vineri, 14 februarie 2014

Semnal: Agenda cetateanului


În cei mai generali termeni, agenda cetățeanului este o listă cu ceea ce vrea publicul unui stat să facă din și în acel stat, dacă regimul său de guvernare este unul cât de cât democratic. Adică, dacă voința publicului are șanse rezonabile să prindă viață.


În statele în care publicul nu are nicio șansă să își vadă voința prinzând vreodată viață, nu există nicio agendă a cetățeanului. Există doar o listă cu vise, dorințe și rugăciuni, toate fiind, de cele mai multe ori, deșarte.
Tranziția de la un regim nedemocratic la unul cât de cât democratic presupune și o tranziție de la exercițiul public de a întocmi o listă cu vise, dorințe și rugăciuni, la cel de a întocmi agenda cetățeanului. Problema este că cetățeanul însuși nu știe să facă diferența dintre aceste două tipuri de liste. Asta, indiferent de regimul politic al statului al cărui cetățean este.
Cetățenii din statele în care democrația se consolidează deja de mai multe generații nici nu știu cum este cu lista de rugăciuni, adică habar nu au cum este să aștepți ca statul să îți dea ceva, numai să îl rogi. La polul opus, cetățenii din statele unde democrația nu funcționează nu înțeleg cum este să îți stabilești niște obiective privind statul al cărui cetățean ești și să mai și pui mâna, ori umărul la îndeplinirea lor.
Ca urmare, în perioada de tranziție de la un regim politic nedemocratic la unul democratic, ar trebui ca cetățenii ce nu pătrunseseră niciodată cu mintea lor noțiunea că ei ar fi suverani în stat, adică ideea că statul este al lor, ori că ei sunt statul să fie educați, îndrumați și asistați să înțeleagă această noțiune și să dobândească un comportament corespunzător noului sens pe care îl dau ideii de stat.
Deși această cerință este clară și de bun simț, în cazul concret al românilor din România ea nu a fost niciodată satisfăcută. Nimeni nu s-a preocupat ca cetățeanul român să învețe că el este suveran în România sa. Cauzele acestei omisiuni sunt multiple și nu toate sunt la fel de relevante.
Este adevărat că democrația este încă foarte crudă în România, în sensul de necoaptă, fiind adusă aici de alții, din afară, fără instrucțiuni clare de folosire. Și mai este adevărat că, în acea tranziție de la dictatura proletariatului la democrație, au apărut la noi foarte mulți profitori de neștiința cetățeanului român și de nepriceperea sa în ale autoguvernării, ca suveran la el în Țară. Fie că sunt aborigeni, fie că au venit de aiurea, acești profitori își clădesc propria lor bunăstare tocmai pe faptul că românul de rând nu este capabil să înțeleagă care este locul său în angrenajul statal și să acționeze în consecință. Este, deci, de înțeles, chiar dacă nu este de acceptat, că ei, profitorii, sunt foarte preocupați ca nu cumva cetățeanul român să se deștepte în privința raporturilor sale cu România și sunt foarte activi să se asigure că deșteptarea românului nu va avea loc niciodată.
De aici și măsurile luate de guvernanți, de propagandiștii lor prin mijloacele de comunicare în masă și de activiștii de toate felurile și culorile politice ori mafiotice. Printre măsurile de care vorbim aici se află absența noțiunii de agendă a cetățeanului din discursul public, ori înlocuirea ei cu o listă de dorințe ale publicului, cum ar fi salarii și pensii mai mari, alocații mai generoase, muncă mai puțină și distracție mai multă și altele asemenea. Mai amintim și aberația că guvernanții sunt cei ce întocmesc această listă, în loc să fie dezvoltată de cetățenii înșiși. Și tot guvernanții sunt cei ce stabilesc, în numele publicului, și prioritățile pe lista căreia îi spun, impropriu, agenda cetățeanului.
Nu numai că nu există niciun program coerent de educare cetățenească, în care orice membru al publicului să ajungă să își înțeleagă locul și rolul în stat și să deprindă formele și practicile de ocupare a acestui loc și de asumare a acestui rol, dar statul însuși se prezintă, prin exponenții săi oficiali ori informali ca fiind complet separat de cetățean. Conform planului, statul trebuie să i se arate cetățeanului întotdeauna complet inaccesibil, cu excepția momentelor în care cetățeanul joacă rolul de petent sau de votant.
Construcția discursului public ținut de guvernanți și exponenții acestora este bine gândită iar discursul în sine este bine exersat în sensul că statul este cel ce dă cetățeanului ceea ce poate din ceea ce politicianul a promis că îi va da, odată ce va ajunge la putere. Asta, în timp ce discursul corect ar fi trebuit să fie că guvernantul a înțeles atât conținutul cât și prioritățile agendei cetățeanului, că are deja identificate mijoacele necesare și că va purcede la satisfacerea lor împreună cu cetățeanul, care va avea posibilitatea nu numai să participe la actul de guvernare, dar să și valideze politica guvernamenală de aplicare a agendei sale.
În termeni tehnici, această situație, ce implică cetățeanul în actul de gestionare a treburilor publice, situație care în România nu se întâmplă, se numește buna guvernare. Și nu numai că nu se întâmplă, dar nici măcar în teorie nu este buna guvernare discutată public. În școli nu se predă, în pregătirea practică a funcționarilor publici nu se regăsește, în mentalul colectiv nu există noțiunea de bună guvernare în România.
Deci, dacă ar fi ca vreodată cetățeanul român să îți întocmească propria sa agendă publică, primul său obiectiv ar trebui să fie introducerea bunei guvernări în Țara noastră. Pentru aceasta, cetățeanul român este obligat să își ia soarta în propriile sale mâini. Nimeni nu va veni din afară să îi oblige pe guvernanții noștri să includă publicul authoton în actul de guvernare de zi cu zi, iar acești guvernanți nici nu se gândesc să împartă puterea guvernării cu altcineva, cu atât mai puțin cu cei ce sunt guvernații lor. Așa că, luarea soartei în propriile mâini înseamnă, de fapt, o cu totul altă modalitate de guvernare, în care puterea este păstrată în cadrul publicului și nu dată pentru mai mulți ani acelorași politicieni lipsiți de responsabilitate și complet necontrolabili.
O bună guvernare nu devine sustenabilă pe termen lung decât dacă este instituționalizată. Adică, ea trebuie susținută de Constituția României, de întregul corp de legi, de regulamentele de funcționare a autorităților publice și de practicile de guvernare de la toate eșaloanele edificiului public. Numai că, în momentul de față, tot acest edificiu public de legi, regulamente și proceduri este construit și păzit de cei ce se opun pe față necesității ca cetățeanul să se autoguverneze, să controleze permanent activitatea de gestionare a domeniului public și să supervizeze realizarea bunurilor publice.
Istoria omenirii cunoaște doar două procedee prin care se poate depăși un asemenea impas. Cel mai la îndemână procedeu este revoluția. Violentă sau de catifea, revoluția este modalitatea foarte simplă prin care sunt îndepărtați imediat și complet de la guvernare toți acești exponenți ai statului separat de cetățean. Ea necesită o pregătire minimă dar o emulație maximă a publicului, care fie se manifestă direct, fie sprijină implicit dar de după perdele revoluția. Din păcate, imensa majoritate a revoluțiilor întâmplate în orice parte a Lumii nu au dus la o mai bună guvernare, în sensul implicării reale a publicului în actul de gestionare a statului, deoarece revoluționarii ajunși la putere au fost foarte repede corupți de sistemul existent, ei nefăcând altceva decât să devină noii profitori ai nepriceprii publicului de a se autoguverna. Doar acolo unde capii revoluției s-au dovedit atât incoruptibili cât și pricepuți în introducerea bunei guvernări, s-a întâmplat ca publicul să ajungă să se autoguverneze. Și asta nu imediat, ci abia după ce a învățat ce este aia suveranitatea cetățeanului în propriul stat. Adică, după o perioadă de tranziție.
Cel de-al doilea procedeu este ceva mai complicat, dar și mai performant și este specific societăților în care publicul are posibilitatea să se exprime, chiar dacă nu are formate deprinderile de a se autoguverna. El presupune ca publicul să identifice acele persoane ori personalități capabile și dornice să îl servească cu dăruire și pricepere, pentru a pune ordine în Țară și pentru a servi exclusiv interesul publicului. Acest procedeu s-a conturat doar de o generație încoace, în unele state în care au apărut personalități din afara așa-zisei clase politice, personalități ce nu puteau fi bănuite că ar profita de pe urma publicului nepriceput în ale guvernării. Nici rata de succes a acestui procedeu nu este impresionantă, deși a fost ceva mai mare decât cea a revoluțiilor. Prea multe dintre aceste personalități s-au transformat repede în politicieni, devenind ceea ce combătuseră mai înainte de a accede la putere pe seama publicului.
Așa că, dacă ar fi să propun o rețetă de succes, aș opta pentru o revoluție condusă de incoruptibili, cu condiția ca aceștia să fie pregătiți în a guverna tranziția publicului de la unul nepriceput la unul capabil de autoguvernare. Numai că, dacă am găsi un număr suficient de mare de asemenea incoruptibili și i-am face cunoscuți publicului, nu ar mai fi nevoie de nicio revoluție. Este suficient ca publicul să îi aleagă doar pe aceștia în demnitățile centrale și locale ale statului.
Și mai este imperios necesar ca publicul, indiferent de forma prin care a adus la putere persoane ce îi sunt loiale și dedicate, să purceadă neîntârziat la propria sa transformare, dintr-un public opus statului, într-unul stăpân al statului.