duminică, 19 octombrie 2014

Toamna ca vanitate eternă

Vă propun o reflexie de toamnă, despre ce rămâne din dorințele noastre deșarte, pentru care sacrificăm, de multe ori, părți importante ale sufletului nostru și, aproape întotdeauna, bunul nostru simț. Iată câteva imagini din Cimitirul Bellu Ortodox. Sunt aici monumente funerare clădite, la vremea lor, cu ambiția de a impresiona, de a arăta trecătorului pe aleile eternității cât de perenă este amintirea celor care nu mai sunt. La două-trei generații distanță de momentul ridicării lor, aceste monumente arată așa cum le vedeți în imaginile acestea. Dintre toate, pe mine m-au impresionat două, cel cu îngerul cu mâna tăiată la propriu și cel cu capul familiei ajuns la picioarele celorlalți membri, inițial modelați sub acesta. Mai este remarcabilă soarta cavoului „Familiei Principelui Ghika”, din care a rămas o groapă ferecată cu un lacăt de doi lei.








 Înainte de a încheia, vă mai propun două imagini. Una este cea a unui monument funerar la fel de vechi ca cele de mai sus, doar că rămas ori reintrat în atenția unui trăitor, care are și astăzi grijă de el și îi pune o floare, din când în când. Ce este frumos în acest gest este faptul că monumentul nu mai spune cui îi este adresat. Așa că doar cel cu florile știe asta.



Cea de-a doua imagine este a unui mormânt de marmură albă, nou de-a dreptul și, evident, bine îngrijit, inclusiv cu ghivecele de flori ce încadrează crucea păstrate în ambalajul original de plastic. Ce are de-a face acest mormânt cu vanitatea? Simplu. El se află situat în lotul răstrâns al marilor valori literare ale nației române. În poză se pot vedea locurile de veci ale lui Mihai Eminescu, George Coșbuc, George Călinescu și Zaharia Stancu. 


Numai că aici își doarme somnul de veci și, când se întoarce în somn, își dă coate cu giganții literaturii române tovarășul general Nănescu Victor. Care general Nănescu Victor? Nu ați auzit de domnia sa? Nici eu. Singurul general cu acest nume și cu același număr de stele pe umăr, pe care mi-l explică Google, este ofițerul de intendență al Securității comuniste, reactivat în funcția de locțiitor pentru logistică al șefului Serviciului de Informații Externe de generalul Caraman, la înființarea acestui serviciu. Dacă acesta este ocupantul mormântului de marmură albă din grupul Mihai Eminescu, atunci avem aici un exemplu tipic de vanitate ajunsă la absurd. Pentru noi, desigur. Pentru cei ce l-au îngropat acolo este doar expresia normalului. Pentru că este normal ca cei mai buni dintre noi să fie în frunte nu numai după retragerea din activitatea acoperită sau descoperită, ci și după moarte.

4 comentarii:

  1. Până la urmă, vanitatea aparține și ea acestei lumi perene sau pământului. N-o să poată trece mai sus de el.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Desigur. Important este sa meditam la ea, din cand in cand.

      Ștergere
  2. Ca o stranie coincidență, în amiezele zilelor de sâmbătă și duminică , mi-am petrecut niște zeci de minute de răgaz și de meditație, în două cimitire sătești vecine: în primul dintre ele, împreună cu multe rude și colegi de liceu, ne-am reîntâlnit cu proaspăta amintire a unei foste colege de liceu și prietene- Olguța, scăldată în ploaie de galbene crizanteme și duioase raze de toamnă blândă. Pașii m-au dus apoi la mormintele părinților mei.
    Mama s-a înălțat undeva, nu știu unde, într-o sclipitoare zi de 18 octombrie.
    Doar Argeșul desparte cele două sate. Argeșul, cumsecădenia oamenilor, și, neașteptat pentru mine, revoltător chiar, politica.
    În cimitirele de sat sunt puține monumente care să „vorbească „ lumii de aici și „de dincolo„ despre fast și bogăție. Rudele, care își mai aduc aminte, îngrijesc mormintele, sădesc flori și arbuști , vin în zilele de sărbătoare să-și plângă durerea.
    Altceva m-a lovit, m-a durut până la o surdă revoltă-preotul și primarul fac politică diferită. Orgoliile lor ajung până la gardul cimitirului: rupt, doborât de tonele de gunoi, provenit din curățarea mormintelor, care i-a fost aruncat pe umeri,încă de anul trecut.
    Construit din ciment, altădată alb și curat, ceea ce a mai rămas din gard amintește că omul, indiferent de locul pe care vremelnic sau pe mai mare durată îl ocupă între semeni, cât trăiește , poate deveni lup pentru om.
    Credință, ordine, respect? cui îi mai pasă?
    Ceva mai încolo, de la înălțimea unui stâlp zâmbește figura unui tânăr politician, care este sigur că el este omul potrivit nu doar pentru a drege toate câte sunt strâmbe rău.. .
    Amețitoare dorințe în marea cursă a aspirației către un fotoliu tot mai înalt.
    Tot mai aproape de cer...

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Îmi pare tare rău pentru prietena Olguța.
      N-aș putea spune însă că îmi pare rău și pentru oamenii ce se înconjoară de rău și urât, doar pentru a le fi lor bine. Nici de cei ce nu le pasă și îi lasă așa, fără să îi tragă de ureche.
      În rest, ce frumoasă este toamna, ca anotimp al reflexiei despe vanitate!

      Ștergere