duminică, 25 septembrie 2016

Jocuri strategice pe seama copiilor

Duminică, 25 septembrie 2016, în timp ce, la masa circulară din sala Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite, ambasadorul sirian își ținea discursul prin care justifica acțiunile forțelor guvernamentale siriene în Aleppo, în estul orașului în discuție, într-un cartier rezidențial, au început să cadă bombe, ucigând peste 80 de persoane și rănind alte 300. Vorbind despre cazuri similare din trecutul recent, diplomatul sirian explica consiliului și Lumii că rebelii împotriva cărora luptă guvernanții sirieni sunt de vină pentru victimile civile, deoarece nu îi lasă pe civili să plece de la casele lor, astfel încât trupele guvernamentale să le poată bombarda acele case fără să îi mai și omoare pe copiii care locuiesc în ele.

Foto: cnn.com

Federația Rusă nu numai că sprijină forțele militare guvernamentale siriene, sub toate aspectele, militar, diplomatic, logistic, financiar, informațional, dar și participă direct, cu trupele proprii, la lovirea orașului Aleppo, indiferent de compoziția umană a țintelor sale. Ca urmare, tot duminică, 25 septembrie 2016, Statele Unite ale Americii și Marea Britanie, ca membri permanenți ai Consiliului de Securitate, au acuzat Rusia de crime împotriva umanității, ambasadorul american la Națiunile Unite subliniind că statutul Federației Ruse de membru permanent al consiliului nu îi dă numai drepturi, ci îi impune și responsabilități pe care Rusia nu și le onorează. Ceea ce este la doar un pas de a spune că Rusia ar trebui să părăsească Consiliul de Securitate, neavând o atitudine conformă cu statutul său de membru permanent.
Cum s-a ajuns aici? De cel puțin cinci ani, de la așa-zisă Primăvară Arabă, conducerea politică a Rusiei, în frunte cu președintele Vladimir Vladimirovich Putin, și-a manifestat public și oficial nemulțumirea că Occidentul, respectiv europenii și americanii, încurajează și, în cazul Libiei, participă direct la schimbarea guvernelor din unele state arabe din Nordul Africii și Orientul Mijlociu. Această nemulțumire s-a transformat în îngrijorare în anul 2014, când guvernul pro-moscovit al Ucrainei, în frunte cu președintele țării, a fost răsturnat de la putere, în urma acțiunilor de stradă și, mai ales, de Maidan.
Îngrijorare nu numai pentru pierderea unui vasal loial, ci, mai ales, pentru că imaginația strategilor ruși a inclus și un scenariu în care însuși Vladimir Vladimirovich ar putea fi răsturnat de la putere prin intervenția unor forțe interne, sprijinite de aceleași guverne occidentale care au instrumentat și Primăvara Arabă, și Maidanul ucrainean.
Singura modalitate de a tempera această îngrijorare, pe care Moscova a fost în stare a o pune în practică, a fost să își arate puterea militară, în mod excepțional și definitoriu. Astfel, la câteva zile de la fuga președintelui urainean în Rusia, se declanșează un război hibrid în țara părăsită de acesta, cu rezultatul ruperii Peninsulei Crimeea de Ucraina și anexarea ei la Federația Rusă. Au urmat apoi exerciții militare de amploare, precum și sprijinirea pe față a acțiunilor separatiste, prin război civil, în estul Ucrainei, de trupe ale Federației Ruse, mascate sub forma unor voluntari sau „rătăciți”. Flota rusă din Marea Neagră a fost substanțial reînarmată și întărită.
Mai mult decât atât, Rusia a văzut în războiul civil din Siria, care se declanșase încă din timpul Primăverii Arabe, o ocazie potrivită pentru a se ridica la înălțimea oponenților săi occidentali. În sensul că, dacă ei îi sprijină pe rebelii sirieni, atunci și Moscova îi va sprijini pe guvernamentalii împotriva cărora luptă acei rebeli. Iar acest sprijin s-a amplificat, de vreun an încoace, până la intervenția militară directă a Federației Ruse în conflictul armat sirian. Intervenție exclusivă, respectiv necoordonată și neagreată cu nimeni dintre celelalte state interesate în rezolvarea conflictului sirian.
Important este de reținut că această intervenție directă militară rusă în Siria a fost cosmetizată în lupta împotriva terorismului. Asta, în condițiile în care o organizație teroristă a căpătat amploare, aducând în peisajul terorismului internațional inovația constituirii unui stat terorist, pe teritoriile necontrolabile guvernamental din Siria și Irak. Este vorba, bineînțeles, despre așa-zisul Stat Islamic. Sau Daesh. Din păcate, în bunul stil regional, toți oponenții guvernelor din Orientul Mijlociu sunt numiți teroriști. Ceea ce a făcut posibilă lovirea cu mijloace militare rusești a oponenților guvernelor sirian și turc, aflate pe teritoriul Siriei. Alții decât Daesh.
Pentru comunitatea internațională, sprijinirea cu toate puterile rusești a guvernului sirian este inacceptabilă. De mai mulți ani, acest guvern a fost identificat ca fiind unul criminal, în sensul că a comis deliberat crime împotriva propriului său popor. Și, aici, nu vorbim despre faptul că rebelii implicați în războiul civil ar fi și ei tot sirieni. Ci de faptul că armata siriană, aflată sub autoritate și comandă guvernamentală, a folosit armamente și tactici de război prin care a lovit deliberat și populația civilă din zonele de conflict armat. Printre armamente s-au situat și cele chimice, care au această caracteristică de nediscriminare între civili și militari. Dar și bombele folosite au avut aceeași caracteristică nediscriminatorie.
Asistăm astfel la situația în care guvernul de la Moscova, condus de atotputernicul și carismaticul domn Putin, sacrifică deliberat viețile copiilor sirieni pentru a-și demonstra puterea militară și capacitatea de opoziție față de Occident. Ca formă de ostoire a fricii sale, că ar putea păți și el, guvernul, ce au pățit alte guverne din emisfera nordică a planetei Pământ, când nu au mai fost agreate de proprii cetățeni.
Ce va fi de acum încolo? Conform actualelor aranjamente de securitate globală, Occidentul, din care face parte și România, are doar două soluții, amândouă la fel de defavorabile. Una este să lase Rusia să își satisfacă orgoliile de putere și să își ducă la capăt experimentul de sprijinire a unui guvern împotriva rebelilor, ca opus comportamentului vestic de sprijinire a rebelilor ridicați împotriva guvernelor. În speranța că, ieșind victorioasă, Rusia își va ostoi frica și se va potoli. Prețul unei astfel de soluții este abandonarea oricăror principii de drept umanitar internațional. Adică, odată ieșit victorios guvernul actual al Siriei din războiul civil, în care a comis crime de război și crime împotriva umanității, comunitatea internațională rămâne fără niciun instrument prin care i-ar putea judeca și condamna pe guvernanții sirieni care au comis ori au coordonat comiterea acestor crime.
A doua soluție este oferirea unui răspuns militar de natură să tranșeze conflictul sirian în favoarea rebelilor. Această soluție este fezabilă, din punct de vedere militar. Ea nu a fost adoptată până acum, din simplul motiv că nu ar putea fi urmată de instrumente diplomatice care să garanteze pacea. Chiar dacă, în urma victoriei militare, guvernanții sirieni ar fi îndepărtați de la putere și, evenutal, arestați și judecați pentru crimele comise. Nu trebuie să uităm că orice pace în urma victoriei rebelilor trebuie să mulțumească și Turcia, și Arabia Saudită, și Iranul, și Irakul, și Israelul, și alți actori cu interese strategice geografice și politice. În plus, Federația Rusă va căuta imediat un alt teatru de conflict, în care să se manifeste militar, astfel încât să își asigure prin acea manifestare liniștea că nu va fi niciodată atacată acasă la ea. Pentru că victoria împotriva guvernului sirian nu va însemna niciodată o victorie împotriva Rusiei. Oficial, cel puțin.
Teoretic, ar mai fi soluția de negociere a unei noi ordini ori a unei noi arhitecturi regionale de securitate. Numai că ne lipsesc leaderii mondiali vizionari și creativi, care să deseneze și să edifice o asemenea arhitectură.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu