Textul cu pretextul

Cu o jumătate de secol în urmă, într-o clasă cu copii în plină pubertate, cineva a venit dintr-o tabără cu ideea unui joc cu pedepse. Cel ce pierdea, trebuia să execute, pe loc, o pedeapsă dictată de câștigători, cum ar fi să sărute un băiat, dacă era fată, sau să sărute o fată, dacă era băiat. Spre surpriza băieților de 13 ani, fetele din clasă, deși mai dezvoltate decât ei, s-au prins repede și ușor în joc, astfel încât toată lumea aștepta cu nerăbdare pauza mare, când jocul putea lua locul gustării aduse de acasă. După o vreme, a fost suficient ca cineva să treacă direct la pedepse, ca jocul în sine să fie complet eliminat, iar băieții și fetele să se sărute, mai timid sau mai cu foc, de cum suna clopoțelul.

Îmi aduc aminte de această întâmplare ori de câte ori văd că cineva renunță la o convenție general acceptată, sub considerentul că, oricum, rezultatul convenției ar fi același, și dacă o respectă, și dacă nu.

Ceva de tipul: ce măr ai alege dintre unul mare și unul mic, știind că cel rămas va fi mâncat de interlocutorul tău? În mod politicos, convențional, ai tendința să declini invitația de a alege primul, iar, dacă interlocutorul insistă, să alegi mărul mai mic, pentru a te arăta altruist și plin de considerație față de celălalt. Să zicem că alegi mărul mai mare, iar interlocutorul îți reproșează că ești hulpav și lipsit de considerație față de el. Dar tu, ce măr ai fi ales? îi răspunzi tu. Pe cel mic, bineînțeles, ar veni replica moralizatoare a interlocutorului. Bine, atunci cel mare tot mie mi-ar fi revenit, concluzionezi tu, înțelept, dar, evident, neconvențional.

În viața colectivă, sunt însă reguli care nu ar trebui să fie convenționale, de suprafață, ci reale și profunde. Și, ori de câte ori se renunță la aplicarea lor și se trece direct la efecte, ca să zicem așa, putem vedea în asta că ele, regulile, sunt tratate ca simple pretexte, ca un mod de a justifica, de suprafață, rezultatul final.

Deja m-am plictisit să tot spun că politica înseamnă, în primul rând, politici și abia în al doilea rând politicieni ajunși la putere ca să transpună în viață acele politici. La noi, s-a trecut repede peste prima parte, politicienii ne mai știind nici măcar de ce ar trebui să fie ei aleși, la fel cum puștii din parabola de la începutul articolului au renunțat la joc, trecând direct la partea plăcută a întâmplării. Adică, dacă, vreodată, s-au gândit să discute politici și abia apoi să vadă cine este mai bun să le implementeze, acel gând nu a fost decât un pretext pentru luarea puterii în stat, iar nu substanța propriei activități și rațiunea de a fi a întregului eșafodaj politic.

De aceea, mi s-a părut că domnul premier Victor Ponta face la fel ca un băiețel de 13 ani când este vorba să pupe o fată, atunci când ne anunță, senin și în direct, că are de gând să schimbe structura guvernului, după alegerile generale din decembrie.

Ce mai contează că, într-o lume civilizată și occidentală, întâi știi ce îți propui să faci și ce mandat primești de la alegători și abia pe urmă, dacă este nevoie pentru a avea succes în îndeplinirea angajamentelor și în implementarea politicilor, vii cu o nouă structură de guvern, care să corespundă cerințelor exprese?!? Ce mai contează că, măcar de formă, la fel ar trebui să fie și discursul politic românesc, care să aibă în frunte politicile și abia pe urmă măsurile necesare pentru aplicarea lor?!?

Nu mai are rost să ne tot agățăm de pretexte, pentru că tot acolo vom ajunge: odată dobândită sau redobândită puterea, domnul Ponta va face numai ce și cum vrea domnia sa. La fel cum ar face oricine ar fi în locul domniei sale. Pentru că doar de aceea merge lumea la vot.