duminică, 7 septembrie 2014

Despre câine

Încet-încet, de-a lungul anilor și secolelor, omul tot mai învață despre Dumnezeu, studiindu-i creația. De ce ar face omul așa ceva, când este suficient să crezi în Dumnezeu și să te bucuri de creația sa, pentru a fi un om fericit? Pentru că omul are ambiția declarată de a-i semăna lui Dumnezeu, până la identificarea cu el.


Omul vede că, în jurul său, creația dumnezeiască găzduiește și binele și răul, și facerea și desfacerea, și frumosul și urâtul, și alcătuirea și distrugerea. Și își zice că doar dacă Dumnezeu însuși este și bun dar și rău, și creator, uneori chiar de urât, dar și distrugător, uneori chiar de frumos, atunci și el, copiatorul, mimul, trebuie să fie la fel, dacă vrea să atingă dumnezeirea.
În unele părți ale Lumii, oamenii cred că Dumnezeul unic este și bun și rău, și constructor și demolator, dar și câte ceva între acestea două, având milă să îi crească pe unii și supărare să îi pedepsească pe alții. În alte părți ale aceleiași Lumi, oamenii cred că Dumnezeu este o treime de făpturi, dintre care una se ocupă cu creația, alta cu distrugerea și a treia cu repararea și îndreptarea diferitelor elemente ale creației.
Dar mai sunt în Lumea asta, prin tot locul, și oameni care nu vor să îi semene lui Dumnezeu. Ba, mai mult, ei nici măcar nu știu că există un Dumnezeu și că acesta a creat Lumea în care trăim noi. Sau nu le pasă de existența lui Dumnezeu, iar scopul lor în viață este să distrugă creația acestuia, fără să știe că este o creație. Numai că aceștia sunt greu de deosebit de cei ce cred în Dumnezeu și vor să îi semene mai ales în ceea ce privește latura distructivă a complexității sale.
Mulți dintre cei ce cred în Dumnezeu se miră cum de acesta nu își apără mai bine creația și îi lasă pe cei Fără-de-Dumnezeu să-i facă stricăciuni, mai ales când este vorba de suflete. Aceștia și-ar putea găsi răspunsul la o asemenea mirare uitându-se la oamenii creatori, cei care îi seamănă lui Dumnezeu. Niciun individ care a creat vreodată ceva nu a stat să își apere creația. Niciun pictor nu a stat de pază lângă tabloul său, ca să nu vină cineva să i-l taie în bucăți. Niciun constructor de case nu a stat de pază lângă vreuna dintre ele, pentru a o apăra de demolatori. Nici măcar cel ce a creat o unealtă sau o armă a distrugerii nu a stat de pază lângă ea, pentru a nu fi distrusă de cei ce se opun distrugerii.
Nu același lucru se poate spune despre omul colectiv. Oamenii se adună în colectivități mai mari sau mai mici, pe bază geografică, demografică, culturală sau spirituală, ori în orice combinație a acestor baze și cu altele asemenea. Ceea ce îi ține împreună nu este, însă, niciuna dintre baze, deoarece indivizii sunt liberi să circule în alte areale geografice, să viețuiască în alte bazine demografice, ori să se bucure de cultura și de spiritualitatea altora. Ceea ce îi ține împreună este setul de valori pe care geografia, familia, cultura și spiritualitatea le generează și pe care membrii colectivității și le însușesc.
Aceste valori sunt întotdeauna apărate de omul colectiv împotriva oricăror încercări de distrugere. Și, făcând așa, omul colectiv se apropie cel mai mult de acea latură a dumnezeirii care apără și păzește, care sfătuiește și îndeamnă, care ajută și repară. Dar care și pedepsește. Desigur, colectivitățile cu mai multe valori au mai mult de apărat decât cele cu mai puține valori, iar colectivități fără nicio valoare nici măcar nu există. Dacă, într-o populație de indivizi, nu există nici măcar o singură valoare comună, pentru apărarea căreia acei indivizi sunt gata să și moară, atunci acea populație nu este un colectiv, ci doar o adunătură.
Aceste propoziții de mai sus au fost doar o introducere la ceea ce am de zis despre câine.
Omul creator s-a apropiat cel mai mult de Dumnezeu atunci când a creat câinele, pentru că a luat ceea ce nu era câine, l-a modelat și l-a făcut câine, așa cum Dumnezeu a luat o mână de particule, un pumn de energie și o suflare de viață, și a creat Universul din care s-a întrupat omul. Tot așa cum Dumnezeu a creat acest Univers nu pentru a-i fi de folos, ci doar pentru a fi, tot așa și omul a creat câinele nu pentru că i-ar trebui, ci doar pentru ca să fie și câinele pe planeta Pământ.
Orice altceva a creat omul a fost pentru a-și satisface o nevoie, o plăcere, o dorință sau un vis. Este drept că unii oameni și-l imaginează pe Dumnezeu după chipul și asemănarea lor și, atunci, cred despre acesta că a creat Universul pentru a-și satisface o plăcere sau un moft. Numai că, din studiul creației dumnezeiești, nu rezultă deloc așa ceva.
Mai sunt cei ce caută un motiv pentru care omul l-ar fi creat pe câine. Dintre ei, unii sunt de părere că animalul câine este bun de mâncare, ca să îi ostoiască pe cei flămânzi. Doar că în părțile din Lume unde câinele este considerat aliment, animalul este mâncat ca o delicatețe, pentru cei sătui dar pofticioși, ceea ce nu justifică motivul pentru care ar fi fost creat câinele. Tot dintre ei, alții sunt de părere că acest câine a fost creat de om ca să îi fie companion sau să îi stea de pază omului. Adică, să îi satisfacă omului atât o plăcere, cât și o nevoie. Numai că aceștia nu își dau seama că cei ce adoptă un câine pentru propria lor plăcere ori pentru nevoia de pază se adresează câinelui gata creat și nu fac parte din omul universal, cel care a creat câinele.
Cheia acestor nelămuriri se găsește în momentul creației câinelui de către om. Cu multe mii de ani în urmă, când omul a creat câinele, acel om știa mai multe despre Dumnezeu decât știm noi astăzi, cu toată știința noastră și cu toată învățătura popească cu tot. Omul acela știa că Dumnezeu a folosit în crearea Universului nu trei ingrediente fundamentale, adică particulele, energia și viața, ci patru. Cel de-al patrulea ingredient fundamental este sufletul.
A fost ușor pentru omul primordial să înțeleagă că aceste ingrediente fundamentale ale creației sunt independente una de alta. Doar că particulele au nevoie de energie ca să se combine în sub-atomi, atomi, molecule, corpuri și constelații, iar viața are nevoie de particule și de energie ca să se manifeste, în toate formele sale. Mai greu i-a fost omului să înțeleagă cum este cu sufletul. Cea mai apropiată de adevărul dumnezeiesc înțelegere a sufletului a fost cea că sufletul există la fel de independent ca și viața, particulele și energia, dar are nevoie de toate celelalte pentru a se manifesta.
Pentru confirmarea acestei înțelegeri a lui Dumnezeu, omul primordial a creat câinele. Acesta este o gazdă formată din particule, energie și viață, pentru suflet. Altă menire nu au câinii decât să găzduiască suflete. De aceea nici câinii nu cer nimic de la om, altceva decât să îi lase să își cultive sufletul. Și tot de aceea sufletul câinelui este cel mai dezvoltat și mai frumos suflet de pe planeta Pământ, pentru că existența lui este fundamentală și nu doar consecința unei întâmplări, ori a unei satisfaceri de nevoi, sau de chefuri umane.
Dacă nu a existat vreo nevoie umană de creare a câinelui, atunci nu poate exista nici vreo nevoie umană de distrugere a lui, alta decât plăcerea distrugerii în sine. Doar că, atunci când un câine este distrus, distrugătorul nu îi poate nimici câinelui și sufletul, deoarece acesta nu depinde de corpul ucis decât pentru a se manifesta, nu și pentru a exista. Sufletul se va duce în altă parte a Universului, unde se va manfiesta în altă gazdă. La fel cum și celelalte ingrediente fundamentale din care este creat câinele distrus se vor recombina în alte forme de existență. Singura pierdere pe care o poate produce distrugerea unui câine este cea pentru omul care l-a creat pe acel câine sau l-a moștenit de la cei ce l-au creat.
Dacă omul care suferă pierderea câinelui distrus este un om colectiv, adică un om posesor și apărător de valori, atunci suferința lui arată că acest câine ce nu mai este era o valoare pentru el. Desigur, nu era o valoare materială, nici una economică sau socială, ci o valoare sufletească.
Dacă orice câine era o valoare resimțită atunci când s-a pierdut, înseamnă că orice câine este o valoare sufletească pentru omul colectiv și atunci când încă există printre noi. Ceea ce justifică demersurile și chiar eforturile ori sacrificiile pe care omul colectiv, posesor de valori, le depune pentru apărarea oricărui câine, perceput ca valoare sufletească.
Iar cei ce neagă asemenea valori, ori chiar le distrug cu plăcere, nu fac parte din omul colectiv, ci doar viețuiesc printre cei ce au valori comune și alcătuiesc, astfel, o familie, un popor, o gintă, o civilizație. Aș merge și mai departe și aș spune că cine nu recunoaște o valoare sufletească atât de pură și de evidentă cum este un câine, nu are cum să recunoască, să respecte și să apere alte valori mult mai greu de asimilat, cum sunt cele naționale sau chiar cele umane, în general.


10 comentarii:

  1. Răspunsuri
    1. Mă bucur că v-a plăcut!

      Ștergere
    2. Mi-a placut, am distribuit in grupurile din care fac parte.Apreciat peste tot.

      Ștergere
  2. Atât de frumos, de limpede și de cu sufletul în palmă spus, că este cea mai frumoasă urare într-o zi de mare sărbătoare!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Să vă meargă la suflet, aș putea ura, fără să greșesc!

      Ștergere
  3. Frumos legati temele si nu vreau sa par insensibil daca vreau sa fac un amendament. Cand spuneti "inseamnă că orice câine este o valoare sufletească pentru omul colectiv", nu pot mari suficient fontul pentru a sari in ochii persoanelor de-a dreptul irationale in protectia cainilor. Exact. Spuneti un lucru foarte mare. Relatia om-caine este de-a dreptul speciala. Specialistii spun ca el, cainele, se simte parte dintr-o haita atunci cand are o relatie cu omul. Dar este una speciala, inaltatoare. El, cainele, se ridica pentru a se apropia de nivelul omului. Iar omul se leapada de agresivitatea si armura sufleteasca de care are nevoie pentru a supravietui in jungla umana.
    Dar cainii in haita pe strada nu sunt parte din acea relatie. Ei nu se emancipeaza in relatie cu omul ci se salbaticesc in relatie cu alte animale din haita. Iar omul nu se elibereaza de agresivitatea societala ci, din contra, isi creste ostilitatea.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nu există nicio dovadă cât de cât credibilă că acești câini fără stăpân s-ar sălbătici. Chiar și separat de o colectivitate umană, câinele rămâne tot câine, adică tânjeșe și caută să se alăture oamenilor, nu să viețuiască liber, în pădure, să zicem. Canis Lupus Familiaris se definește astfel pentru că este în relație permanentă cu omul. A separa câinele de om, chiar și în cazul unui exemplar individual, este similar cu separarea unui delfin de apa marină. În schimb, sunt nenumărate exemple în care un câine așa-zis sălbăticit, adică un câine care se apără violent de orice ființă umană care îl abordează, poate fi readus să viețuiască cu oamenii, dacă i se dă o șansă. Cât despre haită, spre deosebire de haita lupilor (Canis Lupus Lupus), haita câinilor cuprinde obligatoriu ființe umane. Chiar și haitele câinilor fără stăpân au oameni în cadrul lor, doar că ei, oamenii, nu știu asta.

      Ștergere
  4. „Grija de a-i mulțumi pe oameni ne face să ne pierdem orice înflorire spirituală.„ Umberto Eco, Baudolino, pagina 581

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sau, altfel spus, corectitudinea politica (political correctness) este conservatoare, daca nu chiar retrograda.

      Ștergere