vineri, 8 august 2014

Judecata românească

Cazul condamnatului Dan Voiculescu a fost unul extrem de mediatizat. Condamnarea suferită de acest domn și de o duzină de alți inculpați va isca, fără nicio îndoială, un noian de alte acte mediatice. Nu vreau să mă număr printre ei.


În primul rând, nu știu cazul penal în care a fost condamnat domnul Voiculescu, iar mass media românească nu a fost în măsură să mă lămurească, aceste mijloace de „informare” mustind de propagandă, partizanat și dezinformare. Deci, nu am cum să mă pronunț despre ceea ce nu am cum să știu.
În al doilea rând, am convingerea că asistăm la o vendetă, la o bătălie între mafioți care folosesc mijloacele de atac pe care le au la dispoziție, inclusiv cele publice, și nu la un act de justiție, adică de dreptate. Nu este nicio îndoială că protagoniștii acestei vendete sunt domnii Băsescu Traian și Dan Voiculescu. Aceștia au produs deja multe victime colaterale, reprezentate atât de cei condamnați, și vor mai produce, în rândul celor implicați în proces, ca procurori și judecători, care vor suferi mai târziu. Ori, într-o vendetă nu este loc de a treia parte, nici măcar în rolul de comentator.
În al treilea rând, mentalitatea publică românească este primitivă. Conform acesteia, dacă sunt în dezacord cu domnul Băsescu înseamnă că sunt cu domnul Voiculescu. Sau invers. Deci, orice poziție publică despre subiectul Voiculescu condamnat va fi percepută ca una partizană, adică viscerală, lipsită de rațiune curată și de intenții cinstite.
Deci, cele ce urmează nu sunt despre domnul Dan Voiculescu sau despre Antena 3 cea anti-băsistă, ori despre cât de corectă ori de strâmbă a fost judecata la care aceștia au fost supuși.
Este vorba despre România, care este statul al cărui cetățean sunt și care îi angajează și îi plătește pe toți cei implicați, în numele ei, în cauza Voiculescu versus Băsescu.
Această Românie este un stat prăbușit, în ceea ce privește funcția de dreptate, pe care ar fi trebuit să o exercite prin puterea judecătorească.
În momentul în care o procuratură arestează un judecător ce ar fi trebuit să judece cazul Voiculescu iar o curte de apel aduce de la instanța inferioară doi judecători pe care îi pune în locul acelui arestat și al celuilalt judecător ce se făcuse pierdut, în momentul în care acest complet ad-hoc își bate joc de opinia publică și se arată total subordonat unei bucăți de hârtie pe care, probabil, sunt scrise intrucțiunile cu ceea ce să facă, în momentul în care președintele României iese în public și dă instrucțiuni cum să procedeze respectivul complet, în momentul în care un procuror șef minte public privind condițiile juridice în care se află dosarul în cauză, din punct de vedere al termenelor de prescripție, în momentul în care Consiliul Superior al Magistraturii, cel pus de Constituție să vegheze asupra independenței justiției vede toate astea, de la televizor, și nu face nimic, de-a lungul lungilor săptămâni de circ judiciar, în acel moment nu mai putem vorbi de greșeli, de acțiuni subversive, de ofițeri sub acoperire ai unor servicii secrete de stat sau particulare ce joacă rolul de procurori și judecători, ori de alte motive punctuale sau oculte ce ar putea explica situația creată.
Singurul lucru de care putem vorbi este totala prăbușire a României ca stat ce poate exercita actul de dreptate.
Problema este că defecțiunea asta nu se vede cu ochiul liber. Acum treizeci de ani, după accidentul nuclear de la Cernobîl, am cunoscut unii cetățeni, altfel întregi la cap, ce susțineau că ei pot vedea radiațiile nucleare ce se abătuseră asupra României, în condițiile în care acele radiații, chiar dacă existau, nu aveau cum să fie văzute decât de aparatele specializate. Mă gândesc la faptul că tot mai bine ne-ar fi cu asemenea oameni, care se conving singuri de o realitate, după câtă putere de înțelegere au ei, decât cu unii care cred că, dacă nu văd ei cu ochii lor o realitate, înseamnă că nu există.
Mai ales atunci când realitatea este una amenințătoare pentru ei, oamenii ăștia, care, dacă nu văd nu cred, sunt pierduți. Iar noi, cei care vedem și ceea ce nu li se arată lor, putem fi pierduți împreună cu ei, dacă ne lăsăm duși de valul indiferenței și al dubitativului.
Dacă nu vrem să ne prăbușim odată cu statul ăsta nedrept, va trebui să ieșim din turmă.
Sau să plecăm din Țară.
Ca militar român, eu prefer să îmi apăr Țara decât să o părăsesc.
Voi?



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu