sâmbătă, 7 octombrie 2017

Poveste fără sfârsit

O familie numeroasă își face casă. Își alege un loc lângă un pârâu, unde se varsă un alt pârâu și mai mic, se uită prin sat să vadă cum și-au făcut alții casele, strânge ce materiale de construcție crede familia asta că sunt necesare pentru o casă și se apucă de lucru. Mai vin vecinii să se uite cum merge treaba, își mai dau cu părerea că ar fi trebuit o fundație mai solidă, nu să așeze casa direct pe pământ, că, parcă, peretele dinspre nord e prea deschis, iar că cel dinspre sud e cam strâmb. Mă rog, chestii de vecini care nu au treabă. Familia noastră nu îi bagă în seamă, desigur. Ba, se mai și supără pe vecinii ăștia cârcotași. Ce treabă au ei cu casa noastră? Vor să ne-o ia?!?

Foto: howstaffworks.com
   Până la urmă, fără vreun proiect clar, fără un arhitect, fără un șef de șantier, fără zidari pricepuți, casa e gata. Nu e frumoasă, nu e bine făcută, dar este locuibilă.  Și e a lor, a familiei numeroase! După care vin ploile. Pârâul mai mare se umflă și dă pe afară. Vine o viitură și mătură casa ca pe un coteț de găini. Familia noastră, care fugise pe deal, de frica apei, se întoarce după ce s-au dus apele mari și își găsește casa mai la vale, răsturnată.
   Ce face ea, familia? Păi, în cazul concret al poveștii noastre, mai întâi și mai întâi, familia se lamentează. Că nu a avut noroc. Că așa a pus-o istoria, la întretăierea de ape. Că cine și-ar fi imaginat că vine o apă atât de mare pe un pârâu atât de modest?!? Apoi, găsește vinovați pentru situația în care a ajus cu locuința familială. De la producătorii de materiale de construcție, care nu le-au făcut mai rezistente, mai impermeabile, până la vecinii care au venit să își dea cu părerea, de i-au întrerupt pe membrii familiei noastre din munca lor de construcție și de aceea le-a ieșit casa șubredă și ușor de luat de viitură. După care, se apucă să își reconstruiască casa. Tot pe locul ăla inundabil, tot fără un plan, tot fără un arhitect, tot fără constructori pricepuți. Și foarte supărați pe toți străinii care trec pe acolo și le spun că nu așa se face o casă trainică, pentru o familie atât de numeroasă.
   Dar, mai e ceva, mai mult decât atât. În povestea noastră, capul familiei, cel care a hotărât și locul de amplasare a construcției, și cum să arate ea, casa, și cum să o ridice, este o persoană ușor iritabilă. Așa că, atunci când unul dintre membrii de familie, ceva mai modest, dar mai umblat prin lume, îi spune că de vină este el, șeful, capul familiei, pentru casa proastă și măturabilă de apele umflate ale unui pârâu insignifiant, iritabilul șef îl dă pe critic afară din casă. Îl face să plece de tot din familie. Sau să stea, doar dacă tace din gură.
   Povestea noastră nu are sfârșit. Nici din acela tragic, nici unul fericit. Pentru simplul fapt că ea este o poveste fără sfârșit. Ce putem face noi este să ne imaginăm continuarea ei. Ce se va întâmpla cu familia noastră după a doua sau chiar a treia viitură? Va continua familia să își refacă locuința comună tot acolo, pe mal, deși dealul e la îndemână? Și tot sub îndrumarea nepricepută  a șefului ei iritabil? Care, între timp, a mai scăpat de câțiva critici din sânul familiei lui. 
   Sau va face altfel?