luni, 13 martie 2017

Când realitatea bate orice închipuire

Eu m-am dus la facultate târziu în viață, la 28 de ani. Și, atunci, doar de gura părinților. La a doua sau a trei generație de intelectuali, nu li se părea normal ca eu să „am doar” studiile militare post-liceale. Sau școala militară, cum i se spunea pe atunci. Facultatea propiuzisă, pe care am ales-o, nu conta în discuția familială, pentru simplul fapt că aveam o meserie și un loc de muncă. Ambele militare. 



Așa că am ales să urmez Literele. Sau, cum se chema școala asta pe atunci, Facultatea de Limbă și Literatură Română, specializarea Română-Engleză. Au fost multe criterii la care a răspuns favorabil această opțiune a mea. Dintre acestea, două au fost esențiale. Primul criteriu a fost că facultatea asta îmi dădea calificări multiple, de la dascăl la bibliotecar și la critic sau istoric literar. Așa că nu trebuia să răspund imediat, la înscriere, la întrebarea ce vreau să mă fac, atunci când voi fi mare? Sau, mai degrabă, atunci când nu voi mai fi în armată. Iar cel de-al doilea criteriu estențial a fost că era cea mai puțin atinsă de comunism facultate din România. Pentru că limba română nu avea caracter politic, iar literatura română era mult mai vastă decât cea proletcultistă. Cât despre literatura engleză, ce să mai vorbim! De altfel, în cei patru ani de studii și examene, nimeni nu mi s-a adresat vreodată cu apelativul „tovarășe student”. Cu toții eram domni și doamne în facultatea aceea.

Mai trebuia să și intru, însă. Adică, să dau un concurs de admitere. Constând din patru probe. Prima, eliminatorie, era cea orală. Interviul. După care urmau trei probe scrise, la două materii de liceu și o materie de școală generală, fiecare cu câte patru manuale. Literatura română, limba română și engleză. Materia de școală generală fiind limba română. 

Care materie de școală generală a fost și singura la care am învățat pentru admitere, zeci de ore, plătite unui profesor pensionar. La literatura română și la engleză am considerat că știu, deoarece nu învățasem niciodată în liceu ceva, nu avusesem vreodată vreun manual de materiile astea și, totuși, fusesem primul din clasă la ele. Vă rog să nu încercați însă acasă așa ceva, pentru că nu garantez că vă reușește, dacă nu ați înlocuit învățarea formală, școlărească, cu studiul aprofundat al literaturii, cum făcusem eu, încă dinainte de liceu.

Tot ce v-am spus aici a fost o introducere pentru povestirea care urmează. Fără această intoducere, nu ați fi putut înțelege că, într-o dimineață de vară, pe când mă bărbieream, mă gândeam la faptul că, peste o oră și ceva, urma să am proba scrisă la literatura română, pentru admiterea la facultate. Și mi-am pus întrebarea firească: ce ar putea să „îmi cadă” și eu să nu știu? 

Am alergat cu mintea prin toată istoria literaturii și cam știam toți autorii relevanți și operele lor. Dar cu subiectele de sinteză cum stăteam? Cu Junimea, Școala Ardeleană și celelalte? Și acolo știam destul de multe. Dar Dacia Literară? Despre Dacia Literară nu știam decât că existase și că avea ceva de a face cu Kogălniceanu. Hmmm

Așa că m-am grăbit cu rasul și spălatul în baie, și am revenit în cameră, unde am luat în mână manualul cu tema Dacia Literară. Manual pe care îl deschideam pentru prima dată în viața mea. Am descoperit destul de multe informații acolo, pe care nu le știam și nici nu aș fi avut de unde să le știu din altă parte. 

După care m-am îmbrăcat și am plecat la examen. Ne-am ocupat locurile într-un amfiteatru și un profesor a venit și ne-a scris subietele pe tablă. Unul dintre cele trei subiecte, cotat cu patru puncte din zece posibile, a fost Dacia Literară.

Morala e simplă. Oricât de deștept și de priceput aș fi fost eu în ale literaturii române, fără acel manual nu aș fi ajuns student și, apoi, absolvent al facultății de Litere. De unde și vorba. Dacă ai carte, ai parte.