joi, 1 august 2013

Ce nu se poate ierta

Exact acum 50 de ani, adică în vara anului 1963, eram acasă, în Sibiu, cu geamul deschis. Fereasta era la nivelul străzii și, ca de multe alte ori, mă jucam pe pervazul extrem de lat, când un trecător s-a oprit în dreptul meu. Nu m-a frapat că era îmbrăcat cu haine ponosite, pentru că, deși aveam doar nouă ani, mai văzusem oameni în zdrențe până atunci. Nu m-a frapat că era numai piele și os, pentru că mai văzusem oameni subnutriți. Ce m-a frapat a fost că omul încerca să vorbească cu mine și nu putea. Era evident că nu avea vreo defecțiune de vorbire, că nu era mut sau surdo-mut. Pur și simplu nu știa să vorbească. Sau, mai precis, nu mai știa să vorbească.


Uitându-se la mine, omul părea că încearcă să își aducă aminte cum să vorbească. Nici cu mâinile, sau cu mimica nu știa să spună nimic. La un moment dat, cred că i-a trecut prin cap că eu m-aș plictisi și aș pleca de acolo. Sau că mi s-ar face frică, ori altă cauză pentru care aș dispărea după perdea, în casă, și l-aș lăsa singur pe trotuarul altfel pustiu. Așa că mi-a pus mâna lui aproape transparentă și extrem de ușoară peste mâna mea, pe rama ferestrei și, cu un fel de muget și un gest al celeilalte mâini ca și când ar fi vrut să scoată ceva din gură, mi-a explicat că nu poate să vorbească, deși ar trebui să poată. Îmi dădea de înțeles că ar mai încerca, dacă o să am răbdare cu el.
Nici acum nu știu ce i-a venit să stea de vorbă tocmai cu mine, un puști în clasele primare. Probabil că, așa cum stăteam eu cocoțat pe pervazul ferestrei, la nivelul său, păream mai înalt sau mai matur. Sau, poate că nici nu mai conta vârsta, eu fiind oricum singura ființă prezentă pe acolo, căruia i se putea adresa, în dimineața aia de vară, când orașul părea pustiu.
Tot făcând eforturi să vorbească, deodată s-a luminat la față. A băgat mâna în buzunar și a scos o foaie de hârtie, împăturită cu grijă, pe care mi-a înmânat-o, cu solemnitate. Era o adeverință sau o înștiințare de eliberare din penitenciar, cu data acelei zile. Eu eram deja familiarizat cu noțiunea de ocnaș, de la Jean Valjean a lui Victor Hugo. Nu cred că citisem cartea, dar, dacă nu îmi fusese citită când eram mai mic, cu siguranță văzusem filmul cu Jean Gabin, ce apăruse cu câțiva ani înainte. Așa că, fără să știu nimic despre închisorile românești ale epocii, am stabilit că omul din fața mea fusese închis pe nedrept și suferise mult în pușcărie, inclusiv de foame.
M-am dat jos de pe pervazul ferestrei, am intrat în bucătărie, de unde am luat o bucată de pâine și o felie de lubeniță, cum i se zice pe la Sibiu pepenelui verde și m-am întors la omul de pe trotuar. „Altceva nu am”, m-am scuzat eu. Cu privirea lipită de felia mare de pepene, aproape fără să își dea seama, mi-a luat pâinea din mână și a băgat-o în buzunar. Apoi, cu ambele mâini, care tremurau puțin, a luat lubenița ca pe un trofeu. Tot atunci a articulat și primele cuvinte, în șoaptă, ca și când i-ar fi fost frică să nu își fractureze corzile vocale. „Săru-mâna”, mi-a zis el, mie, unui copil de nouă ani. Apoi, și mai încet, dar mai gutural, a spus, mai mult pentru el decât pentru mine: „Am uitat să vorbesc...”
Se pare că, în sufletul sau în mintea lui, întâlnirea noastră a fost un succes. Și acum sunt convins că am fost prima ființă umană căruia i s-a adresat după ce fusese eliberat din închisoare. Cu mine a putut să exerseze primele cuvinte după foarte mult timp. Și a mai primit și ceea ce, probabil, nu mai gustase de tot atâta timp, dacă nu chiar mai mult.
Nu l-am văzut mușcând din lubeniță. Cu ea ținută în ambele mâini, s-a întors, la un moment dat, și a plecat. M-am uitat după el, de pe pervazul ferestrei joase, de la stradă. Mic, scheletic și șovăielnic, s-a îndepătat pe trotuarul pustiu, purând cu grijă, la nivelul pieptului, o felie de pepene.
Nu mă gândesc în fiecare zi la întâmplarea asta. Dar o am întipărită în minte de atunci și, de câte ori îmi revine amintirea acelui moment, o retrăiesc de parcă ar fi fost acum câteva ore. Cu alte cuvinte, este o întâmplare care m-a marcat pe viață. Nu știu dacă protagonistul ei a fost un deținut de drept comun sau unul politic. Ce știu este că eu nu trebuia să fiu expus unei asemenea emoții, la vârsta aia. Adică, omul care s-a oprit în dreptul ferestrei pe pervazul căreia mă jucam eu nu ar fi trebuit să sufere pierderea uzului vorbirii în închisoare, indiferent de motivele încarcerării.
De aceea, eu nu îi pot ierta pe cei care l-au făcut pe bietul eliberat să intre în viața mea așa cum a făcut-o. Și nu îi pot ierta nu cu mintea mea de acum, ci cu sufletul meu de copil maltratat de întâmplarea pe care tocmai v-am povestit-o.



8 comentarii:

  1. Sunt întâmplări pe lumea asta, care c nu se uită niciodată- cresc, devin trăiri organice ale celui care le-a traversat, sunt suflet din sufletul lui..

    Astăzi , se trăiește distant, și parcă fără vreun strop de afecțiune pentru cel care, întâmplător sau nu, trece prin fața„ferestrei ” cuiva.
    Se întâmplă, de cele mai multe ori, ca distanța dintre propriul suflet și ceilalți să rămână invizibilă.
    Poate că mai sunt și excepții..

    Îmi imaginez întâlnirea- puștiul privind nestingherit, în jocul lui, lumea , de la nivelul ferestrei și omul (e)liber(at) scriptic, brutal deposedat de grai..
    Un adult ar fi devenit bănuitor, nesigur, cine știe cum ar fi reacționat..
    În inocența lui, copilul nu-și face calcule, nu se teme, cred că în acea clipă , instinctul lui de apărare se transformă în forța de a ocroti, momentul îi deschide o altă perspectivă asupra vieții, el devine eroul propriei sale stări, starea de a ajuta,își începe inițíerea, maturizarea precoce.

    Mâna lui îi aduce „mâinii transparente„ hrană, de fapt,îi deschide ușa trântită până atunci cu brutalitate, îi redă adevărata libertate!
    Recăpătându-și vocea, ființa dezumanizată redevine om.
    „Sărut mâna„! ce moment pur!
    Frumos!
    O frumusețe născută din tristețe, o frumusețe cum doar spiritele alese o au!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Măgulitoare analiză literară! Mulțumesc mult!

      Ștergere
  2. Mi-am dorit să fie nu doar literară!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur că este o analiză MAI MULT DECÂT literară. Dar sper că este și literară, totuși. Asta ar însemna că și „bucata” ar avea ceva merite literare, nu-i așa?

      Ștergere
    2. Categoric!
      Foarte frumos scrisă!

      Ștergere
    3. Încă odată, mulțumesc frumos!

      Ștergere
  3. Cred că această întâmplare a cântărit mult în alegerea de mai târziu a meseriei.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. N-aș zice că a avut vreo influență în alegerea drumului în viață. A fost mai degrabă o experiență afectivă, pe când alegerea meseriei este un act mai degrabă rațional decât afectiv. Asta, ca să nu mai vorbesc de faptul că am avut mai multe meserii în viață. Și cine știe câte-or să mai vină...

      Ștergere