duminică, 10 iulie 2016

Bilantul unui început

Vi s-a întâmplat vreodată să vedeți pe cineva, aflat în fața unui „bancomat” sau ATM, cum se pierde cu totul? Cum nu știe în ce fantă să înfigă cardul bancar? Cum nu poate înțelege și urma instrucțiunile de pe ecran? Care nu știe ce e ăla un „pin”? Toate acestea întâmplându-se în timp ce, în spatele său, se formează o mică aglomerație de persoane care ar vrea și ele să scoată bani din același aparat. Persoane dintre care unele i-ar sări în ajutor celui neajutorat. Dar nu pot să o facă de capul lor, pentru că ar încălca regula de discreție în tranzacția bancară.


Dacă vi s-a întâmplat așa ceva, atunci știți cum m-am simțit eu citind și auzind tot felul de „texte” emise de tot felul de „analiști”, privind Summit-ul NATO de săptămâna trecută. Cu exact două excepții, toți comentatorii, analiștii și pricepuții în politică externă și de securitate, în apărarea națională și alianțele militare, în spații și arhitecturi de securitate, au bătut câmpii. Cu mai multă sau mai puțină grație. Așa că, încălcând principiul discreției, sau, mai bine zis, aplicând acest principiu în sensul că nu o să îi numesc, am să vă prezint un mic îndrumar de scoatere a ideilor dintr-un eveniment precum cel menționat aici.
În zilele de 8 și 9 iulie 2016, la Varșovia, în Polonia, a avut loc întâlnirea Consiliului Nord-Atlantic la nivelul șefilor de state și de guverne din statele membre ale Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, întâlnire cunoscută sub numele generic de Summit-ul NATO. Agenda discuțiilor a fost complexă și a cuprins întreaga gamă de preocupări de securitate ale Alianței, de la apărarea comună împotriva oricărui agresor, la gestionarea crizelor și la proiecția stabilității regionale prin cooperarea de securitate. Rezultatele acestor discuții se regăsesc în deciziile și hotărârile aliaților și au fost comunicate publicului larg și internațional, prin intermediul mai multor documente, dintre care cel mai semnificativ este chiar Comunicatul Summit-ului.
Primul lucru pe care trebuie să îl înțelegem despre acest summit este că toate deciziile sale, luate exclusiv prin consens, sunt despre viitor. Dacă înțelegem acest lucru, nu vom mai putea vorbi despre un bilanț, adică despre un total al adunărilor și scăderilor anterioare. Cum nu vom mai putea vorbi despre disensiuni sau divergențe în cadrul Alianței Nord-Atlantice.
Decât dacă vrem să vorbim despre procesul care a dus la aceste decizii consensuale. Proces ce a cuprins, inevitabil, faze mai faste sau mai nefaste, pentru unii dintre participanți. Asta, în condițiile în care rezultatele sunt întotdeauna benefice tuturor. Ne întrebăm numai ce rost ar mai avea asemenea discuții, dacă deciziile rezultate acestea sunt?
Un rost ar fi. De fapt, sunt două rosturi concurente. Primul este propaganda rusească, cea care nu obosește să portretizeze NATO ca pe o adunătură de supuși, în curtea Americii. Care Americă este chintesența imperialismului expansiv și dominator. Asta, în timp ce supușii ar face orice ca să scape, dar nu pot. Rusia și agenții ei de influență caută să dovedească aceste lucruri cu orice prilej. Sau, dacă nu au prilejuri, cu orice pretext. Cum este procesul de luare a deciziilor prin consens, în Alianță. Pentru propagandistul internațional pro-rusesc nu contează că, o dată ce consensul a fost obținut, asta înseamnă că toți, dar absolut toți membrii, mari și mici, cu multă sau fără nicio putere militară, profită de pe urma deciziei luate. Și nu este niciunul nemulțumit de această decizie. Pentru că, dacă ar fi fost, nu ar fi votat-o. Tot ce contează pentru el este că, pe timpul negocierilor pentru obținerea consensului, au fost exprimate idei și poziții diferite și chiar divergente ale membrilor NATO.
Al doilea rost este politicianismul. Mai ales cel de tip populist. Pentru politicienii naționaliști populiști din orice țară membră NATO și pentru susținătorii lor mediatici, Alianța Nord-Atlantică este un lucru rău în sine. Este o pierdere de suveranitate națională, din aceea moștenită de la străbuni, încă de dinainte de formarea statelor. Sau chiar de dinainte de formarea popoarelor. Așa că are un rost să te iei de faptul că nu se obține lin consensul, ci prin eforturi diplomatice și prin dialog militar, în care se clarifică pozițiile naționale, pentru a putea fi apoi respectate acele poziții de toți ceilalți. Și nu numai că ne pierdem suveranitatea în NATO. Dar NATO însăși ne vrea răul și ne împinge la război. Ca dovadă că se gândește numai la armamente și forțe militare suplimentare, în loc să se gândească la pace, flori și dezarmare.
Al doilea lucru pe care trebuie să îl înțelegem despre acest summit este că deciziile luate au întotdeauna o valoare de putere militară. Prin însăși rațiunea ei de a fi, Alianța își propune, dezbate și aprobă măsuri de sporire a forței sale militare comune. Numai că nu vorbim aici despre orice putere militară, în sensul că mai mult e mai bine. Ci vorbim despre o cantitate de putere militară foarte bine calculată pentru a oferi Alianței posibilitatea să își îndeplinească oricare dintre misiunile încredințate. Să reținem cu cea mai mare atenție că nu vorbim despre orice misiuni, în general, ci doar despre cele convenite prin consens între aliați și pe care le găsim formulate în Concepția strategică NATO în vigoare și în deciziile Consiliului Nord-Atlantic, la cel mai înalt nivel.
Dacă înțelegem asta, atunci nu vom mai putea aduce în discuție „echilibrarea” prezenței militare aliate în diferite zone geografice de pe unul dintre flancurile sale, cum ar fi cel de est. Adică, nu am mai putea fi nemulțumiți că nu „am obținut” mai multe trupe NATO pe teritoriul național, așa cum au reușit Polonia și Statele Baltice. Pentru că NATO nu constituie și nu distribuie unități de putere militară pentru ostoirea orgoliilor naționale. Ori pentru atenuarea temerilor neexplicate. Ci doar pentru îndeplinirea cu succes a unor misiuni precise.
Dacă România ar fi dorit astfel de forțe, mai întâi ar fi trebuit să explice celorlalți aliați temerile pe care le are, apoi, cu toții, să convină prin consens că temerile acestea sunt reale și pot fi adresate de NATO, care NATO ar urma să își asume o misiune pentru aceasta. Misiune transformată apoi într-un document de planificare militară aliată, din care document să rezulte cantitatea și tipul de forțe necesare pentru îndeplinirea lui, a planului. Abia după aceea s-ar putea declanșa un dialog specific în NATO, numit generarea forțelor, pentru a vedea ce state sunt dispuse să contribuie la realizarea acelor noi forțe, cerute de misiunile concrete de apărare în comun a României.
Acest proces nu este secret. Nici un ar trebui să fie o noutate pentru români, fie ei membri ai publicului sau ai guvernului. Chiar misiunea de poliție aeriană pentru protecția spațiului aerian al României beneficiază de forțe militare aliate constituite prin exact acest proces despre care am scris mai sus. Ignorarea lui, a procesului, atât în comportamentul guvernamental cât și în atitudinea publicului nu face altceva decât rău României. Manifestări publice de tipul „ăia de ce au și noi de ce să nu avem” ne situează foarte departe de cultura și civilizația occidentală, unde procesele organizaționale, odată instituționalizate, sunt urmate cu rigurozitate, ca o expresie a respectului față de ceilalți membri ai colectivității.
Al treilea lucru pe care ar trebui să îl înțelegem despre acest summit este că însăși întâlnirea șefilor de stat și de guvern în formatul Consiliului Nord-Atlantic și documentele agreate prin consens în cadrul acestei întâlniri au valoare directă de securitate regională. Adică, prin însăși convenirea summit-ului, securitatea europeană este întărită. Sau, cu alte cuvinte, probabilitatea deteriorării păcii și stabilității în Europa este diminuată prin însăși ținerea summit-ului.
Aliații și partenerii acestora au avut ocazia să dovedească faptul că sunt împreună la bine și la greu, iar eventualii inamici se gândesc de două ori înainte de a declanșa orice ostilități, în fața dovezilor că există suficientă decizie consensuală în NATO pentru a face față cu succes acelor ostilități.
De aici, de la această idee încolo, ar trebui să pornească orice discuție despre meritele și valoarea Summit-ului NATO de săptămâna trecută, de la Varșovia. Să vedem ce trebuie să știm noi, publicul, despre cum guvernează NATO securitatea noastră comună, despre calitatea forțelor sale și despre seriozitatea măsurilor adoptate. Așa vom ști și la ce să ne așteptăm din partea altora, cum ar fi Federația Rusă, ori a actorilor statali și non-statali din zonele de instabilitate accentuată din Orientul Mijlociu și Nordul Africii.