Premiata interpretare a lui Shakespeare

Pe la sfârșitul lunii mai 2024, Uniunea Scriitorilor din România a premiat anumite cărți apărute editorial în anul precedent. Premiile au fost acordate de un juriu alcătuit din șapte membri și prezidat de Angelo Mitchievici, critic literar și eseist, conferențiar universitar doctor la Universitatea „Ovidius” din Constanța, unde predă literatură română și literatură comparată. 

Cărțile premiate au fost clasificate în domeniile Poezie, Proză, Dramaturgie, Traduceri din literatura universală, Literatura pentru copii și tineret, Debut, Premii speciale. Dar și în domeniul combinat Critică, eseu și istorie literară, memorii, jurnale, publicistică. 

Aici premiul a fost acordat pentru cartea „Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi. Pericle. Cymbeline. Furtuna.” Editura Polirom. 2023. 

Acesta este un volum de format mic, de buzunar, cum ar veni, de vreo 220 pagini, inclusiv coperțile interioare și bibliografia. De pe cotorul volumului rezultă că autorul este Adrian Papahagi însuși, care de altfel a și primit premiul Uniunii Scriitorilor din România (USR), aferent domeniului în care se înscrie cartea sa. Zic că doar de pe cotorul volumului rezultă asta deoarece pe copertă este trecut numai titlul, așa cum l-am prezentat eu între ghilimele, iar în interior nu este semnat nimic, nici măcar introducerea sub denumirea de „Lămurire preliminară”.

De altfel, din punct de vedere al standardelor general recunoscute și acceptate, de redactare și editate a unui volum pe teme de critică, eseu, istorie literară etc. chestia asta cu ghicirea autorului nu este singura curiozitate. Bibliografia este înscrisă sub titlul de capitol final „Texte citate”, deși ea, bibliografia este compusă doar din titluri de cărți, de capitole din cărți ori de articole în diverse publicații, fără să aflăm ceva despre textele propriu-zise. O altă curiozitate este marcarea notelor de subsol de pagină cu cifre, notare care începe de la 1 pentru fiecare pagină. 

Astfel că avem, de exemplu, la pag.14, nota de subsol „1. Ibid. pp. 272-273”, iar la pagina următoare, în oglindă, avem „1. Așa le citește, în linia lui René Guénon și Vasile Lovinescu, Florin Mihăescu, Shakespeare și piesele-basm, București, Herald, 2003, Pericle e omisă.” 

Nu aș trece prea repede peste această curiozitate tehno-redacțională. Notele de subsol de pagină au menirea să lămurească o idee din textul de pe acea pagină, fără să îl încarce. Cum ar fi originea/paternitatea unui citat sau ale unei referințe. Ori cum ar fi o completare a ideii, fără sacrificarea înțelesului ori fără apelul la paranteze în textul de bază. Doar că, în cazul de față, avem deja două complicații rezultate din utilizarea notelor de subsol de pagină, în locul vreunei lămuriri. Dacă chestia aia cu 1. Ibidem ar fi putea fi la rigoare doar o pretențiozitate din partea mea, cealaltă notă citată este de-a dreptul confuză.

Nota se pretinde a fi lămuritoare pentru textul „În fiecare piesă găsim, laolaltă, ca într-o recapitulare finală, pasiuni și crime demne de tragedie, iubiri juvenile soldate cu nunțile necesare ale comediei sau problemele dinastice din piesele istorice, dar atmosfera generală e una de basm” (pag.15). Pentru cine s-ar întreba care basm, sau cine a zis despre basm, răspunsul dat de nota de subsol ar fi: „1. Așa le citește, în linia lui René Guénon și Vasile Lovinescu, Florin Mihăescu, Shakespeare și piesele-basm, București, Herald, 2003, Pericle e omisă.” Doar că, în loc să îl lămurească pe cititor, nota de subsol de pagină ridică noi nelămuriri: cine e René Guénon? Care e linia lui? Dar și cine e Vasile Lovinescu? Și ce caută Florin Mihăescu, cu cartea lui, în chestia asta? E Vasile Lovinescu citat de Florin Mihăescu, ori are Vasile Lovinescu o contribuție în cartea lui Florin Mihăescu? 

Și asta nu e doar o problemă de tehnoredactare. Este o problemă de stil. Papahagi nu este singurul autor român de eseuri pe teme literare care ține morțiș să epateze cititorul cu nume și lecturi aiurea, pe modelul: cum, băi, incultule, n-ai auzit tu de René Guénon sau de Vasile Lovinescu?!? Adică, n-ai auzit de un ezoterist francez și de discipolul lui român, fratele mult mai bine-cunoscutului literat Eugen Lovinescu, din secolul trecut?!? Sau, altfel spus: cum, nu l-ai citit pe Florin Mihăescu, cu al său Shakespeare și piesele-basm?!? Incultule!

Ca să nu mai vorbim despre faptul că oricum e aiurea să vorbești la Shakespeare despre o „atmosferă de basm”, în condițiile în care toată lumea educată știe că e doar o atmosferă de feerie și aceea nu una „generală”, ci doar acolo unde este cazul. Care feerie ar putea fi și despre o anumită specie de basm, dar în cazul unui autor dramatic este cu siguranță despre o „reprezentație teatrală, cu personaje și tematică mitică, cu montare și costumație pline de culoare și de strălucire și cu numeroase trucaje și efecte scenice”, după cum este definită de dicționarele de limbă română (în cazul de față dexonline.ro), care mai notează că feerie este un împrumut din franceză, unde féerie înseamnă un gen teatral cunoscut pentru intriga de fantezie și pentru efectele scenice spectaculoase și somptuoase.

 

Dacă ar fi fost de referențiat ceva la textul „lămurit” cu nota de subsol 1. de la pag. 15 ar fi fost paternitatea „nunților necesare ale comediei” cu care s-ar solda „iubirile juvenile”. Bănuiesc că ar fi o aluzie la curentul ornirist românesc, în cadrul căruia Dumitru Țepeneag este prezent și cu romanul „Nunțile necesare” (1977 în franceză și 1992 în română). Deși termenul „nunțile necesare” a fost cu mult înainte de Țepeneag instituționalizat de Ion Barbu, în „Ritmuri pentru nunțile necesare”, unde numai despre onirism estetic nu are cum să fie vorba.

Problema asta de stil, cu referiri nominale și bibliografice periferice, ca și când ar fi vorba despre nume și cărți fundamente ale culturii și civilizației occidentale este mai amplă decât am crede. Practic, discursul critic al lui Papahagi este unul de tipul: chestia asta este așa cum zice Cutărică și nu este așa cum zice Cutărescu. De ce este așa și nu altfel, s-ar întreba un cititor mai critic? Pentru că așa zic eu, conchide fără alte argumente autorul. 

Scriind despre piesa de teatru Cymbeline, Papahagi îi citează pe E.M.W. Tillyard care „vede în piesă o veritabilă antologie” (pag.88), apoi pe Harold Bloom care „consideră textul o autoparodie” (aceeași pag.88). Dar imediat după asta ne avertizează același Papahagi că „Cymbeline nu este principalmente o piesă istorică, cum crede George Wilson Knight, nici ultima piesă romană a lui Shakespeare, cum argumentează David M. Bergeron, și cu atât mai puțin o piesă națională, o alegorie creștină, cum sugerează Haward Felperin” (pag.89-90). De ce nu este așa? Ne explică Papahagi, din mintea sa: „Regele Cymbeline nu este eroul principal, ca diverșii Richard și Henric din piesele istorice” (pag.90).

Cine sunt Tillyard, Bloom, Knight, Bergeron, ori Felperin putem afla foarte ușor, dacă îl întrebăm pe Google. Și după ce aflăm, ce urmează? Fiecare dintre ei a studiat, a scris despre și a predat la nivel universitar materia Shakespeare. Doar că ei sunt numai câțiva dintre miile de profesioniști contemporani sau de dată recentă, care au studiat, au scris despre și au predat Shakespeare. De ce ar fi ei mai de citit și mai de citat decât alții? Și mai ales de ce ar fi ei mai potriviți pentru a le fi combătute afirmațiile despre o piesă a lui Shakespeare, fără niciun argument real? Eu nu am niciun răspuns la acest fel de întrebări. Probabilă că comisia de premiere a USR are însă răspunsuri solide și valide, despre care eu unul nu știu nimic.

Dar să trecem dincolo de stil și să vedem ce e cu volumul premiat de USR.

„Acest volum se înscrie într-o serie care își propune să analizeze întreaga operă dramatică și lirică a lui Shakespeare”, ne lămurește preliminar autorul, la pagina 5. După care ne mai lămurește că demersul său ar fi inspirat de și ar avea ambiția să se ridice la cotele volumetrice, măsurate în număr de pagini, ale altor autori. Sunt nominalizați Harold Bloom (750 pagini), Tony Tanner (peste 800 pagini), Giorgio Melchiori, W.H. Auden și Haig Acterian (fără număr exact de pagini, dar neapărat unul impresionant). Modelul ales pentru volumul de față și pentru întreaga serie ar fi cel al „Teatrului Național Regal din Londra, care, în anii 1990, publica renumitele prefețe ale lui Harley Granville Barker din 1927 - 1947 sub forma unor mici volume individuale” (pag. 6). Așa se explică și dimensiunile reduse ale cărții menite „a însoți cititorul la teatru, în sala de curs sau într-o călătorie nu prea lungă, asortată cu așteptările inerente prin gări și aeroporturi” (pag. 7).

Avem astfel o mărturisire preliminară că volumul este doar o întreprindere de popularizare a unei analize despre bucățile de operă shakespeariene alese pentru fiecare carte în parte. 

Apare însă aici o altă problemă semantică. Oare ce înțelege autorul prin analiză? O fi vorba despre consacrata analiză literară? Puțin probabil, având în vedere că acea analiză literară are un format standard, de eseu literar, format ce nu este nici măcar aluziv respectat de autorul „interpretării”. 

Adică, nu aflăm din carte când a fost scrisă, produsă (în cazul pieselor de teatru) și publicată bucata de operă supusă analizei, nu aflăm cum a fost primită de publicul contemporan ei acea bucată, nici care a fost istoria popularizării ei, în generațiile următoare. Nu regăsim în analiza de față nimic despre sumarul bucății literare (despre ce e vorba, care sunt personajele, întâmplările relevante, cum se dezvoltă și cum se soluționează intriga, și așa mai departe). Nu aflăm nici care este relevanța pentru noi a subiectului analizei. De ce ar trebui să știm noi astăzi despre acel subiect? Asta, la modul general.

Când are de a face cu Shakespeare însă orice cititor cu un nivel intelectual mediu este interesat de câteva aspecte specifice operei Marelui Bard. În primul rând, cititorul vrea să afle în ce constă genialitatea lui Shakespeare, rezultată din acea piesă de teatru sau din acel sonet ori din acel poem anume. În al doilea rând, foarte aproape de primul, cititorul ar vrea să afle care sunt elementele de contemporaneitate reieșite din opera aceea anume, cele care îl fac pe Shakespeare să fie nemuritor și universal. 

Un alt aspect interesant pentru cititorul analizei shakespeariene ar fi să regăsească în carte un ghid, un îndrumar printre obstacolele de înțelegere și de asimilare ca fapt de artă a textului supus analizei literare. Obstacole legate de diferențele dintre cultura epocii renascentiste și cultura noastră, a celor de astăzi, dar și legate de diferențele de civilizație, de tradiții, cutume, influențe externe și așa mai departe. Cât despre obstacolele ridicate de diferitele interpretări, comentarii, opinii, supoziții, speculații despre opera shakespeariană, de 400 de ani încoace, sunt convins că marea majoritate a publicului cititor nu ar avea de ce să fie interesați.

Să explic doar un singur aspect, specific analizei shakespeariene. Sunt foarte puține piesele de teatru ale lui Shakespeare care nu își au originea în alte lucrări literare, din antichitatea greacă ori romană, sau din istoria literaturii engleze, dar și a literaturii continentale europene, de până atunci. Așa că cine vrea să îl înțeleagă pe Shakespeare ar trebui fie să aibă o oarecare familiaritate intelectuală cu cultura clasică, cu cea renascentistă și cu limbile specifice acelor culturi, chiar dacă unele dintre ele sunt considerate „moarte”, iar altele au evoluat, de nu mai arată ca pe vremea lui Shakespeare. Iar pentru cei care nu au reușit să se familiarizeze suficient cu asemenea teme, edițiile de exegeză shakespeariană fac mai nou și oficiul de a indica sursele fiecărei opere, eventual cu facilitarea accesului la acele surse. 

Și asta nu doar ca rigurozitate intelectuală, ci ca o modalitate de a surprinde cât mai bine genialitatea lui William Shakespeare. Care, în multe cazuri, a preluat și personajele și întâmplările de la alți autori, însă a avut geniul de a le reașeza, de a reconstrui opera prin dramatizarea cursului evenimentelor și prin poetizarea exprimării ideilor cu valoare universală, astfel încât să nici nu mai conteze absența originalității întâmplării de pe scenă. 

Are G. Călinescu, în romanul său Bietul Ioanide, un episod relevant pentru ceea ce zic eu mai sus. Ioanide este un arhitect foarte bun, care, mergând la un moment dat cu o escortă de admiratori printr-un sat, dă peste o echipă de localnici care ridicau tocmai atunci o casă țărănească, cu materiale locale (bârne, piatră de râu, chirpici și altele asemenea). Și o făceau după modelul tradițional al caselor din sat. Ei bine, arhitectul Ioanide se oprește și preia conducerea șantierului, indicând fiecărui lucrător ce și mai ales cum să facă cu materialele acelea. La final, a rezultat o casă țărănească făcută de aceiași lucrători care făcuseră și celelalte case din satul respectiv, cu aceleași materiale locale, după același model tradițional (să zicem cu pridvor, tindă, cămară și casa cea mare), doar că arăta cu totul altfel, mult mai frumoasă, mai primitoare și mai elegantă chiar, atunci când venea vorba despre proporții, aspect general și ergonomie. Pentru că peste construcția respectivă se așternuse geniul arhitectului, geniu de care toate celelalte case fuseseră văduvite, până atunci.

Ar trebui să fie profesiunea de credință a oricărui critic sau istoric literar, ca să nu mai vorbesc despre profesiunea de credință a oricărui profesor de literatură ca să explice în ce constă geniul lui Shakespeare, care, cu aceleași cuvinte ca oricare alt contemporan de-al său, cu aceleași povești de adus pe scenă la îndemâna oricui altcuiva, cu aceleași personaje deja consacrate fie de tradiția artistică, fie de istorie și cunoscute de toți ceilalți, să facă o piesă de teatru care să încânte, să dea de gândit, să pilduiască, să devină reper cultural universal, să schimbe mentalități și să trezească pasiuni. O piesă de teatru care să transcendă mai multe epoci culturale și civilizaționale, ajungând intactă ca semnificație până la noi.

Ori, într-un asemenea demers de profesiune de credință, este păgubos să apelezi ca argumente la ce a zis unul sau la ce a zis altul. Și asta nici măcar lămuritor la temă, ori la semnificația de bază, ci doar așa, eufemistic.

Dacă analiză literară nu e, atunci ce analiză face Adrian Papahagi în cartea sa, premiată de USR, dintre toate cărțile de Critică, eseu și istorie literară, memorii, jurnale, publicistică, apărute în România, în anul precedent? 

După ce dăm la o parte toate citatele sau referințele despre ce au zis alții, nu rămânem cu mare lucru din originalitatea analitică a lui Papahagi. 

Când vine vorba despre piesa de teatru Cymbeline, constatăm că, în 43 de pagini (sau în vreo 5.000 cuvinte), dintre care pagini aproape jumătate sunt încărcate generos cu citate din piesă, în original și în traducere, se vorbește despre semnificația hainelor la principalele personaje. În sensul că personajele se travestesc și pentru a părea că sunt altceva sau altcineva decât sunt, dar și pentru a-și asuma un rol pe care nu l-ar fi primit vreodată cu identitatea lor naturală. 

Travestirea este atât de profundă în Cymbeline, încât soțul nu își mai recunoaște soția, tatăl nu își mai recunoaște copiii, comandantul militar își confundă inamicii cu subordonații și altele asemenea. Ceea ce este un instrument specific teatrului de situație comică, din epoca elisabetană și de astăzi, deopotrivă. Dar care poate căpăta și aspecte dramatice, dacă genialul Shakespeare alege să facă asta. Totul este ca cel care ne îndrumă pașii în înțelegerea măcar pentru amuzament a situației create prin travestire să se priceapă să ne explice ce înseamnă fiecare caz în parte. 

Ceea ce Papahagi nu face. Nici nu îi mai citează pe autorii cărților citite de el, care ar putea să ne lămurească ei, măcar. Pentru că sunt multe lucruri de lămurit. Să luăm doar discuția absentă la Papahagi despre trecerea dintr-un gen în celălalt, prin travestire. Care este de o mare actualitate, în zilele noastre. Sau discuția despre feminism, care dăinuie din antichitate și până azi, fără a avea vreo rezolvare definitivă. Și pe care Shakespeare o tratează într-un mod genial în Cymbeline. Și nu numai în sensul femeii care ar putea oricând lua locul bărbatului, doar să își schimbe hainele cu el, cum întâlnim în literatura dramatică cazuri politice, de la Aristofan încoace. Ci și în sensul că regele Cymbeline, un tată părinte unic, se identifică cu mama copiilor săi, cea care i-a născut. 

În plus, Shakespeare creează în piesa asta de teatru o situație de excepție, în gama discuției despre locul și rolul femeii în familie, societate și structurile de putere politică și militară. Personajul feminin principal se confruntă la un moment dat cu situația în care află că soțul său, aflat în exil, a comandat uciderea ei, pentru o infidelitate inexistentă, falsificată. La care femeia îi iartă și pe soțul comanditar al crimei, și pe falsificatorul de infidelitate. Doar pentru că este femeie!

Desigur, Papahagi nu are cum să treacă peste aspectele acestea, atunci când abordează subiectul vestimentației încrucișate, din Cymbeline. Doar că, referindu-se la ele, Papahagi nu merge până la analiză, nu face conexiuni decât superficiale (de tipul numirii și a altor personaje feminine shakespeariene care se travestesc), ratează comparații de esență între personaje feminine aflate în situații de compromitere, nu surprinde spiritul epocii istorice (Cymbeline este o piesă apărută după moartea reginei Elisabeth, chintesența feminismului suveran) și nici nu îndrumă cititorul spre o înțelegere a relevanței pentru sine a subiectului. 

În minus, Papahagi este lipsit aici, în cartea premiată, de rigoare academică și de profunzime culturală. Cymbeline este o piesă de teatru de maturitate târzie (una dintre ultimele piese de teatru ale Bardului) în care personajul feminin poate fi comparat cu un alt personaj feminin shakespearian, dintr-un poem de început al carierei literare, Lucreția, din Violul Lucreției. Doar că comparația trebuie neapărat făcută la nivelul discuției despre rolul în societate și chiar în istorie al femeii manipulate fie prin compromitere, fie prin amenințarea cu compromiterea morală. Și nu la nivelul intrigii ori la cel al tertipurilor de compromitere a victimei feminine. 

Nu o să arăt aici cum ar fi fost de așteptat să fie făcută comparația dintre Imogen/Innogen (vreo opt la sută din textul lui Papahagi se referă la grafia numelui personajului) și Lucreția/Lucrece. Arăt doar că o comparație la nivelul superficial al intrigilor de compromitere nu are cum să fie decât o comparație superficială. Ca să nu mai vorbim despre faptul că Papahagi putea foarte bine să nu zică despre sursa de inspirație a poemului Violul Lucreției (The Rape of Lucrece) că ar fi fost „inspirat de Fasti lui Ovidius” (pag. 96), că oricum nu era de fel important în economia discuției, în condițiile în care sursele de inspirație shakespeariene pentru Lucreția au fost de altfel multiple, inclusiv Titus Livius, care introduce el și nu Ovidiu ideea că, dacă soțul Lucreției nu s-ar fi lăudat cu castitatea soției sale, alta ar fi fost soarta ei, dar și soarta republicii romane. Doar că Papahagi face la fel ca un elev care a învățat o singură lecție și o tot aduce în discuție pe aceea, indiferent de subiect.

Am folosit capitolul Cymbeline din cartea premiată numai pentru ca să încerc să înțeleg ce fel de analiză, alta decât cea literară, evident inexistentă, face Papahagi, așa cum scrie domnia sa că și-ar fi propus din prima. Și vă spun sincer că nu m-am prins încă. Sunt însă convins că juriul/colectivul de premiere al USR s-a prins pe deplin. Mai ales că președintele lui este un critic și istoric literar el însuși. 

Dacă ar fi să mă refer și la celelalte două capitole ale volumului, unul dedicat piesei de teatru Pericle și celălalt dedicat Furtunii, aș ajunge cu textul acesta la o lungime ceva mai mare decât a cărții referențiată aici. Dar nu pot să închei înainte de a-i transmite lui Adrian Papahagi vestea că nu. Furtuna nu este despre împăcare. Nici despre „împăcarea definitivă a lui Prospero cu lumea” (pag.195) și nici despre împăcarea „lui Shakespeare cu natura umană, pe care a explorat-o mai profund decât oricare alt scriitor” (aceeași pag. 195). Chestiile ăstea pe care le scrie domnia sa, Adrian Papahagi sunt doar atât: niște chestii. Niște eufemisme. Niște speculații superficiale și nimic mai mult. 

Desigur, vorbim despre chestii, eufemisme, speculații superficiale demne de premiere (Papahagi a mai luat anul trecut un premiu de la USR, dar unul distribuit lunar, pentru aceeași serie în care este inclusă și cartea de acum). Probabil că premierea pentru volumul de anul trecut despre Shakespeare interpretat de Adrian Papahagi - Pericle - Cymbeline - Furtuna a fost făcută în lipsă de ceva mai valoros decât atât, în domeniul Critică, eseu și istorie literară, memorii, jurnale, publicistică, la Uniunea Scriitorilor din România.

Ophanim cadou

 Cu scriitoarea Ana Barton sunt prieten într-o rețea de socializare virtuală. Așa că am început să îi citesc romanul Ophanim (Editura Trei, București, 2022) ca un gest de amabilitate prietenească. Altfel, eu nevând vreo dorință să citesc proză de ficțiune literară de autori români contemporani mie, așa cum nu mă uit la filmele românești, din zilele noastre. Nu din principiu, ci din convingerea că nu voi afla nimic care să îmi trebuiască în vreun fel, nici măcar ca delectare facilă. Doar pentru rigurozitatea dezvăluirii, am mai avut un prieten virtual, căruia i-am citit o carte de proză scurtă, scriitură ce mi-a plăcut mai ales pentru sinceritatea suferințelor de român dezrădăcinat, într-o Europă de altă cultură și civilizație decât cea aborigenă, imediat post-decembristă.

Fără nicio altă introducere, vă spun din capul locului că gestul meu de amabilitate prietenească mi-a fost răsplătit cu vârf și îndesat de lectura romanului Ophanim. 

Este o carte excelent scrisă. Și cu talent și cu pricepere, dar și cu șiretenia transparentă a celei care vrea nu numai să îți spună ție, cititorului, o poveste, dar ține neapărat să te vâre în ea și să te țină acolo, chiar dacă ce își povestește nu este nimic din ceea ce nu ai putea să îți povestești și singur, cu ochii închiși și cu capul pe pernă, înainte de a adormi.

Zic asta cu adormitul pentru că așa își începe eroul cu numele Ophanim povestea sa romanțată: „Aproape toată viața mea m-am priceput să trag de somn, să-l chem, să-l ațîț, să-l înfașc, să-l înghit pe nemestecate.” La care mie mi-a sărit în contradictoriu imediat gândul la belgianca Marguerite Yourcenar, cu al său roman celebru, scris tot la persoana întâi masculin, în care personajul Hadrien mărturisește că cel care nu poate adormi de fapt se refuză pe sine să se încredințeze mai mult sau mai puțin conștient curgerii lucrurilor (flot des choses, la Yourcenar, sau panta rei, la Heraclit). Așa că Ophanim ne spune din prima că el este un bărbat ce nu are nicio disonanță cu curgerea lucrurilor. 

De aici începe să curgă și povestea sa. Mai întâi, ne povestește Ophanim cum au primit numele lor personajele cărții. Iar mie mi-a sărit încă o dată gândul, de data asta nu în contradictoriu ci în consonanță, la o scenă dintr-un film american, în care tatăl povestește cum copila lor a stricat seara tuturor mesenilor, la un restaurant de lux (în care se servea homar atât de proaspăt, încât clienții și-l puteau alege din acvariul imens, din mijlocul cârciumii), când s-a înfipt în fața vitrinei și le-a dat repede nume tuturor vietăților de după sticlă, astfel încât fiecare mesean ar fi putut după aceea să știe cum îl cheamă pe homarul din farfuria sa. Asta, dacă nu ar fi renunțat la meniu, pentru ca Gică sau Vasile să mai trăiască măcar până pleacă fetița aia de acolo. 

Ce nu scrie în carte și pot să vă spun eu (care știu asta după ce am citit undeva, desigur) este că ophanim ar fi pluralul de la ophan, care ar putea însemna în ebraică roată, morișcă. Dar în românește se folosește Ophanim (scris și ofanim) ca singular, cu pluraul ophanimi, așa cum și serafim și heruvim fac pluralul serafimi și heruvimi. Toți trei făcând parte din cetele de vietăți cerești, cu înfățișări ciudate, ierarhic superioare arhanghelilor și îngerilor, aflate în serviciul și în imediata apropiere a coatelor divinității supreme iudeo-creștine. De la mine vă pot spune mai departe că ideea de ochi de pisică (plăcuțe reflectorizante, de formă elicoidală) de pe roțile bicicletelor este de natură biblică. În sensul că profetul Iezechiel descrie roțile însuflețite din angrenajul unui vehicul ceresc, format din ființe catalogate ulterior în serafimi, hieruvimi și ophanimi, ca având pe ele o multitudine de ochi ce străluceau.

Dar să trecem peste ce vă pot spune eu. Ana Barton îl pune pe Ophanim să ne spună o mulțime de povestiri. Nu numai despre numirea personajelor, ci și despre descrierea lor, așa cum tot nevoia de a povesti este și combustibilul ce arde în motoarele relațiilor dintre ele. Chiar și căutarea tatălui necunoscut vreme de o jumătate de secol o face Ophanim nu pentru altceva decât pentru a-i povesti că este îndrăgostit de Una. 

Așa că romanul vă va delecta cu tot felul de istorioare, pe care vă las să le savurați în intimitatea lecturii. Dar vă avertizez că veți avea parte și de o surpriză. La un moment dat, pe la mijlocul unei povestiri despre cum își povesteau chestii Ophanim și cu presupusul său tată, putem citi un caiet al lui Ophanim în care acesta consemnase o piesă de teatru, în 30 de scene, cu nouă personaje. O piesă de teatru în care fiecare personaj are doar monologuri. Toate foarte interesante și toate cu mult miez ideatic. 

Ar mai fi ceva de spus, despre stil. Lui Mark Twain îi este atribuită ideea că o carte nu se poate scrie (pe sine se) decât dacă stilul corespunde tipului de poveste pe care o spune scriitorul. Așa că Ana Barton are talentul și chiar vocația de a alege acel stil în care cititorul se concentrează pe povestire și nu pe poveste. Adică, formatarea textului este de natură să îl țină pe cititor concentrat pe ceea ce are de aflat despre ce se întâmplă și nu pe o eventuală redactare a întâmplării. De unde și oralitatea tipărită, de tip Saramago, una fără repere de tehnoredactare (cum ar fi liniuțele de dialog), altele decât paragrafele de lungă întindere. 

Nu cred că ar interesa pe cineva să afle că, în afara plăcerii lecturii, am fost copleșit de câteva surprize cu trimitere intimă la mine. Sunt în Ophanim zeci, dacă nu sute de coincidențe și de relaționări cu viața mea reală. Viață în care a exitat la un moment dat chiar și un Mișu Flocaru, un frizer de minister, promovat dintr-un bărbier de floci, de la un spital bucureștean, care avea darul povestirii hilare, una dintre acele povestiri fiind cum i-ar fi zis el unui șef mare, pe când îi aranja pentru prima dată freza, că de fapt ei se cunosc, că el îl știe pe acel șef de atunci, de când l-a bărbierit inghinal, înainte de o operație.

Domnul președinte Klaus Iohannis a reușit

 Where is the wisdom we have lost in knowledge?

(Unde este oare înțelepciunea pe care am pierdut-o noi în cunoaștere?)

T.S. Eliot[i]

 

Cum ziceam și în titlu, domnul președinte Klaus Iohannis a reușit! Înainte de reușita asta, în 2014, domnul Iohannis acceptase să candideze la Președintele României, fără să aibă nici cea mai vagă idee despre ce înseamnă să îndeplinească cea mai înaltă demnitate în statul România, într-o eră deschisă de prăbușirea în primăvara acelui an a arhitecturii de securitate euro-atlantică, prin anexarea de către Federația Rusă a Peninsulei Crimeea, de la Ucraina, stat cu care România împarte cea mai lungă frontieră terestră. 

 

A acceptat să candideze știind foarte bine că și dacă ar fi fost o mașină de spălat vase în locul său, tot ar fi ieșit câștigător în alegerile acelea, în condițiile în care contracandidatul său a fost penibilul plagiator de renume mondial Ponta Victor. 

 

Foarte important pentru istoria acelor vremuri este că a candidat fără să aibă o echipă de campanie a lui și nu a partidului care îl împrumutase de la Primăria Sibiu, dar și fără să aibă vreo echipă de lucru capabilă teoretic și acțional să preia buna funcționare a autorității publice numită Președintele României, cu tot ce presupune asta, de la „președintele-jucător” Băsescu, zis și Petrov. 

 

Iar după ce a dobândit cea mai înaltă demnitate posibilă în statul România, domnul Klaus Iohannis nu a avut nici cel mai vag interes să afle oare ce presupune acea demnitate? Adică, oare ce ar trebui  să facă domnia sa la serviciu și mai ales cu ce rezultate?

 

După toate aparențele, domnul Iohannis a fost și este și astăzi convins că a fi Președintele României este ca și când ar fi fost un primar peste o urbe mai mare, așa, ca toată România. Adică, să fie vizibil în momentele esențiale, reprezentativ ca un manechin/fotomodel și articulat ca un fost profesor de Fizică, dar fără nicio urmă de voință/ambiție proprie, de program politic, de viziune de țară, de ceva care să îl facă să își stabilească obiective pe direcții și etape, să depună eforturi pentru a găsi soluții la obstacolele pe care le-ar fi întâmpinat pe drumul spre acele obiective, ori în îndeplinirea îndatoririlor și responsabilităților constituționale.

 

Un primar peste România, care să semneze decrete după cum îi sunt băgate în mapă, la semnat, de către un șef de cabinet controlat de cei pe care ar fi trebuit să îi controleze și să îi supervizeze constituțional chiar Președintele României, fără să se intereseze vreodată despre implicațiile și semnificația acelor semnături. 

 

Și așa ar fi rămas lucrurile, dacă nu i-ar fi propus cineva, nu știu cine, să aibă și el un „proiect de țară”. Și nu unul oarecare, ci unul tocmai în domeniul său profesional, de bază: educația națională.

 

Nu este clar nici astăzi, după ce domnul Klaus Iohannis a ajuns la al doilea mandat prezidențial (pe care l-a dobândit candidând din nou în rolul de mașină de spălat vase, împotriva unei persoane de toată rușinea publică), dacă domnia sa a adoptat acest „proiect de țară”, ce a căpătat și un nume (România educată), la fel cum a semnat decretele, ori o fi avut vreo contribuție la demararea și ghidarea lui?

 

În tot cazul, tot prin semnătură, domnul Iohannis a consfințit acest „proiect de țară” sub forma unui așa-zis raport, după care s-a implicat vizibil și indubitabil în demersurile de transpunere a documentului semnat de el în viață. 

 

Adică, a impus o coaliție de partide politice parlamentare, cu singura condiție ca guvernul rezultat din ea să promoveze „România educată”, să o transforme în lege și să o aplice ca singurul „proiect de țară” iscat de la revoluția din 1989 încoace. 

 

După care a impus un ministru al Educației, apoi un altul, care să promită că raportul va fi făcut lege, iar legea va fi aplicată. 

 

Cam ăstea au fost singurele acțiuni personalizate ale domnului Iohannis, în cele două mandate și în cei 9 ani de Președintele României.

 

Se pare că domnul Iohannis a contat foarte mult că așa-zisul raport „România educată” este de fapt o făcătură, care nu ia în seamă niciuna dintre problemele existente (și existențiale) în sistemul național de educație de stat, nu stabilește niciun obiectiv instituțional, nu oferă nicio viziune, așa cum nu respectă nici cele mai elementare reguli de studiere a domeniului public ori de redactare a unui proiect care să propună ceva legat de funcționarea acelui domeniu public, respectiv educația națională.

 

Așa cum se pare că a contat și pe faptul că cei doi miniștri impuși de el să gestioneze implementarea prin lege a „României educate” nu au nicio cunoaștere teoretică dar nici vreo experiență practică în domeniul (re)instituționalizării prin lege a unui domeniu public de magnitudinea și de importanța strategică a educației naționale de stat.

 

Doar în asemenea condiții ar fi putut apărea proiectele de legi ale învățământului pre- și universitar, în halul în care au fost ele redactate și prezentate publicului pentru dezbatere publică. 

 

Adică, domnul Klaus Iohannis, care de 9 ani nu face altceva decât să fie vizibil în momentele necesare, să fie reprezentativ ca un fotomodel, să fie articulat ca un fost profesor de Fizică în rarele momente în care vorbește și mai ales să semneze decrete prezidențiale ca primarul de țară, a avut în sfârșit oportunitatea strategică să facă și domnia sa ceva personalizat.

 

Și asta nu e „reforma” educației naționale de stat, ci este compromiterea masivă, strategică chiar, dar mai ales deliberată, programatică, a conceptului de „proiect de țară”.

 

Faptul că, în acest demers, domnul Iohannis beneficiază de ajutorul dezinteresat al celor care pretind că ar fi ceva de dezbătut public (cum ar fi, de exemplu, non-subiectul Religia la bacalaureat!) din proiectele de lege în care s-a vărsat raportul „România educată” nu are cum să schimbe datele problemei.

 

Domnul Iohannis a reușit pe mâna domniei sale, fără să aibă nevoie de asemenea ajutoare.

 

 

 

---

[i] T.S. Eliot, The Rock: A Pageant Play: Book of Words by T.S. Eliot. Harcourt, Brace and Company, New York, 1934 (p. 7)

Orgoliul nuclear al Rusiei

Singura cheie cu care poate fi descifrată retorica alambicată și agresivă a Federației Ruse, pe subiectul amenințărilor tranșante cu  folosirea arsenalului său nuclear ofensiv este cea a orgoliului nejustificat pe care conducerea de la Kremlin, cu Putin Vladimir Vladimirovici în frunte, îl exacerbează compulsiv, de mai bine de un deceniu încoace. 

 

Să ne înțelegem bine, de la început. Federația Rusă nu este Uniunea Sovietică. Și, ca actor internațional, nici nu poate fi măcar urmașa de fapt a Uniunii Sovietice, deoarece, spre deosebire de URSS, Rusia nu se poate constitui în pol de putere planetară, pe niciuna dintre coordonatele clasice, de la puterea militară, la cea politică, economică, culturală sau la puterea de civilizație.

 

Ca putere economică, Rusia este mai slabă decât Canada, care are o suprafață teritorială semnificativă, dar este populată doar de un sfert din cât este populația Rusiei. Iar ca nivel al produsului intern brut pe locuitor, Rusia se situează sub România cu trei locuri și cu vreo 2000 de dolari americani mai puțin.

 

Cât despre puterea militară efectivă a Rusiei, comparativ cu cea a Americii, trebuie să acceptăm că bugetul anual al Departamentului Apărării al Statelor Unite este ceva mai mare decât jumătatea produsului intern brut, creat în Federația Rusă prin munca celor 147 milioane de locuitori. Asta, în condițiile în care, din acel produs intern brut, guvernul rus cheltuiește doar o treime (adică întregul buget federal rus e mai mic cu 40 la sută decât bugetul militar american). Cât despre bugetul Ministerului Apărării al Federației Ruse, acesta este ceva mai modest decât bugetul alocat de Pentagon doar pentru cercetare și dezvoltare!

 

Singura paritate strategică reală între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii este în domeniul arsenalului de arme strategice ofensive, din triada nucleară (arme cu lansare de la sol - din silozuri, arme cu lansare de pe submarine și arme cu lansare din aer, de bombardierele strategice). Iar această paritate a fost obținută pe seama tratatului privind reducerea arsenalului strategic ofensiv nuclear, care a fost încheiat, în formă nouă, în 2010, la Praga. Și care este valabil și în zilele noastre. Cel puțin pe hârtie. 

 

Simultan cu agresiunea neprovocată, nejustificată și ilegală a Rusiei asupra Ucrainei, de la Kremlin, Putin a lansat și un șantaj nuclear global, dar având ca țintă declarată statele lumii de civilizație occidentală și în special pe cele din Europa, state pe care Putin declară că le consideră ca fiind satelitare sau subordonate (țări de mâna a doua) Statelor Unite. 

 

Șantaj nuclear care a avut trei componente: 

- militarizarea centralelor nucleare de pe teritoriul invadat al Ucrainei (ocuparea și transformarea lor în garnizoane, adică expunerea lor acțiunilor de luptă, în special de lovire din aer sau cu artileria), ceea ce se pretează șantajului cu catastrofa nucleară;

- amenințarea nevoalată că orice intervenție militară din afara Ucrainei dar în favoarea guvernului de la Kyiv va fi contracarată cu arme de distrugere în masă, mai ales nucleare și

- trecerea într-un stadiu de alertare superior a întregului arsenal nuclear strategic rus, astfel încât Putin să poată ordona oricând lovirea Statelor Unite și a aliaților ei, cu acele arme strategice nucleare ofensive, despre care e vorba în Noul Tratat START.

 

Prin această manevră de șantaj nuclear, Putin și-a asigurat exclusivitatea prezenței militare rusești în teatrul de război din Ucraina, precum și reținerea comunității de state civilizate occidental de a da posibilitatea ucrainenilor să lovească în vreun fel Federația Rusă, pe propriul ei teritoriu, prin sprijinul militar acordat, până la acest moment (adică nu arme ofensive în adâncime și nici rachete cu rază lungă de acțiune).

 

Cum bine am putut observa în acest an de război, șantajul nuclear rusesc a funcționat între parametrii impuși de Kremlin. 

 

În data de 21 februarie, adică acum câteva zile, adresându-se Adunării Federale, Putin a dedicat un capitol de 1000 de cuvinte, din lungul său discurs despre starea națiunii ruse, problemei tratatului START. Respectiv, problemei de paritate nucleară strategică ofensivă, între Federația Rusă și Statele Unite ale Americii. 

 

Dacă lăsăm pe afară aspectele retorice, fără substanță, de ipocrizie combinată cu expresia complexelor de inferioritate, drapate ca și când ar fi fost complexe de superioritate, ce ne rămâne din cele 1000 de cuvinte dedicate subiectului este că Rusia își suspendă activitățile specifice, convenite prin Tratatul START, inclusiv prin Protocolul care face parte integrantă din el, deoarece are impresia că acel tratat îi este defavorabil, dacă nu chiar ar fi împotriva intereselor vitale ale Federației.

 

Cu alte cuvinte, Rusia nu iese din tratat. Nu îl denunță. Ci doar încetează să își îndeplinească obligațiile prevăzute expres în el. Cum ar fi cele de notificare și de primire a inspecțiilor. Mai mult decât atât, Rusia suspendă și activitatea Comisiei Consultative Bilaterale, astfel încât părțile - Rusia și SUA - nu vor mai putea să se întâlnească și să își clarifice nedumeririle pe care le au privind comportamentul sau atitudinile celeilalte părți.

 

Doar că Rusia a făcut asta încă de la mijlocul anului trecut. De atunci a refuzat să mai convoace Comisia Consultativă Bilaterală, care ar fi trebuit să se reunească de cel puțin două ori, până acum, dar nu a vrut Rusia. Ceea ce i-a putut da lui Putin motive să acuze Statele Unite că ar face unele activități neconforme cu Tratatul START, adică pe ascuns.

 

În context, la data de 3 februarie, anul acesta (cu aproape trei săptămâni înainte de discursul putinist), NATO a emis o declarație (statement) cu privire la Noul Tratat START, prin care cheamă Rusia la îndeplinirea obligațiilor ce îi revin din tratat, prin facilitarea inspecțiilor Noului START pe teritoriul rusesc și prin revenirea la participarea în Comitetul Consultativ Bilateral, organul de implementare al tratatului (”call on Russia to fulfil its obligations under the Treaty by facilitating New START inspections on Russian territory, and by returning to participation in the Treaty’s implementation body, the BCC”).

 

Așa că Putin a deschis capitolul din discursul său dedicat acestui subiect cu observația că NATO ar face prin acea declarație un fel de „teatru al absurdului”, pretinzând Rusiei să accepte inspecții ale americanilor în locurile de pe teritoriul ei unde ea își pregătește loviturile împotriva Ucrainei și, prin Ucraina, împotriva NATO. 

 

După care și-a adus cu glas tare aminte că în NATO mai sunt și alte puteri nucleare decât SUA, respectiv Franța și Marea Britanie și a anunțat că ar fi interesat să includă și aceste state în paritatea sa cu America. Adică, să aibă Rusia un arsenal nuclear cu lansare terestră, de pe submarin sau din aer cât al Franței, Marii Britanii și Statelor Unite, la un loc. 

 

Ceea ce are sens, nu-i așa, dacă tot a declarat Putin că toți ăștia la un loc vor să distrugă complet Rusia.

 

Problema fiind, cum am spus, una de orgoliu, până la urmă. Orgoliu rusesc nejustificat. Căruia i-am putea alătura atributul de penibil, dacă materia din care a ales Putin să îl clădească nu ar fi cea mai distrugătoare posibil, din istoria multimilenară a omenirii.

Un an de război ce nu ar fi trebuit să fie

 Nimeni nu poate planifica un război la termen. Nici măcar kremlinezii, cei care au impresia că, în materie de război, improvizația este inovație, deși nici vorbă să fie așa. De unde rezultă că despre un an de război de agresiune, neprovocat, nejustificat și ilegal, al Federației Ruse asupra Ucrainei putem vorbi în termeni de bilanț calendaristic, dar fără nicio legătură cu evoluția situației din teatrul de război ori cu perspectivele încetării ostilităților și demarării pregătirilor pentru pace.

În primul rând, într-un an de război ne-am putut lămuri ce a fost adevărat și ce a fost fals, în declarațiile Moscovei, prin vocea lui Putin, privind premisele și mai ales intențiile declanșării invaziei asupra Ucrainei, în dimineața devreme, a zilei de 24 februarie 2022.

La ora locală 06:00, Putin Vladimir Vladimirovici se adresa Lumii, cu un discurs în care afirma că Rusia este nevoită să invadeze Ucraina deoarece:

- Statele Unite ale Americii ar fi un „imperiu al minciunii”, s-ar fi declarat victorioase, după războiul rece, și-ar fi impus propriile lor lege și ordine, prin forța militară, în diferite regiuni ale planetei, au încercat să folosească Rusia în propriul lor interes și să îi impună națiunii ruse  valori false, care să îi erodeze pe ruși și au adus baze militare, instalații și alte dispozitive militare agresive, până aproape de granițele Federației Ruse.

- Lecția istoriei învățată de Rusia, de la Uniunea Sovietică, este că nu trebuie să aibă încredere în Occident că nu o va ataca, cum a pățit URSS în 1941, astfel încât Federația Rusă nu trebuie să facă astăzi aceeași eroare, în condițiile în care „cei care aspiră la dominația mondială au declarat deschis că Rusia este inamicul lor”.

- Prezența militară a NATO în Ucraina ar fi inacceptabilă pentru Rusia, în condițiile în care „NATO nu este altceva decât un instrument din cutia cu unelte a politicii externe americane”. Această politică a Americii și aliaților ei, de îngrădire a Rusiei, este o problemă „de viață și de moarte, legată de viitorul însuși al națiunii ruse. (...) Este nu doar o amenințare la adresa intereselor rușilor, ci este o amenințare la existența lor ca stat suveran. Este o linie roșie (...) pe care deja au trecut-o” americanii și aliații lor occidentali.

- A devenit intolerabilă situația din Donbas, Ucraina. Rusia trebuie „să oprească atrocitățile, genocidul milioanelor de oameni care trăiesc acolo și care și-au pus speranțele în Rusia”.  Asta, în condițiile în care, „urmărindu-și propriile scopuri, statele conducătoare din NATO îi sprijină pe naționaliștii de extremă dreapta și pe neo-naziștii din Ucraina”.

- Rusia are antecedente când a folosit militarii săi pentru „a respinge teroriștii din Caucaz, menținând integritatea statului”, pentru a sprijini populația din Crimeea și Sevastopol, pentru a crea „un scut care să prevină ca teroriștii din Siria să penetreze Rusia”, toate acestea fiind instanțe în care Rusia s-a apărat, neavând altă alternativă.

În același discurs, Putin a anunțat declanșarea „unei operații militare speciale”, cu scopul de „a proteja oamenii care, de opt ani deja, fac față umilințelor și genocidului săvârșite de regimul de la Kiev”. Scop pentru care rușii vor căuta „demilitarizarea și denazificarea Ucrainei, precum și aducerea la judecată a celor care au săvârșit numeroase crime sângeroase împotriva civililor, inclusiv împotriva cetățenilor Federației Ruse”.

La împlinirea unui an de război, putrem vedea cu ochiul liber că agresiunea Rusiei asupra Ucrainei nu a rezolvat niciuna dintre premisele enunțate de președintele rus Putin. Din contră. 

Statele Unite ale Americii au condus în acest an o coaliție de state occidentale, din toată lumea, pentru denunțarea agresiunii rusești ca fiind neprovocată, nejustificată și mai ales ilegală, din perspectiva dreptului internațional, dar și pentru sprijinirea apărării Ucrainei sub toate aspectele, mai puțin contribuția cu forțe, pe front. O coaliție de mare reziliență, ce a avut susținerea prin votul a peste 140 de state membre ale Națiunilor Unite (cu doar 5 state, inclusiv Rusia, votând împotrivă), în două adunări generale ONU.

NATO și-a maximizat prezența în apropierea Rusiei, pe care o consideră de un an încoace  ca pe cea mai mare amenințare la pacea și securitatea Europei, de la cel de-al doilea război mondial încoace. Două state europene neutre, Finlanda și Suedia, s-au răzgândit în privința neutralității lor și au demarat prcesul de intrare în Alianța nord-atlantică, ceea ce va aduce (a adus de facto) NATO la frontiera Rusiei cu Finlanda.

În Donbas, în loc să fie oprite pretinsele „atrocități și genocidul milioanelor de oameni” de acolo, săvârșite de Ucraina, după afirmațiile lui Putin, au avut loc în acest an de război masive dislocări de populație, răpiri de copii, crime împotriva umanității, săvârșite de militarii ruși, distrugeri uriașe de obiective și de infrastructură civile, iar Rusia a suferit pierderi cu sutele de militari pe zi.

Este drept că, sub conducerea Kremlinului, forțele militare ruse au făcut în Ucraina, în regiunile incluse în teatrul de război propiu-zis, ceea ce făcuseră și în Cecenia, și în Siria, adică distrugeri, crime în masă, dar acestea nu au dus nici la vreo victorie a acestor forțe, nici la atingerea vreunui obiectiv politic, altul decât anihilarea parțială a Ucrainei ca stat și ca națiune liberă și suverană.

Aceasta este proporția dintre afirmațiile președintelui Rusiei și faptele Rusiei, la un an de război.

În minus, în dimineața zilei declanșării războiului, Putin spunea, textual: „Nu avem planuri de ocupare a teritoriului Ucrainei. Nu intenționăm să impunem nimic nimănui, prin forță”. 

După care, parlamentul rus a votat în unanimitate desprinderea din Ucraina și încorporarea în Federația Rusă a nu mai puțin de patru regiuni, transformate pe hârtie în republici independente, din estul Ucrainei și de-a lungul țărmului ucrainean al Mării Azov. Deși nici la momentul anexării prin vot, nici după aceea, Rusia nu a obținut prezența sau controlul militar integral al niciunuia dintre aceste regiuni. Și a mai și fost alungată din singurul oraș mare, capitală de regiune/oblast, pe care îl ocupase temporar.

Toate aceste observații puteau fi făcute oricând, nu numai la împlinirea unui an de dezastru umanitar, de crime de război, de crime împotriva umanității, de bulversarea vieții unor oameni pașnici și civilizați, cu zecile de milioane, doar pentru că Putin este îngrozit la perspectiva că cineva din afara Mamei Rusia ar insista ca și în Rusia să fie democrație, așa cum este în toate statele civilizate ale Lumii.

Sunteți gata pentru dezastru?

 Am fost întrebat oare de ce oficialitățile românești nu comunică cu publicul în materie de dezastre naturale sau dezastre produse de mâna omului? Răspunsul meu scurt a fost că nicio autoritate publică, de niciunde, nu va face pentru public mai mult decât i-ar cere publicul să facă. 

Așa că oficialitățile românești tac în materia comunicării cu publicul pe tema dezastrelor deoarece publicul nostru național nu vrea să le audă spunându-i cum stă treaba cu „satisfacerea voinței poporului și cu adaptarea procesului de guvernare pentru gestionarea riscurilor care implică decisiv publicul”, cum ar fi spus în românește Thomas Jefferson, acum vreo 250 de ani.

Mai precis, publicul național din România nu le cere guvernanților săi niciodată să îi satisfacă lui, publicului, dreptul constituțional la informație (Articolul 31). Drept la informație ce are două componente majore, la fel de importante: accesul neîngrădit al publicului la „orice informație de interes public” și obligația autorităților „să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”. 

Adică, fiecare cetățean dar și fiecare comunitate, inclusiv națiunea întreagă, are dreptul să îi întrebe pe guvernanții săi, cei care populează organele reprezentative, prin care poporul își exercită suveranitatea, precum și autoritățile și instituțiile publice, iar guvernanții aceia au obligația să răspundă publicului și fiecărui cetățean la orice întrebare. 

În același timp, autoritățile publice, centrale și locale, au obligația să informeze publicul și atunci când nu sunt întrebate, dacă subiectul informației este despre activitatea lor și despre orice problemă de interes pentru orice persoană din public.

La noi, în România constituțională, nici vorbă ca autoritățile să își onoreze această obligație duală, cea de a răspunde la solicitările de informații complet și oportun, precum și cea de a informa corect publicul, chiar dacă nu sunt întrebate. 

De ce nu? Cum spuneam, răspunsul simplu este că nu li se cere, din partea publicului, să facă așa ceva. Asta, indiferent de subiect.

Dar există gama de subiecte despre riscul ca o comunitate din România să pățească un dezastru natural (alunecare de teren, caniculă, cutremur, inundație, îngheț...) sau un dezastru produs de mâna omului (accident nuclear, prăbușire de clădiri, distrugere de infrastructură rutieră, de comunicații, de energie etc.). Acestea sunt subiecte despre care publicul trebuie să afle de la autoritățile sale fără să le întrebe. 

În primul rând, nici nu ar ști publicul ce să întrebe. În al doilea rând, publicul nu știe niciodată ce rol urmează să joace în caz de dezastru natural sau uman, dacă nu este inclus în vreun plan și nu i se spune cum e cu planul acela. În al treilea rând, nu are de unde să știe publicul ce parte din pregătirile de a face față unui dezastru cu risc mai mare sau mai modest de producere îi revine autorităților și ce parte îi revine lui sau fiecărui membru al publicului. 

De unde și obligativitatea autorităților centrale și locale să adopte politici de informare publică în pregătirea pentru dezastre naturale ori produse de mâna omului, cu risc mai mare sau mai mic de a se produce, precum și pentru resolvarea cazurilor în care asemenea dezastre se produc. 

Politici publice, fără îndoială, care să fie apoi materializate în planuri de măsuri pentru informarea publicului în mod oportun, continuu și mai ales credibil. 

La rândul lor, planurile de măsuri trebuie finanțate/bugetate, instituțiile care le aplică trebuie pregătite, personalul din acele instituții trebuie instruit, canalele de comunicare în masă trebuie asigurate și din punct de vedere tehnic/al infrastructurii și din punct de vedere al conținutului mesajului, ca să funcționeze neîntrerupt, înainte de dezastru, pe timpul producerii dezastrului și în urma dezastrului.

După care ar urma exerciții, testări, introducerea în cultura locală și națională a cutumelor de informare publică despre riscul producerii dezastrelor și așa mai departe.

Vorbim deci despre o muncă de instituționalizare a comunicării de risc, în caz de dezastru. 

Niciun guvernant nu va depune o asemenea muncă, de capul său. Mai ales că munca asta de instituționalizare a comunicării de risc presupune cunoaștere, expertiză chiar, presupune resurse și mai ales presupune onestitate guvernamentală și grijă față de om și față de comunitate. Adică, chestii pe care niciun guvernant nu le agrează și nu le-ar face de bună voie. 

Așa că avem un aparent cerc vicios. În care guvernanții români, indiferent de culoarea lor politică, nu informează publicul pe subiectul riscului de dezastru natural sau uman, deoarece publicul însuși nu îi întreabă pe guvernanții săi cum stă treaba cu așa ceva, iar publicul nu știe ce să întrebe și atunci tace. Tăcere ce este satisfăcătoare pentru guvernanți, care pot să tacă și ei, liniștiți și fără vină.

De este cercul acesta doar aparent vicios? Deoarece el se închide doar dacă publicul național sau local nu vrea să știe de la guvernanții săi despre ce e vorba cu cutremurul, de exemplu. 

Publicul nu este niciodată incapabil să le pretindă autorităților să îi satisfacă lui, publicului, dreptul la informare, pe orice subiect, inclusiv pe cel despre riscul de dezastru. 

Atunci când publicul național sau local nu le cere guveranților să îl informeze despre riscul de dezastru, sub toate aspectele relevante, inclusiv ce rol ar avea el într-o asemenea situație, acel public ori este nepăsător, indolent chiar cu soarta lui, ori se informează din altă parte, decât de la autoritățile ce îi asigură bunurile publice naționale sau comunitare.

De unde și observația că un asemenea cerc al comunicării în buclă între public, guvernanți și din nou public este un cerc doar aparent vicios. 

Spre satisfacția celor care își fac o meserie sau măcar își sigură un beneficiu de pe urma faptului că publicul preferă să se informeze de la tabloide scrise sau audio-vizuale, sau din rețelele de socializare virtuală, unde urmărește cu milioanele tot felul de „influencers”, unul mai imoral decât altul, ori de la „Baba Omida”. 

În loc ca publicul să prefere să fie informat de autoritățile pe care le alege el, liber și periodic, ca să îl guverneze.

Să râdem cu incultura de limbă engleză

În limba engleză, un idiom sau o expresie idiomatică este acea construcție verbală, constituită dintr-un cuvânt sau mai multe, care are un înțeles figurativ, adică altul decât ar fi suma înțelesurilor fiecărui cuvânt în parte. Înțeles ce nu poate fi stăpânit decât dacă utilizatorul stăpânește și suficiente repere culturale, din civilizația de limbă engleză. 

    De aceea, o parte semnificativă a învățării limbii engleze trebuie întotdeauna dedicată familiarizării cu cultura și civilizația din arealul extins, de limbă engleză, de pe Glob. Și tot de aceea, alături de dicționarele de cuvinte, întâlnim și dicționare de fraze și de expresii idiomatice ale limbii engleze.

    De exemplu, expresia ”it goes without saying” nu se traduce în românește cu dicționarul de cuvinte englez-român (care ne-ar da: lucrul acela/it/ pleacă/goes/ fără/without/ să spună/saying/), ci cu dicționarul de idiomuri, din care rezultă că expresia ”it goes without saying” înseamnă „se înțelege de la sine”.

    Eu am învățat engleza în familie, exact la fel ca un copil preșcolar. Adică, fără să învăț simultan și regulie gramaticale ori cele de compoziție a frazei. Dar am urmat cursuri de Engleză și la școală, opt ani în preuniversitar și patru/cinci ani de facultate. Așa că nu mai știu când am aflat eu chestia asta cu idiomurile. Cert este că nu le-am stăpânit (și nici acum nu mă pot lăuda că le stâpânesc pe toate) decât după ce m-am familiarizat cu cultura și civilizația anglo-americană, atât prin cărți, emisiuni, filme, cât și la fața locului. 

    Și mai cert este că nu m-aș apuca să comentez un text idiomatic din engleză, fără să verific mai întâi dacă ceea ce comentez eu chiar așa și este, doar ca să nu mă fac dracului de râs, în fața unui cititor mai cultivat decât mine. Sau măcar mai familiarizat decât mine cu cultura și civilizația de limbă engleză.

    Dar așa sunt eu, mai exigent cu mine însumi. Pentru că eu sunt convins că absența culturii, adică a cunoașterii despre cultura și civilizația cuiva, înseamnă incultură, chiar dacă se relevă doar într-un caz particular.

    Cu titlu de amuzament (dacă vreți, cu titlu de ironie răutăcioasă), vă prezint aici un exemplu de incultură idiomatică engleză, la un autor care are ambiția nesatisfăcută să îl interpreteze pe Shakespeare. 

    În prima captură de text, autorul nostru spune că Iago, perfidul personaj din Tragedia lui Othello: Maurul din Veneția, de William Shakespeare (1604) l-ar otrăvi cu vorbe pe generalul său, Othello, așa cum regele uzurpator din drama Hamlet (Tragica poveste a lui Hamlet, prințul Danemarcei), de același Shakespeare (1601), Claudius, îl otrăvise cu otravă-otravă, turnată în ureche (ca să nu lase urme), pe tatăl prințului Hamlet, regele cu același nume, trasformat apoi în fantomă.

    Lăsând la o parte stângăcia metaforei despre otrăvirea cu vorbe turnate în ureche, așa cum altul otrăvise pe altcineva cu otravă turnată în ureche (stângăcie deoarece metafora nu se poate alcătui în interiorul unei comparații, din simplul motiv că metafora este ea însăși o comparație în care este expus doar un singur termen dintre cei comparabili), autorul al cărui text este captat aici chiar ne dă certitudinea că ”to abuse the ear of someone” ar însemna să îi șoptești la ureche.

    Pe când avem aici un idiom, care s-ar traduce cu a abuza de încrederea celui care te ascultă ce îi spui. Te ascultă nu cu urechea, ci cu atenție și cu încrederea că ceea ce îi spui îi este de folos.

    De altfel, a doua captură de text este chiar din Othello, Actul I, Scena 3 (alte rânduri decât cele din referința autorului ironizat de mine aici) și este suficient de cuprinzătoare pentru a putea înțelege oricine că nu e vorba despre abuzarea urechii, ci este vorba despre abuzarea încrederii cuiva. 

    Idiomul englez corespunzător este ”to have someone's ear”. Care nu înseamnă a deține urechea cuiva, ci înseamnă a fi capabil să te adresezi și să dai sfaturi unei persoane deoarece acea persoană are încredere în ce spui (”to be able to talk and give advice to a person because one is trusted by him or her” - Merriam Webster Dictionary). De unde și chestia cu abuzul nu al urechii, ci al încrederii.

    Dar autorul nostru nu și nu! El nu vrea să creeze nici cea mai vagă ambiguitate că se referă la organul anatomic, atașat capului unei persoane. 

    De unde și ironizarea îndreptățită, zic eu, despre incultura sa de limbă engleză. 

    Bietul Shakespeare!