miercuri, 10 februarie 2016

Cu Cărtărescu în rândul lumii

Eu am aflat de scriitorul român Mircea Cărtărescu din două locuri. De acasă și de la televizor. Acasă, regretata și în continuare iubita mea mamă era o mare admiratoare a scriitorului și, mai ales, a operei sale, atâta cât fusese acea operă publicată pe vremea când trăia ea.

Foto: romanialibera.ro

La televizor, Băsescu Traian, pe atunci președintele României și al românilor, ne mărturisea cu emfază că, de zece ani, tot citește aceeași carte de-a lui „Cărtărăscu”. Ceea ce, trebuie să recunoașteți, este un mod percutant de a atrage atenția asupra unui scriitor român contemporan cu noi.
Aflând eu despre domnul Cărtărescu din aceste două locuri, am făcut ceea ce ar face orice om normal, dacă are o formație intelectuală. Am încercat să îl citesc. Nu i-am citit articolașele și nici interviurile, ci am încercat să îi citesc direct cărțile. Și nu pe toate, ci măcar una sau două, mai de-acătării.
Nu am avut o experiență plăcută. Domnul Mircea Cărtărescu scrie exact cum aș fi scris eu dacă ar fi fost să scriu un roman. Domnia sa scrie frumos fiecare frază, cu cuvintele pe care le-aș fi ales și eu, dovedind o naturalețe superioară și sprințară în a folosi limba română ca pe un instrument de încântat auzul. Așa aș fi scris și eu.
Deosebirea dintre noi este că eu nu am scris niciun roman, pe când domnul acesta a devenit scriitor profesionist, cu mai multe opere scrise, publicate și citite de suficient de multă lume, încât autorul să poată trăi din asta.
De ce nu am scris eu nimic? Simplu. Pentru că nu am avut nimic de spus. Nici una dintre poveștile trăite, auzite sau închipuite de mine nu mi s-a părut demnă de a fi spusă într-un roman. Asta, spre deosebire de domnul Cărtărescu, cel care a scris și atunci când nu a avut nimic de povestit. Sau, care a scris de fiecare dată când nu a avut nicio poveste de spus.
Aflu de curând că domnul Mircea Cărtărescu a publicat o nouă carte. Solenoid, i-ar zice. Nu am văzut cartea, dar mi-a fost descrisă ca fiind una „monumentală”. Din punct de vedere al aspectului exterior, desigur. Cât privește conținutul, nu am vrut să știu nimic, deoarece niciun recenzor posibil nu are suficientă credibilitate în ochii mei.
Vrând să intru și eu în rândul lumii, fac un apel public, la cei care au citit această carte, să îmi spună, aici sau în particular, dacă ea este diferită de cele care mi-au lăsat impresia enunțată mai sus. Sau, dacă nu pot face o asemenea distincție, măcar să îmi spună dacă merită sau nu să citesc Solenoid, de Mircea Cărtărescu.
Mi-ar fi de folos și un sfat, dacă merită să cumpăr cartea pentru a o citi, sau este recomandabil să o împrumut, având în vedere că eu nu cumpăr decât cărți de referință. Adică, din cele la care revin mereu și mereu, pentru studiu. Ca enciclopedia, de exemplu.



6 comentarii:

  1. "Aș vrea să rog să aveți răbdare cu această carte. Este o carte mai ciudată, mai specială. E o carte care începe pe la pagina 250 așa. O să mă întrebați ce se întâmplă până acolo. Până acolo sunt schele. Este o schelărie pe care se va ridica cartea propriu-zisă. Cei care ajung să treacă de jumătatea cărții și care înaintează încet, încet către sfârșit probabil că vor fi câștigați. Deci vă cer foarte multă răbdare. Citiți rar, citiți câte puțin. Pe două luni, pe trei luni, pe patru luni de zile. Nu trebuie să o înghițiți așa cum a înghițit-o domnul Liiceanu pentru că presupune niște riscuri. Riscul de indigestie ș.a.m.d. Indigestie mentală și nu vă sfătuiesc acest lucru. Ideal ar fi ca dvs. s-o citiți în exact același timp cât a fost scrisă cartea, adică în cinci ani de zile. Dar nici asta nu pot să vă cer.", a spus Cărtărescu.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Eu raman fidel principiului ca scriitorul a spus tot ce avea de spus in textul sau. Altfel, ar fi ca si cum un pictor ar sta langa tabloul sau, sa il explice privitorului, de fiecare data cand asta ajunge sa se uite la tablou. Adica, este un non-sens, ca autor, sa dai indicatii de lectura ex-libris.

      Ștergere
  2. Da,a avut de spus totul in textul sau,doar ca se mai pune si problema de a fi perceput cum trebuie!Ca atare se impune,este de dorit ca artistul,in general vorbind, sa faca unele observatii ,sau chiar dizertatii despre continutul artei sale.Ma refer la o arta mai indrazneata sa spunem ,mai greu accesibila perceptiei unui public larg.
    In pictura nu prea tin pictorii cuvantari la expozitii...iar uneori(ca in cazul artei nonfigurative spre exemplu)ar fi realmente necesare!
    In cel mai bun caz ia cuvantul un critic de arta,,,si foarte bine este cand se intampla astfel!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Inseamna ca scriitorii morti sunt pierduti. Indiferent cat de importanti sunt. Nimeni nu ii mai poate intelege, pentru ca ei, saracii, nu mai pot explica ce au vrut sa zica.

      Ștergere
  3. Eu am spus ca ar fi recomandat,de aceea exista si voci critice,,,cate valori sunt apoi postmortem recunoscute!
    Opera ramane ...doar sa-si gaseasca si ecoul dorit(daca are desigur valoare)..mai devreme sau mai tarziu,asa a fost dintotdeauna!

    ps.Uneori nu a existat un mediu propice discutiilor,analizelor,comunicarii pur si simplu.
    Scriitorii au posibilitatea unei note introductive!!!
    Cu sau fara ,depinde de situatie,,,uneori ar fi chiar bine!

    RăspundețiȘtergere