Penibilul

Din perspectivă istorică, lucrurile stau așa. Cu mult timp în urmă, am citit un articol de-al domnului Andrei Pleșu, publicat on-line de Dilema veche și, în subsolul lui, am propus un comentariu ce atrăgea atenția asupra unui derapaj de argumentație, de altfel foarte specific autorului. Bineînțeles, comentariul meu nu a văzut niciodată lumina ecranului pe pagina Dilemei vechi, pentru că, la ei, nu se face să scrii de rău despre domnul Pleșu, chiar dacă ai argumente raționale și te exprimi civilizat.

Ca să propun acel comentariu, am fost nevoit să mă înscriu cu adresa mea de e-mail. După mai bine de un an, pe această adresă am început să primesc Newsletter-a Dilemei vechi, prin care îmi sunt semnalate cele mai interesante, din punctul lor de vedere, apariții în această publicație on-line, finanțată de Adevărul. Am considerat întotdeauna că o astfel de înștiințare este doar o replică penibilă dată totalului meu dezinteres pentru cei ce scriu acolo și pentru produsele lor.

De curând, dintr-o astfel de scrisoare, am aflat despre un nou articol al domnului Andrei Pleșu, intitulat „Chipuri ale ticăloșiei” și publicat la rubrica rezervată domniei sale, ce poartă numele de „nici așa, nici altminteri”, rubrică numită în scris exact așa, cu litere mici și cu virgulă, probabil ca să fie clar pentru oricine că nu este vorba de zăpăceală aici, ci de o negare deliberată a normei de comunicare în scris, ca un fel de garanție că nici textele de sub această titulatură nu se supun normelor de orice fel. Nici măcar normei de bună cuviință.

În esență, autorul articolului continuă lamentațiile prilejuite de intrarea numelui domniei sale în gura unei anumite părți a presei cu amintirea a două persoane, de profesie jurnaliști, care s-au alăturat detractorilor săi, în contradicție cu părerea lor anterioară, exprimată despre acesta cu ani în urmă, când unul scrisese frumos despre autor, iar celălalt beneficiase de amabilitatea aceluiași autor de a-i acorda un interviu. Adică, uite ce mi-e omul, după ce am fost drăguț cu el sau în ochii lui, acum mă înjură, pare a zice, cu multe și amare cuvinte, domnul Andrei Pleșu. Adică, explică domnia sa mult prea pe larg, ăștia care s-au sucit sunt niște ticăloși.

Bine, și ce-i cu asta, vă veți întreba, pe bună dreptate. Ce, nu are voie omul să se lamenteze? Ba da, aș răspunde eu la cea de-a doua întrebare, cum să nu aibă voie, mai ales dacă se lamentează în spațiul publicistic rezervat domniei sale, spațiu care mai este și unul virtual, unde nici măcar nu sunt omorâți copacii pentru asta. Răspunsul meu la prima întrebare, însă, trebuie să fie un pic mai nuanțat. Pentru că este ceva cu asta, cu lamentația pleșuiană.

Fără să îi numească pe cei doi, ca să putem judeca și noi, cu mințile noastre, despre cine și despre ce este vorba, domnul Pleșu ne explică insidos faptul că acești jurnaliști nu ar fi putut scrie rău despre domnia sa, dacă nu s-ar fi dedulcit la bani mulți, foarte mulți, primiți ca să îl înjure pe marele Andrei Pleșu. Să cităm din autor, cu menționarea sursei (http://dilemaveche.ro/sectiune/situa-iunea/articol/chipuri-ale-ticalosiei) „Cum se petrec lucrurile? La început este tentaţia: ţi se oferă, brusc, un cîştig nesperat, cu mult peste ce erai obişnuit să primeşti. Dar nu degeaba. Ţi se cere, la schimb, o radicală înregimentare: devii soldatul unei „cauze“ prestabilite, dictate „de sus“, fără legătură cu eventualele tale convingeri. Trebuie „să prestezi“, să „livrezi“ ritmic, fără abatere şi fără nuanţe. Eşti plătit „ca să intri în dispozitiv”“. Asta este „psihanaliza” domnlui Pleșu, aplicată „ticăloșiei ca misiune”, dacă vă puteți închipui că există și așa ceva.

Derapând în stilul său inconfundabil, domnul Pleșu se lansează în dezvoltarea ideii că cei doi, și alții ca ei, și-ar fi „vândut sufletul” pentru averea făcută pe seama întoarcerii condeielor jurnalistice împotriva domniei sale, avere ce îi caracterizează pe ticăloșii posesori ai unei ticăloșii care, deși este de o „simplitate preistorică”, se manifestă prin „case, maşini, dame de companie, chefuri – la niveluri mai joase, vacanţe exotice, acces la „lumea bună“, hobby-uri nărăvaşe, sau, mai ales, sentimentul puterii sau al notorietăţii – la niveluri mai sofisticate.”

Deși textul pleșuian este presărat în exces cu sintagme puse între ghilimele, nu știm de unde sunt luate citatele respective, așa cum nu știm nici de unde știe domnul Pleșu cum este cu ticăloșii și ticăloșiile lor, inclusiv cu averile și vânzarea sufletului.

Situația asta nu face decât să adâncească sentimentul de penibil pe care îl provoacă această reacție necontrolată a domnului Andrei Pleșu la banala tevatură a vorbirii de rău a domniei sale, făcută de doi jurnaliști nenominalizați și, deci, necunoscuți, dar, se pare, foarte bogați și foarte ticăloși.