sâmbătă, 15 aprilie 2017

Gânduri de Sâmbăta Mare

Sâmbăta Mare este ziua în care Iisus Hristos se află, în fiecare an, între moarte și înviere. Între așezarea în mormânt și părăsirea mormântului, ca semn al împlinirii profețiilor și al adevăratei naturi divine a Mântuitorului. Este ziua în care așteptăm ca miracolul să se producă. Ca mormântul să se golească. Deși este sigilat și păzit de paznici necredincioși. 

Foto: cuvantul-ortodox.ro


Pentru că doar dacă miracolul îniverii se petrece putem noi fi siguri că suntem mântuiți, și anul acesta, pentru păcatele noastre. Mântuiți de același Mântuitor, ca acum mai bine de două milenii. 

Unii dintre noi caută în această înviere așteptată an de an și un argument, un sprijin al credinței în Dumnezeu, în Sfântul Duh și în Hristos. Adică, iată, Iisus înviat este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu!

Doar că, dacă privim holistic, Iisus nu este nici singurul fiu al lui Dumnezeu pe care îl găsim în cărțile sfinte, nici singurul înviat. Dumnezeu însuși, când le-a dictat profeților cărțile cu legile sale, îi menționează pe unii fii de-ai săi, ante-deluvieni. Cei care s-au însoțit cu fiicele oamenilor și au dat naștere eroilor din bătrâni. Iar Iisus, de pe munte, ne îndeamnă să îi numim fii ai lui Dumnezeu pe făcătorii de pace. Tot Iisus l-a înviat din morți pe Lazăr, dar și pe o copilă necunoscută lui, la rugămințile tatălui. Astfel încât, învierea din morți nu este, biblic vorbind, vreo dovadă de dumnezeire.

Și, totuși, Iisus este unic. Și este, într-adevăr, fiul lui Dumnezeu, Creatorul. Doar că unicitatea și dumnezeirea pe care le relevă nu pot fi înțelese decât tot holistic. Și nu pot fi acceptate ca adevărate decât prin credință, desigur.

De cele mai multe ori uităm că, din perspectivă iudeo-creștină, suntem cu toții creația lui Dumnezeu. Și fizic, carnal, și sufletește, spiritual. Pentru că Dumnezeu ne-a făcut, pe fiecare în parte, din lutul materiei universale și, apoi, a hotărât ca acest trup de lut cosmic să fie locuit de Sufletul Său. Căruia unii îi mai spun și Duh, iar alții Spirit. Dar nu locuit tot timpul, ci doar pentru maxim 120 de ani, cum ne previne Biblia, în cartea Facerii (sau Genezei).

Ce Îl face unic pe Iisus, ca fiu al lui Dumnezeu, este că nu numai sufletul dumnezeiesc s-a întrupat în El, ci însuși Dumnezeu, cu fiecare instrucțiune de acid dezoxiribonucleic divin, s-a întrupat în Iisus. Să reținem că trupul lui Iisus, în afara chinurilor pricinuite de patimile de pe drumul Golgotei și de pe cruce, nu a fost distrus. Și nici nu a rămas în mormânt. Iar Iisus înviat, revenit printre oameni, după sacrificiul suprem, pentru a le da îndrumări apostolilor, a luat alte înfățișări. Cea inițială rămânând rezervată dumnezeirii sale. Așa că sufletul și trupul fiului lui Dumnezeu au rămas un întreg. 

Aceste observații, făcute în ziua specială a Sâmbetei Mari, ne pot duce cu gândul la un posibil răspuns al celei mai mari taine omenești. Moartea. 

Conform scrierilor sfinte, Dumnezeu a limitat existența trupurilor materiale ale oamenilor la o anumită vârstă. Facerea, 6, 3 consemnează cuvintele Domnului: „Duhul Meu nu va rămâne pururea în oamenii aceștia, pentru că ei sunt numai trup; așadar, zilele lor vor fi o sută douăzeci ani”. Vârstă confirmată și de programarea genetică, citită de oameni în ADN-ul propriu, la descifrarea relativ recentă a acestuia. 

De ce nu trăim cu toții atâția ani? Evident, pentru că nu avem grijă de trupurile noastre. Dumnezeu nu s-a angajat nicăieri că le va ține El însuși în stare de funcționare 120 de ani. Ci doar că va perimte locuirea lor de Duhul Său pe durata limitată la 120 de ani a existenței trupești. Așa că, în absența unei sesiuni de întrebări și răspunsuri cu Dumnezeu, putem doar bănui că noi îi dăm Acestuia Duhul Său mai devreme decât ni-l cere El înapoi. 

Doar că Dumnezeu nu ne poate certa pentru asta. Deoarece, despărțiți de trupul lumesc, noi nu mai suntem oameni cum eram, ca să ne putem apleca frunțile și să ne cerem iertare. În sens biblic, iudeo-creștin. Putem însă spera că, după moarte, vom rămâne parte a Duhului lui Dumnezeu. Duhul care ne-a locuit trupurile. Și mai putem crede că, primindu-l înapoi, Dumnezeu se va uita cum arată Duhul său, revenit la El de la noi. 

Dacă este la fel de curat cum era când ni l-a încredințat, și mai este și înmulțit cu fapte bune și cu gânduri frumoase, este foarte de așteptat ca Dumnezeu să se bucure de revenirea Duhului la Sine. Și să îl prețuiască. Și să îi facă loc în multitudinea Sa sufletească.

Dacă este murdar, oropsit, zdrențuit, îngerit, este posibil ca Duhul care am fost noi să ajungă în Prugatoriu. Unde să fie Duhul curățat, ostoit, relipit, albit și ce alte procedee de redumnezeire ar fi necesare, în urma folosirii lui de către oameni. 

Sau, chiar mai rău. Se prea poate ca părticica din Duhul lui Dumnezeu, purtată de cei dintre noi care L-am negat și L-am înjurat pe Cel care ne-a dat suflet, să fie bună doar de reciclat. De desfăcut în particulele constitutive, așa cum un nucleu de atom se poate desface în bosoni. Și de refăcut, apoi, în altceva. Adică, să nu mai rămână nimic din noi, după moarte. Nici măcar un gând.

Oricare ar fi varianta, dintre aceste variante sau dintre oricare altele posibile, nu vom știi cu adevărat decât atunci când va fi prea târziu să mai facem ceva, acum, în timpul vieții pământene, ca să îi fie bine sufletului nostru după despărțirea sa de trupul nostru material universal.