duminică, 15 aprilie 2012

Cui îi mai trebuie o insulă?

Când eram tineri și frumoși și ne puteam permite să visăm ca și când ne-am fi făcut planuri de viață, pe care să le îndeplinim începând chiar de mâine, cam așa sunau gândurile noastre:


14 comentarii:

  1. Sa stai si sa asculti privind cum timpul trece pe langa tine.....

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu mult timp, doar atât cât să treacă ploaia... :)

      Ștergere
  2. Poate că unele vise disparar sau rătăcesc pentru o vreme. Este suficientă doar o clipă, și visul renaște!
    Și dacă el este cosmogonia fiecărei nopți, înseamnă că zilnic începem altă viață.
    Ne putem alege, de fiecare dată, insula preferată.

    http://www.youtube.com/watch?v=bl-oZkBL7yU&feature=related

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Frumos și cald spus! În cazul meu, însă, este vorba și de ceva nostalgie, dar nu prea mă încumet să recunosc asta :)

      Ștergere
    2. Sa nu -ti fie niciodata rusine sa recunosti. Si sa te bucuri cat inca mai simti asa.

      Ștergere
    3. Nu e rușine, Marine! E mai mult o sfială sau o modestie...

      Ștergere
    4. Cred că intuiesc ceva în ceea ce spuneți..

      Ștergere
    5. Dacă mă provocați să o spun pe șeau, ar fi vorba că, deși nu vreau să recunosc ori să mă laud, mă simt mult mai tânăr decât vârsta biologică, iar plăcerea de a asculta muzica din anii de formare îmi confirmă, de fiecare dată, acest lucru, dar îmi și provoacă nostalgii...

      Ștergere
    6. Hari, aveam 8 ani cand la scoala, invatatoarea ne-a citit El Zorab. Durerea arabului, moartea calului m-au impresionat pana la lacrimi. Invatatoarea m-a vazut cu lacrimi in ochi si m-a intrebat ce s-a intamplat. Eram "baiat mare" eram un fel de lider printre colegi, nu puteam spune de ce plang asa ca am mintit. Am spus ca m-am lovit in coltul bancii si "onoarea" mea a fost salvata. Atunci mi-a fost rusine sa spun ca poezia m-a impresionat pana la lacrimi. Acuma, nu imi mai este rusine sa spun. Asta sunt ..

      Ștergere
    7. Vârsta biologică nu poate săpa riduri în suflet, pentru că el nu are răboj- este un fel de soare interior, care-și tot prelungește răsăritul!

      Ștergere
    8. Remarcabil, Marine, că îți aduci aminte o emoție de acum o jumătate de secol! Eu, în comparație, îmi aduc aminte de prima și ultima oară când mi-au dat lacrimile de emoție, cam în urmă cu 23 de ani și încă nu îmi place să vorbesc despre asta.

      Ștergere
    9. Doamnă profesoară, dați-mi voie să rețin metafora excelentă cu „soarele interior, care își tot prelungește răsăritul”. M-am bucurat să o citesc!

      Ștergere
    10. Dacă extindem metafora, ajungem la acel ceva, care nu se poate explica- inefabilul- care s-ar traduce, așa simt eu- prin faptul că mult mai frumos este drumul, oricâte peripeții ar avea, decât destinația.
      Îmi place mult un poem arghezian-
      Melancolie

      Am luat ceasul de-ntalnire
      Cand se tulbura-n fund lacul
      Si-n perdeaua lui subtire
      Isi petrece steaua acul.

      Cata vreme n-a venit
      M-am uitat cu dor in zare.
      Orele si-au impletit
      Firul lor cu firul mare.

      Si acum c-o vad venind
      Pe poteca solitara,
      De departe, simt un jind
      Si-as voi sa mi se para . //
      p.s. pe RTV- doamna Lidia Stăniloaie și actorul Dan Puric.

      Ștergere
    11. Mulțumim și pentru poezie și pentru semnal!

      Ștergere