Confesiunea unui rom...ân

Ca scriitor profesionist, știu că este o prostie să scrii despre tine, atâta timp cât nu ești o figură publică cu care cititorul să se identifice. Adică, nu este interesant ceea ce spune altcineva despre sine, atâta timp cât nu ai un interes sau un imbold personal să afli ce zice acela.

Dar, sper că o confesiune trezește întotdeauna suficient interes pentru a fi citită. Deci:

Mărturisesc faptul că, acum vreo zece ani, am acordat suficient de multă considerație locului de pe glob unde îmi voi petrece bătrânețele, dacă le voi mai apuca vreodată. Iar retragerea în acel loc ar urma să se întâmple peste vreo zece ani de acum încolo.

Asta însemna că îmi acordam vreo douăzeci de ani de pregătire a vieții de senior. Urma ca, odată stabilit locul și, implicit, modul de viață, să folosesc acești douăzeci de ani pentru a îndeplini condițiile necesare și suficiente pentru traiul tihnit al senectuții.

Fără să mai lungesc descrierea raționamentului, am decis atunci că Roma, capitala Italiei și, pe vremuri, Capitala Lumii, este locul cel mai potrivit pentru mine.

Pe lângă miracolul perpetuu pe care acest oraș unic în Univers îl prilejuiește unui spirit contemplativ, locația oferea, în mintea mea, și argumentul solid că Roma este un loc în care copiii, nepoții, alte rude dar și prietenii nu ar ezita să vină în vizită. Deci, nu aș fi fost uitat pe undeva, de toată lumea, cum prea des se întâmplă cu seniorii de care nu mai avem nevoie, ba chiar ne încurcă.

Mai trebuie să mărturisesc și faptul că m-am apucat de pregătiri, atât practice, cât și ideatice, adică să pun un ban deoparte și să am reverii despre cum o să mă plimb eu prin Centro Storico și să pășesc pe aceleași dale de marmură pe care au pășit atâția oameni care au dat o formă vieții așa cum o tărim astăzi, începând cu Iulius Cezar.

Numai că, după vreo cinci – șase ani, acest plan personal avea să se prăbușească.

Odată cu ridicarea restricțiilor de călătorie, foarte mulți concetățeni de-ai mei au plecat în Italia. Unii dintre ei au ajuns și la Roma, unde l-au supărat pe primarul fascistoid de acolo, care a deschis o campanie publică împotriva românilor.

Așa că, fiind la rândul meu român, m-am simțit asimilat grupului celor care încurcă primăria în activitatea sa edilitară. Iar, ca român, mi-am dat seama că nu mai am ce căuta la Roma, nici măcar în vizită, deși îmi făcusem obiceiul să mă duc o dată sau de două ori pe an pe acolo. Asta, ca să nu mai vorbim de stabilirea reședinței mele în Cetatea Eternă. Bineînțeles, dacă vreau să mă simt bine și să nu fiu vituperat pentru simplul fapt că sunt român.

Numai eu știu ce a fost în sufletul meu, să îmi văd planul pe termen lung spulberat dintr-un motiv asupra căruia nu am nici un control și pentru repararea căruia nu am nici o putere.

Câștigul acestei experiențe traumatizante a fost că am avut ocazia să experimentez pe pielea mea și să înțeleg ce simte o ființă umană care este criticată sau chiar ostracizată pentru că este ceea ce este.

Am fost și mai înainte un cosmopolit, care vedeam doar caracteristicile pozitive ale diferitelor rase sau naționalități, dar, după pierderea Romei din planul meu existențial, am început să am o reacție aproape viscerală oridecăte ori văd o etichetă etnică aplicată pe o realitate.

Cea mai recentă etichetă a fost aplicată de redactorii de la Realitatea.NET în materialul intitulat „Jurnaliști agresați de romi la Timișoara”.

Să înțeleg că agresorii au agresat pentru că erau romi, sau țigani? Adică toți romii sau țiganii sunt agresivi și lovesc jurnaliștii de cum îi prind pe stradă?! Deci, oridecâte ori am o cameră de luat vederi în mână și văd un „rom”, trebuie să o iau la fugă, dacă nu vreau să sfârșesc bătut și cu aparatul spart?

Neaparținând acestei nații, aș putea crede ce zic „jurnaliștii” de la Realitatea.NET, zicându-mi că vor fi știind ei mai bine, vor fi făcut oarece studii sociologice comportamentale, de au ajuns la o concluzie atât de serioasă privind gena agresivității la țigani.

Numai că eu știu că acești așa-ziși „jurnaliști” au folosit termenul de „romi” ca pe o înjurătură la adesa celor care le-au agresat „confrații” de la televiziunea locală. Adică, fiind vorba despre confrații noștri, ce să ne mai încurcăm să fim corecți în relatarea faptelor!

Și mai știu ce este în sufletul unui concetățean rom sau țigan, care este ca și mine, corect și cinstit, educat și civilizat, când vede cum este arătat cu degetul pentru gena pe care o poartă, nu pentru ceea ce este.

În final, mărturisesc și că intenționat am pus termenul de jurnalist între ghilimele, atunci când m-am referit la cel sau cea care a semnat cu „Realitatea.net” articolul despre romi, pentru a nu-i asimila cu adevărații jurnaliști, care scriu cu capul plin de cultură, educație și profesionalism, nu cu viscerele sugrumate de ură neputincioasă, revărsată într-o înjurătură mascată de un apelativ nejustificabil.

Sunt un dobitoc

Așa îmi vine să zic despre mine, când îmi dau seama cât de departe sunt de anticiparea modalităților de stârnire a interesului publicului.

De aproape doi ani, am creat și dezvoltat un sistem de înțelegere a problemelor reale pe care le are poporul român în relație directă cu guvernarea patriei și cu interesele cetățeanului. Mai mult, am imaginat și o procedură de abordare și rezolvare a acestor probleme de cetățeanul român însuși.

Și sunt convins cu tărie că am dreptate și că ideile mele pot fi unele de succes, iar tăria acestei convingeri este dată de formarea mea științifică și profesională, de experiența de mulți ani în domeniul public și de recunoașterea internațională a valabilității unora dintre producțiile mele.

Pentru că nu am vrut ca aceste idei să rămână un exercițiu de sertar, le-am promovat prin intermediul Internetului, atât pe site-ul Clubul Cetățenilor Români, cât și prin rețelele de socializare Facebook și Twitter.

Am avut grijă ca, printre „friends”, să se afle cât mai mulți jurnaliști, în speranța că vor afla despre aceste idei și că vor arăta un oarecare interes pentru promovarea lor benignă.

Am mai avut și răbdare, pentru că studiile de comportament al populației internaute arată că este nevoie de unul la doi ani pentru stabilirea unei prezențe online care să conteze.

Am primit câteva confirmări individuale că ideile mele au ceva valoare și că prezența scrierilor mele în viața unor intelectuali și nu numai este apreciată.

Și atât.

Astăzi, mă gândesc ce dobitoc sunt, să mă străduiesc eu ca ideile mele să ajungă la oamenii pentru care au fost formulate prin intemediul unor mijloace atât de insidioase, cum sunt postările pe Internet.

Dacă aș fi vrut ca ideile mele, așa corecte, cinstite și fundamentate cum sunt ele, să aibă o răspândire de masă, era suficient să mă urc pe un stâlp în fața Palatului Cotroceni și să refuz să mă dau jos câteva ore bune.

Timp în care televiziunile „de știri” sau „de nișă” Antena 3 și Realitatea TV ar fi transmis non-stop imagini cu mine atârnând de lampa publică și citind Manifestul cetățeanului român, sau scrisoarea deschisă adresată lui Băsescu, prin care îl acuz de infracțiunea de propagandă în favoarea statului totalitar.

Dar, eu sunt un dobitoc pentru că am și cultură, și educație și bun simț.

Cultura mea generală cuprinde și scena din filmul Telegrame (1960), în care Costache Gudurău, interpretat magistral de Grigore Vasiliu Birlic, se urcă pe un stâlp pentru a transmite protestul său la abuzurile Guvernului, inclusiv la faptul că nu îl lasă să vorbească.

Educația mea include și știința de a prezenta studiile serioase în format credibil și comprehensiv și nu înfigerea idelor din aceste studii în mintea publicului prin gesturi teribiliste.

Cât despre bunul simț, acesta este un handicap evident în spațiul public românesc. Adică, dacă îl ai, mai bine stai acasă.

Și ține-ți ideile în sertar!

Text publicat inițial în Clubul Cetățenilor Români: Sunt un dobitoc