luni, 9 mai 2016

Cersetorul, cârcotasul si cetăteanul

Civilizația occidentală, cea din care ne straduim și noi, românii, să facem parte, este structurată pe state. Deoarece fiecare dintre aceste state cuprinde un popor sau mai multe, ori doar o porțiune dintr-un popor, după caz, este imperios necesar ca el, acest fiecare stat, să corespundă unui model acceptabil de toată lumea. Iar modelul ales și acceptat peste tot în Occident este cel al statului antic european. Inițial grecesc și, apoi, roman.


Unul dintre elementele constitutive fundamentale ale oricărui stat occidental este cetățeanul. În filosofia arhitecturii statale antice, cetățeanul era cărămida, pe când legile, cutumele, tradițiile și valorile comune erau mortarul care lega fiecare cărămidă de toate celelalte, iar, pe timpul constituirii statului, guvernul era meșterul zidar și, mai apoi, femeia de serviciu, care ținea curată și în bună funcțiune respectiva contrucție.
Statele occidentale, ce s-au format la finalul Evului Mediu, în Europa și în America de Nord, au adoptat aceeași filosofie, atunci când s-au constituit. Mai puțin statele constitutive ale Marii Britanii, care au parcurs un proces de devenire aparte, început odată cu celebra Magna Carta, cu câteva sute de ani mai devreme. Proces ce a avut același rezultat, deoarece era bazat pe aceeași filosofie.
Pentru a fi o construcție durabilă, solidă și elegantă, orice stat contemporan, la fel ca cele antice, trebuie să se asigure că cetățenii săi, în calitate de cărămizi, îndeplinesc două condiții. Una ar fi că ei, fiecare în parte și toți împreună, sunt conștienți de rolul pe care îl au în arhitectura statală. Cealaltă condiție este ca ei, cetățenii, să fie pregătiți teoretic și capabili acțional să își joace acest rol.
De aceea, fiecare stat este direct interesat și alocă resurse semnificative pentru învățământul de stat, pentru sănătatea publică, pentru ordinea socială și pentru securitatea individuală, ca domenii în care se crează condițiile cetățenești menționate mai sus.
De aici rezultă esența relației dintre stat și cetățean. Statul nu face altceva decât să existe prin cetățenii săi. In același timp, se preocupă ca acești cetățeni să fie cât mai pricepuți în rolul de elemente constitutive ale statului.
Această filosofie se verifică ușor. Statele care se preocupă mai mult de cetățenii lor, care au organizat mai bine și cu performanțe mai mari învățământul de stat, care asigură sănătatea fiecărui cetățean și care își protejează mai tare cetățenii de orice riscuri și amenințări sunt state puternice, indiferent de condițiile lor geografice, de nivelul de dezvoltare economică sau de demografie. Desigur, nu în mod absolut, ci comparativ cu statele care nu investesc în cetățean suficiente resurse, care mențin cetățeanul în ignoranță privind rolul pe care acesta îl are în stat, care preferă să îl țină departe pe cetățean de problemele de stat, adică comparativ cu statele slabe.
Dacă mai amintim și postulatul că statele puternice produc mai multă bunăstare decât statele slabe, atunci putem înțelege că este în interesul cetățeanului să viețuiască într-un stat puternic și este în intersul statului să abiă cei mai angajați și mai capabili cetățeni.
Este de subliniat că vorbim aici despre statul însuși și nu despre administratorii săi. În mod natural, aceștia din urmă au interesul ca cetățeanul să nu își bage nasul în treburile lor. Așa cum o femeie de serviciu nu vrea să stea nimeni pe capul ei și să vadă cum își face serviciul și cu ce rezultate.
Desigur, guvernanții pot să își promoveze interesele de această natură doar între niște limite. În afara acestor limite, la o extremă, găsim statele prăbușite, în care guvernanții, de cele mai multe ori corupți, au reușit să alieneze complet cetățenii, aceștia ajungând să destrame statul, așa cum cărămizile sfărmicioase, ce se desprind din pereți, duc la dărâmarea unei clădiri. Iar, la cealaltă extremă, găsim dictaturile de toate felurile, în care statul nu mai are nevoie de cetățeni, fiind complet subordonat autorităților ce îi transformă pe locuitori din cetățeni în supuși. Adică, în executanți obedienți ai chefului conducătorului sau șefului statului și camarilei sale.
Acolo unde guvernanții nu vor să atingă vreuna dintre aceste două extreme, dar nici nu sunt încântați să fie controlați de cetățeni, se manifestă fenomene de prostire a cetățeanului. Adică, de aducere a acestuia în stare de neștiință, de nepricepere privind rolul său în cadrul statului.
Printr-o educație publică pervertită se alterează nivelul și capacitatea de cunoaștere a publicului, ignoranța rezultată de aici făcându-l pe cetățean să fie dependent de altcineva, care să îi spună ce și cum, în toate domeniile existenței sale. Iar acest altcineva este întotdeauna o sursă de informare controlată de guvernanți. Aceeași dependență perversă se crează și în relația cetățeanului cu statul, atunci când acesta ar trebui să îi ofere bunuri publice în domeniile esențiale ale sănătății sau siguranței proprii.
Văduvit de propriul discernământ social și dependent de agențiile de stat pentru nevoile sale esențiale, în mod subliminar sau direct, cetățeanul se află în situația în care guvernanții și vectorii lor de influență insistă să îi imprime un comportament de chiriaș tolerat al arhitecturii statale, în locul comportamentului de element constitutiv al aceleiași arhitecturi.
Una dintre ipostazele comportamentale ce rezultă din această tentativă este cea a cerșetorului. Cetățeanul ajunge să cerară în permanență ceva de la stat. Sau, măcar să aștepte ca statul să îi dea ceva. Iar guvernanții vor fi întotdeauna fericiți să îi promită cetățeanului că îi vor da câte ceva. În schimbul votului sau al promisiunii că niciodată cetățeanul nu se va băga în treburile lor. Adică, nu va exercita niciodată vreun control democratic asupra guvernării.
Cealaltă ipostază comportamentală încurajată de guvernanți, ca înlocuitoare a comportamentului cetățenesc, este cea a cârcotașului. În dictatură cârcoteala era infracțiune și se pedepsea aspru, pentru descurajarea oricărei tentative ulterioare. În statele slabe, cârcoteala este nu numai tolerată, dar chiar încurajată. Cu condiția ca ea să nu se dezvolte niciodată în proteste, ci să fie doar un paleativ al acestora.
Deci. Pentru a fi puternic, statul are nevoie de cetățeni activi și pricepuți în rolul lor de cetățeni. Cetățenii nu pot fi activi și pricepuți de capul lor, ci doar dacă statul le oferă condiții de educare, de sănătate și de pace. Ca urmare, dacă statul nu le oferă asemenea condiții, el va deveni foarte repede un stat slab. Care va fi la cheremul străinilor. Sau al celorlalte state.
Aparent, vorbim aici despre un cerc vicios. Chiar dacă ar vrea, cetățenii unui stat slab nu pot să îl facă pe acesta puternic, deoarece statul slab nu le oferă condițiile necesare.
De fapt, nu este niciun cerc. Este o spirală. Care o ia în sus, de fiecare dată când cetățenii conștientizează măcar că ar trebui să reînvețe să fie cetățeni activi și angajați. Sau, o ia în jos, de fiecare dată când cetățenii se complac în rolul lor de cerșetori la stat sau doar de cârcotași. Din aceia ce n-ar pune mâna niciodată pentru a remedia ei înșiși ceea ce nu le place.
Acest mini-eseu s-a născut ca o explicație la ce a vrut să zică un celebru președinte american, atunci când și-a îndemnat compatrioții să nu se întrebe ce poate face patria lor pentru ei, ci doar ce pot face ei pentru patria lor.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu