sâmbătă, 6 septembrie 2014

Parerologul român

Zilele acestea, cele cu Summit-ul NATO și cu războiul civil din Ucraina, unde una dintre părțile implicate acționează în numele și în interesul Federației Ruse, mi-a fost dat să întâlnesc, să văd sau să dau peste neașteptat de mulți domni și doamne care aveau o părere conturată despre aceste subiecte. Imensa lor majoritate aveau caracteristicile comune că părerile lor se bazau pe auzite, pe citite, pe văzute sau închipuite, dar fără nicio metodă de procesare mentală a celor auzite, citite, văzute sau închipuite, precum și că ambiția lor declarată era să impună acele păreri oricărui interlocutor, precum și eventualului public privitor la ei și ele.


Eu am o problemă cu asemenea oameni doar atunci când ei se află într-o poziție din care pot lua decizi în afaceri publice, ori pot influența asemenea decizii. Pentru că eu ader la principiul că cine nu este în stare să își dezvolte și să comunice o opinie proprie fundamentată și consolidată rezonabil despre un subiect relevant pentru public nu va fi niciodată în stare să ia o decizie corectă, onestă și în interesul publicului, pentru că procesele psihice și intelectuale sunt aceleași în ambele situații.
Ei înșiși pot avea o problemă, dacă meseria lor implică orice urmă de credibilitate privind relevanța și profunzimea procesului interior de formare și formulare a opiniilor privind un subiect de interes public. Adică, dacă sunt profesori și merg la clasă, în fața acelorași studenți care îi văd la televizor ori îi citesc pe bloguri, ori sunt implicați în proiecte de cercetare științifică, beneficiarii lor, fie ei studenți sau comanditarii ori consumatorii studiilor, se vor îndoi foarte serios de credibilitatea celor predate ori prezentate în rapoartele de specialitate, atâta vreme cât respectivii emitenți s-au făcut de râs în public, atunci când și-au dat cu părerea, fără să știe ce vorbesc.
În plus, indiferent de categoria din care fac parte, emitenții de opinii aiurea îi aruncă în derizoriu pe toți cei care s-au străduit, într-o formă sau alta, să înțeleagă fenomenul sau procesul ce face obiectul opiniei lor. De exemplu, cu ani în urmă, am organizat și condus un program intensiv despre NATO, la nivelul de masterat executiv. În cadrul acelui program, eu aveam de ținut un curs despre structura militară NATO, adică exact despre subiectul discuției din aceste zile, privind eventualitatea instalării unei baze ori a unui comandament NATO pe teritoriul României, în contextul recalibrării acestei structuri în întregul NATO, pentru a realiza o pivotare spre est. Nu spun acum ce m-a calificat pe mine să țin acel curs și nici pe ce m-am bazat eu când l-am pregătit.
Spun doar că acel curs avea vreo șapte credite europene standard, ceea ce presupunea un efort de însușire a lui echivalent cu vreo 400 de ore standard de studiu, lecturi, asistare la prelegeri și participarea la lucrări practice, individual și în comitet, precum și o vizită pe teren, la cel puțin două comandamente NATO. Atunci când vine cineva care a citit o singură carte despre NATO sau s-a uitat pe prima pagină a site-ului de referință și vrea să emită o părere despre ceva legat de structura militară a Alianței, adică după ce a consumat vreo 20 de ore de informare despre subiect, mai ales dacă citește încet și cu dicționarul în față, acel cineva ori are pretenția că este de douăzeci de ori mai deștept sau deșteaptă decât un absolvent al cursului meu, ori că 95 la sută din ce le-am transmis eu cursanților este complet irelevant și poate fi trecut cu vederea.
Asta, dacă vrea să fie egalul lor. Numai că mulți dintre acești emitenți de păreri aiurea au pretenția că ei sunt nu egalul unui absolvent al cursului meu, ci mult superiori lui, ba chiar mult superiori mie, care am ținut cursul. Pe ce se bazează ei, însă, rămâne un mister.
Sunt convins că unii dintre ei mai întâi și-au format o opinie și abia apoi au căutat argumente care să o susțină. De pildă, mai întâi și-au însușit propoziția „NATO este ceva rău și nefuncțional” și, apoi, s-au întrebat de ce NATO ar putea fi ceva rău și nefuncțional. Și s-au gândit ei să constate că NATO ia decizii cu încetinitorul. Să luăm anexarea ilegală a provinciei Crimeea de Federația Rusă, în paguba Ucrainei suverane, independente, indivizibile și beneficiara unui acord de garantare a securității sale, semnat atunci când a renunțat să fie o putere nucleară. Această anexare ilegală a început pe 18 martie 2014, odată cu semnarea la Moscova a unui tratat de accedere a Crimeei la Federația Rusă, dar NATO a reacționat oficial doar la Summit-ul său din Țara Galilor, din 4-5 septembrie 2014. „Târziu, mult prea târziu”, au zis părerologii. Bineînțeles, ei nu aveau de unde să știe că NATO reacționase, la nivelul miniștrilor de externe, încă din data de 1 aprilie, la numai patru zile calendaristice și la doar două zile lucrătoare după adoptarea Rezoluției 68/262 a Adunării Generale a Națiunilor Unite prin care s-a declarat această anexare ilegală. La acea dată, când NATO lua prin consens decizia de a suspenda orice cooperare practică cu Rusia, ei nici nu știau că va trebui să aibă o părere despre această situație.
Am întâlnit cel puțin o persoană care a afirmat că știe cu certitudine dintr-o carte pe care a citit-o că NATO este nefuncțională. Nu conta cine a scris cartea aia, ori când a scris-o, din ce pornire și cu ce scop, ce metodă de investigație teoretică a stat la baza ei, cine a citit-o, ce referințe a primit, ce critici i s-au adus și alte asemenea elemente de validare a credibilității. Tot ce conta era că scrie într-o carte că NATO nu poate lua decizii prin consens atunci când numărul membrilor a ajuns la 28. Ceea ce era în linie cu opinia persoanei respective de dinainte de a citi cartea.
Mai sunt convins că o parte dintre părerologii despre care scriu eu aici nici măcar nu și-au format vreodată o opinie propriuzisă despre subiectul pe care îl abordaseră. Dar, participând la discuții în studiouri sau pe bloguri ori Facebook, s-au situat automat de cealaltă parte a unui anumit interlocutor, pe care nu îl agreau. Dacă respectivul zicea că NATO face bine ce face, ei ziceau imediat că, de fapt, NATO face rău ce face. Și viceversa.
Cea mai caraghioasă situație a fost aceea în care asemenea participanți la discuție au răspuns cu „asta este opinia mea”, atunci când au fost întrebați pe ce se bazează atunci când spuneau ceea ce spuneau, reamintind că fiecare om are dreptul la o părere și este liber să și-o spună. Desigur, în esență ei aveau dreptate. Doar că este ridicol să îți exprimi în mod liber părerea, atâta vreme cât este evident că ea, părerea, este lipsită de informații, de metode de prelucrare a acelor informații, precum și de proceduri de validare a justeței ei.
O asemenea situație este regretabilă chiar și atunci când părerologii nu pot influența cu părerile lor nici deciziile administrative, nici opinia publică. Este regretabilă, pentru că ea arată o mentalitate răspândită în rândul publicului românesc despre faptul că nu îți trebuie nici carte, nici știință, nici experiență, nici metodă de investigație și de analiză, nici cunoașterea limbii profesionale în care este publicată informația, nici măcar bun simț ca să îți exprimi o părere despre ceva ce nu știai că există înainte de a fi întrebat sau întrebată.
În esență, această mentalitate este păguboasă pentru colectivitate în ansamblul ei, deoarece favorizează un egalitarism situat cât mai jos pe scara meritelor sociale și profesionale, în care cel ce nu știe este egalul celui ce știe, dar la nivelul său scăzut de neștiință, așa cum cel ce nu are habar cum se face ceva este egalul priceputului, dar la nivelul de nepricepere al primului. Cum să progresezi social, economic sau cultural, ca popor, într-un asemenea mediu?!?