joi, 30 ianuarie 2014

De ziua lui Caragiale

Ion Luca Caragiale a fost un patriot român, cunoscut mai degrabă pentru piesele lui de teatru și textele umoristice, ce îl situează pe firmamentul istoriei literaturii naționale. De ziua acestuia, întru cinstirea sa ca român îndrăgostit de Țara sa, public câteva idei mai vechi de-ale mele, care, din păcate, păstrează actualitatea neîmplinirilor de acum mai bine de un secol.


Idealul național, identitatea, incluziunea și inițiativa naționale sunt câmpurile în care se cultivă voința națiunii pentru a parcurge un anumit drum, spre un anumit obiectiv. Frunctele acestei voințe hrănesc apoi domeniile educației naționale, culturii, economiei, securității și apărării, protecției sociale și altora care fac parte din marele domeniu public.

Idealul național
Nimeni nu i-a încurajat niciodată pe români să își formuleze un ideal național. În locul acestuia, prin ridicarea la rang de religie a economiei libere de piață, se propune un fel de obiectiv mercantil, de atingere a unei anumite bunăstări individuale, indiferent prin ce mijloace. Multe dintre aceste mijloace presupun îmbogățirea unora dintre români pe seama altora dintre români, ceea ce descurajază orice emulație și omogenizare a unei viziuni naționale.
Dacă românii am fi avut un ideal național, atunci am fi înțeles și condițiile pe care trebuie să le îndeplinim pentru atingerea lui, cum ar fi unitatea națională, nu numai cea teritorială, dar și cea în cuget și efort comun. Am fi identificat și necesarul de educație pentru fiecare participant la atingerea acelui ideal. Cum am fi știut și ce economie trebuie încurajată cu banul public.

Identitatea națională
La rândul ei, identitatea națională a românilor a fost și este tot timpul obiectul unei bulversări concertate. De la punerea semnului egal între români și romi, până la separarea românilor în moldoveni, ardeleni, olteni sau chiar în clujeni, ieșeni ori bucureșteni, asistăm la demersuri de toate felurile pentru ca poporul român să fie confuz în ceea ce privește propria sa personalitate. Chiar și încurajarea aspirațiilor megalomanice de demonstrare a primordialității strămoșilor românilor pre-romani între toate națiile europei servește mai mult scopului de negare a propriei identități decât celui de consolidare a ei.
Valorile culturale de identitate au fost abandonate atât în Țară, cât și în străinătate. În artele vizuale au fost preferate originalitățile pseudo-moderniste, mai ales de Institutul Cultural Român. În muzică, maneaua de sorgine orientală a sugrumat orice dezvoltare a românismului. Moda și arhitectura sunt „de fițe”, adică țin de o subcultură de mahala, cea a îmbogățiților peste noapte. Literatura românescă, mai ales cea clasică, ce dezvăluie tipologii și dă repere, nu mai face parte din viața de zi cu zi a nației, cum se întâmpla cu alte generații sau cum se întâmplă la alte nații.

Incluziunea națională
Incluziunea dă forță oricărei națiuni. Incluziunea arată că nu există cetățeni de mâna a doua sau a treia, toți fiind la fel de importanți pentru colectivitate, indiferent de sex, de rasă, de vârstă, de inteligență, de capacitate fizică, ori de nivel de dezvoltare și bunăstare individuală. Astfel, având toți membrii săi înrolați la același ideal național, societatea respectivă este mai puternică.
La noi, dezbinarea între oameni este sport național. Cei care muncesc sunt asmuțiți asupra celor care au muncit, cei bolnavi sau cu dizabilități sunt plasați sub prezumția de înșelătorie, proștii sunt opuși celor șmecheri și așa mai departe. Parabola cu să moară și capra vecinului este prezentată ca și când ar fi definitorie pentru români, deși, în imensa lor majoritate, aceștia sunt altruiști și chiar devin eroi cu naturalețe.

Inițiativa națională
Cât despre inițiativa națională, ea definește, în planul acțional, un popor articulat și conștient de valoarea sa. Când este prezentă, inițiativa națională înlocuiește așteptarea populației ca să vină străinii să spună nației respective ce și cum să facă. Prin asemenea inițiativă, se identfică și se aplică soluții proprii la problemele de dezvoltare, ori la crizele de orice fel.
Guvernul unui popor cu inițiativă nu practică argumente de tipul „așa ne cere Fondul Monetar Internațional”, ori „așa ne-au impus comisarii europeni”.

Aceste idei nu sunt noi. Poate că le-am formulat în mod diferit aici față de cum au făcut-o Mihai Eminescu, I.L.Caragiale ori Alexandru Vlahuță, ca să numesc doar trei prieteni loviți de pasiunea pentru poporul român, cu mai bine de un secol în urmă. Este numai de mirare că ele, ideile, nu au devenit obiective naționale în demersurile de construire și reconstruire a statului România, în tot acest timp.
Desigur, conducătorii mulțimilor de români nu au nici astăzi, cum nici predecesorii lor nu au avut la timpul lor niciun interes să promoveze formularea vreunui ideal național, ori să lucreze pentru consolidarea identității, incluziunii naționale ori pentru încurajarea inițiativei naționale, pentru că aceste domenii sunt contrarii intereselor personale ale acestor conducători, interese ce nu țin de ființa nației, ci de îmbogățirea conducătorilor pe seama nației.
De mirare însă că nici nația română însăși nu a dezvoltat un interes în impunerea propriului ideal, a propriei identități, incluziuni și inițiative. Tot ce a făcut și face această nație este să se dea pe mâna străinilor, în speranța că poate vor fi aceștia mai patrioți decât românii ce o alcătuiesc.