Justitia politică

Părinții Constituției post-decembriste au decis, iar poporul român, căruia îi aparține suveranitatea națională, a confirmat de două ori prin referendum că sistemul de justiție din România este compus exclusiv din „Autoritatea judecătorească”, care cuprinde doar trei entități: instanțele judecătorești, Ministerul Public și Consiliul Superior al Magistraturii.

Astfel, controlul democratic al poporului român suveran național asupra acestei puteri a statului său nu se poate exercita decât asupra acestor trei entități stabilite prin Constituția României. Iar acest control este destul de contorsionat și se referă la foarte puține aspecte ale actelor autorității judecătorești.

Concret, poporul suveran își alege reprezentanții în Senatul României și pe președintele României. Dupa care, Senatul îi validează în funcții pe 14 din cei 19 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii, mai precis pe cei aleși de judecători și procurori, în adunările lor, în timp ce președintele României numește în funcții judecătorii și procurorii, la propunerea aceluiași CSM. În plus, președintele României prezidează ședințele Cesemeului la care participă. Și, cam atât.

La modul general, ar mai fi și controlul exercitat de Parlament prin adoptarea legilor și, mai ales, a codurilor după care funcționează autoritatea judecătorească. Numai că, în particularul din România, Parlamentul nu prea și-a spus opinia asupra acestor legi și coduri. Ba, mai mult, în destule cazuri, forul legislativ al României nici nu le-a votat propriuzis, ele fiind trecute prin diferite proceduri ce eludează dezbaterea și decizia parlamentară, sub pretextul că cei ce au scris aceste legi și coduri, respectiv cei din interiorul autorității judecătorești, știu ei mai bine.

În afara acestui control subțire și contorsionat, judecătorii și procurorii fac doar ceea ce vor ei, sau ce le trece prin cap, protejați fiind de un eufemism constituțional, care se numește „independența justiției”, al cărui „garant” este tocmai Cesemeul.

Cu alte cuvinte, tot ce fac acești judecători și procurori este constituțional și este în afara oricărui control al poporului suveran, tocmai pentru că așa a decis acest popor suveran național, atunci când a aprobat prin referendum atât constituția inițială, de după decembrie 1989, cât și modificările acesteia, aduse în anul 2003.

Cu ocazia aderării României la Uniunea Europeană, această autoritate judecătorească românească a fost supusă unei introspecții comunitare, din care a rezultat că ea, autoritatea judecătorească, funcționează prost. De aceea, europenii au inventat un fel de control comunitar asupra autorității judecătorești din România, căruia i-au zis „mecanism de cooperare și verificare”, mecanism care este în vigoare și astăzi, după opt ani de la intrarea țării noastre în Europa unită. Și care va fi în vigoare până când europenii vor fi convinși de două lucruri. Unul, că autoritatea judecătorească din România funcționează bine și al doilea, că poporul român suveran poate controla democratic această autoritate, la fel de bine ca oricare alt popor european.

Rezultă că orice discuție publică despre oricare aspect al activității autorității judecătorești este inutilă și lipsită de consecințe, altele decât cele de imagine a acestei autorități, imagine gravată pe scoarța mentalului colectiv și cu care se luptă cei din justiție, în sensul că justiția ar trebui să fie independentă de orice imagine negativă, ori că o imagine negativă afectează substanțial „independența justiției”.

Și, totuși, la nivel constituțional, nu pot să nu discut faptul că „independența justiției” este înțeleasă exclusiv ca fiind scoaterea autorității judecătorești, cu cele trei componente ale sale, de sub orice formă de control democratic. Interpretare ce este și falsă, dar și păguboasă, atât pentru poporul suveran, cât și pentru actul de dreptate în sine.

Explicația inițială acestei situații rezidă în faptul că autoritatea judecătorească din România este populată exclusiv cu minți totalitariste. Aceste minți, formate fie în regimul comunist abolit acum un sfert de secol, fie sub îndrumarea unor mentori formați în acel regim comunist, nu știu altceva decât că singura formă de control asupra autorității judecătorești este controlul de partid și de stat. Sau, mai precis, doar de partid, care era „în toate, în cele ce sunt și-n cele ce mânine vor râde la soare”. Și, vrând să zădărnicească un asemena control, s-au gândit mințile ăstea ca să instituie un altfel de control totalitar asupra sistemului de justiție, cel exercitat exclusiv de autoritatea judecătorească însăși.

Doar că un control de acest tip este unul mafiot prin definiție, specific unui sistem închis, în care nu pătrunde niciun stimul din afară, așa cum nu transpiră nicio informație din interiorul său. În sistem se crează ierarhii piramidale, doar pe bază de putere. Nici vorbă de ierarhii profesionale, pe bază de competențe, prestigiu, sau statură morală, deoarece asemenea competențe trebuie să fie validate public, adică în afara sistemului închis. Așa că avem de a face cu o permanentă luptă pentru a obține și păstra această putere, la fel cum, într-o mafie, scaunul nașului este întotdeauna vânat de pretendenți și apărat de acoliți. Și, tot ca într-o mafie, orice procedură este permisă, atâta vreme cât duce la succes. Sau, orice procedură este condamnabilă, atâta vreme cât a fost folosită de un învins.

De aceea asistăm la paradoxuri aparente, în care o persoană cu o moralitate dovedit deficitară în afara sistemului ocupă și păstrează cea mai înaltă funcție în prima componentă a autorității judecătorești, cea a instanțelor de judecată. Sau, existența în cadrul celei de-a treia componente a aceleiași autorități, respectiv în CSM, a unei abominații de judecător, care se comportă aberant de caraghios și gândește extrem de strâmb în viața de zi cu zi, dar care are pretenția că poate judeca drept orice cauză îi este adusă în instanță. Ca să nu mai vorbim de componenta a doua, cea a procurorilor, acuzatori care nici nu ar trebui să facă parte din autoritatea judecătorească, atâta timp cât apărătorii nu fac parte din ea.

Dar, cea mai gravă problemă a unui sistem de tip mafiot este că acesta nu are resurse interne pentru a putea funcționa și, mai ales, pentru a prospera. Cu excepția cazurilor în care se fură unii pe alții, membri sistemului sunt obligați să recurgă la resurse din afară. Autoritatea judecătorească, numită așa deși îi cuprinde și pe procurorii ba chiar și pe ministrul justiției, contează pe resursele celorlalte două puteri ale statului, respectiv pe Parlament și pe Guvern, pentru a putea prospera. Numai că, fiind un astfel de sistem închis, judecătorii și procurorii vor să primească resursele necesare fără ca cei ce le dau asemenea resurse să poată penetra sistemul lor exclusivist.

Ca urmare, tot ce pot face judecătorii și procurorii este să exercite diferite forme de presiune, de amenițare, de teroare, asupra parlamentarilor și membrilor guvernului, după modelul în care mafioții colectează taxe de protecție din zona în care își exercită autoritatea, fără a le permite plătitorilor să aibă vreun cuvânt de spus în afacerile interne ale mafiei lor. Și, la fel cum mafioții își folosesc arsenalul propriu pentru a institui teroarea asupra celor din afara mafiei, tot așa și justițiarii își folosesc intrumentarul specific pentru a capta resursele din afara propriului sistem de justiție.

De aici derivă o imensă confuzie publică. Nimeni nu ar putea spune cu certitudine când avem de a face cu un act de justiție, în care sistemul prelucrează un infractor aparținând celorlalte două puteri în stat pentru o faptă penală și când un politician este doar etichetat ca infractor pentru că există motive interne, obscure sau chiar secrete ale justiției să facă asta.

Și mai complicat de înțeles este că, deoarece procurorii din autoritatea judecătorească sunt independenți (adică lăsați de capul lor) să „încadreze” orice gest politic și administrativ ca fiind o infracțiune, dacă așa o cer interesele lor, pot veni și niște parteneri exteriori sistemului de justiție, cum sunt serviciile secrete, ca să „colaboreze” cu justiția, folosind-o ca armă împotriva oricui intră în vizorul lor, pentru motive întemeiate sau nu, dar, cu siguranță, secrete.

De aici și eticheta de justiție politică, ca o parafrază a ideii de poliție politică, specifică regimurilor totalitare. Și, tot de aici, o totală și explicabilă neîncredere în întregul sistem ce poartă numele constituțional de autoritatea judecătorească.

Pentru ultima oară Băsescu

În România, există un post de televiziune așa-zis „de știri”, care a fost înființat acum zece ani, de patronul trustului de presă Intact, cu scopul unic și declarat de a „da în Băsescu”, adică în președintele de atunci al României. Post de televiziune care mai „dă în Băsescu” și acum, cu aceleași „știri” de acum trei ani sau mai mult.

Foto: adevarul.ro

Există și mulți anti-băsiști, adică cei care au așteptat cu nejustificată răbdare, timp de zece ani, să îl vadă pe același Băsescu în cătușe și cu domiciliu permanent într-o celulă de pușcărie. Și care mai așteaptă încă.

Mai există încă și inexplicabil de mulți băsiști, dintre cei ce l-au susținut popular, politic și propagandistic pe același domn Băsescu Traian, împotriva evidenței că domnia sa era total nepotrivit pentru funcția de președinte al României, din punctul de vedere al apartenenței sale la structurile de securitate comuniste, și din cel al educației, și din cel al culturii, și din cel al capabilităților intelectului propriu, și din cel al comportamentului, și din cel al totalei lipse de moralitate intrinsecă, și din toate celelalte puncte de vedere imaginabile.

Astăzi, Băsescu Traian nu mai este președintele României. Toți cei care și-au legat existența de Băsescu, fie și numai pentru un moment, băsiști și anti-băsiști la un loc, au astfel o mare problemă. Vrând-nevrând, Băsescu Traian devine un subiect de istorie.

În mod normal, istoria asta ar fi trebuit să o scrie învingătorii. Știți tipul acela de istorie în care învinsul este prezentat fie ca un monstru de temut, doar pentru ca învingătorul mostrului să pară și mai vrednic de admirație decât merită în ochii consumatorului de istorie, fie ca o scârboșenie de care lumea ar trebui să uite cât mai degrabă, ca să scape de senzația de greață pe care numele și amintirea învinsului le iscă.

Numai că, așa securist, mafiot, derbedeu, imoral, incapabil, urât cum este, Băsescu a reușit să își ducă la capăt două mandate, trecând prin alte două consultări populare privind demiterea lui din această funcție. Adică, nu a fost învins de nimeni, niciodată.

Observăm că, în loc să se apuce de scris istoria băsismului, cei ce i-au supraviețuit lui Băsescu în politica românească nu fac altceva decât să continue propaganda pro, dar mai ales anti-băsistă. În spațiul public, dintre propagandiști, se remarcă cei ce sunt angajați să facă și propagandă pontistă, adică în favoarea premierului Ponta Victor, cel învins de Băsescu pe toate planurile politice, până la bătaia de joc.

Ceea ce creează confuzii, în mințile mai puțin antrenate în ale gândirii. Pentru că, în acele minți, orice anti-băsist ar trebui să fie, automat, pontist convins, ori, cel puțin, pontist credincios. Pe acest raționament neted și-a bazat domnul Ponta Victor întreaga campanie electorală pentru funcția de președinte al României, din iarna anului trecut. Tot ce și-a propus domnul Pona să facă pentru a deveni președinte a fost să îi convingă pe cei aproape opt milioane de anti-băsiști de două lucruri. Primul, că el, premierul Ponta, numit și răs-numit în funcție de președintele Băsescu, este, de fapt, cel mai mare anti-băsist posibil și, al doilea, că Băsescu Traian mai candidează totuși pentru un al treilea mandat.

Plan ce nu i-a reușit, deoarece marea majoritate a celor ce s-au declarat și au votat împotriva lui Băsescu posedă minți antrenate în ale gândirii și, de aceea, și-au dat seama, cu ușurință, de două lucruri. Primul, că domnul Ponta nu este cel mai mare anti-băsist, dar nici cel mai mic. Domnul Ponta nu este anti-băsist deloc. Iar asta se vede cel mai bine atunci când constatăm că domnul Ponta este un emul de-al domnului Băsescu, în ceea ce privește guvernarea de proastă calitate, practicată de domnnul Ponta cu aceleași metode și cu aceiași oameni ca și domnul Băsescu. Al doilea lucru de care anti-băsiștii raționali și-au dat cu ușurință seama a fost că domnul Băsescu Traian nu a mai candidat pentru un al treilea mandat. Sau, mai precis, a candidat prin reprezentant, dar nu a ajuns în turul al doilea.

Cât despre mine, eu nu aș zice că am fost vreodată un anti-băsist, în sens emoțional. Cel puțin, nu unul dintre cei ce s-ar fi consumat psihic pentru ideea de anti-băsism. Tot ce am făcut eu, în timpul celor două mandate ale domnului Băsescu, a fost să constat că domnia sa guvernează prost, dar și cu răutate, cu dorință de stricăciune a tot ceea ce se clădise bine până atunci, pe domeniul public, că se preocupă de sub-finanțarea bunurilor publice pe care orice stat ar trebui să le producă, între care se detașează apărarea națională, că se folosește de organizațiile de forță ale statului în interes personal, ca de o poliție politică, ori ca de organizații mafiote, că încalcă cu seninătate legea doar pentru că așa are el chef, că este incapabil să ducă la bun sfârșit vreun obiectiv de interes național, că a uneltit împotriva propriului stat și a propriului popor, că a ridicat nepotismul la rang de politică de stat și multe altele de aceeași natură. Și am făcut cunoscute aceste constatări ale mele oricui a vrut să le citească ori să le asculte.

Dar eu mă opresc aici. Acesta este ultimul meu text despre Băsescu Traian.

Oricum, pentru mine, problema este că adevăratul învins al acestor ani a fost cetățeanul român. Așa că acesta, de învins ce este, nu va putea niciodată să își scrie propria sa istorie, care să îi fie favorabilă.

Și astăzi, ca de fiecare dată, istoria o scriu învingătorii. Ei pun etichete de bine și de rău, de monstru și de sfânt, de băsist și de anti-băsist oricui au ei interesul să primească astfel de etichete, de cele mai multe ori nemeritate. De aceea ne este și foarte greu să deosebim istoria recentă de propagandă.

Dacă mă întrebați pe mine cine sunt acești învingători, vă răspund simpu: cum cine? Sunt cei ce scriu astăzi istoria întâmplărilor de ieri, de la noi din România, ca și când noi n-am fi fost pe aici, în tot acest timp!