Încrederea este importantă

Ne putem imagina mai multe scenarii de securitate, în care România ar fi obligată să recurgă la puterea sa militară. Atâta câtă o are. Unele dintre aceste scenarii implică Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), a cărui membru cu drepturi și obligații depline este România, altele lasă NATO deoparte, obligând Armata României să se descurce singură.

Foto: cbc.ca

Unele scenarii aduc în discuție un inamic ușor identificabil, căruia i se pot număra tancurile, rachetele, trupele și aeronavele, alte scenarii se referă la așa-zisul război hibrid, în care nu prea mai știm cu certitudine cine este inamicul și ce putere militară reală are el, ca să ne opunem lui cu șanse rezonabile de succes.

Putem discuta scenarii ce s-ar putea întâmpla chiar și mâine, pornind de la un incident armat la o graniță a NATO, de exemplu, ori de la un atac asupra vreunei nave ce plutește sub steagul unui stat membru NATO. Sau, putem discuta scenarii în care am vedea de astăzi semnele de avertizare, în condițiile în care timpul de pregătire pentru contracararea agresiunii împotriva noastră, pe care acele semne o anunță, este întotdeauna mult mai mare decât timpul de avertizare propriuzis.

Pentru asemenea scenarii ar trebui să fim pregătiți de pe acum, pentru a nu fi luați prin surprindere. Când scriu „noi”, mă refer la națiunea română, desigur. Națiune care implică atât statul, cât și poporul locuitor al acestui stat.

Iar când mă refer la „să fim pregătiți”, nu mă gândesc numai la alcătuirea puterii militare ce ne-ar trebui pentru a ieși victorioși dintr-o confruntare violentă cu armamente grele și sofisticate, dar și la pregătirea noastră ca nație, ca public afectat direct și dureros de o eventuală agresiune.

Un asemenea element de pregătire națională este încrederea. Vorbim aici despre încrederea noastră, a publicului civil, în capacitatea guvernanților de a constitui puterea militară necesară și de a conduce statul în vremuri de răstriște sau chiar de război, dar și în capacitatea militarilor de a-și îndeplini misiunile în folosul nostru și pentru apărarea noastră. Așa cum trebuie să vorbim și despre încrederea pe care militarii o au în propriul popor, că el, poporul, se va așeza în spatele lor și îi va susține în misiunile lor de apărare a Patriei sau, după caz, de învingere a inamicului, oricine ar fi și oriunde s-ar afla acela.

Unde stăm astăzi cu aceste forme de încredere? Ușor de spus, dar greu de măsurat și, implicit, greu de demonstrat că așa este, cum spunem noi.

Conform sondajelor de opinie, Armata este, în continuare, în topul îngrederii populației aborigene, urmată de Serviciul Român de Informații (SRI). Undeva, între ele, s-ar situa, după unele rapoarte sociologice, și Direcția Națională Anti-Corupție (DNA), dar asta nu are nicio relevanță în discuția noastră despre puterea militară și războiul în care ar putea fi ea angajată.

Problema cu sondajele astea este că nu ni se spune clar ce se măsoară. Nimeni nu îi întreabă pe respondenți dacă au încredere în Armată că ar face ceva, ori că ar fi gata să facă ceva anume. Ci îi întreabă doar dacă au încredere, așa, generic. Aceeași întrebare fiind la fel de confuz formulată și pentru oricare altă agenție, instituție sau organ ale statului. Ba chiar și pentru biserică, deși asta nici măcar nu e a statului.

Putem face însă unele comparații între elementele statale învestite cu încredere, cel puțin din perspectiva sondajelor de opinie. Astfel, aflăm că aceeași încredere neprecizată este în proporție de un pic peste jumătate la adresa președintelui României, care este și comandantul Forțelor Armate, dar este doar la un sfert sau mai puțin pentru Parlamentul României, cel care trebuie să vegheze că deciziile prezidențiale în domeniul securității naționale sunt întotdeauna luate în interesul exclusiv al poporului care i-a trimis pe reprezentanții săi în acel Parlament.

În paranteză, să notăm că orice încredere de sub cincizeci la sută se traduce cu o neîncredere de peste cincizeci la sută. Adică, trei din patru respondenți la chestionarul de sondare a opiniei publice nu au încredere în acest Parlament, dacă vorbim de o încredere de 25 la sută.

Dacă aplicăm principiul că valoarea unui lanț este dată de veriga sa cea mai slabă și dacă acceptăm comparația sistemului național de securitate și apărare cu un lanț de verigi cu roluri și calități diferite, ajungem inevitabil să spunem că încrederea populației românești în statul său, pe tema apărării naționale, se situează la nivelul verigii celei mai slabe, ca încredere.

Adică, doar unul din patru sau chiar din cinci români crede că statul este capabil să îl apere de orice agresiune sau de orice inamic, chiar dacă trei din patru români sunt convinși că Armata României s-ar lupta fără preget cu orice inamic i s-ar pune în față. Cu observația că lupta fără preget nu înseamnă și lupta victorioasă, în același timp.

Dacă, în ceea ce privește Parlamentul, politicienii și partidele din care provin aceștia fac o treabă excelentă în demersurile lor de a se discredita continuu, mai ales prin corupția generalizată și instituționalizată, crescând la fel de continuu neîncrederea publicului în ei, în ceea ce privește celelalte elemente ale sistemului național de apărare, care se bucură de încredere, ele sunt supuse permanent unui bombardament mediatic și de opinie, bombardament ce are ca obiectiv transparent tocmai discreditarea instituțiilor și persoanelor din care sunt alcătuite. Astfel încât încrederea noastră în aceste elemente să se erodeze tot mai mult.

Forma predilectă de contracarare a unor asemenea demersuri de erodare a încrederii este discreditarea publică a autorilor demersurilor respective. Ni se dezvăluie că paginile de internet, publicațiile, jurnaliștii și comentatorii sau „analiștii” care pun transparent umărul la eforturile de slăbire a încrederii în președinte și în forțele armate sunt doar niște instrumente ale propagandei ostile României, de cele mai multe ori de sorginte rusească.

Randamentul unui asemenea demers de contracarare este extrem de modest. Dacă are succes, contracararea prin discreditare sau decredibilizare duce doar la ignorarea pe viitor a emitentului mesajului, dar nu și la ignorarea mesajului ca atare. Mesaj care este imediat preluat de un alt agent de influențare a opinei publice și transmis nestingherit poporului receptor. Asta, până când agențiile specializate în contracarare nu apucă să îl discrediteze și pe acela. Și așa mai departe. La fiecare reiterare, tot mai mulți receptori asimilează mesajul defavorabil președintelui și Armatei și tot mai mulți dintre cei ce îl asimilează își modifică atitudinile personale la adresa acestora.

Asta se întâmplă mai ales când mesajul ca atare are un conținut corect. Adică, autoritățile românești din domeniul securității naționale sunt criticabile din abundență. Și pe larg. În sensul că ele sunt criticabile nu numai pentru proasta gestionare a domeniului apărării naționale, dar și pentru fapte și fenomene personale sau instituționale, cum sunt cele din domeniul corupției, de exemplu.

Mult mai eficiente ar fi, însă, măsurile și demersurile de creștere a încrederii populației în elementele sistemului de apărare națională. Demersuri făcute prin comunicarea publică. Spunem că „ar fi”, deoarece ele nu sunt. Nimeni din sistemul despre care vorbim noi aici nu are vreo preocupare pentru comunicarea publică activă și credibilă, destinată creșterii sensibile a încrederii publicului în instituțiile specifice și în persoanele care populează aceste instituții.

Cu o singură excepție. Serviciul Român de Informații a avut, în ultimii zece ani, cea mai performantă activitate de comunicare publică, dacă este să măsurăm rezultatele acestei comunicări prin nivelul de încredere de care se bucură serviciul. Numai că această încredere, așa cum spuneam, nu este specificată. Așa că SRI a captializat mult mai mult la capitolul nespecific „lupta împotriva corupției”, în „binom” cu DNA, decât pe contribuția sa specifică la apărarea României de orice inamic.

Ceea ce este în concordanță cu observația că nici în ceea ce privește slăbirea încrederii sau decredibilizarea instituțională și personală, temele alese pentru această decredibilizare nu sunt specifice domeniului securității și apărării naționale. Adică, președintele, acei membri ai guvernului cu atribuții în domeniu, militarii înșiși nu sunt arătați cu degetul pentru că nu își fac datoria de apărători ai Patriei, ci pentru orice altceva, de la dobândirea de proprietăți la încuscriri mafiote și la primirea de titluri științifice nemeritate.

Dacă aici stăm, atunci știm cu siguranță și încotro mergem.

Cu o campanie activă și perseverentă de erodare și mai adâncă a încrederii publicului în instituția apărării naționale și cu demersuri ineficiente de contracarare a acestei campanii, cu ignorarea cvasi-totală a valorii sociale a comunicării publice, cu o guvernare a domeniului defavorabilă publicului și cu o păguboasă politică de dobândire a controlului unor elemente ale sistemului de securitate și apărare națională de celelalte elemente ale aceluiași sistem, este imposibil să mergem spre mai bine.

Așa că, pe scurt, mergem spre mai rău. În domeniul încrederii, de data asta. Încredere care contează, totuși, în ecuația de apărare a României, ca fiind importantă.