joi, 26 martie 2015

Abuzul ca relatie umană

Cu vreun an în urmă, am asistat la o scenă incredibilă, petrecută în centrul Sibiului. O echipă de lucrători, ce s-au declarat de la Primărie, se pregătea să ridice un autoturism înmatriculat în Brașov, parcat pe un trotuar lat. Partea incredibilă era dată de faptul că unul dintre ei a venit cu un indicator mobil cu semnul de circulație „oprirea interzisă”, pe care l-a plantat lângă mașina brașoveanului, pentru a se putea face o poză și chiar un film din care să rezulte că omul își parcase mașina în loc nepermis.


Trotuarul era suficient de larg încât să acomodeze și mașina parcată, și eventualii pietoni ce ar fi vrut să treacă pe acolo. Așa că nu ar fi existat niciun motiv de ridicare a mașinii, în condițiile în care luarea  ei de acolo nu avea cum să fie o soluție la redobândirea spațiului pentru circulație.
Am protestat imediat, atrăgându-le atenția lucrătorilor primăriei că fac un abuz. La care ei mi-au răspuns că nu au de ales, deoarece au primit ordin în acest sens, de la „domnul vice-primar”. În acel moment nu era niciun polițist prin apropiere, așa că nu am avut cui să semnalez cazul. Fiind seară, nici la Primărie nu cred că aș fi găsit pe cineva. Tot ce am făcut eu, în situația aceea, a fost să sper că brașoveanul se va întoarce la mașina lui mai înainte ca domnul vice-primar să apuce să i-o salte. Apoi am plecat de acolo.
De multe ori trecem peste abuzuri și nedreptăți doar pentru că nu ne afectează direct. În plus, lupta cu cei ce abuzează și nedreptățesc este întotdeauna inegală. Dacă nu din alt motiv, măcar din cel că abuzantul se pregătește îndelung pentru ca gestul lui să aibă succes. Pe lângă pregătire, abuzantul mai beneficiază și de și experiența proprie, dobândită pe măsură ce abuzurile sale se adună nesancționate. Spre deosebire de mine, cel care m-aș fi gândit să curm un abuz, eu nefiind deloc pregătit nici teoretic și nici practic pentru o asemenea luptă. Așa că, aproape întotdeauna, ne considerăm perdanți într-o asemenea luptă, încă înainte de a o începe. Și, ca urmare, mai bine ne lăsăm păgubași. Așa cum am făcut eu în povestea aceasta din centrul Sibiului.
De la această poveste, am rămas totuși cu morala că, în Sibiu, este bine să parchezi numai corect, pentru că, altfel, poți rămâne fără mașină, mai ales dacă este înmatriculată în altă parte și mai este și una ce denotă o oarecare dare de mână, încât să îți poți permite să plătești 500 de lei ca să îți iei mașina înapoi de la Primăria Sibiului, sub ochiul critic și necrutățor al „domnului vice-primar”.
Așa că am colecționat destui martori ce au mers cu mine în mașină, cărora le-am demonstrat că sunt conștient de riscul de a rămâne fără mașină, dacă nu sunt foarte corect cu parcarea în Sibiu. Așa cum am colecționat și numeroase tichete de parcare de un leu, Sibiul fiind deosebit de generos cu taxele mici de parcare pe străzile sale.
Și, totuși, astăzi am pățit-o.
Având treabă câteva minute în centrul Sibiului, am căutat un loc de parcare, pe care l-am găsit pe o stradă lăturalnică, primul loc clar marcat, de după semnul „Parcare cu plată”. Este drept că locul respectiv, deși era clar marcat atât pe carosabil, cât și prin semnul de circulație ce îl preceda, prezenta urme de linii oblice, cu care se indică porțiunile de drum unde nu ai voie să mergi cu mașina. Dar, în absența unui indicator rutier care să întărească aceste linii oblice și în prezența altor linii, care marcau evident și fără echivoc un loc de parcare, adăpostit la umbra semnului de „Parcare cu plată”, nici nu mi-a trecut prin minte că nu aș avea voie să parchez acolo.
După care am cumpărat un tichet de parcare, pe care l-am pus pe bordul mașinii, la vedere. Deși aveam de gând să stau doar câteva minute, tichetul îmi dădea voie să parchez până a doua zi.
În nu mai mult de cincisprezece minute, cât am avut treabă, Primăria Sibiului mi-a săltat mașina cu număr de București de acolo. Ca și când n-ar fi fost. În locul ei am găsit un bolovan, cu o tăbliță înfiptă în el, prin care eram înștiințat că mașina mi-a fost ridicată și dusă la un depozit de mașini ridicate, că mă costă 500 de lei să o iau astăzi înapoi și vreo 200 de lei pentru fiecare zi de întârziere, precum și un număr de telefon la care aș fi putut sta de vorbă despre acest subiect.
Deoarece eu am parcat mașina fiind de bună credință că locul este unul oferit de Primăria Sibiului contra cost și plătind acel cost, am considerat pe bună dreptate că sunt victima unui abuz al Primăriei, similar cu cel la care asistasem cu aproape un an în urmă, în care protagonist fusese brașoveanul amintit la început. Fiind singur, pe o străduță rar circulată, am găsit de cuviință să mă adresez Poliției Române, pentru a fi sprijinit în lupta împotriva acestui abuz. La câțiva pași mai încolo, pe strada adiacentă, se găsea o doamnă polițist local, ce vorbea în stația radio din dotare, evident în timpul unei misiuni în desfășurare. Mi-a spus că era vorba despre o filmare pentru o reclamă comercială, ceea ce impunea controlul circulației rutiere și pietonale prin zonă. Dar nu mi-a spus cum pot să dau de „colegul” ce decisese că parcasem incorect și că trebuie să îmi fie confiscată mașina pentru acest lucru. M-a sfătuit să mă adresez celeilalte poliții.
Ceea ce am și făcut. Am sunat la numărul unic de urgență 112, unde mi-am spus numele și problema, care consta în găsirea unui polițist dispus să vină la fața locului și să constate că îmi dispăruse mașina, în mod complet nejustificat. Operatoarea de la 112 mi-a făcut imediat legătura cu cineva care nu a vrut sub niciun chip să îmi spună cine este, nici ca nume, nici ca funcție ori instituție. Când i-am spus acelui cineva ce vreau, m-a îndemnat să îmi notez un număr de telefon de la „Poliția Sibiu”. Am notat numărul și apoi l-am apelat. La a treia încercare, mi-a răspuns alticineva, care, în afara cuvântului „poliția” nu a vrut să îmi spună cine este sau ce competență are ca să îmi rezolve problema.
I-am spus omului cine sunt, strada pe care mă aflu, faptul că în locul mașinii este o placuță înfiptă într-un bolovan și că eu am nevoie de asistența poliției în această situație, deoarece mașina mi-a fost ridicată evident abuziv. După vreun sfert de oră de așteptare, a apărut un microbuz cu doi agenți de poliție, care au parcat pe singurul spațiu cu linii oblice fără altă interpretare decât că nu ar fi voie să ai vreo mașină pe acolo. Ulterior, s-a dovedit că spațiul acela era necesar mașinilor care luau curba de pe străduța pe care îmi parcasem eu mașina, microbuzul poliției incomodând evident circulația.
Doar unul dintre cei doi mi-a spus cum îl cheamă, apoi mi-a cerut un act de identitate. După care, m-a anunțat că îmi va face proces verbal pentru că am chemat nejustifcat poliția la fața locului. O parte a dialogului purtat cu acest polițist poate fi urmărită pe filmul pe care l-am făcut cu telefonul meu inteligent, după ce l-am atenționat pe polițist că filmez.
În final, m-am ales cu o amendă de 250 de lei pentru că am solicitat un polițist la locul dispariției mașinii mele, cu o taxă de recuperare a mașinii confiscate de 500 de lei și cu perspectiva unui proces verbal de contravenție pentru parcarea mașinii mele în locul acela.
La întâmplarea asta se impun câteva comentarii. Primul este o nelămurire. Care credeți că este probabilitatea ca un asemenea loc cum a fost cel în care mi-am lăsat mașina să fie vizitat de aceiași polițiști care nu sunt suficienți pentru a patrula locurile aglomerate și cu incidență mare a infracționalității din urbe, astfel încât să constate că o mașină este parcată incorect și, mai mult, că se impune ridicarea ei, ca și când rămânerea ei acolo și doar amendarea șoferului ar fi pus în pericol traficul ori chiar siguranța circulației?
Răspunsul evident că o asemenea probabilitate se apropie de zero. Ca urmare, sunt doar două explicații plauzibile.
Prima este că am fost vizat direct. De cele mai multe ori, atunci când am fost victima vreunui abuz, am fost o țintă întâmplătoare. Adică, abuzantul sau abuzanții nu aveau nimic de a face cu mine personal, ci doar cu faptul că m-am aflat în interiorul razei de acțiune a abuzului lor. Am avut totuși și câteva experiențe în care mi s-a arătat cât de puternic ar fi cel ce mă abuzează, ori cât de puternic este cel ce l-a pus pe cel ce mă abuzează să îmi facă rău, mai ales atunci când eu mi-am exprimat lipsa de respect față de puterile respectivilor.
Legat de cazul acesta, cu câțiva ani în urmă, am constat că exact aceeași mașină ce mi-a fost ridicată astăzi a intrat în colimatorul agenților de circulație sibieni, care m-au oprit fără niciun motiv și m-au pus să dau un test de alcool în aerul respirat, după ce fusesem la o petrecere la care ar fi vrut să vină și domnul Oprea Gabriel, actualmente ministrul de interne și vice-premier, moment în care eu am spus unor convivi că ar face mai bine domnul Oprea să nu vină, că va auzi de față cu toți părerea mea despre domnia sa, părere ce poate fi lecturată pe blogul meu și care nu îi este deloc favorabilă. Și, deși omul s-a aflat literalmente la ușă, nu a mai intrat. Doar faptul că nu băusem la petrecere m-a salvat de data aceea. Oricum, polițiștii mă așteptau la multe străzi distanță de locul petrecerii, așa că trebuie să fi fost vorba de o coordonare ce a implicat mai multe persoane. La rigoare, o anchetă ar putea să dea substanță supozițiilor mele. Tot ce pot spune este că nu prea se întâmplă coincidențe cu mașini, mai ales de când identitatea proprietarului se poate constata instantaneu, prin sistemul informatic al polițiștilor.
Opusă ipotezei unui abuz deliberat împotriva mea personal, este ipoteza existenței unei capcane permanente pentru fraierii vizitatori pe patru roți ai Sibiului. Adică, îi cred în stare pe cei de la Primăria Sibiului că ar fi putut „pregăti” un loc de parcare așa cum este cel în care îmi lăsasem eu mașina, care să aibă urme de marcaj de interzicere a mașinii suprapuse peste marcajele de parcare cu plată. Foarte important, acest loc trebuie să fie pe o străduță lăturalnică, astfel încât să pară că ghinionistul șofer a avut noroc să îl găsească. Îmi pot imagina foarte ușor că un agent de poliție locală vizitează de câteva ori pe zi capcana, ca să vadă dacă s-a prins vreun fraier în ea. Ăia cu mașina de ridicat stau cu urechea lipită de telefonul mobil și abia așteaptă semnalul, ca să vină și să producă un venit primăriei de 500 de lei.
Cheia deslușirii acestor necunoscute o dă domnul agent de politie din filmul meu. Domnul acesta se comportă de parcă ar avea un spate asigurat sau de parcă a ales să îi facă o plăcere ministrului său, chiar dacă acela nu l-a pus personal să se ocupe de mine. Fără acest agent și atitudinea lui, mai că aș fi înclinat spre ipoteza unui ghinion. Adică, sunt și eu un fraier ce am căzut în capcana sibienilor de la primărie, ori chiar în cea a „domnului vice-primar”, deși știam că trebuie să mă păzesc de ei. Dacă agentul venit la fața locului m-ar fi convins că nu am dreptate, că, uite, sunt totuși liniile ăstea oblice și că, uite, vă ducem noi cu dubița la depozitul de mașini ridicate, să vedeți că a dumneavoastră nu este furată de-adevăratelea ci doar e confiscată de Primărie, aș fi înclinat spre ipoteza a doua.
Pentru cei interesați mai mult de întâmplare decât de speculațiile și comentariile mele, țin să precizez că eu mașina mi-am recuperat-o imediat, contra sumei de 500 de lei, plătită doar lichid, cu bon fiscal totuși. Nu am făcut nici scandal, nici nu le-am stricat ziua doamnei de la casieria afacerii cu mașini ridicate și domnului de la poartă, cu care am interacționat pentru a reintra în posesia propriei mele mașini mici.
Acum că mi-am declinat indentitatea la Primărie, urmează să primesc și un proces verbal de contravenție, pentru parcarea incorectă. Sunt curios dacă voi primi avertisment sau amendă, pentru fapta mea reprobabilă și condamnabilă de a parca în Sibiu o mașină cu număr de București.
La acestea se adaugă amenda pentru că am îndrăznit să chem poliția la fața locului dispariției mașinii mele.
Dacă vreau vreo reparație la aceste trei acte împotriva mea, va trebui să mă adresez justiției sibiene. Recuperarea banilor deja plătiți este o întreprindere cu șanse la jumătate, ceea ce s-ar putea întâmpla în următorii cinci ani, după care suma se prescrie. Amenzile din cele două procese verbale nu trebuie neapărat plătite. Ele pot fi contestate tot în instanțele de judecată, procesul durând, în medie, vreo doi ani, plus recursul. După care, dacă nu voi avea câștig de cauză, mi se va face poprire pe pensie, iar Casa Sectorială de Pensii de pe lângă Ministerul Apărării Naționale este foarte eficientă în a lua banii pensionarilor pentru orice recuperator de amenzi și nu numai de amenzi. Să mai facem și mențiunea că procesele, mai ales în faza de recurs, necesită cheltuieli de judecată semnificative, care ar trebui să depășească cu mult sumele contestate.
Așa că aș ieși mai bine fără nicio reparație. Aș putea pune un preț de o mie de lei pentru experiența asta și aș trece mai departe în viața-mi.
Rămân însă câteva lucruri de făcut. Unul ar fi de văzut ce se poate face ca alții să nu mai pățească ceea ce am pățit eu. Adică, să fiu abuzat de Primăria Sibiu și, în loc să fiu apărat de poliție împotriva acestui abuz, să mă trezesc amendat pentru că am îndrăznit să apelez la „oamenii legii”. Aici nu mă gândesc la sancțiuni, cât la forme pozitive de îndreptare a lucrurilor. Aș prefera să fac o serie de seminarii cu agenții de poliție sibieni, să le insuflu mai multă demnitate personală, să nu mai fie doar niște obedienți care se dau peste cap să placă șefilor și mai dau și în cap cetățenilor pentru asta. Alte lucruri îi vizează pe politicienii locali și centrali, care dau impresia că urbea sibiană este moșia lor, în care pot face ei legea și pot domni peste pălmași cum le taie cheful. Dar aceste lucruri nu merită amintite aici. Mai bine să le simtă pe pielea lor politică.