luni, 7 ianuarie 2013

Ion Antonescu


Sunt cel puțin trei Ion Antonescu în aceiași persoană, cea care a trăit în România, între 2 iunie 1882 și 1 iunie 1946.


Un Ion Antonescu este cel care a trăit efectiv, cu bunele și cu relele lui, iubit, admirat, invidiat, urât sau disprețuit de cei care l-au cunoscut personal, sau cei care au trăit în același timp cu el și care au avut viețile lor influențate mai mult sau mai puțin de faptele lui Antonescu. Ca militar, a avut o carieră exemplară, bazată pe merit în mult mai mare măsură decât pe proptele, deși au existat și acestea. Bineînțeles, ca orice militar de succes, a fost și curajos și cu simțul sacrificiului personal, dar și ambițios, și rigid, și nemilos.
A încercat să rămână militar și ca om de stat, să aducă un vânt de moralitate și verticalitate într-un mediu politic corupt, viciat și imoral. A fost și puțin dezaxat psihic, ca orice individ cu o existență neechilibrată, în care viața personală este puternic neglijată în favoarea carierei profesionale și, spre sfârșit, în favoarea destinului național. Acest Ion Antonescu a iubit, a urât, a sperat, a visat și a disperat ca orice om. Poate ceva mai intens decât un om de rând, mai ales în ceea ce privește visele și disperările sale.
Acest Antonescu nu are nici o semnificație pentru noi, decât dacă suntem consumatori de literatură și ne place să îl privim ca pe un personaj de ficțiune. Cel mai popular scriitor al vremurilor trecute de curând, Marin Preda, l-a făcut pe Ion Antonescu  chiar erou de roman, prezentat ca om, cu convingerile și neliniștile sale.
Un alt Ion Antonescu este persoana publică, adică un Ion Antonescu care este doar așa cum l-a perceput publicul din timpul vieții sale. Acel public a avut față de Ion Antonescu percepții, opinii, convingeri, satisfacții, insatisfacții, dragoste, ură, încredere, dezaprobare, dispreț și altele, în grade diferite și în momente diferite. În unele privințe și la anumite momente, aceste percepții și atitudini față de Ion Antonescu au fost apropiate de ceea ce era într-adevăr persoana reală cu același nume, alteori au fost foarte departe de ceea ce era Antonescu cu adevărat.
Vă dați seama cât de mult ar fi putut fi el iubit de sutele de mii de familii care și-au pierdut soții și fiii pe front, trimiși acolo de Antonescu și, mai ales ținuți acolo să moară în iarna fatală rusească, mult după ce teritoriile românești fuseseră eliberate. Degeaba existau rațiuni de stat de natură strategică care justificau menținerea trupelor românești alături de cele germane la Stalingrad, de exemplu. Pentru milioane de români, Antonescu devenise în 1943 un criminal în masă al propriilor cetățeni. Asta cu toată propaganda care îl prezenta ca salvatorul neamului. La fel ca Ceaușescu în 1989, când toată lumea se aștepta ca acesta să fie apărat de securitate, miliție și, mai ales, de armată, și Antonescu era prezumat cu susținerea de care ar fi beneficiat din partea poporului și a armatei. Și tot ca în cazul lui Ceaușescu, nici un militar nu a luptat pentru eliberarea lui Ion Antonescu din arestul Palatului, sau nu a refuzat ordinul de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste.
Nici acest Antonescu nu are o importanță reală pentru noi, în afara situației în care am moștenit din familie niște convingeri ferme, pro sau contra, în ceea ce îl privește. Dar aceste convingeri sunt pentru fiecare în parte și nu formează o opinie colectivă care să conteze în vre un fel.
Și mai este un alt Ion Antonescu, cel ce a rămas în istorie. Pe acest Antonescu l-au folosit și îl folosesc și astăzi, în argumentele lor, propagandiștii oricăror idei, fie ele naționaliste, ori pro- sau anti-iudaice, ca și politicienii aparținând unui curent sau altul, ori alți activiști ai spațiului public. Aceștia vor lua întotdeauna doar o bucată din figura istorică care este Ion Antonescu și o vor flutura cu dezinvoltură ca pe dovada supremă că, iată, Antonescu a fost autor de holocaust, sau că a fost un salvator al neamului, după caz.
Acest Ion Antonescu de factură istorică ne mai influențează încă existențele. A fost alungat un timp îndelungat din manualele de istorie, pe vremea când perioada sa de dominație în stat și, mai ales războiul împotriva Uniunii Sovietice, 1941 – 1944, erau interzise de a fi cunoscute de studenți. În ultimii ani ai comunismului de tip național, cu aprobarea secretă a propagandei comuniste, figura istorică a lui Ion Antonescu a fost introdusă, tiptil, în conștiința publică. Cunoscându-l parțial și necritic, mulți militari de astăzi, ca și o bună parte din populație, l-au privit ca pe un model sau chiar pe un reper de dăruire pentru patrie, până la sacrificiul suprem. Pentru ei, Mareșalul este exemplul celui mai înalt argument privind apărarea patriei împotriva tuturor inamicilor. Nu contează dacă acești „inamici” ar putea fi proprii con-cetățeni.
Ca urmare, ca cetățeni români, suntem împărțiți în trei categorii:
Suntem cei care ne formăm convingerile în umbra figurii istorice a lui Ion Antonescu și luăm atitudine ca și când am fi alături de el.
Apoi suntem cei care avem convingerea că Ion Antonescu este vinovat de toate crimele petrecute pe timpul când el era conducătorul statului și că această vină încă mai plutește asupra noastră și ne afectează negativ existența. Și nu ne place deloc.
În sfârșit, suntem cei care îl lăsăm pe Ion Antonescu să zacă în manualele de istorie, dar suntem deranjați, cel puțin sonor și vizual, de propaganda pro sau contra Antonescu, folosită  mai ales pentru voturi de partid.


6 comentarii:

  1. incertitudini, mereu altele

    http://www.youtube.com/watch?v=itPA98XF_Q4

    Fii om, fii drept şi recunoaște că, pe deasupra ambiţiilor, intrigilor și urilor, este Patria, este veșnicia neamului, și că acolo trebuie să ne întâlnim totdeauna, chiar dacă nu ne înțelegem de fiecare dată.`~Ion Antonescu//

    Când mi-am cumpărat „Delirul„, am citit-o pe nerăsuflate, eram foarte tânără. Mi-aș dori s-o recitesc, trebuie să-mi fac timp. Deocamdată, un gând al autorului-
    ”Delirul e cartea pe care am aspirat s-o scriu încă de acum 20 de ani. Am scris-o abia acum pentru că abia acum mi s-a cristalizat o idee despre istorie, după ce am citit multe cărţi despre cel de-al doilea război mondial.

    Eram intimidat de fatalismul istoric tolstoian, care nu accepta că un singur om, Napoleon, poate provoca atâtea nenorociri unor popoare întregi. În cele din urmă am avut revelaţia că în cazul celui de-al doilea război mondial, ei bine, un singur om, Adolf Hider, în condiţiile unei dezvoltări istorice cu caracter patologic, adică apariţia fascismului german, a putut într-adevăr provoca nenorocirea unei întregi civilizaţii.
    Odată cristalizată această idee, am putut scrie, într-un an şi jumătate, cartea care a avut cel mai mare succes de public din cariera mea, deşi primul roman, Moromeţii, e mai bun.” Marin Preda

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Da, Preda era sincer. Numai că a abordat subiectul în plină propagandă comunistă mascată pro-Antonescu, astfel că, privit din afară, pare că și el, Marin Preda, ar fi contribuit la acea propagandă. Cum spuneam și în articol, problema cu propaganda este că nu dă „țintei” ocazia să preia critic ideile, să vadă care sunt favorabile și care îi sunt potrivnice, care merită transformate în valori și care nu.

      În fapt, Ion Antonescu a fost un nou eșec istoric ca persoană care a pus mâna să facă România și poporul ei, în mod conștient și deliberat, așa cum eșecuri au fost, de-a lungul vremii, Tudor Vladimirescu, Avram Iancu, Nicolae Bălcescu, Al. I. Cuza, Mihai I și Ceaușescu. Toți au pierdut, la nivel personal, pe când încercau să facă Țara și nația după cum se gândeau ei. Alții, care nu au avut asemenea ambiții, au mers din succes în succes, în detrimentul aceleiași Țări și aceluiași popor.

      Ștergere
  2. Hari, doua aspecte:
    1. care sunt cei care au mers din succesuri in succesuri :
    2. Intotdeauna cand esti nevoit sau te incapatanezi sa faci ceva asa cum vrei tu, sansele de reusita sunt minime, in afara cazului in care ai un sistem de protectie, represiune si urmarire infailibil. Nu cred ca mai e nevoie sa spun de ce. Este imposibil ca un om, sa poata lupta impotriva tuturor, indiferent ce intentii are, indiferent cat de bine intentionate sau nu ii sunt masurile sau proiectele. Este o chestie de aritmetica.Antonescu , subiectul tau a fost sincgur impotriva tuturor, nu a avut sustinatori nici in afara nici in interior, nici unul din cei cu care a lucrat, ma refer la institutii, forte politice sau militare, colaboratori sau subordonati, nu a vrut sa il ajute, l+au tinut acolo cat le-a fost necesar pentru a trece hopul. In alta ordine de idei este cel putin lipsit de relevanta daca nu de fair play sa judeci sau sa invinuiesti pe cineva ca nu a facut ceva sau ceea ce ar fi vrut sa faca macar, de vreme ce nu a avuut nici timpul, nici ajutorul si nici conditiile csau ocayia sa isi definitiveye proiectele.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Marine, subiectul Antonescu nu este unul pe care să îl discutăm noi doi, pentru simplul fapt că tu îl abordezi emoțional și eu rațional. Din comentariul de mai sus rezultă că ai sărit în sus că am zis că Antonescu a fost un eșec, ca persoană. Aceasta nu este nici sentință, nici învinuire, ci doar o consatare.

      Cineva care sfârșeșe în fața plutonului de execuție, indiferent pentru ce motive și indiferent cât de demn se arată cu acea ocazie, este o persoană care a suferit un eșec enorm al vieții sale. La fel și în cazul lui Ceaușescu. Cum tot un eșec personal este să abdici, la fel, indiferent de motive, cum a fost cazul lui Cuza și al lui Mihai. Sau să sfărșești pe jumătate nebun și nebăgat în seamă, ca Avram Iancu. L-am băgat în aceiași categorie și pe Nicolae Bălcescu, deși el a murit de boală, pentru că asta este categoria celor ce au încercat, deliberat, să construiască poporul român. Unii chiar din temelii, alții doar să îl ia dintr-o stare mai proastă și să îl ducă într-una mai bună. Nu vorbesc aici de dezvoltarea materială, ci de facerea unui popor, așa cum au făcut francezii sub Richelieu, germanii sub Bismarck sau turcii sub Ataturk.

      Deci, cei din categoria asta au încercat, s-au dăruit ideii de facere a poporului român, le-a ieșit mai mult sau mai puțin, dar ei, personal, au sfârșit cum au sfârșit. Dacă nu ai avea un sentiment atât de puternic față de Antonescu, care să te facă irascibil la orice observație defavorabilă despre el, ai fi văzut de la început că asta am zis, și nu altceva.

      Iar, dacă vrei exemple despre cei cu succese, ia statuile sau numele de străzi ale politicienilor români, de la începuturile României și până astăzi, și vezi ce fapte i-au cocoțat pe socluri. Vei constata că majoritatea nu au avut nimic de-a face cu poporul român, în sensul să îl facă mai bun și mai bine, ci, din contră, de cele mai multe ori, l-au fraierit și l-au vândut altora, care îi corupseseră.

      Ștergere
  3. Hari, nu am sarit in sus, dar nu inteleg. Deci tot cei care au incercat sa faca ceva cu tara asta , dar nu au reusit pentru ca nu au fost lasati, pentru ca au fost tradati, surghiuniti, asasinati, se fac vinovati de esec. Pai atunci dragul meu Hari, trebuie sa admiti daca nu chiar sa convingi ca toata istoria noastra a fost un esec, ca nu avem nici un domnitor care sa-si fi dus la sfarsit opera,poate doar Stefan Cel mare, dar care pe plan personal a facut mai mult decat si-a promis, femeia si plodul, batalia si biserica.
    De vorbit noi doi putem vorbi oricat, nu ne vom certa. Nu sunt neaparat fan Antonescu, dar eu vad in el ceea ce a facut bine pentru tara. Ca unii il considera nerealiyat, altii schiyofrenic, altii dictator, e treaba lor, fiecare pune accepnt pe ce il intereseaya. Eu stiu ca e singurul care a avut curajul sa accepte conducerea tarii intr+un moment in care puteam sa disparem ca stat, si sa il mentina , sa nu urmareasca interese personale. Sub acest aspect, da, sunt de acord nu s+a realiyat personal, s+a nascut nistit si sarac, a murit cinstit si sarac. Iar modul in care a murit nu cred ca i se poate reprosa. Aici cu tot respectul Hari, ma deyamagesti. E ca si cum ai invinui pe cineva asasinat sau omorat pe strada ca nu a fost in stare sa isi organizeze viata. Hari, poti mai mult decat atat.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu înțeleg de unde scoți chestia asta cu acuzația de eșec?!? Sau, vina eșecului? Cred că folosim același termen, cu înțelesuri complet diferite. Dacă nu lingvistic, cu siguranță cultural înțelegem altceva, tu și eu, despre eșec. În mintea mea, ca cineva să se facă „vinovat” de propriul eșec, trebuie să fie masochist, idiot sau neom și să lucreze la propria sa pierdere.

      Cred că ai împrumutat înțelesul din fotbal, unde unii se pretează la eșecul propriei echipe, dar acesta nu este niciodată propriul lor eșec. În plus, în fotbal, sunt două echipe, deci eșecul unora se poate datora celorlalți, chiar dacă cei ce l-au suferit ar fi putut face mai mult.

      Așa că nu mă regăsesc în ceea ce zici despre mine, că învinuiesc pe cineva pentru asasinat sau omorât. Eu nu învinuiesc pe nimeni de nimic. Constat că viața lui Antonescu s-a sfârșit lamentabil.

      Nici măcar nu m-am pronunțat dacă el a avut sau nu vreo contribuție la acest sfârșit. Și nici nu am să mă pronunț asupra acestei eventuale contribuții, pentru că nu este un subiect care să mă pasioneze, altfel decât cum am zis la începutul articolului meu, când îl iau pe Ion Antonescu ca personaj, real sau fictiv.

      Ștergere