joi, 31 martie 2016

Si ce dacă e „academician” de securitate națională?

La această întrebare putem răspune pe diferite paliere de importanță, atât pentru „academicienii” înșiși, cât și pentru noi, publicul.

Foto: romaniatv.ro

Dar, înainte de a purcede la răspunsuri, să precizăm că vorbim aici despre așa-zișii „academicieni” de la „Academia de Științe ale Securității Naționale”, dar și despre toți doctorii în orice, care s-au manifestat, într-o formă sau alta, în domeniul securității și apărării naționale, precum și despre toți profesorii care au predat materii conexe acestui domeniu, ori au condus masterate și doctorate pe subiecte conexe.
De ce am lărgit cercul, în condițiile în care, după lege, acești „academicieni” sunt mult mai puțini decât doctorii și profesorii menționați mai sus? Pentru simplul motiv că nu știm cine dintre cei din cercul lărgit sunt și „academicieni” și cine nu.
Frumos ar fi fost să așteptăm ca cei câțiva ziariști interesați de subiect să își termine investigațiile lor jurnalistice despre fenomenul plagiatelor, al diplomelor de doctor fără merit și al academiilor fără științe. Investigații care se impiedică tocmai în imposibilitatea aflării listei acestor „academicieni” specifici. Vorbim despre acei jurnaliști inimoși și profesioniști până în vârful unghiilor, dintre care o amintesc aici doar pe doamna profesor doctor Emilia Șercan, fără să le neg meritele și eforturile celorlalți, jurnaliști care țin morțiș să demonteze mecanismul complicat și ocult al acordării de titluri academice într-un domeniu care nu există, cel al „științelor securității naționale”.
Și nu numai că ar fi fost frumos, dar ar fi fost și coerent, din punct de vedere metodologic, să aflăm mai întâi despre cine vorbim noi aici și, abia apoi, să ne întrebăm la ce le trebuie celor despre care vorbim noi aici aceste titluri, în condițiile în care este evident că ele sunt lipsite de conținut.
Numai că eu nu mai pot să aștept. Adică, am ajuns la capătul răbdării. Așa că am considerat că putem vorbi deja despre un profil generalizat al „academicianului” de securitate națională (dacă lăsăm deoparte chestia cu „științele”). Profil care este validat de caracteristicile comune ale „academicienilor” descoperiți ori deconspirați până în prezent.
Profilul tipic al unui asemenea personaj cuprinde, mai ales, următoarele.
Vorbim despre cineva de sex masculin, în majoritatea cazurilor concrete. El este un individ care era junior la schimbarea de regim politic, de acum un sfert de veac. Dar nu orice fel de junior, ci unul conectat la clasa conducătoare de atunci. Era fie aghiotant, fie nepot ori chiar fiu de șef mare din partidul comunist sau din Securitate, fie era șef peste tinerii uteciști sau peste studenții comuniști. Într-un cuvând, era o speranță, în lumea comunistă. Cinci ani mai târziu, devenea o certitudine, în capitalism și în economia de piață.
Imediat ce a devenit o certitudine, tipul nostru a început să cocheteze și cu funcțiile mari la stat, și cu politica, dar și cu „mediul de afaceri”. În toate funcțiile și pozițiile, și-a creat o încrengătură de relații, prin distribuirea preferențială de resurse publice, prin nepotism, protejare, acordarea de însemne de merit fără merit, dar și prin încuscriri și nășiri. Relații la care a rămas conectat și după ce a trecut dintr-o parte în alta, adică de la stat la civil și invers. Sau de la un partid la altul.
Ce este interesant este că profilul acesta exclude cu certitudine orice formație, deprinderi sau pasiuni intelectuale. Tipul acesta, pur și simplu, nu citește cărți. Nici de beletristică și nici profesionale. Omul are un vocabular sărac, lipsit de noțiuni cu semnificații complexe, profunde, vocabular pe care îl folosește ca să comunice exclusiv între intimii și egalii lui, și doar idei de bază, superficiale. De aceea îl veți întâlni foarte rar comunicând în spațiul public și aproape niciodată răspunzând la întrebări, altele decât cele convenite din timp între întrebător și întrebat. Este fundamental imposibil ca tipul acesta să se angajeze vreodată în orice dezbatere de idei, indiferent de temă.
În aceste condiții, ar trebui să fie de mirare că, deși nu a făcut niciodată vreo școală serioasă, deși nu are colegi care să își aducă aminte de el din facultate sau din cercetare, tipul ăsta are multe diplome și titluri. Dintre acestea, cel de doctor este cel mai prețios.
Doctoratul l-a primit întotdeauna în România, de la un profesor bătrân, fost comunist, care patrona o casă de doctorate, de pe lângă o universitate de stat. Sau, de pe lângă o universitate particulară, cu condiția ca universitatea să fie dependentă de administrația publică centrală, prin profesorii care sunt și miniștri sau ceva pe acolo, precum și prin absolvenții care se înrolează imediat în această administrație, direct în posturi remarcabile. Asta, înainte de inventarea școlilor doctorale, după „Sistemul Bologna”, școli care nu sunt altceva decât expresia instituționalizării, sub protecția legii și a statului, a caselor particulare de doctorate, despre care am pomenit mai sus.
Dacă omul nu citește, este evident că nu poate nici să scrie. Dar publică cărți, cu numele său pe copertă. Singur, sau împreună cu alții. În al doilea caz, cosemnatarii sunt, de cele mai multe ori, obișnuiți de-ai scrisului. Dar nu neapărat obișnuiți ai scrisului independent, bazat pe cercetarea științifică proprie. La orice privire mai atentă, se va constata că ăștia sunt obișnuiți cu dictonul proletcultist „cărțile din cărți se scrie”.
Propun să ne oprim aici cu descrierea tipului generic despre care vrem să aflăm la ce îi trebuie titlul de academician în „științele securității naționale”, întotdeauna alături de titlul de doctor și, în multe cazuri, de titlul de profesor universitar.
Așa cum spuneam, răspunsurile la această întrebare sunt mai multe și pot fi structurate pe paliere de importanță.
Să începem cu importanța mercantilă.
După lege, demnitarii și politicienii plătiți de stat nu prea pot să aibă și alte preocupări profesionale, aducătoare de venituri suplimentare față de cele primite din banul public, cu excepția activității academice. Nu știu dacă mai este valabil în acest moment, dar a fost o vreme, nu prea demult, când, dacă avea titlul academic de doctor, cel plătit din bugetul de stat primea pentru asta 15 la sută în plus la salariu. Apoi, un profesor universitar, chiar și fără catedră, poate primi de la o mie de euro în sus pe lună, de la una sau de la mai multe universități, pe la care nici nu trebuie neapărat să treacă, dacă găsește vreun asistent care să intre la clasă în locul său și dacă are un cont bancar, în care universitățile să îi verse banii. Iar „academicianul” propriuzis mai primește și o indemnizație sub formă de rentă viageră. Nu mult, dar totuși vorbim despre un salariu mediu brut pe economie. Așa se ajunge ca un ministru să își dubleze indemnizația de demnitar cu veniturile din aceste trei surse. Dacă nu mă credeți, puteți să îl întrebați pe domnul ministru Curaj, de la educația națională. Deși nu prea cred că v-ar răspunde.
Dar palierul importanței mercantile este cel mai de jos, cel puțin pentru „academicianul” nostru. Pentru că omul trebuie să fie oricum plin de bani, din afacerile cinstite și mai puțin cinstite pe care le-a făcut, de a ajuns aici. Așa că trecem acum la palierul superior, cel al prestigiului social.
Să nu vă imaginați că omul nostru este atât de rupt de realitate, încât să creadă că, dacă și-a pus numele său pe o carte sau pe o diplomă de doctor, el ar fi devenit automat un autor sau un doctor în disciplina respectivă. Ori că cei ce îl cunosc ar fi impresionați de cunoștințele lui, dobândite prin semnarea cărții sau prin înrămarea diplomei. Nu. Prestigiul lui este dat de faptul că a putut publica cartea, indiferent de cine a fost scrisă ori de unde a fost ea copiată, comparativ cu toți cei care nu au publicat nimic. La fel cum de prestigiu pentru el este că a primit diploma de doctor, pentru că asta îl pune în avantaj față de toți cei care nu au pus mâna pe un asemnea titlu. Indiferent de merite.
Un aspect particular al prestigiului este dat de contactele internaționale ale subiectului nostru. Normal ar fi fost ca, înainte de a aborda acest aspect, să îi fi întrebat, măcar prin sondaj, pe câțiva membri ai corpului diplomatic acreditat în România cum i s-au adresat domnului Oprea Gabriel, pe vremea când trebuiau să comunice cu acesta. I-au spus „doctor”, „general” sau „academician”? Sau, similar, cum i s-au adresat primarului de sector bucureștean Onțanu? Care este și el, și general, și doctor, și academician. Dar nu i-am întrebat. Așa că pot doar să speculez că, dacă măcar un ambasador, de exemplu cel al Americii, i s-a adesat lui Oprea, măcar o singură dată, cu formula de politețe „domnule general”, ori „Doctor Oprea”, sau „Professor Oprea”, atunci Oprea, ca particularizare a tipului generalizat despre care vorbim noi aici, ar fi putut considera că a meritat efortul de a deveni și general, și doctor, și profesor. Deși el nu ar fi meritat să fie nimic din acestea, pentru că nimic nu l-ar fi calificat pentru asemenea titluri. La fel ca pe toți ceilalți din categoria lui.
Avem însă și un palier strategic de importanță. La acest nivel putem spune că unui „academician” de securitate națională îi trebuie acest titlu, așa cum îi trebuie și titlurile de profesor doctor, pentru a controla domeniul strategic al securității și apărării naționale. Așa ceva a spus însuși președintele României, domnul Klaus Iohannis, în discursul său, ținut anul trecut, în fața distinșilor (deși nedistincților) „academicieni”, atunci când a subliniat importanța strategică a „Academiei de Științe ale Securității Naționale”.
În opinia mea, acesta este și singurul palier la care importanța titlului pentru deținătorul lui este egală cu importanța acordată titlului de către noi, publicul românesc. Pentru că nu ne poate fi indiferent că un incult în domeniu ia decizii bazate pe propria sa gândire șubredă și sfătuit de alții asemenea lui, decizii care ne privesc pe noi toți și care sunt despre pace sau despre război.
Dacă ne preocupă acest aspect, atunci trebuie să ne întrebăm de ce s-ar băga acești „academicieni” inculți și chiar subinteligenți în problemele spinoase și complexe ale securității și apărării naționale? În condițiile în care avantajele mercantile ale titlurilor academice, precum și avantajele de prestigiu ar fi putut fi obținute și în alte domenii publice, mult mai puțin complicate, ca, de exemplu, ingineria sau agricultura? Așa cum, de altfel, au făcut mulți dintre colegii lor, academicieni de alte științe.
Răspunsul nu poate fi decât unul singur. Nu au avut încotro. Pentru că domeniul public al securității și apărării naționale nu înseamnă numai pacea și războiul. Înseamnă și activitatea de informații și de contra-informații. Sau de „intelligence”, cum le place lucrătorilor și simpatizanților să îi zică ei, activității.
În România, una dintre caracteristicile acestei activități e că ea este autonomă. Adică, cei din domeniu își dau între ei misiuni, își alocă resurse tot între ei și chiar se întrec între ei, fără niciun control democratic. Sau, măcar, fără niciun control exterior sistemului.
De ce avem o asemenea situație? În primul rând, pentru că se poate. Adică, merge și așa. În al doilea rând, pentru că, dacă s-ar institui orice formă de control, oricât de modest ar fi, aceste servicii nu ar mai putea servi interese partizane și chiar personale, comerciale sau politice. Iar lucrătorii lor nu ar mai putea prospera și nu s-ar mai putea bucura de privilegiile și avantajele pe care le au acum, moștenite de ... dintotdeauna.
Pentru a păstra lucrurile așa cum sunt, serviciile acestea sunt practic obligate să instituie propriul lor control asupra oricăror surse de imixtiune din afară. Sau de deasupra.
Iar una din formele consacrate de control democratic este tocmai fundamentarea teoretică a domeniului securității naționale, în care se mișcă aceste servicii. Așa că intelligence-ul românesc, în mod natural, nu a făcut altceva decât să controleze partea teoretică (ca să nu îi spunem științifică) a domeniului, printr-o „politică de personal”, în care doar cei favorabili lor pot primi titluri și fotolii de academicieni, prin care să se califice ca generatori de „teorie” în domeniu. Asta, în condițiile în care selecționații nu sunt pregătiți teoretic nici măcar atât cât să poată trece singuri strada.
Dacă este adevărată această concluzie obținută pe cale rațională, atunci ar mai trebui să observăm că, odată confiscată, componenta teoretică a domeniului securității naționale nu mai poate fi accesibilă și adevăraților cercetători și specialiști români. Ceea ce duce la situația actuală, foarte vizibilă, în care deciziile strategice românești de securitate națională ori nu sunt deloc fundamentate teoretic, fiind luate după bunul plac al decidenților, ori sunt fundamentate teoretic în afara țării. Cu riscul evident că cei care gândesc teoretic în locul românilor nu au nicio obligație de loialitate față de noi, publicul aborigen de pe aceste meleaguri.



2 comentarii:

  1. Si toate acestea trebuiau sa poarte un NUME;General dr.prof.deputat Oprea Gabita!!!!!!!!!!!!!!!!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nume cam de rusine, daca este sa ma intrebati pe mine.

      Ștergere