miercuri, 9 martie 2016

Fenomenul Trump

Știința politicii este pusă la o foarte grea încercare, în Statele Unite ale Americii, odată cu dezvoltarea campaniei electorale republicane, pentru nominalizarea candidatului conservator la președinție. Pe măsură ce au loc alegerile pentru delegații la convenția națională, convenție care va numi candidatul, devine tot mai probabilă ipoteza că Donald Trump ar obține cei mai mulți delegați și ar fi, astfel, nominalizat pentru funcția de cel mai puternic om al Planetei Pământ.

Foto: cnn.com

În sine, faptul că Donald Trump ar putea ajunge în cursa finală pentru președinția Americii n-ar trebui numit un fenomen, deși acest domn este pe deplin ne-prezidențiabil, după toate standardele științei politicii menționate mai sus.
De multă vreme, în Statele Unite, se constată o accentuată neîncredere a electoratului în așa-zisul „establishment”, sau, mai pe românește, în „clasa politică”. Această neîncredere se află într-o continuă creștere, iar expresia ei este apariția unor candidați atipici sau surpriză. Chiar și actualul ocupant al Casei Albe, domnul Barack Obama, și-a câștigat primul mandat cu promisiunea că se va împotrivi sistemului de relații clientelare, împământenit în Capitala țării sale, în timp ce condițiile că domnia sa era tânăr, că era fără experiență politică (se afla doar la primul său mandat de senator), deci fără premise că ar fi fost deja încorporat în sistem și că era atipic sau original, fiind de culoare, l-au ajutat enorm să iasă câștigător în fața celorlalți candidați, percepuți ca provenind din „establishment”.
Deci, dacă acest electorat în căutare de ceva nou, din afara „establishment”-ului, și-a fixat atenția pe domnul Trump, acest fapt nu ar trebui să ne mire.
Numai că domnul Trump este cu mult mai ne-prezidențiabil decât observația că provine din afara sistemului politic tradițional american. Ceea ce ne face să ne întrebăm cine sunt cei care îi dau majoritatea delegaților pentru convenția republicană, stat după stat, de câteva săptămâni încoace.
Sunt ei, cu adevărat, doar cei care caută un candidat din afara sistemului? Sau sunt ei și ultra-conservatorii? Sau, mai precis, care dintre ei sunt mai mulți? Anti-sistemicii sau ultrașii?
Întrebăm asta pentru că, dacă mai mulți se dovedesc a fi ultra-conservatorii, printre care și extremiștii de dreapta, atunci avem de a face, într-adevăr, cu un fenomen.
Vorbim despre fenomenul că, între timp, se pare că aceștia s-au înmulțit neașteptat de repede. Ei se radicalizează împotriva sistemului nu pentru că acest sistem ar fi prea corupt, prea politicianist, prea controlat de lobbies și prea dependent de marea finanță americană și, implict, mondială, ci pentru că este prea slab, prea conciliant, prea moale și prea puțin impunător de respect, lucru care s-ar vedea în raporturile actuale ale Statelor Unite cu adversarii declarați sau bănuiți ai Americii, între care ei, ultra-conservatorii, îi includ și pe imigranți, și pe musulmani și pe oricine nu este american neaoș și creștin.
Sper să fiu înțeles bine. Nu existența acestor ultra-conservatori este un fenomen, ci numărul lor neașteptat de mare. Vorbim aici despre milioane de americani ce l-au votat deja pe Donald Trump ca să ajungă candidatul republican la alegerile prezidențiale din toamna aceasta.
Pentru aceste milioane, Donald Trump este ultima speranță că visul lor va deveni realitate. Nu contează că domnul Trump nu este cine zice că ar fi, că nu are experiența pe care zice că ar avea-o, că nu are realizările profesionale pe care zice că le-ar fi atins, că nu a plătit ceea ce zice că ar fi plătit din buzunarul propriu, că își manifestă astăzi o convingere, doar pentru ca să zică mâine că nu a spus el așa ceva, că transformă orice dezbatere publică de idei într-o cursă a invectivelor și într-un spectacol de tip tabloid, că este clinic megalomanic și instabil emoțional. Domnului Trump i se iartă orice, cu condiția să facă din nou America „great”, așa cum și-o doresc acești alegători.
Desigur, în spațiul public, încă nu s-a încumetat nimeni să îi numească pe alegătorii lui Trump extremiști de dreapta sau ceva asemănător. Deocamdată, se lucrează cu ipoteza că sunt și ei doar niște membri ai electoratului „anti-sistem”, singura problemă fiind că se manifestă în număr mai mare decât s-ar fi așteptat cineva, până de curând.
Întrbarea pe care și-o pune toată lumea, zilele acestea, este dacă Partidul Republican mai poate sau nu mai poate controla fenomenul acesta. Deocamdată, orice răspuns este la fel de ipotetic.