era de vină. Și pentru proasta dotare, și pentru lipsa de succes în operațiile militare.

În Occident, nimeni nu dotează și nici nu înzestrează forțele armate. Există demnitari și agenții specializate în achiziționarea armelor și echipamentelor cu care trupele să meargă la luptă și să obțină victoria. Achiziționarea însemnând mult mai mult decât simpla cumpărare a necesarului respectiv. De aceea, programele majore occidentale sunt programe de achiziții și nu de cumpărare. Ori de înzestrare. Sau de dotare. 

Ca orice demnitar român postdecembrist, care se adresează unui public anti-american prin excelență, și domnul ministru actual al apărării naționale a României nu pierde niciun prilej pentru a subilina două lucruri. (A) nu are încontro să se refere la americani, deoarece avem niște „obligații asumate în cadrul NATO, importante”. Și (B) încă nu e clară direcția în care mergem, nu știm ce vrem, dar „vom decide așa cum este mai bine pentru securitatea națională”. Cu alte cuvinte, vom analiza toate ofertele, ca și când noi le facem o favoare americanilor dacă, în final, îi vom prefera altor ofertanți.

Singura problemă cu acest public anti-american și cu demnitarul de apărare națională care alege să i se adreseze ca și când ar vorbi cu toate segmentele de public deodată, este că ei, public anti-american și demnitar român, sunt cam minoritari. Cam stingheri în mersul inevitabil al poporului român către occidentalizare. Tot ce pot face ei, în afară de zgomot, este să mai încurce puțin lucrurile. Măcar din vorbe. Că, din fapte, n-ar prea avea cum, atâta vreme cât le lipsește alfabetizarea funcțională pe domeniu.




duminică, 9 iulie 2017

Efectul Srebrenica

În iulie 1995, forțele militare și para-militare sârbe au trecut sub ocupație militară orașul bosniac Srebrenica, fapt ce a dus la dislocarea a peste 15.000 de bosniaci, care au căutat protecție la batalionul olandez al Căștilor Albastre, adică al trupelor Organizației Națiunilor Unite. La finalul operației, peste 8.000 de bărbați și tineri bosniaci au fost mascacrați de militarii sârbi, fără ca aceste trupe onusiene să miște vreun deget în apărarea lor, deși mandatul ONU exact asta le cerea militarilor olandezi: să protejeze civilii din Srebrenica.

Foto: saraytour.com

Desigur, detaliile sunt mai nuanțate. Regulile onusiene de angjare în luptă prevedeau folosirea armamentului Căștilor Albastre numai în caz de auto-apărare, nu și dacă populația de apărat era atacată și masacrată. Vreo 50 de militari olandezi fuseseră luați ei înșiși ostatici. Comandantul batalionului a solicitat un sprijin de aviație împotriva blindatelor sârbești, solicitare care a fost ignorată cu deliberare. Generalul sârb Mladic l-a mințit copios pe locotenent colonelul ce comanda batalionul olandez că civilii bosniaci nu vor păți nimic și olandezul l-a crezut cu seninătate. Bosniacii înșiși, văzând că olandezii nu numai că nu intervin, dar și părăsesc pozițiile de apărare a Srebrenicei, au atacat un blindat onusian, omorând un soldat olandez. 

Dar toate aceste detalii nuanțate nu fac deloc mai slabă remarca faptului că, una peste alta, militarii olandezi au fost extrem de reticenți să își pună viața în pericol pentru apărarea populației civile locale din Srebrenica. Atât de reticenți, încât au preferat să facă față oprobiului public din țara lor, judecării în tribunale a lipsei lor de combativitate militară, condamnării lor morale de către bosniacii supraviețuitori, în loc să se fi luptat pentru miile de căsăpiți fără milă și aruncați în gropile comune.

Putem numi această reticență „efectul Srebrenica”. Chiar dacă ea, reticența de a muri pentru un public străin, nu este scuzabilă pentru niciun militar, ea este explicabilă. Mai ales prin raționamentul individual și agregat colectiv că există și un public pentru care nu merită să mori, ca ostaș internațional. 

Desigur, nu vorbim aici despre un public vinovat de ceva. Nu cădem în greșala de a zice că un anumit public și-ar merta soarta de a nu fi apărat. De a nu  găsi pe nimeni care să lupte și să moară pentru el. Așa cum suntem convinși că nicio femeie violată nu poate fi vreodată de vină pentru că a devenit victimă a violului, indiferent de cine este, cum se poartă, ce gândește ori cum se îmbracă.

Dar militarii din prima linie au și ei dreptul la preferințe, atunci când vine vorba despre apărarea unui anumit public. Acești militari sunt, întotdeauna, mai întâi naționali și abia apoi internaționali. Deoarece nu există, încă, nicio armată internațională în lume. Alianțele militare, coalițiile de voință, forțele internaționale sunt toate formate din efective naționale, puse la dispoziție de statele membre sau participante. Așa că, firesc, prima preferință a militarilor care apără este ca publicul de apărat să semene cât mai mult cu cel de acasă de la ei. Public pentru care ei s-au pregătit mental și juridic să îl apere chiar și cu prețul vieții. 

Dacă acel public este diferit de cel de acasă, atunci și reticența lor va fi mai mare. Până la inacțiune, cum a fost cazul Srebrenicei. Ce înseamnă diferit? Diferit ca civilizație, ca mentalitate, ca valori. Mai ales ca valori. De aceea și alianța militară NATO pune atât de mare accent pe ideea că aliații au valori comune, pentru care organizează o apărare comună. 

Acest „efect Srebrenica” este cunoscut și studiat și de adversarii și potențialii inamici ai unui public apărabil de forțe internaționale. Așa că, printre alte forme de slăbire a moralului comandanților și trupei, de destrămare a alianței, de șubrezire a suportului național al forțelor combatante, acești adversari și potențiali inamici încurajează și orice manifestări de maximizare a efectului Srebrenica în orice situație de apărare multinațională a unui public național. 

Cea mai eficace metodă fiind cea de auto-portretizare a publicului de apărat ca fiind total diferit de publicul de acasă al militarilor internaționali veniți să îl apere. 

Nu poate fi un mesaj mai favorabil pentru inamic decât cel dat de publicul de apărat însuși, în care se transmite că el, publicul, este nu numai ultra-naționalist, că vede în orice străin depozitarul unor anti-valori,  comparativ cu valorile sale, naționale, nu numai că tradițiile sale sunt opuse tradițiilor oricăror străini, inclusiv a celor veniți să îl apere, dar că nici nu are de gând să se schimbe. Să își revizuiască propriile valori, tradiții, cutume, obiceiuri, astfel încât acestea toate să devină cât mai compatibile cu cele ale aliaților veniți să moară pentru el, publicul de apărat.

Dar și alte aspecte defavorabile despre publicul de apărat pot juca un rol în activarea efectului Srebrenica. Cam cine credeți că și-ar da viața să apere un public în care nu numai că analfabeții devin doctori în științe, nu numai că singurii bogați sunt cei care fură, nu numai că guvernul este controlat de serviciile secrete, în loc să le controleze el pe ele, nu numai că există un mare program național de împiedicare a construirii infrastructurii rutiere, nu numai că domniei legii i se zice stat de drept și este exercitată în stil inter-mafiot, cu procurori ai unei mafii asmuțiți asupra celeilalte mafii și invers, nu numai că sunt aleși în demnități publice condamnați penal definitiv, ba chiar și din închisoare, nu numai că munca nu înseamnă câștig, așa cum nici câștigul nu înseamnă muncă, nu numai că cei valoroși în ceva, fie în artă, fie în știință, fie în educație sunt efectiv alungați din Țară, dar publicului în rândul căruia se petrec toate acestea nici nu îi pasă. 


joi, 6 iulie 2017

Nu strică niciodată

Nu strică niciodată să știm despre ce vorbim. Sau despre ce vorbesc alții și ne interesează și pe noi. Așa că, cine este interesat să înțeleagă cum este cu cele două procente din produsul intern brut alocate  pentru apărarea națională poate să urmeze această mică explicație scrisă. Sub formă de manual.

Definiții

Apărarea națională este și un domeniu public, subsumat domeniului mai mare al securității naționale, numit uneori și sector. Dar este și o activitate guvernamentală de producere a puterii militare necesară și suficientă pentru ca statul respectiv să aibă succes într-o operație sau o succesiune de operații de nivelul războiului sau apropiate de acesta. Dacă ar fi să combinăm aceste două înțelesuri ale apărării naționale, cel de domeniu public și cel de producere a puterii militare, am putea spune că apărarea națională este un bun public. Adică, un bun produs de guvern și consumat de toți cetățenii statului, fără excepții și fără limită de consum. 

Bugetul de apărare națională este capitolul din bugetul de stat desinat finanțării producerii bunului public numit apărare națională. Ordonatorul principal de credite pentru acest buget este ministrul apărării naționale. Bugetul cuprinde patru mari capitole de cheltuieli: cheltuieli de operare, cheltuieli de achiziții, obligațiile financiare în NATO și cheltuieli de cercetare și dezvoltare. La rândul lor, cheltuielile de operare se împart în cheltuieli de personal și cheltuieli materiale. Proporția dintre toate aceste capitole diferă, în funcție de politica guvernamentală. 

Criterii de repartiție a resurselor financiare.  Prima decizie politică, într-un ciclu de bugetare, este alegerea criteriilor de repartiție a resurselor financiare pe capitole de buget, pe programe, planuri și activități. În lipsa acestor criterii, va opera întotdeauna liberul arbitru. Sau cheful decidentului. În cazul apărării naționale, criteriile de repartiție sunt impuse de Legea planificării apărării naționale și de bunul simț managerial. Astfel, nu pot lipsi dintre aceste crierii cele legate de satisfacerea condițiilor financiare pentru îndeplinirea misiunilor strategice, stabilite prin Strategia națională de apărare, Carta albă a apărării și strategia militară. Dar și prin Concepția strategică a NATO, organiație în care suntem aliați. Apoi sunt criterii care țin de moralul comandanților și al trupei, precum și de etica alianței militare din care facem parte.

Decizia de ridicare a bugetului de apărare la 2 la sută din produsul intern brut este un angajament politic și nu  unul legal. Adică, eventualele sancțiuni pentru nerespectarea lui vor fi întotdeauna sancțiuni politice și nu sancțiuni juridice. Așa cum și câștigul rezultat din respectarea lui este unul politic. Concret, acest angajament politic a fost luat de România, în 2014, în urma cererii sale adresate Alianței Nord-Atlantice, NATO, de a o apăra împotriva amenințării venite din partea Federației Ruse. În contextul în care, în primăvara lui 2014, această Rusie tocmai instrumentase militar anexarea Peninsulei Crimeea de la Ucraina și declanșase, prin interpuși, un război civil în estul aceleiași Ucraine. Vecina noastră, a României! Concomitent cu exprimarea îngrijorării sale că Rusia nu se va opri la agresarea Ucrainei și își va continua ofensiva sa spre vest, îngrijorare validată și de percepțiile Poloniei și ale Țărilor Baltice, România a cerut aliaților să o apere efectiv. Iar aliații au răspuns imediat, suplimentând puterea militară din zonă și declanșând o serie de activități militare non-agresive, cum sunt exercițiile și vizitele portuare cu nave militare, astfel încât Rusia și oricine altcineva să înțeleagă faptul că NATO și România sunt tot una. În semn de solidaritate, România, ca și celelalte state aliate, s-a angajat politic să își majoreze efortul financiar pentru apărarea proprie și comună, de la puțin peste 1,3 la sută, la 2 la sută din produsul intern brut. Îndeplinirea acestui angajament însemnând, firește, că România apreciază efortul NATO și îl completează cu propriul său efort, atunci când vine vorba despre apărarea comună. Mai ales a sa, a României.

Implementarea deciziei politice de majorare cu 2 la sută din PIB a cheltuielilor militare presupune un spor de resursă financiară. Care se adaugă la resursa deja alocată. Cum ar fi adăugarea unui miliard de euro celor două deja alocate pentru apărare, prin legea bugetului de stat. Aceasta se poate întâmpla în mai multe feluri. Cum ar fi majorarea corespunzătoare a fiecărui capitol sau sub-capitol din bugetul de apărare, în mod egal, astfel încât proporția fiecăruia în totalul bugetului să nu se modifice. De exemplu, când cheluielile cu salariile reprezintă 80 la sută din cheltuielile de personal, iar cheltuielile de personal reprezintă 70 la sută din cheltuielile de operare, care resprezită 75 la sută din buget, adică  salariile sunt 42 la sută din buget, atunci 42 la sută din mărirea până la 2 la sută din PIB se va duce  la mărirea salariilor personalului. Pentru matematicieni, să spunem că salariile nu vor crește cu 42 la sută. Aceasta este ponderea lor, a salariilor, în buget. Ele, salariile, vor crește cu cât la sută crește bugetul. Dacă, pentru a ajunge la 2 la sută din PIB, acesta a crescut cu 33 l sută, tot cu atât cresc și salariile, dacă se adoptă politica de creștere a fiecărui capitol cu același procent cu care crește bugetul. Dar includerea în buget a creșterii la 2 la sută din PIB se poate face și în alt mod. Unele capitole de buget rămânând neschimbate și doar altele cunoscând creșteri semnificative. 

Intervenția în bugetare este orice schimbare în alocarea resuselor financiare, în interioriul bugetului. În funcție de politica guvernamentală, se pot opera modificări în alocarea diferită a resurselor financiare. De exemplu, dacă guvernul vrea să mărească salariile personalului, care reprezintă un procent anume din cheltuielile de personal, care cheltuieli reprezintă un procent anume din cheltuielile de operare, care sunt un procent anume din buget, atunci se poate modifica procentul cu salariile în interiorul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte cheltuieli de personal, sau se poate modifica procentul cheltuielilor de personal, în detrimentul celorlalte chetuieli de operare, ori se poate modifica întregul buget de apărare. Cum, la fel de bine, se pot păstra toate aceste procente așa cum erau și se modifică doar numărul de persoane angajate. Cu cât mai puțini angajați, cu atât salarii mai mari pentru cei rămași.

Planificarea financiară multianuală este un mediu acțional în care se pregătesc toate deciziile privind alocarea resurselor financiare. Acest mediu include președintele României și consiliul pe care îl prezidează în probleme de apărare națională, Parlamentul, premierul, ministrul de finanțe, ministrul apărării naționale cu secretarii de stat, structura de planificare a resurselor de apărare și de execuție financiară din acest minister. Toți aceștia au atribuții și proceduri de planificare financiară, inclusiv o cultură organizațională specifică. În care regăsim valorile după care se stabilesc prioritățile în alocarea banilor. Cum ar fi patriotismul, onestiatea, cinstea, corectitudinea, respectul pentru om, sentimentul de datorie față de Armată și altele asemenea. Specific planificării financiare multianuale este elaborarea de planuri alternative. Astfel încât, în funcție de evoluția favorabilă (bani în plus) sau defavorabilă (bani în minus), activitatea de producere a bunului public numit apărare națională să nu înceteze sau să își diminueze semnificativ producția de putere militară.

Produsul intern brut este avuția totală creată de întregul public, de-a lungul unui an, prin munca fiecărui membru al societății. Să reținem că două treimi din această muncă nu produce bunuri fizice, cum ar fi mașini de cusut sau legume, ci doar servicii, cum ar fi cele de administrare guvernamentală sau de turism. Valoarea în bani a acestor rezultate ale muncii nu se poate cunoaște imediat. Pe măsură ce bunurile acestea se produc. Ci doar se poate aproxima, statistic. Cam după doi ani de la încheierea unui ciclu de producere a produsului intern brut, această aproximare poate fi validată. Și mai sunt și mai multe valori asociate aceluiași produs. Ce trebuie să reținem de aici este că, dacă, de exemplu, zicem că, anul acesta, produsul intern brut ar fi de 160 miliarde euro în România, aceasta este doar o cifră aproximativă. Pe care o vom cunoaște mai exact în 2019. 

Cazul concret

Aparent, faptul că noul guvern al vechiului partid aflat la guvernarea României a încercat să propună președintelui Țării un plan de achiziții de tehnică și echipamente militare, cu durata de un deceniu, fără să ia în calclul faptul că bugetul Apărării va fi majorat la 2 la sută din PIB, indică o politică guvernamentală deliberată de ignorare a angajamentului politic luat de România în 2014. Angajament legat intrinsec de apărarea militară aliată a României împotriva a ceea ce a pățit Ucraina în acel an. Adică, dezmembrare teritorială și război civil.

Numai că nu există o linie de raționament direct între finanțarea achizițiilor și angajamentul politic de majorare a bugetului la 2 la sută din PIB. Cum arătam și în definiția respectivă, este o opțiune politică să se decidă unde se vor duce resursele financiare suplimentare, echivalente cu acest 2 la sută din PIB. De exemplu, partidul de guvernământ ar fi putut decide că niciun ban nu ar trebui să meargă la „înzestrare”, cum li se mai zice achizițiilor, în limba de lemn comunistă. 

Doar că o asemenea decizie nu poate fi luată decât transparent. Față de publicul aborigen și natoist, dar și față de guvernele aliate. Iar transparența presupune explicarea publică a întregului ciclu de raționamente care a dus la decizia aceasta. Pe ce s-a bazat partidul? Care au fost alternativele luate în considerație? Ce obiective vor fi atinse prin majorarea bugetară? Ce misiuni vor fi adăugate, ori care dintre misiunile existente vor fi finanțate în plus? 

Tot ce știm până acum, din surse deschise, este că actualul guvern și partidul care îl patronează habar nu au de două lucruri. (1) Guvernul nu știe pe ce să cheltuiască suplimentarea de până la 2 la sută din PIB în domeniul public al apărării naționale și (2) Guvernul nu dă semne că ar ști de unde să ia banii ăștia în plus, în condițiile în care are mari dificultăți să colecteze fondurile necesare activității curente în toate domeniile publice, d-apoi să suplimenteze bugetul apărării. Explicația logică fiind inversă: dacă (2) este o propoziție adevărată, atunci (1) devine o propoziție irelevantă.

Numai că, în materie de securitate și apărare națională, habarnavismul guvernamental nu este nici scuză, nici circumstanță atenuantă pentru punerea în pericol a Țării. În fața unei amenințări evidente și prezente.

joi, 29 iunie 2017

O aducere aminte

Acum, că avem guvern, să vă povestesc o aducere aminte, de pe vremuri. La jumătatea drumului spre victoria socialismului, între Congresul al X-lea, din 1969, și Congresul al XI-lea, din 1974, a avut loc o tentativă complexă de re-punere sub controlul de partid a Securității Statului. Se întâmpla asta în 1972.

Foto: ziaristionline.ro


Au fost luate măsuri instituționale, organizaționale și funcționale pentru ca locul și rolul securității în societate și, mai ales, în partidul unic, să fie diminuat. Astfel, Consiliul Securității Statului, instituție cu rang ministerial, este re-încorporat în Ministerul de Interne, ca departament. Este introdusă prima lege a apărării naționale, în care puterea militară este atribuită ministerului de resort, cu diminuarea corespunzătoare a ponderii Securității în afacerile militare, inclusiv în relațiile integrate cu aliații din Tratatul de la Varșovia. Adică, cu Moscova. Simultan, Securitatea își dezvoltă o divizune anti-sovietică, care îi trece sub supravegherea sa pe toți leaderii comuniști, mai ales pe generalii care se instruiseră la Moscova. Dintre care unii sunt, încet-încet, îndepărtați din funcțiile de conducere. Se instituie controlul efectiv de partid în interiorul Securității Statului, prin participarea secretarilor de partid din instituțiile protejate de securiști la ședințele lor de partid și, mai ales, prin autorizarea de partid a muncii informative. Astfel, de exemplu, nu mai puteau fi cooptați în acea muncă informativă membrii de partid comunist decât cu aprobarea secretarilor de partid de la eșaloanele superioare. Cum ar fi colaboratorii și informatorii. 

Pentru rememorarea de față este importantă o altă măsură din gama celor de mai sus. Partidul tocmai constatase că Securitatea Statului penetrase operativ întregul sistem de justiție din România socialistă. Prin lege, absolvenții școlii de ofițeri de securitate și de miliție primeau o echivalare pentru aproape trei ani de facultate de drept. Așa că, unii dintre ei, posibil cu misiune ori doar cu aprobare de la vârful Securității, și-au continuat studiile de drept, pentru un an sau doi, și s-au ales cu calificare de juriști. Câțiva dintre ei, cel mai probabil că tot la ordin ori cu aprobare, au folosit diploma de licență în drept obținută astfel pentru a se înscrie la doctorat. Tot la drept, desigur. După care, cu diploma în mână, au devenit ei înșiși dascăli de drept. În câțiva ani, spre disperarea partidului, întregul sistem de învățământ superior de drept ajunsese să fie plasat sub un control semnificativ al Securității Statului. 

Așa că partidul a luat măsuri. Una dintre ele a fost că nu mai putea candida nimeni la facultatea de drept decât cu o recomandare scrisă de la organizația de partid comunist. Ceea ce îl plasa pe candidat sub controlul de partid, înainte de a fi sub controlul Securității competitoare. 

Cum spuneam, asta se întâmpla în 1972. Zece ani mai târziu, România comunistă și sistemul său de poliție politică abia se refăceau după destructurarea prilejuită de trădarea generalului Pacepa, din 1978, când a defectat la americani, în timp ce se afla în Germania. Paradoxal, partidul comunist și Ceaușescu însuși fuseseră mai afectați de episodul Pacepa decât Securitatea. Așa că, în locul unei întăriri a controlului de partid asupra Securității, refacerea de după Pacepa a presupus o relaxare a acestui control. Concomitent cu o creștere a dependenței partidului și conducerii sale de poliția politică exercitată de Securitatea Statului. 

Printre elementele de reluare a influenței securiste s-a aflat și domeniul justiției. În anii 1980 s-au întâlnit cazuri frecvente în care, în contextul inexistenței crimei de anti-comunism în codul penal, opozanții sistemului comunist să fie instrumentați de acest sistem juridic pentru fapte penale minore, de cele mai multe ori inventate sau exagerate din contravenție în infracțiune. Cu implicarea Securității Statului în toate etapele cercetării penale și ale procesului penal. Eu știu despre complete de judecată care se consultau cu securiștii asupra cuantumului pedepsei penale de aplicat. Pe la sfârșitul perioadei 1980, era imposibil de făcut o diferențiere între procurori și ofițerii de securitate. Ori între judecători și securiști. Și unii și ceilalți fuseseră la aceleași școli, avuseseră aceiași profesori, care profesori își luaseră aceleași doctorate sub oblăduirea aceleiași Securități.

Bineînțeles, nu vom putea niciodată să generalizăm. Să zicem că procurorul comunist este egal cu ofițerul de securitate. Sau că profesorul de drept comunist este egal cu generalul de securitate. Dar este o realitate istorică faptul că și unii și ceilalți au fost acolo. În același loc, în același timp. La facultatea de drept.

Care ar fi relevanța acestei aduceri aminte? Sau acestei mărturii despre ceea ce aflasem eu încă de atunci?  Simplu. În afară de dosarele aflate la, sau ascunse de, faimosul Consiliu de Studiere a Arhivelor Securității, s-ar putea introduce și alte indicii de securism. Inclusiv dosarul de înscriere la drept, în anii 1980 devine relevant, deși el nu se va găsi în arhivele studiate. Ca să nu mai vorbim despre demnitarii actuali, ori despre oamenii publici actuali care au fost procurori ori judecători înainte de decembrie 1989. La fel ca și profesorii de drept de dinainte de 1989. Cu toții pot fi bănuiți că ar aparține instituțional sau, măcar, relațional, de Securitatea Statului. Doar că, nefiind nici activi în sistem, nici colaboratori sau informatori, nimeni nu se uită la ei din această perspectivă. 

Și nu se vede această relevanță decât atunci când vreunul dintre înscrișii la drept ante-decembriști începe să aibă un comportament public aberant. A cărui singură explicație logică este că așa i s-a spus să se comporte. Să vorbească. Să făptuiască. Iar impersonalul „i s-a spus” ține loc de „a primit ordin”. Pentru că nu putem, sub nicio formă, să dovedim acest lucru. Așa că apelăm la limba de lemn. Care ne scapă de necazuri. Că de aia a și fost ea inventată.


marți, 27 iunie 2017

De sezon

Iunie e întotdeauna luna examenelor și concursurilor pre-universitare. În iunie 1969, am fost chemat la directorul școlii. Era o școală mică, cu câte două clase în fiecare an, de la clasa întâi și până la a opta. Acolo, în minusculul birou de director de școală mică, din centrul Sibiului, mă aștepta un soldat. Eram chemat la Comisariat! Prin curier! Deși aveam doar 15 ani și jumătate. Ceea ce a fost o nedumerire a directorului, până când a aflat că eu „îmi depusesem dosarul” pentru a concura la admiterea în Liceul Militar Dimitrie Cantemir, din Breaza. Pe Valea Prahovei.



La Comisariat, cum îi zicea pe atunci, sau la Centrul militar județean, cum îi zice acum, se colectau toate dosarele. Pentru că cei de acolo aveau rodate toate mecanismele de selecție. Mai ales organizarea vizitei medicale,  a probei psihologice și verificarea datelor înscrise în dosar țineau de specialitatea comisariatului, pentru că tot el organiza și recrutarea conscripților. Adică a soldaților cu stagiu militar obligatoriu. Așa că acolo m-am dus și eu, chemat de un locotenent colonel, prin curier, la școală.

„Puteam să își trimit foaia de drum prin curier”, îmi spune micuțul locotenent-colonel. Care nici măcar nu mă întrecea în înălțime. „Dar am ținut să te cunosc personal”, a continuat el. „Și să îți spun vestea cea mare: ai fost admis pentru examen!”

Văzându-mă că primesc vestea fără nici măcar o tresărire, omul supralicitează: „În mod normal, ar fi trebuit să te respingem. Nu ai note mari. Media zece nu o ai decât la Purtare și la Desen. La Matematică ești între opt și nouă, ca și la Istorie. La Română, însă, deabia treci de șapte. Ori, la Breaza merg cei mai buni dintre cei mai buni. Ce rost ar fi avut să cheltuim foile de drum cu tine?! Că nu o să iei note mai mari la examen, după ce nu ai învățat prea bine la școală!”

Eu, imperturbabil: „Dar nu m-ați respins...”

Colonelul, aproape exasperat că nu îmi provoca nicio emoție, continuă: „Asta n-ar fi nimic. Dar ai și rude în străinătate! Ai un unchi în America!” 

„Da”, confirm eu. „Am scris asta în cererea de înscriere. Și, deci, nu m-ați respins...”

„Nu, nu te-am respins!” ofteză ofițerul. „Pentru că ai niște pile. Ce sunt părinții tăi?” mă întreabă el, mai mult retoric, în timp ce căuta răspunsul în dosarul meu, din fața lui. Acolo scria că am doar mamă. Iar mama era pensionată pe caz de boală, cu cancer în fază avansată. Și pensionată de la o întreprindere sibiană. Contabilă. Sora fratelui plecat în America. Cu nouă ani înainte de a mă naște eu, dar, totuși, capitalist. American! Din aceia care erau cât pe ce să înceapă războiul mondial nuclear cu șapte ani mai devreme de data povestirii. Război în care noi, românii, eram țintele bombelor nucleare venite de peste Oceanul Atlantic.

Nu mi-a spus niciodată cine au fost pilele mele. Nici eu nu știam, din alte surse. Realitatea era că cineva chiar mă iubea, acolo, sus. Atât de sus, încât nu se vedea nimic de jos, de unde eram eu. Așa, cu notele mele modeste la școală, eram cunoscut în Sibiu. Fusesem intervievat la radioul local. Fusesem selecționat să reprezint județul la un concurs național televizat, de cunoștințe teoretice, unde echipa era formată din șase copii. Cinci fiind repartizați pe materiile la care se dădeau probele, iar eu eram între ei pentru proba de istețime. Sau de perspicacitate, cum cred că îi zicea oficial. Deci, cineva chiar se gândea la mine și le spunea selecționerilor, redactorilor de radio sau comisarului militar să mă aibă în vedere. Nu am aflat niciodată cine. 

Dar nu era o pilă propriuzisă. În afară de băgarea în seamă, cei stimulați de acel cineva total necunoscut nu mi-au făcut niciun favor. A trebuit ca eu însumi să mă dovedesc perspicace, ba chiar să îi ajut și pe unii dintre ceilalți coechipieri, când s-a nimerit să știu răspunsul la probele lor, iar ei nu le știau, pe timpul celor două emisiuni concurs la care am participat. A trebuit să mă arăt articulat, la interviul radiofonic. Și a trebuit să mă prezint la concursul de admitere la liceul militar. La Breaza.

Prima probă a fost cea scrisă, la Română. Unde am știut gramatica. La literatură, pentru prima dată, s-au dat două subiecte, la alegere. Un comentariu literar, ceva din Caragiale, și o compunere. O întâmplare din viața ta. Adică a mea, a candidatului. Așa că am povestit o întâmplare. Complet fictivă. Pentru că am vrut să creez un moment dramatic. Să povestesc o chestie care crește, ajunge la paroxism și, apoi, se rezolvă de la sine. Dar într-un mod total neașteptat pentru cititor. Mi-am imaginat că un copil cade într-o fântână. Din aceea largă, cu ghizd și capac. Cu roată, lanț și găleată. Și copilul ajunge să cadă în fântână pentru că e și curios, dar și inimos, deoarece are impresia că, în fântână, ar fi căzut bunicul lui și încearcă să îl salveze. Dar cade el, iar bunicul îl prinde. Fiind în fântântă ca să o curețe. Pe o scară pe care copilul nu o văzuse și nici nu o intuise. După asta, bunicul îl sfătuiește ca, altădată, mai bine să ceară ajutorul, atunci când nu se pricepe ori nu poate el, copilul, să îl ofere chiar el. Că e prea mic. Prea plăpând. Și nici nu înțelege exact ce se întâmplă.

Scrisesem o improvizație pe o temă pe care atunci o aflasem. Mi-a plăcut cum a ieșit. N-am folosit ciorna. Am scris-o direct „pe curat”. Cu câteva elemente deliberate de stil. De exemplu, am folosit persoana a treia, după ce, în introducere, am recunoscut că întâmplarea ar trebui să fie din viața mea. Dar am explicat că persoana a treia e mai potrivită, având în vedere că această persoană obiectivează oarecum povestirea și îl separă pe povestitor de emoția povestirii sale. 

Apoi am avut proba scrisă la Matematică. Unde subiectul major a fost calcularea unei suprafețe compuse din toate figurile geometrice. Unele luate de două sau chiar de trei ori. Un fel de puzzle. Asta a fost o probă de atenție, pe care nu am trecut-o. Am rezolvat corect totul, mai puțin suprafața unui triunghi dreptunghic, la care am uitat, pur și simplu, să împart produsul catetelor la doi.

Nu ni s-au spus notele obținute la probele scrise. Însă, doar cei are au luat peste cinci sau șase au intrat la oral. După eșecul de atenție de la Mate, m-am mirat puțin că am ajuns printre ei. Asta, pe când cei picați erau trimiși acasă din cantonamentul liceului militar. 

Comisia de oral la Română era formată din doi profesori de liceu și doi de școală generală. Deci, patru examinatori și eu. Cu un bilet tras din teanc în față. Pe care erau un subiect de sintaxă, unul de morfologie și „analizați poezia Mama, de George Coșbuc”. La gramatică, a existat un moment în care unul dintre profesorii de liceu a avut o nedumerire privind ceea ce spuneam eu. I-am explicat, cu o oarecare condescendență, că eu știu că, la liceu, nu se mai predă gramatica limbii române și că nu este de mirare ca profesorul de liceu să nu fie familiarizat cu manualul de gramatică, de școală generală. Observație care a dus la schimbarea atitudinii anterior plictisite a celorlalți trei examinatori. Cel prins cu lipsa de familiaritate cu gramatica de școală generală recunoscând față de ceilalți că nu a predat niciodată la gimnaziu și că ce gramatică știe e cea care i-a rămas din facultate. 

„Cam obrăznicuț, micuțul” părea să zică noua atitudine a comisiei. „Ia să îl prindem noi cu ceva!” Dar nu au avut cu ce. Asta, până la analiza poeziei. Când, unul dintre profesorii de școală generală a dat impresia că știa o variantă populară a poeziei. La care, eu am propus să mi se permită să o recit. Celălalt profesor de școală generală a protestat. Cum să o recit? Aici suntem la examen, nu la teatru! Eu: „Da, dar e mai bine să ne împrospătăm cu toții memoria cu textul de analizat. Ca să avem și eu și comisia aceeași bază. Și nici nu durează mult.” Și le-am spus, repede dar cu efect, poezia Mama de George Coșbuc. După care i-am anunțat vestea cea mare: „după opinia mea, nu prea sunt multe de analizat la poezia asta. Care este poezie doar ca versificație. Ritm și rimă. În rest, este proză pură”. Fălcile comisiei au început să cadă, milimetru cu milimentru. „Poftim?!?” 

Le-am explicat apoi că George Coșbuc a fost un excelent traducător al unor poeți antici. Mai ales a lui Homer. Așa că el a înțeles poezia ca pe un expozeu. O narațiune filigranată în ritm și rimă. În Mama, poetul se adresează mamei așa cum Homer se adresează muzei. Noi, publicul, nefiind implicați. Noi doar asistând la această expunere. Ca la teatru. Abia atunci când cădem de acord că mama din poezie ar putea fi mama noastră, a fiecăruia, și citim cu glas tare poezia, ori o recităm din memorie, ne identificăm cu poetul și spunem noi, în locul lui, aceeași narațiune. Sau ne dăm singuri aceeași veste. 

La care am fost oprit. Unul dintre profesori s-a recomandat ca fiind chiar din Liceul Militar Dimitrie Cantemir și m-a rugat să îl caut, la toamnă, pentru că este convins că vom avea cel puțin un proiect literar împreună. Eu am încercat să îl temperez. „Stați puțin! Să mă văd eu intrat și mai vorbim după aceea.” 

„Ești ca și intrat! Ai zece la scris, azi ai zece” (așa am aflat și eu ce notă am luat și la scris și la oral, în condițiile în care examinatorii nu se consultaseră între ei) „și nu văd cum ai putea să nu iei zece și pe mai departe” mi-a explicat, foarte încrezător, domnul profesor. 

Mai departe erau probele orale la Matematică și la Istorie. Unde am luat, într-adevăr, câte un zece. Pentru că știam. Și matematică, și istorie. 

Iar la scrisul de la Matematică am luat un imens 9,45. Așa că am intrat la liceu cu cea mai mare medie din Sibiu. Și cred că și din liceul militar, cel de pe Valea Prahovei. 

Dar nu am fost premiant de top în liceu, așa cum nu fusesem nici în școala generală. Că nu aveam timp de așa ceva.