vineri, 29 noiembrie 2013

Un chinez în România

Să scriu un eseu despre vizita oficială a premierului chinez Li Kegiang la București, în ultima parte a lunii noiembrie 2013, mi se pare ca și când aș adăuga un pahar de apă într-o fântână. Chiar dacă apa din paharul meu ar fi ceva mai limpede decât cea din fântâta informării publice, odată aruncată în marea de dări cu părerea despre „relațiile sino-române”, în general, și despre vizita propriuzisă, în particular, această apă mai limpede nu ar face nicio diferență în rândul băutorilor de asemenea opinii.Totuși, am o mâncărime în degetele de deasupra tastaturii să scriu măcar un lucru, ce mi se pare că ar putea pluti la suprafața apei din fântântă, ca să mă păstrez în metafora propusă aici.


Premierul Li a ținut un discurs în Parlamentul României. Acest discurs a fost televizat în direct și urmărit de o mulțime de cetățeni români. Deși aș fi vrut și eu să îl urmăresc și chiar am avut posibilitatea să stau în fața televizorului pe timpul acestui discurs, nu am fost în stare să mă uit la transmisia în direct. Mi-a fost imposibil să asist la chinurile bietului translator sau bietei translatoare, care, mai mult ca sigur, pierduse textul pregătit din timp al discursului premierului chinez și încerca acum să bănuiască, în direct și bâlbâit, ce voia să zică domnia sa și să traducă simultan în limba română, limbă cu care, evident, nu apucase să se familiarizeze îndeajuns. Și, de jenă, mi-a mai fost imposibil să mă uit la imaginile cu premierul român, domnul Ponta Victor și la cele cu președintele Senatului României, domnul Crin Antonescu, care arătau lumii întregi cum se hizleau domniile lor, așa, fără nicio noimă, ca niște copii incapabili să se concentreze pe un subiect mai mult de două minute, dar obligați să stea în bancă, la școală, pe timpul unei prelegeri mai lungi, din care nu înțeleg nimic și, ca urmare, pretind că nici nu îi interesează și își omoară timpul râzând pe ascuns și ținându-se de șotii.
Asta nu înseamnă că discursul nu a fost unul memorabil și foarte bine pregătit, așa cum este tot ceea ce face orice chinez de treabă. Domnul Li a spus foarte multe lucruri interesante și importante, domnia sa făcând dovada că nu a ajuns întâmplător în fruntea executivului chinez, ci se află în această postură în urma unei selecții riguroase și a unei pregătiri personale ce a început, probabil, încă dinainte de nașterea sa.
Ceea ce m-a îndemnat să scriu aceste rânduri este teza domnului Li că sentimentalul poate fi un impuls, ba chiar un motor al politicii externe și al celei economice chineze. Domnia sa a nominalizat sentimentul de prietenie între cele două națiuni ca exemplu de rațiune sentimentală, ca să zic așa. Acest sentimental constituie, de altfel, singura explicație plauzibilă pentru care China insistă să aibă relații politice și economice strânse cu România. Zic asta, deoarece, la o privire generală, cele două state sunt atât de departe unul de celălalt, încât pot fi considerate incompatibile.
Nu mă refer aici la incompatibilitatea de dimensiune, ori de poziție geografică, sau de sistem politic. Am în minte faptul că România este un stat suficient de corupt pentru a nu își putea îndeplini funcțiile nici măcar la modul minimal, în timp ce China este foarte eficientă în menținerea corupției la un nivel din care aceasta nu poate influența funcționarea statului și nici performanța economică. Mă mai refer la faptul că România consideră un succes al guvernării sale faptul că nu are creștere economică negativă, menținându-se la plus câteva zecimi de procent, în timp ce China este necăjită că nu a reușit decât o creștere economică de 7,7 la sută în primele nouă luni, cu 0,2 la sută mai mult decât își propusese pentru acest an.
Mai am în minte și incompatibilitatea evidentă între protagoniștii vizitei chinezului la români. Domnul Ponta, din secunda în care l-a pus domnul Băsescu Traian premier, a descoperit că știe domnia sa mai bine orice și ia decizii în consecință, fără să se consulte cu nimeni, nici politic, nici pentru susținerea rațională a acelor decizii. Domnul Li tocmai a solicitat experților și antreprenorilor chinezi să contribuie cu știința lor la fundamentarea deciziilor pe care conducerea de partid și de stat chineză le ia în vederea contracarării efectelor negative ale mediului economic internațional aflat încă în criză și pentru adâncirea reformelor, ca rețetă verificată de succes și de progres.
De aceea zic eu că existența sentimentului de prietenie sino-română este singura explicație pentru care chinezii ar fi interesați de români, altfel decât să se alăture și ei străinilor care jumulesc de zor această Țară și îi umilesc populația, spunând că respectiva jumulire este, de fapt, îndreptată spre binele național.