sâmbătă, 28 noiembrie 2015

Frica de teroare

De când cu atentatele teroriste de la Paris, de vineri, 13 noiembrie 2015, soldate cu cel puțin 130 de morți și peste 360 de răniți, opinia publică românească, la fel ca și cea europeană, este îndemnată să se teamă de teroriști, mai ales de cei aparținând grupării auto-intitulate Statul Islamic și cunoscută cu acronimele ISIS. ISIL sau Daesh.

Foto: thenationalherald.com

Mai mult chiar, această opinie publică este îndemnată să ia atitudine. Să ceară guvernanților să adopte măsuri de protecție a publicului împotriva teroriștilor, cele mai citate fiind închiderea granțielor, alungarea imigranților și controlul strict al comunităților musulmane din aglomerările urbane de pe continent. Asta, la noi acasă, în Europa comunitară. La ei, în deșert, Europa să se ridice la luptă împotriva acestui Daesh și să îi bată odată, ca să nu mai stăm cu frica în sân, din cauza lor.
Desigur, în România, este mai greu de luat asemenea măsuri, având în vedere că granițele noastre sunt, dacă nu chiar închise, oricum foarte bine zăvorâte, ca stat de graniță al Uniunii Europene ce suntem, că imigranții nu prea au venit, așa că nu am avea ce să alungăm și că nu viețuiesc pe teritoriul național alte comunități musulmane decât cele împământenite aici de sute de ani, comunități ce nu au de ce să fie controlate strict sau altfel. Iar o armată pe care să o trimitem să îi învingă pe Daesh nu avem, din lipsă de fonduri și de „voință politică”.
De subliniat că vorbim aici de măsuri europene, luate în considerare de diferite state afectate într-o mai mare măsură de „valul terorist”. Pentru noi, românii, ele sunt de luat în seamă doar dacă vrem să fim și noi europeni și să ne situăm în interorul acestui „trend”. Care trend s-ar traduce prin ternul cuvânt românesc tendință.
Problema este că europenii, între care se remarca, în ultimile zile, cei din Belgia și din Franța, au luat deja și alte măsuri foarte vizibile, cum ar fi introducerea stării de necesitate sau chiar ocuparea militară a capitalei Bruxelles, pentru mai mult timp. Ca să nu mai vorbim de „măsura” franțuzească a suspendării convenției europene pentru drepturile omului!
Interesant este că aceste măsuri au fost adoptate mai degrabă împotriva propriului public, sub pretextul de a-l proteja de teroriști. Ceea ce ne evocă modelul practicat la noi, cândva, când soluția adoptată pentru a mai reduce din accidentele de circulație a fost nu să se facă drumuri circulabile în siguranță, nici să se impună regulile de circulație, ci să nu se mai circule cu mașinile. În context, ne putem aștepta ca și autoritățile de pe la noi să ia aminte de la „frații lor mai mari” și să facă și pe aici la fel ca în Franța sau în Belgia, de cum vor avea prilejul. Ori oportunitatea.
Este momentul să revenim la subiectul frică și să menționăm un aspect teoretic al conceptului. În termeni simpli, frica este o stare de spirit, generată de necunoscut. Proiectându-se în viitor și nefiind sigur cum va arata acesta, depozitarul fricii își închipuie că îi va fi foarte rău, fără a putea să definească acest rău. Și, atunci, i se face frică. De aceea, nu ne este niciodată frică de trecut, oricât de negru și de chinuitor ar fi fost el. Pentru că trecutul este întotdeauna cunoscut.
Spre deosebire de frică, teroarea este o stare de spirit de natură dezorganizantă, indusă de amenințarea cu ceea ce ar putea fi mai rău într-un viitor predictibil.
Frica ține, deci, de irațional. Iar remediul iraționalului este cunoașterea rațională. Numai că avem aici două probleme.
Una este că vorbim de o stare de spirit a unor mase largi de oameni. Ceea ce ține de psiho-sociologie. Iar psihologia socială arată că iraționalul predomină oricum în justificarea celor mai multe dintre atitudinile și comportamentele colectivității de referință.
Cealaltă problemă este că, în ceea ce privește viitorul, nimeni nu poate să spună, cu certitudine, cum va arăta el. Nici la nivel individual, nici la nivel de grup sau de popor. Nici cei ce determină, măcar în parte, viitorul colectiv, cum sunt decidenții politici sau corporatiștii, nu știu, de multe ori, ce fac, ori cum vor arăta consecințele acțiunilor și deciziilor lor.
Acestor două probleme nu li s-a găsit, încă, nicio soluție viabilă și universală. În continuare, iraționalul și cunoașterea fragmentară, incompletă vor predomina în societatea occidentală, iar în cea orientală va fi predominantă manipularea grosieră a publicului local, pe teme culturale, religioase sau de altă natură irațională. Cum România este la intersecția acestor două lumi, aici vom avea parte, în continuare, și de multă iraționalitate în atitudinile și comportamentele sociale, și de necunoaștere ori cunoaștere parțială a realităților, și de multă manipulare a opiniei publice.
În asemenea condiții devine chiar un sport reconfortant prin succes să introduci în mase frica de orice. În cazul de astăzi, vorbim de frica de teroare.
Deci, nu ne referim la teroarea ca atare, cea pe care teroriștii se străduiesc să o inducă prin actele lor violente și nemiloase. Noi ne referim aici la frica de a deveni victimele terorii. Și, aplicând definiția teoretică a fricii, propusă mai sus, putem spune că, cu cât este mai neclară, mai vagă perspectiva apariției terorii, cu atât ne va fi mai mare și mai profundă frica de acea teroare.
Și vom reacționa în consecință. Adică, pentru a scăpa de frica asta, vom cere măsuri de îngrădire a libertăților noastre, doar-doar așa vom fi mai în siguranță. Sau, mai pe placul guvernanților, le vom cere să își aroge puteri sporite, nu împotriva teroriștilor, despre care nu știm mai nimic, ci împotriva noastră, a publicului, despre care știm cu siguranță că trăim într-o stare sufletească de frică.
Ca să mă înțelegeți mai bine, haideți să vă dau două exemple, care ilustrează foarte colorat ce am vrut eu să scriu aici.
În timpul cutremurului cel mare din 1977, o echipă de lucrători se afla în vârful unui turn de evacuare a noxelor, la o înățime de peste o sută de metri. În mod normal, vârful acelui turn avea oricum o pendulare perceptibilă, datorată înălțimii mari. Vă imaginați cât de tare s-a clătinat el, în timpul cutremurului. În multele secunde cât a durat acel cutremur, unii dintre lucrătorii de pe turn au vrut să își desprindă centurile de siguranță și să se arunce în gol, pentru că frica de necunoscut, de ceea ce s-ar putea întâmpla cu ei, dacă s-ar rupe ori s-ar prăbuși cu totul turnul, era mai mare decât cea de a cădea în gol. Doar stăpânirea de sine, ori stăpânirea fricii unuia dintre ei i-a salvat și pe toți ceilalți.
Al doilea exemplu l-ați văzut cu toții, pe timpul atacului turnurilor gemene din Manhatan, din 11 septembrie 2001. Atunci, sub ochii telespectatorilor îngroziți din întreaga Lume, au fost mulți cei care au preferat să se arunce în gol, de la sute de metri, doar pentru că știau că jos îi așteaptă o moarte previzibilă, opusă incertitudinii de a rămâne în clădirile lovite de avioane, unde ar fi putut să pățească ceva necunoscut în întregime.
Desigur, aceste două exemple sunt de natură violentă și imediată, pe când frica de teroare este mai vagă și durează mult mai mult până să i se vadă efectul, în atitudinea sau comportamentul victimei. Mai ales dacă acea victimă nu este un individ ci o colectivitate.
Cert este că, nesancționată de rațional și de cunoaștere, frica de teroare este menită să inducă atitudini și comportamente aberante, iraționale, în rândul publicului țintă, comportamente ce vor fi, întotdeauna, dăunătoare depozitarului fricii și benefice celor ce induc această stare de spririt păguboasă.